Arhive blog

Cuvinte de folos de la părintele arhimandrit Zaharia Zaharou

Cuvinte de folos de la părintele arhimandrit Zaharia Zaharou

kardhia – tronul lui Dumnezeu

Împrăştierea minţii naşte închipuiri care ajung piedici în calea rugăciunii inimii. Toată nevoinţa noastră în rugăciune constă în a ne îndupleca mintea să petreacă neîncetat înăuntrul inimii. Inima este tronul lui Dumnezeu, pe care însă, diavolul l’a luat în stăpânire prin înşelăciune. De aceea toată strădania noastră trebuie îndreptată spre recucerirea inimii şi statornicirea minţii înlăuntrul ei. Dacă – cu ajutorul lui Dumnezeu – diavolul va fi izgonit din inimă, nu’i rămâne altă cale decât să ne războiască dinafară. (Chiar şi grăirile cu ceilalţi monahi trebuiesc evitate, căci ele întrerup vorbirea noastră cu Dumnezeu). Odată ce mintea noastră a fost închisă în inimă şi împărăţeşte înlăuntrul ei, vrăjmaşul nu poate decât să se apropie şi să ne lupte dinafară. Domnul vrea toată inima noastră.

rugăciunea

Părinţii din vechime spuneau că o oră de rugăciune face cât două ceasuri de muncă. Rugăciunea inimii este rugăciunea cu un singur gând. Folosirea multor cuvinte în rugăciune arată că ne aflăm încă în plan psihologic. Oamenii care sunt încă „sufleteşti” (psihikoi) nu primesc cele ale Duhului.

împărtăşania

Nici împărtăşirea deasă şi nici cea rară nu ne unesc cu Dumnezeu, ci doar cea cu vrednicie – fie ea deasă, sau rară. Sfântul Simeon Nou Teolog spune că cel care plânge şi se pocăieşte în fiecare zi în faţa lui Dumnezeu se poate cumineca în fiecare zi.

plânsul

Atunci când plângem înaintea lui Dumnezeu avem un singur gând: dacă avem două gânduri, nu putem plânge. Atunci când plângem înaintea Domnului, El ne dă mângâierea Sa.

somnul – chipul morţii noastre

În viaţa noastră nu există încremenire, căci chiar şi în somn duhul nostru, fie se îndepărtează, fie se apropie de Dumnezeu. Dacă omul vrea să ştie dacă este izbăvit să ia aminte cum reacţionează în timpul somnului. Să luăm seama dacă şi în timpul somnului – când duhul vicleanului ne atacă – ne împotrivim natural şi automat, la fel ca atunci când suntem treji, în stare de veghe. Căci somnul este chipul (eikona) morţii noastre. Viaţa în lumea ce va să fie nu este altceva decât continuarea vieţii pe care am început s’o trăim în această lume, căci atunci când va veni moartea, vom păşi dincolo cu aceeaşi aşezare lăuntrică. Deci trebuie să dobândim aşezarea lăuntrică a drepţilor ca să ne putem înfăţişa înaintea Domnului.

duhul lumii

Duhul lumii acesteia – duhul veacului – nu este altul decât duhul satanei. Însă nu Dumnezeu i’a dat lumea în stăpânire, ci omul. Şi aceasta încă din rai, când şi’a întors faţa de la Dumnezeu şi a plecat urechea la sfaturile viclene ale diavolului. Duhul lumii acesteia se vădeşte prin mândrie, neascultare, sete de putere şi dorinţă de stăpânire asupra celorlaţi şi printr’o înfricoşătoare lipsă de dragoste. Lumea noastră pare cufundată într’o aproape desăvârşită uitare de Dumnezeu. În rai, satana a reuşit să’l înşele pe Adam şi să’l răpească de la Izvorul Vieţii şi, de atunci, acesta a rămas ţelul său: să’l distrugă pe om nimicindu’i legătura cu Dumnezeu prin grija de multe, plăceri şi distracţii, ca să’l facă să uite de Ziditorul şi Binefăcătorul său. De aceea Sfinţii Părinţi socotesc uitarea de Dumnezeu cel mai mare păcat, întrucât aceasta este singura patimă ce nu poate fi înfrântă cu arma rugăciunii.

Omenirea zilelor noastre trăieşte în apostazie. A crede în Dumnezeu şi a duce o viaţă creştină este curată nebunie în ochii modernităţii. Duhul ascultării este împotriva duhului afirmării-de-sine şi competitivităţii agresive din zilele noastre. Noi însă trebuie să dispreţuim modelele acestei lumi, buna ei părere despre sine şi să nu ne lăsăm înşelaţi cu gândul că am putea împăca iubirea de Dumnezeu cu iubirea acestei lumi. Numai prin rugăciune neîncetată vom putea să ne lepădăm de duhul lumii acesteia.

trezvia

Pentru noi, creştinii, grija cea dintâi este cum să trăim fără de păcat în această lume, în care suntem asaltaţi neîntrerupt cu imagini şi impresii necurate. Aceasta este cu putinţă luând seama la Lot care, trăind în Sodoma, nu a fost totuşi vătămat de murdăria vieţuirii de acolo. Ne trebuie însă trezvie – ca să dobândim discernământ şi să nu fim furaţi şi răniţi de meşteşugirile potrivnicului. Dacă ne păstrăm trezvia, harul se înmulţeşte în inima noastră. Fără el omul nu este decât trup, iar trupul „să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu nu poate” (I Corinteni XV, 50). Prin cădere omul a ajuns să nu mai fie stăpân pe propria’i fire, însă prin pogorârea minţii în inimă în rugăciune curată, el poate reface şi reîntregi firea sa dintru început.

Această trezvie ne păzeşte nu doar atunci când suntem treji, ci şi în timpul somnului, când duhul nostru se află în permanentă mişcare: ori către Izvorul Vieţii – care este Hristos – ori către împărăţia întunericului. „Eu dorm şi inima mea priveghează” spune proorocul Solomon (Cântarea lui Solomon V, 3). Pentru omul cu adevărat duhovnicesc, acel monstru – numit de psihologi subconştient – nu există. Prin trezvie toată viaţa omului devine conştientă şi, chiar de se strecoară ceva care’l tulbură, acest „ceva” este de îndată risipit de harul lui Dumnezeu care sălăşluieşte în el.

feciorie

Sfinţii Părinţi înţelegeau prin feciorie şi curăţia minţii şi numeau curvie nu doar patima poftei trupeşti, ci orice lucru care ne desprinde de aducerea aminte de Dumnezeu.

crucea

Bătălia cea mai mare din toate timpurile a fost dată pe Cruce. Pe cruce, tot răul adunat de’a lungul veacurilor – începând cu căderea lui Adam şi până la venirea lui Hristos – a căzut asupra Domnului. Crucea este sabia care omoară sinele nostru păcătos. Crucea devine cheie a raiului – pentru că ea omoară iubirea de sine (izvorul a tot răul din lumea aceasta). Iar voia lui Dumnezeu pentru noi în această viaţă este să devenim din zi în zi mai puţin egoişti, luându’ne crucea şi urmând Lui.

Dragostea înseamnă să îmbrăţişezi voia celuilalt. Când ridicăm ziduri împrejurul nostru nu izbutim să facem voia celuilalt şi rămânem în pierzătoarea noastră iubire de sine. De fapt ne ridicăm zidurile propriei noastre temniţe, ale propriului nostru iad. Iadul nu este celălalt – cum spunea Sartre – ci propriul nostru eu. Adevărata înţelepciune este să înţelegi că nu omul este centrul vieţii şi măsura tuturor lucrurilor, ci Dumnezeu şi că tot ceea ce este şi are omul este un simplu dar al Ziditorului şi Binefăcătorului său. Iar darurile Sale sunt pe măsura recunoştinţei şi mulţumitei cu care le primim.

sfânta neguţătorie

În fiecare zi suntem chemaţi la o sfântă neguţătorie: să schimbăm viaţa noastră trecătoare cu viaţa cea veşnică de la Dumnezeu. Pentru noi, creştinii, timpul înseamnă răscumpărarea veşniciei – pentru ceilalţi, timpul înseamnă bani. Pentru că cunoaşte puterea răscumpărătoare a rugăciunii, diavolul – care nu doreşte nimic altceva decât pierzania întregii omeniri – face tot ce’i stă în putinţă ca să ne împiedice de la rugăciune. Satana nu încearcă prea mult să ne împingă să păcătuim – căci ştie că pocăinţa noastră sinceră poate şterge mulţime de păcate – ci vrea, mai cu seamă, să devoreze timpul vieţii noastre, insuflându’ne pofta de distracţie, gustul pentru noutăţi, şi chiar o anume sete de cunoaştere, dar din care până şi ideea de Dumnezeu a fost trecută cu vederea. Tehnologia modernă, cu nenumăratele ei produse noi care invadează piaţa, este numai o exemplificare a acestui vicleşug. Diavolul ştie că dacă reuşeşte să ne mistuie timpul vieţii noastre, el pune capăt acestei sfinte negustorii, acestui schimb de vieţi, nimicind legătura noastră personală cu Dumnezeu.

moartea

Lumea modernă se teme de moarte. De aceea ea a devenit un fel de tabu, un lucru despre care oamenii preferă să nu vorbească. Dar pe noi, creştinii, aducerea aminte de moarte ne desprinde de toate legăturile cu cele pământeşti. Şi nu trebuie să facem nicio descoperire, căci drumul a fost deja deschis de Hristos. Dar pentru răscumpărarea vieţilor noastre din stricăciune trebuie plătit un preţ: pocăinţa.

texte selectate de George Crasnean din volumul Răscumpărând vremea, apărut la editura Renaşterea, 2014 / foto credit George Crasnean

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Reclame

Cap. IV: Despre priveghere [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Cap. IV: Despre priveghere

Când cuviosul Acachie, care s-a nevoit într-un schit pustiu al Kafsokaliviei, a fost întrebat despre somn şi priveghere, el a răspuns:
– Jumătate de oră de somn este de ajuns pentru un călugăr adevărat!
El însuşi stătea toată noaptea în picioare sau în genunchi, rugându-se sau cântând cu mare râvnă, în ciuda faptului că suferea de hernie şi era foarte bătrân. Dormea foarte puţin, dimineaţa, câteodată sprijinindu-se pe braţ sau altceva, de-ajuns pentru a nu-şi pierde claritatea minţii din cauza lipsei mari de somn. El a considerat somnul ca pe un duşman înşelător al sufletului. A spus că nimic nu sporeşte mai mult dorinţele păcătoase decât excesul de somn. Şi nimic nu le stăpâneşte mai bine decât lipsa de somn. Şi-a făcut un pat din ramuri de copac subţiri şi noduroase, fixate rar, fără saltea, astfel încât să nu-şi poată odihni trupul aşa cum ar fi dorit şi să se poată trezi cu uşurinţă. Potrivit biografului său, nu dormea mai mult de patru ore pe zi.e

chrismon

Chiar binecuvântatul sfânt Grigorie Palama s-a luptat permanent cu trupul şi somnul. Deasupra Sfintei Mănăstiri de la Lavra, în chilia sa, el a stat trei luni rugându-se neîncetat, fără să doarmă. După aceasta şi-a întrerupt această lucrare ascetică, pentru ca mintea să nu fie afectată de o priveghere excesivă.

chrismon

Sfântul Siluan cel Nou din Rusia, care a trăit în Athos, s-a născut în 1866 şi a murit în 1938, fiind canonizat în 1987. El a fost călugăr la Mănăstirea Sfântul Pantelimon. A trăit o viaţă dreaptă şi curată, plină de dragoste pentru toată lumea, rugăciune neîncetată şi smerenie. S-a sfârşit în pace şi a lăsat în urmă amintirea unui om sfânt. Biografia sa a fost scrisă de arhimandritul Sofronie, egumenul Mănăstirii Inaintemergătorului din Anglia. Sfântul Siluan, printre multe alte virtuţi, s-a străduit în special să se lipsească de somn, pentru că ştia din experienţă cât este de important pentru a obţine curăţia minţii, sporirea în rugăciune şi cugetarea la moarte.
Nu se întindea în pat ca să doarmă, ci-şi petrecea întreaga noapte rugându-se fie în picioare, fie aşezat pe un scaun. Dormea numai 15 sau 20 de minute şi apoi se ridica din nou ca să se roage. Se odihnea din nou mai târziu, cu pauze. Într-o zi întreagă dormea în total numai două ore.

chrismon

Am întrebat pe bătrânul orb Simeon Kafsokalivitul:
– Cum poate fi curăţat sufletul de gândurile pătimaşe, dorinţe şi alte patimi?
Şi el a răspuns:
– Cunoscând ce înseamnă să nu dormi deloc!

chrismon

Într-un schit ivirit a locuit un ieromonah foarte evlavios, Gherasim, scriitor de cântări. Cu o zi înainte de a sluji Sfânta Liturghie, rămânea treaz toată noaptea, citind şi rugându-se. Dumnezeu l-a chemat la El încă de tânăr. «Ajungând curând la desăvârşire… sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu, pentru aceasta Domnul S-a grăbit să-l scoată…» (Înţelepciunea 4, 13–14).

chrismon

Un pustnic nevoitor a spus:
– Dormind foarte mult, mintea noastră devine opacă.

chrismon

Hagi Gheorghe stătea în picioare, în strana lui din biserică, toată noaptea. Abia îşi cunoştea chilia. Ziua şi-o dedica fraţilor suferinzi şi noaptea rugăciunii.

chrismon

Într-o zi, un călugăr tânăr l-a întrebat pe părintele N., care avea 86 de ani:
– Părinte, câte ore ar trebui să doarmă un călugăr?
– Ascultă, frate: Sfântul Teodor Studitul şi Sfântul Simeon Noul Teolog au spus că 4–5 ore de somn pe zi ar trebui să fie de ajuns. Dar Avva Arsenie, în Pateric, zice că pentru un călugăr râvnitor, o oră de somn ar trebui să fie suficient. Sfântul Acachie Kafsokalivitul obişnuia să spună: «Găsesc că o oră de somn nu este suficientă, dar dacă sfinţii spun aşa…, ar trebui să încercăm».
– Şi tu cât de mult te odihneşti?
– Frate, care este trebuinţa acestei întrebări?
– Pentru mine şi pentru dragostea lui Hristos, te rog să-mi spui.
– Am să-ţi spun: o oră din 24 de ore este de ajuns.
– Dormi o oră întreagă sau cu întreruperi?
– Cu întreruperi, bineînţeles. Un sfert de oră, din când în când.
– Şi cum îţi petreci timpul?
– Din nefericire, acum am dublă hernie şi nu pot sta în picioare ca să citesc Psaltirea, Evangheliile şi să spun Rugăciunea lui Iisus.
– Întreaga Psaltire şi Evangheliile?
– Bineînţeles, în întregime.
– În fiecare zi?
– În fiecare zi. Singurul lucru este că nu mai pot citi în picioare. Aşa se întâmplă la bătrâneţe.

chrismon

Părintele Iosif, locuitorul în peşteră, la începutul şederii în Athos, nu avea părinte duhovnic. El a locuit pentru scurt timp lângă Peştera Sfântului Atanasie Atonitul, nu departe de Marea Lavră. Aici a dus o viaţă aspră şi astfel a reuşit să stea în picioare opt zile, fără să mănânce şi să doarmă. El a spus:
– Nici o nevoinţă nu aduce mai multe binecuvântări decât lipsa de somn. Într-adevăr, lipsa de somn topeşte trupul.
Tot el a mai spus:
– Cea mai grea etapă a patimii somnului apare când Harul ne părăseşte şi suntem plini de plictiseală şi întuneric, fără a găsi o mângâiere. Odată am fost încercat şi eu în acest fel. M-am luptat să continui, dar puterea mă părăsise. Mi-am întrerupt lupta pentru a mă ruga cu lacrimi lui Dumnezeu: «Doamne, au venit să-mi slăbească puterile». Imediat am auzit o voce dulce, vorbind în interiorul meu:
– Nu suferi toate acestea pentru dragostea Mea?
Oboseala mea, care apăruse ca un nor acoperind soarele, s-a risipit imediat şi cu lacrimi în ochi am sărit de bucurie, ca un copil:
– Da, Doamne, de dragul Tău, ajută neputinţei mele!
Un bătrân a spus:
– Somnul ar trebui să devină un servitor, nu un stăpân.

chrismon

Concluzia unui aghiorit:
– Viaţa duhovnicească nu poate exista fără priveghere.

chrismon

Bătrânul Artemie Grigoriatul, după cum spun contemporanii săi, n-a stat niciodată pe scaun în timpul slujbelor, nici măcar în timpul privegherii de toată noaptea. Până la moartea sa a rămas în picioare, ca un stâlp neclintit al Bisericii şi al rugăciunii.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu