Scrisoarea pentru Hristos a micului Anastasis

Domnul Temistocle vindea tablouri, rame şi mărunţişuri în prăvălioara lui din Constantinopol. Ţinea mult la familia lui şi se chinuia să-şi vândă „nimicurile”, pentru ca să umple cinci guri flămânde. Deschidea dis-de-dimineaţă, îşi făcea semnul crucii privind spre Biserica Sfânta Sofia, atârna ramele în cuiele ce se găseau pe pereţii din afară, lângă uşa magazinaşului, ştergea praful ce se aşeza din gros pe picturi – prăvălioara se găsea pe o străduţă strâmtă, nepietruită – şi aşa îşi aştepta clienţii.

Domnul Temistocle era un om bun, care simţea durerea celuilalt. Când intra vreun şcolărel să ia o bomboană, gândea în sinea lui: „Sărăcuţul, este galben ca ceara. Cine ştie ce mănâncă”. Cunoştea bine faţa sărăciei, după cum cunoştea şi sufletul omului, cu bunele şi cu relele lui. Dintre toţi copilaşii de prin vecini, cel mai mult ţinea la un băieţel dulce şi cuviincios, pe nume Anastasis, care trăia singur-singurel într-o cămăruţă, peste drum de casa lui. Sărăcuţul, cu noaptea în cap pleca şi cu noaptea în cap se întorcea. După faţa-i trasă şi după hăinuţele şi ghetuţele lui rupte, se putea uşor vedea că abia dacă avea ce mânca.

Într-o dimineaţă de iarnă, domnul Temistocle se îndrepta spre prăvălioara lui. Era frig şi zloată şi mergea strângându-şi pe el paltonul, când îl vede pe micul Anastasis că se apropie pe trotuarul celălalt.

– Unde te duci, Anastasis? Ai alt drum astăzi? Nu te duci la lucru? Băieţelule, o să răceşti. Nu eşti îmbrăcat gros.

– Mă duc la poştă să duc nişte scrisori.

– Dă-mi-le mie. Trec eu acum pe la poştă. Hai, fugi înapoi la lucru, că o să răceşti afară.

– Vă mulţumesc mult, domnule, spuse micuţul dârdâind de frig.

Ce i-a venit domnului Temistocle, că s-a uitat pentru cine sunt scrisorile. Una era pentru un negustor, alta pentru o fabrica de tutun, a treia era… „CĂTRE DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS, ÎN CER”. S-a oprit locului şi a început să zâmbească.

– Săracul băieţel! Ia să vad ce cere… A deschis scrisoarea şi a citit:

„Hristoase al meu,

Hainele mi s-au rupt, pantofii mi s-au stricat şi mi-e frig. Din ce-mi dă stăpânul, nu-mi ajunge nici de mâncare. N-am reuşit să trimit aproape nimic mamei mele, care este săracă. Ce să mă fac acum? Cum ies eu din iarnă, Doamne? Ajută-mă! Mă închin Ţie.

Robul Tău,

Anastasis”.

– Comoară scumpă, spuse domnul Temistocle şi a plecat spre casă. A pregătit un pachet cu haine călduroase de iarnă – flaneluţe, un palton, pantofi, şosete de-ale copiilor lui – şi s-a dus apoi la poştă.

Peste două zile l-a şi văzut îmbrăcat în haine călduroase. Îi veneau numai bine. Ochii copilului străluceau de bucurie. Ba luase pe chip şi o adiere de lumină tainică, căci cine poate şti câte nu şi-au spus seara la rugăciune Domnul şi micuţul Său rob…

Domnul Temistocle s-a bucurat mult să-l vadă fericit pe acel băieţel, dar nu avea cum să-i treacă atunci prin gând că Anastasis va ajunge cândva Sfântul Nectarie al Eghinei, făcătorul de minuni (prăznuit la 9 noiembrie)… De unde să fi putut bănui?

Autor necunoscut

Desen Sfântul Nectarie copil, de Cristina Ionescu Berechet

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Cap. XXXIX: Despre fericita nebunie pentru Hristos, care naşte deplina smerenie şi care aduce Duh dumnezeiesc şi Har ceresc [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Cei ce au fost «nebuni pentru Hristos» erau înţelepţi pentru Dumnezeu şi nebuni din punctul de vedere al lumii. Ei erau de fapt (deşi în taină) sfinţi, însă pentru lume păreau dezechilibraţi. Cu sfintele lor ciudăţenii şi cu teatrul lor au reuşit să ridiculizeze «sluţenia» firii umane decăzute şi mai ales blestemata mândrie a omului, care e sursa tuturor relelor. Metoda «nebunilor pentru Hristos» pune sfârşit dragostei egoiste şi atacă mândria umană. Mulţi sunt «nebunii pentru Hristos» care au trăit în Sfântul Munte şi care au rămas necunoscuţi nouă, însă Dumnezeu i-a cunoscut pe ei. Ascunşi lumii, ei erau văzuţi de îngeri.

Dreptul Maxim Kafsokalivitul* a venit în pustia Sfântului Munte în 1320. Pe atunci, într-adevăr, acest loc era cu totul neumblat. De vreme ce acest binecuvântat n-a dorit ca virtuţile sale să fie cunoscute, împlinind porunca «Tu însă, când te rogi, intră în camera ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns. Şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie» (Matei 6, 6), a folosit metoda binecuvântată de a fi «nebun pentru Hristos» aşa încât, printr-o nimicire deliberată a sinelui, să fie condus spre smerenie, sfinţenie şi dreptate deplină.
Întotdeauna când rostea rugăciunea minţii şi ajungea la mari înălţimi a prezenţei lui Dumnezeu, el îşi ardea coliba până la temelii şi-şi construia alta, din ramuri, ca să o ardă şi pe aceasta. Din acest motiv, el era poreclit Kafsokalivites (cel ce arde coliba). Oamenii care nu-l cunoşteau erau convinşi că era nebun şi înşelat.
Fiind «nebun pentru Hristos», el nu avea nimic. Nu avea nici haine, nici unelte, nici măcar un ac. Într-adevăr, el trăia ca păsările cerului, fără nici o grijă, dedicându-şi tot timpul Domnului şi Dumnezeului său.
(*Se află sub tipar o biografie a Sfântului Maxim, cu titlul «Kafsokalivitul», la Editura Sfintei Sihăstrii «Sfântul Grigorie Palama», Kufalia, Salonic.)

Kesarie Daponte ne spune că în anul 1768 a adormit în Domnul un monah numit Fotie, ce era «nebun pentru Hristos». Fotie nu avea nimic, nici măcar un loc al său, mergea desculţ şi avea numai hainele din spatele său. El se prefăcea că e nebun şi făcea lucruri nebuneşti: îşi tăia părul şi barba, purta cununi de flori pe cap, papură legată în jurul mijlocului său şi o sabie şi un ciocan din lemn. În acelaşi timp spunea lucruri înţelepte şi prezicătoare. Făcea linguri din lemn şi le vindea foarte ieftin. Dacă cineva încerca să-i dea mai mulţi bani, el refuza. Adesea trăia din milostenia celorlalţi. Locuia în trunchiul unui platan. El se ruga mereu: «O, Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, ne închinăm ţie…».
Mulţi l-au întrebat dacă a văzut-o pe Maica Domnului, iar el le răspundea fără ezitare: «Am văzut-o de multe ori pe Portăriţa», chiar dacă el nu a fost niciodată la mănăstirea unde era păstrată Portăriţa.

Dreptul Sava, «nebunul pentru Hristos», se crede că e Sfântul Evdokim de la Mănăstirea Vatoped. El ducea o viaţă îngerească şi era ca o fiinţă netrupească. În pustie mânca verdeţuri sălbatice; când era în oraşe sau sate, mânca ce primea milostenie de la alţii. Nu avea chilie în care să locuiască, nici saltea, nici haine, nici prieteni sau cunoştinţe. Purta numai nişte zdrenţe, ca să-i acopere părţile intime. Deviza sa era Apostolul: «Noi suntem nebuni pentru Hristos… Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim… Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi» (I Corinteni 4, 10–11 şi 13).
Odată, pe când era într-un oraş din Cipru, pe unde mergea aproape gol, ca un nebun hoinar, o femeie care l-a văzut i-a strigat: «Ce trup frumos are bărbatul acesta!». Şi sfântul, pe de o parte ca să elimine gândul trupesc, iar pe de altă parte ca să o înveţe o lecţie despre negrija asupra lucrurilor zadarnice a cărnii, a sărit într-un loc cu gunoi, viermi şi noroi. Când a ieşit, era tot negru, acoperit cu murdărie. Întâmplarea i-a impresionat pe mulţi, mai ales pe femeia ce a provocat aceasta, care a fost condusă spre o pocăinţă adâncă, cu lacrimi.

Dionisie, «nebunul pentru Hristos» din Schitul Kafsokalivia, a trăit între 1814 şi 1880. În Marea şi Sfânta Vineri el se ruga în taină, în întuneric, lângă uşa bisericii principale a mănăstirii. El a crezut că nimeni nu putea să-l vadă acolo şi s-a adâncit cu totul în rugăciune, iar curând a căzut în extaz, părând a fi netrupesc.
Nişte părinţi care au văzut aceasta şi şi-au dat seama de ceea ce se întâmplă au spus unul către altul:
– L-ai văzut pe «nebun»?
– Da. Luaţi aminte unde este el acum!
Numai cei ce erau duhovniceşti au putut simţi treapta la care a ajuns sufletul «nebunului», urcând scara dulcii rugăciuni a minţii.
Când a revenit în simţuri şi şi-a dat seama că ceilalţi l-au observat, a început să se comporte ca un nebun, astfel ca ei să-l creadă nesănătos. Într-adevăr, acesta era planul lui Dionisie, calea «nebunului pentru Hristos». El îşi ascundea virtuţile de cei mai mulţi oameni. Numai la puţine persoane şi-a deschis inima şi a vorbit despre diferite subiecte duhovniceşti. Pentru cei mai mulţi călugări şi oameni mireni, el era un om nebun, înapoiat.

Un călugăr, care a rămas dintre ucenicii binecunoscutului ascet Hagi Gheorghe, a fost părintele şi duhovnicul Simeon, care era originar dintr-un ţinut de lângă Sparta. După ce grupul lui Hagi Gheorghe s-a împrăştiat, părintele Simeon a plecat ca să stea în Chilia Sfintei Treimi, ce aparţine de Iviru, deasupra Karyes. Un timp i-a învăţat limba greacă pe călugării ruşi de la Chilia Sfântul Ştefan, apoi s-a întors în satul său unde a slujit ca duhovnic şi preot de parohie. Dar avea o mare dorinţă de a fi «nebun pentru Hristos». El s-a retras într-o peşteră în afara satului, unde toată iarna se hrănea cu plante sălbatice, plante pe care le-a cules şi le-a uscat în vara precedentă. El nu mânca pâine. Dar cel mai important e faptul că se prefăcea a fi mut. El refuza să vorbească cu cineva. Unii ştiau că e evlavios şi că se ruga tot timpul, dar alţii credeau că e nebun.
El a murit singur, fără să se cunoască aceasta. Numai Părintele ceresc a cunoscut acest lucru: «Şi Tatăl ceresc, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie». Şi El a dăruit cununile slavei atletului tăcerii şi «nebunului pentru Hristos».

Un astfel de «nebun pentru Hristos» a fost şi Teofilact Kafsokalivitul. Vrednicul de pomenire părinte Mihail ne-a povestit despre el. Îl vizita în peştera Sfântului Nifon. Numai acolo părintele Teofilact îndepărta prefăcătoria nebuniei sale şi vorbea despre rugăciunea minţii, curăţirea patimilor şi alte subiecte asemănătoare. Când vizita schitul, se prefăcea că e surd şi mut. Îşi făcea faţa neagră cu mangal pisat pe un vas de cositor şi hoinărea ici şi colo, ca un tulburat mintal. A fost tuns monah în 1896. În 1924 a plecat la peştera Sfântului Nifon şi s-a nevoit patru ani, trăind numai cu pâine şi apă. Meşteşugul său era munca în lemn, iar suma luată pe lingurele, pieptenele şi pandantivele sculptate o dădea milostenie. Nu avea nimic. El i-a povestit părintelui Mihail despre multele vedenii pe care le-a avut, iar părintele Mihail, la rândul lui, ne-a povestit despre el cu mare admiraţie şi umilinţă.

Cuvioasa maică Casiana de la Sfânta Mănăstire a Maicii Domnului şi călugăriţele ei ne-au povestit despre minunata viaţă a părintelui Ilarion, care a trăit întâi în Schitul Sfânta Ana, 30 de ani fiind monah în ascultare, apoi a fost egumen la Sfântul Ştefan în Meteora. Mai târziu a fost preot slujitor la Mănăstirea Sfântul Gheorghe în Malessina. În 1962 a adormit în Domnul la Mănăstirea Damasta, unde a slujit ca preot în ultimii şapte ani ai vieţii sale. Acest binecuvântat ascet, al cărui frumos comportament nu s-a schimbat niciodată, a rămas ca pe Sfântul Munte, unde practicase toate virtuţile. Ceea ce avea era un sac, o lingură, o furculiţă, un cuţit, o cană, un vas pentru cafea, o oală de gătit din lut.
Oricând avea bani, el făcea milostenii, nepăstrând pentru el nici măcar o singură monedă. Practica, de asemenea, virtutea de a fi «nebun pentru Hristos». El căra întotdeauna sacul în spate, sac care era umplut cu pietre, ca să-şi chinuiască trupul. Astfel, el lucra ceea ce spune Apostolul: «Ci îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei…» (I Corinteni 9, 27). Singur avea grijă de el şi nu lăsa pe nimeni să-l ajute. Gătea o dată pe săptămână şi mânca cu două zile mai târziu mâncarea.
Odată, o călugăriţă, bine intenţionată, a încercat să-l slujească pe părintele, luându-i hainele, spălându-i-le şi călcându-i-le. Când le-a văzut curate şi aranjate, le-a aruncat pe pământ şi le-a călcat, zâmbind şi spunându-şi: «Ilarioane, tu care semeni cu un catâr, îmbracă-te acum, că ele sunt curate şi călcate!».
Odată, un general din armată, care l-a văzut mergând pe jos, l-a luat în maşina sa. Bătrânul nici n-a vorbit, nici nu a arătat o atenţie linguşitoare aceluia. Când spre bătrâneţe s-a îmbolnăvit, el a refuzat să consulte un medic. A adormit în pace, spunând rugăciunea lui Iisus tot timpul. «Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, păcătosul». El a avut multe descoperiri înainte de a se apropia sfârşitul său.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

„Milostiv ca Hagi-Gheorghe”

Deşi făcea mereu nevoinţă aspră, era sănătos şi mergea atât de uşor, încât ai fi zis că zboară. Ochii lui erau luminoşi şi tot­deauna deschişi. Faţa lui strălucea şi avea o culoare roşie plăcută. Gâtul şi capul său se plecau ca spicul copt. Era de talie mijlocie, slab şi era aproape numai oase, nervi şi piele, deoa­rece cărnurile sale le jertfise lui Dumnezeu, prin asceză făcută cu mărime de suflet. Se bucura de privegheri şi se hrănea duhovniceşte din ele. Toţi oamenii se odihnesc pe paturi, dar Hagi-Gheorghe se odihnea în strană, stând în picioare. Nu stătea aproape deloc în chilie, deoarece noaptea priveghea în biserică, iar ziua vorbea cu oamenii îndureraţi.

Ucenicii lui nu-l oboseau, căci erau ma­turi duhovniceşte, cu toate că printre ei erau şi unii mici de vârstă. Stareţul, cu harisma înainte-vederii pe care o avea, le citea gândurile călugărilor săi, precum şi inimile, mai înainte ca aceştia să-i spună gândurile lor.

Odată a prevăzut şi un accident ce avea să se întâmple în familia Țarului. De aceea a scris Țarului ca în cutare zi să nu treacă peste cutare pod cu trăsura sa. Țarul, când a citit scrisoarea Stareţului, a zâmbit şi a spus: „Călugărul acesta vrea ceva de binecuvântare. Trimiteţi-i câteva ruble!” Însă după şase luni, pe când trecea cu trăsura, împreună cu familia sa, exact la locul şi în luna în care prevăzuse Stareţul, aceasta s-a răsturnat, dar n-au păţit nimic. S-au izbăvit cu toţii ca prin minune. Atunci Țarul şi-a dus aminte de cuvintele prooroceşti ale lui Hagi-Gheorghe şi a înţeles că au fost izbăviţi cu rugăciunile lui.

De atunci, Țarul îl avea la mare evlavie și-i trimitea persoane însemnate ca să-i ceară sfatul. Aceasta era firesc să creeze invidie în unii monahi ruşi, care cârteau pentru faptul că ruşii mergeau la Hagi-Gheorghe, are era grec, şi nu mergeau să ceară sfat de la ruşi. Mulţi ruşi care se vindecau cu rugăciunile lui trimiteau îndestulate binecuvântări Stareţului. Dar pentru că el trăia împreună cu obştea sa într-o mare asceză, dădea, la rândul său de binecuvântare tuturor pustnicilor sau săracilor. De aceea atunci când cineva împărţea milostenie la săraci cu dărnicie, obişnuia să se spună: „Acesta-i ca Hagi-Gheorghe”.

Stareţul însuşi purta numai o singură dulamă şi întotdeauna umbla desculţ, numai în biserică purta nişte ciorapi groşi. Bunul Dumnezeu însă îl încălzea cu multa Lui dragoste, deoarece şi credinciosul Său rob se nevoia cu mărime de suflet pentru dragostea Lui. Altfel nu se poate explica omeneşte, faptul de a trăi cineva sus, la Kerasia, acolo unde de pe Athon coboară curenţi foarte reci şi să petreacă iarna aproape gol şi cu foarte puţină hrană us­cată.

Cei care îl cunoşteau pe Stareţ îl cin­steau ca pe un sfânt, precum şi era de fapt. Mulţi închinători ruşi luau fotografii de-ale lui Hagi-Gheorghe şi le duceau în Rusia la bolnavi, care sărutându-le cu credinţă se vindecau. Fotografiile lui Hagi-Gheorghe se aflau în iconostasele ruşilor, împreună cu icoanele sfinţilor. Oamenii îndureraţi îl che­mau în rugăciunile lor, iar sfântul Stareţ îi ajuta cu harul lui Dumnezeu, aşa cum fac sfinţii, deşi se afla încă la Kerasia Athonului.

Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, Starețul Hagi Gheorghe Athonitul, Editura Evanghelismos, București, 2006, pp. 46-49. [Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/rla1Yv ].

Notă: Fragmente din textele publicate de Editura Evanghelismos apar aici cu încuviințarea Părintelui Stareț Ștefan Nuțescu, căruia îî mulțumim pentru îngăduință și dragoste.

Cap. XIV: Despre milostenia cu credinţă în Dumnezeu şi următoare lui Hristos [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Duhovnicul de la Karulia, părintele Hristofor, era foarte aspru cu el însuşi. Obişnuia să se pălmuiască peste faţă ca să nu adoarmă în timpul privegherilor. El era milostiv cu cei săraci. De fiecare dată când întâlnea un călugăr sau un mirean, îl saluta, aplecându-se în faţa lui, atingând pământul. În acelaşi fel se apleca şi în faţa cerşetorilor, călugărilor şi a credincioşilor.
– Aceştia sunt fraţii şi surorile lui Hristos; ei sunt Însuşi Hristos, spunea el.

Odată un cuvios monah a spus:
– Slujbele de pomenire ar trebui făcute mai ales pentru persoanele nemilostive care mor. Şi ar trebui mai ales dată milostenie în amintirea lor; multă milostenie. Sunt mulţi oameni săraci care trebuie ajutaţi. Daţi-le lor. La slujbele de pomenire folosiţi coliva simplă şi nu îndulcită, cum se face în ultimul timp.

De-a pururea pomenitul părinte Hrisant de la Schitul Sfânta Ana ne spunea:
– Părintele Nectarie era aşa de milostiv, încât ar fi dat chiar şi pereţii Chiliei de la Prodromu ca milostenie pustnicilor şi creştinilor înrobiţi de turci. Virtutea părintelui Nectarie îi era cunoscută numai părintelui Azarie, care într-o zi când săpa în grădină mi-a spus: «Ştii ce face? În fiecare zi după Vecernie îi vizitează pe pustnici şi le dă orice are el».
Părintele Nectarie trebuie să fi avut presimţirea că viaţa sa se va sfârşi în martiriu. El avea un compatriot, părintele Chiril, care dorea să-i urmeze exemplul şi a murit cu aceeaşi moarte. Iată martiriul lor:
În timpul masacrului din Smyrni, turcii au strâns toţi preoţii şi călugării la un loc şi i-au închis într-o râpă. (Călugăriţele citiseră profeţiile despre acest eveniment, fugiseră mai devreme, traversând insulele Chios şi Mitilene). Toţi captivii erau înfricoşaţi de moarte, cu excepţia părintelui Nectarie, care-i liniştea pe toţi cu aceste cuvinte:
– Am părăsit lumea din tinereţe şi acum, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, ni se dă posibilitatea să murim ca martiri şi nouă ne e frică? Să ne pocăim şi să ne spovedim păcatele noastre şi ne vom izbăvi de această frică de moarte.
Cu aceste cuvinte i-a convins pe toţi să se spovedească. Astfel, ei şi-au recâştigat liniştea şi şi-au sfârşit vieţile cu curaj, ca martiri pentru Hristos, ucişi de soldaţii lui Kemal. Numai un singur ieromonah a fost salvat în mod miraculos. Odată, în timpul unei privegheri la Sfânta Fotini din Ilissos, el mi-a povestit exact ce s-a întâmplat în timpul masacrului şi a adăugat:
– Vezi ce poate face milostenia pentru cineva? Milostenia e coroana tuturor virtuţilor. Deoarece părintele Nectarie avea această virtute, el a avut curajul să devină martir pentru Hristos.

De-a pururea pomenitul părinte H. ne spunea:
– Binecunoscutul părinte Mina din Mavrovunio era foarte milostiv. Toţi călugării din grupul său mâncau dintr-un castron mare. La începutul mesei se prefăcea că mănâncă şi apoi, după ce vedea că ceilalţi au mâncat destul, termina ce rămânea în castron.
– Aţi mâncat destul? îi întreba.
– Da, era răspunsul, fără să-şi dea seama că el mâncase numai o lingură de mâncare.

Puţini au fost milostivi ca părintele Haralambie de la Chilia Adormirii de la Schitul Sfânta Ana. Milostenia acestui părinte întrecea toate celelalte virtuţi: rugăciunea neîncetată, mergerea la biserică şi aducerea aminte de moarte. A murit în 1945.

Monahul Evloghie, pe care l-am menţionat mai înainte, prin asceza şi virtuţile sale a primit de la Dumnezeu o bogăţie de har şi putere. El era aşa de renumit pentru discernământul şi duhovnicia sa, încât mulţi mergeau la el pentru sfat şi îndrumare în viaţa călugărească şi, de asemenea, ca să găsească mângâiere şi să primească binecuvântarea lui. Avea o grijă deosebită pentru săraci, care găseau îngrijire afectuoasă lângă el. A construit o clădire separată pentru ei, unde găseau un adăpost permanent, pentru care ei ofereau munca lor voluntară, ori de câte ori era posibil, ca să-şi arate recunoştinţa pentru îngrijire.
Odată l-am întâlnit pe părintele Hristodul, care era sub ascultarea marelui părinte veghetor Calinic. M-a primit ca pe un oaspete în schitul său din Katunakia, care era numit după Sfântul Gherasim. Acest binecuvântat călugăr a avut grijă de mulţi dintre săraci, hrănindu-i, dându-le haine şi mângâiere. El spunea:
– Trebuie să ai grijă de străini, ca ei să fie mulţumiţi. Binecuvântarea mirenilor este importantă, când ei spun «Dumnezeu să te binecuvinteze şi să te ierte, părinte!». Să ai virtutea milosteniei este un lucru mare şi Dumnezeu îi binecuvintează mai ales pe cei care o practică. Nu ezita să dai totdeauna orice poţi tu. Am încercat toate acestea. De fiecare dată când primeam bunuri de la creştinii evlavioşi le împărţeam cu alţii. Suntem noi fiare, să mâncăm tot numai noi înşine?
Următoarea întâmplare arată virtutea sa deosebită. În ziua înmormântării sale, a venit un cerşetor cu o desagă plină în spatele lui.
– Pot să-l văd pe părintele Hristodul ca să-i cer binecuvântarea? a întrebat el.
– Cauţi milostenie în aceste locuri sărăcăcioase? au întrebat ei ca răspuns.
– Ce vreţi să spuneţi? Dumnezeu să-l binecuvinteze pentru tot ce a făcut pentru mine. Mi-a dat bani, conserve, spaghete şi chiar haine! Vin de mulţi ani aici şi el mă cunoaşte.
– Dar părintele a murit, i-au spus ei.
– Ce spuneţi? Dumnezeu să-i miluiască sufletul, pentru tot ce a făcut pentru mine! Şi a plecat foarte trist.
Părintele Hristodul era un model de simplitate şi dragoste pusă în practică şi de milostenie.

Ascetul român E. nu avea unde să-şi pună capul. El era ajutător şi slujea la masă într-o mănăstire rusească şi orice i se dădea acolo să mănânce, el dăruia ca milostenie pustnicilor ce trăiau în zone îndepărtate. «Aceasta e şansa mea de a mă mântui – spunea el –, să mă smeresc cerşind, să muncesc şi să dau».

Părintele Artemie Grigoriatul, când slujea în metocul grigoriatan din Arta, se întorcea cu mâinile goale atunci când trebuia să facă cumpărături pentru mănăstire, deoarece el dăruia tot ce avea săracilor şi bătrânilor.

Ori de câte ori părintele Hagi Gheorghe primea daruri ca mulţumire de la persoanele vindecate prin rugăciunile sale, le dăruia la rândul lui călugărilor, săracilor şi mirenilor. El era atât de milostiv încât, ca să descrie pe cineva care era milostiv, oamenii spuneau: «Dă ca Hagi Gheorghe».

Odată, un călugăr i-a întrebat pe vizitatorii săi:
– Care sunt ocupaţiile voastre?
– Părinte, profesia noastră nu-i prea bună, au răspuns ei, ezitând. Noi suntem negustori.
– Fraţii mei, a spus el, în aceste zile avem nevoie de oameni de afaceri buni. Acum, spuneţi-mi adevărat, ce faceţi când preţurile urcă? Vindeţi marfa veche din magazie cu preţuri noi?
– Da, părinte. Cum ne-am descurca altfel să aducem stocuri din nou în magazinul nostru?
– E corect! Dar în acest fel profitaţi de două ori. Nu puteţi vinde cu preţurile vechi, pentru că alţi negustori vor reacţiona la aceasta. Dar puteţi folosi profitul câştigat pentru fapte de milostenie.

Mic de statură, dar înalt la virtute era părintele Antonakis, un ieromonah de la Noul Schit, care era preot slujitor la Biserica Marilor Voievozi, din cartierul Nea Elveţia (Noua Elveţie) al Atenei, a Schitului Sfânta Ana. De fiecare dată când i se povestea de cineva sărac din parohia lui, mergea în taină şi lăsa milostenie la uşa acelei persoane. Făcea acelaşi lucru ca părintele său contemporan, Ieronim de la Simonopetra şi ca Sfântul Nicolae, Episcopul din Mira Lichiei.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Poveţe părinteşti, Gheronda Efrem Filotheitul

POVEŢE PĂRINTEŞTI

✦ Trebuie să avem luare-aminte şi rugăciune. Una ajută pe cealaltă, precum se ajută mâinile una pe alta; luarea-aminte aduce rugăciunea şi rugăciunea aduce luarea-aminte.

✦ Rugăciunea să fie spusă încontinuu, fie grăită, fie în minte; să nu se oprească niciodată; întreruperea rugăciunii şi trândăvia sunt ca şi când cineva ar purta arma sa pe umăr, în vreme ce duşmanul îl ucide; pe când, dacă îşi ţine mereu degetul pe trăgaci, îndată ce apare duşmanul el trage primul şi îl omoară.

✦ Diavolul tremură la numele lui Iisus Hristos şi când rugăciunea se face astfel încât cineva să înţeleagă ce a cerut, adică să fie conştient, atunci frica diavolului este mult mai mare.

✦ Spuneţi rugăciunea; aceasta sfinţeşte gura, sfinţeşte aerul, sfinţeşte locul în care a fost rostită.

✦ Prin citire, prin convorbiri duhovniceşti, îl loveşti pe vrăjmaş în cap, peste picioare, peste mâini. Prin rugăciunea minţii îl loveşti în inimă, de aceea şi reacţionează atât de cumplit.

✦ Rugăciunea să fie spusă într-una, zi şi noapte, din gură, din minte, din suflet. Să nu lăsăm mintea fără ocupaţie, ci să lucreze la rugăciune sau la contemplare, pentru că altfel vine semănătorul cel rău şi seamănă tulburare în suflet. Monahul care nu zice rugăciunea este monah doar pe dinafară.

✦ Numele lui Iisus sfinţeşte gura, mintea şi inima; diavolul se străduieşte să oprească rugăciunea prin diferite griji, treburi şi nevoi; după ce a fost legat, ca să zicem aşa, stăpânul casei, lesne este după aceea să-şi facă treaba; de aceea trebuie izgonită imediat din minte orice închipuire, orice lucru. În vremea rugăciunii, nimic să nu preocupe mintea, să nu existe nici un lucru pământesc de care mintea să se îngrijească. Spune: “da, diavole, mâine, când îmi voi termina rugăciunea, le voi face pe toate; dar acum exist doar eu şi Dumnezeu, nimic altceva“.

✦ Diavolul ia mintea şi o duce unde vrea el; când mintea se întoarce, aduce în suflet toată mizeria şi provoacă maladii şi boală în suflet. Leacul, terapia, arma împotriva risipirii minţii este trezvia. Diavolul îşi macină toate puterile lui ca să distrugă trezvia.

✦ Vindecarea definitivă de patimi se face prin oprirea nălucirilor, adică a risipirii minţii. Păcatul nu se poate face dacă nu se primeşte mai întâigândul păcatului. Mai întâi se predă omul cel lăuntric, prin nălucire, şi apoi urmează păcatul din afară.

✦ Dacă mintea nu se curăţeşte de năluciri, Dumnezeu nu scrie pe lespedea minţii cuvintele Sale.

✦ Diavolii pun o mulţime de piedici pentru ca omul să nu se roage, deoarece toate cursele, toate capcanele diavolilor, sunt distruse prin rugăciune.

✦ Rugăciunea este o armă atotputernică care nu lasă păcatul să se apropie. Diavolii tremură la rostirea numelui lui Iisus Hristos.

✦ Lucrarea trezviei este meşteşugul meşteşugurilor şi ştiinţa ştiinţelor; e nevoie de un învăţător potrivit, care să cunoască bine meşteşugul. Dar e nevoie şi de ascultare deplină, întrucât, dacă pentru a învăţa un meşteşug ori ştiinţă trebuie să faci ascultare către învăţător, cât de multă ascultare trebuie să faci aici, în ştiinţa duhovnicească, unde diavolul încearcă să strice, să împiedice toată lucrarea: e ca şi când, de pildă, maistrul ar încerca să-l înveţe pe ucenic o meserie, iar un alt maistru, de alături, se străduieşte încontinuu să deformeze învăţăturile primului şi se sileşte să-l convingă pe ucenic că altfel stau lucrurile. Aşadar, gândeşte-te acum dacă e posibil ca ucenicul să înveţe vreodată meseria ascultându-l pe diavol, pe cel rătăcit, fără să-l asculte întru totul pe adevăratul maistru şi dascăl duhovnicesc şi fără să nesocotească sfaturile diavolului.

✦ Deoarece lucrarea minţii noastre nu este desăvârşită, de aceea nu primim mângâiere duhovnicească şi căutăm mângâiere prin vorba lungă, râs şi întoarcere către cele din afară.

✦ O cugetare diavolească te chinuie şi, dacă nu te spovedeşti sau nu te rogi, ca să fugă cugetarea, aceasta devine tortură; cât de înfricoşător este să fii cu diavolii!

✦ Sfinţii Părinţi foloseau aducerea aminte de moarte ca pe o cale de trezvie şi plângeau într-una, rugându-se să nu păcătuiască. Cât trebuie să ne rugăm noi, cei bolnavi!

✦ Cu cât te osteneşti mai mult, cu cât te nevoieşti mai tare, cu atât mai mare comoară îţi aduni în ceruri. Har mare vine în aceia care s-au chinuit, care au suferit mult; în aceia care au trecut prin mari ispite.

✦ Osteneala, sudoarea, chinul, smerenia, umilinţa, dispreţul de sine, acestea îl clădesc pe monahul adevărat, acestea sunt cununile veşnice. Dacă monahul nu este strivit, nu se face vrednic de a-L urma pe Mielul cel blând, în vecii vecilor. De aceea diavolul cel mândru războieşte monahismul, de aceea îi pune pe cei din lume să nesocotească monahismul.

✦ Mustrările sunt ca apa sărată care păstrează dinţii puternici şi aduce sănătate şi apărare; pe când laudele sunt ca dulciurile care distrug dinţii.

✦ Pentru ostenelile virtuţii vom afla odihnă în cealaltă viaţă; truda aceasta este aurul care se adună în cămările lui Dumnezeu; este sămânţa. Acum semănăm, după moarte vom secera şi vom fi uimiţi de recoltă. Cu ostenelile şi suferinţele de aici, zidim palatul nostru din Ceruri. Acum nu se vede nimic.

✦ Îngerul Domnului scrie cât te-ai ostenit, cât ai suferit în fiecare zi; şi în vreme ce ziua se pierde, plata rămâne. Când vom muri se va face socoteala şi vom lua răsplată pentru silinţa noastră.

✦ Unde sunt astăzi oamenii care, pentru iubirea lui Hristos, se supun chinurilor şi dispreţului?

✦ Sfinţii Părinţi s-au străduit să se ostenească cât mai mult cu putinţă, pentru că ştiau că vor găsi mai multe bunătăţi în cer.

✦ Viaţa de acum este ca un târg; toţi schimbă mărfuri, asudă, se ostenesc ca să câştige mai mult; după ce se termină târgul, fiecare are câştig după cum s-a străduit.

✦ Silinţa aduce smerenie, întristare, lacrimi; fără trudă, Hristos nu dăruieşte harul Său.

✦ Ispitele sunt ca furtunile de pe mare; în vremea furtunii lemnele şi murdăriile din mare sunt aruncate afară; marea se curăţeşte şi devine liniştită. Prin ispite se face curăţirea, apropierea de Dumnezeu, înfierea duhov-nicească; la urmă omul devine un mic dumnezeu după har. Dar să-L rugăm pe Domnul să scăpăm de ispita din îngăduinţa Sa, pentru că atunci mântuirea omului atârnă de un fir de aţă.

✦ Harul experienţei de după ispită are valoare mult mai mare decât harul care vine şi se face din mulţumire şi fericire; căci acest har pleacă peste puţin timp, pe când harul experienţei rămâne toată viaţa omului.

✦ Folosul ispitelor este mare, dacă ele provin de la Dumnezeu, spre învăţătură. Prin ispite se dobândeşte virtutea. Dar să ne rugăm ca ispitele să nu vină din îngăduinţa lui Dumnezeu, căci acestea sunt mai presus de puterile noastre. Dumnezeu îngăduie asemenea ispite din pricina egoismului nostru; desigur toţi avem egoism, dar aici e vorba de egoismul care şi-a făcut locaş înlăuntrul nostru şi nu vrem în nici un fel să-l dăm afară şi atunci Dumnezeu îngăduie să vină peste noi ispite care sunt mai presus de puterile noastre. Atunci două lucruri se pot întâmpla: ori te smereşti şi Dumnezeu te iartă, ori, datorită marelui păcat al egoismului, te faci şi mai rău şi atunci se ajunge la sinucideri, ieşiri din monahism etc. De aceea să-L rugăm pe Domnul să ne izbăvească de asemenea ispite.

✦ Judecarea este egoism; nu vezi greşelile tale, ci pe ale celuilalt. Un părinte ce avea darul înainte-vederii a văzut harul plecând de la un monah pentru că îl judecase pe un alt monah. Un avva s-a mântuit şi numele i-a fost scris în cartea vieţii întrucât nu i-a judecat pe fraţii ce se purtau necuviincios. Un alt avva a fost pedepsit trei ani de către un înger pentru că a căzut în judecarea aproapelui.

✦ Ispitele care vin la om au scopul de a-l smeri.

✦ Mi-a spus părintele meu: “Din ispitele mari am primit har mare, am simţit harul, l-am atins. De aceea trebuie să avem răbdare şi să îndurăm cu nădejde ispitele“.

✦ Într-o şcoală, unii sunt notaţi foarte bine, alţii binişor iar alţii sunt respinşi. Acelaşi învăţător, aceleaşi poveţe. E de vină învăţătorul sau elevul? Elevul silitor citeşte zi şi noapte, se nevoieşte, nu doarme noaptea şi astfel sporeşte.

✦ Să nu pierdem nici un minut; vom cere un minut din timpul nostru pierdut şi nu ni se va da; de aceea, în fiecare minut din viaţă să facem lucrarea cea bună.

✦ Diavolul urăşte mult schima îngerească, haina neagră, şi o războieşte; ştie că monahii vor lua locul pe care el l-a avut (vor înlocui tagma îngerilor ce au căzut). Numele monahilor sunt scrise în cartea îngerilor. De aceea turbează diavolul şi îi face şi pe oameni să turbeze împotriva schimei monahale.

✦ La rasă trebuie să cugetăm că este haina cinstită pe care au purtat-o mii de sfinţi şi făcători de minuni; mulţi dintre ei au fost împăraţi, prinţi, episcopi, minţi luminate.

✦ Cât trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru marea cinste pe care ne-a făcut-o chemându-ne în aşezarea monahală, dintre milioane de alţi oameni! Nu cumva suntem noi nevrednici de o asemenea cinste?!

✦ Zic Părinţii: dacă oamenii ar cunoaşte slava pe care o vor primi monahii în cealaltă viaţă, ar pleca toţi în pustie ca să se facă monahi. Iarăşi, dacă ar fi cunoscut războiul venit din partea vrăjmaşului şi suferinţele, nimeni nu ar fi plecat din lume.

✦ Pentru a dobândi iubirea către Dumnezeu şi pentru a se mântui, Părinţii au părăsit lumea şi pe cele lumeşti şi au plecat în pustie; şi dacă atunci ar fi strigat: “Plecaţi din lume!“, când virtutea era mare, cu atât mai mult ar striga astăzi, când în lume există o decădere aşa de cumplită.

✦ Dumnezeu vrea să mântuiască sufletul, dar acesta trebuie să conlucreze cu Dumnezeu; dacă sufletul nu vrea să conlucreze cu Dumnezeu, nu se va mântui.

✦ Dacă oamenii ar cunoaşte măreţia Raiului, ar jertfi totul pentru a-l dobândi.

✦ Harul Domnului este acela care ne ţine; lutul nu se sfărâmă când îl sprijină harul lui Dumnezeu. Dar dacă are îndrăzneală în sine, omul cade îndată; să nădăjduim doar în puterea lui Dumnezeu.

✦ Cu adevărat nespuse, nesfârşite, necuprinse cu mintea, necugetate şi veşnice sunt bunătăţile Raiului; de aceea trebuie să ne dăm toată strădania, toată silinţa, oricât de greu ar fi pentru a câştiga viaţa veşnică. Acolo nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.

✦ Bunătăţile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru copiii lui sunt de asemenea, valoroase şi de mare cinste, dar mintea noastră nu le poate pricepe.

✦ Din bucuria cerească şi din fericirea negrăită ne dăm seama că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru.

✦ Dacă ai smerenie, ai sfinţenie şi dacă ai sfinţenie eşti smerit.

✦ Dacă nu te slăveşte Dumnezeu, slava oamenilor este deşartă, amăgitoare. Dumnezeu nu vede faţa, ci numai inima omului, oricine ar fi acesta.

✦ Adânceşte-te în smerenia nesfârşită a lui Dumnezeu. Domnul a luat trup ca să vină pe pământ, a îmbrăcat firea omenească, pentru că Dumnezeu este înconjurat de asemenea foc încât trebuia să ardă pământul şi pe oameni: “E cu putinţă să-L vezi pe Dumnezeu şi să trăieşti?“. Cu adevărat, cât de mare a fost smerenia lui Dumnezeu! Dumnezeul slavei S-a născut şi a îngăduit să fie biciuit de făptura mâinilor Sale. Făcătorul tuturor este nesocotit, este părăsit de ucenicii Săi, care au promis că vor muri împreună cu El. E atât de greu ca omul să se încline în faţa acestei smerenii a lui Iisus Hristos, să se smerească, să se nesocotească? Nu, desigur. Domnul Însuşi a arătat: smerenie nesfârşită, iubire nesfârşită şi supunere nemărginită. Aceste trei virtuţi sunt absolut necesare pentru ca omul să se mântuiască.

✦ Smereşte-te cât poţi de mult; chiar de vei cere să fii socotit ca o pocitanie, ca ceva scârbos. Chiar Apostolul Pavel a spus: “Ca un gunoi ne-am făcut… nebuni pentru Hristos“.

✦ Cine eşti tu, viermele pământului, plin de atâtea păcate, care nu vrei să te smereşti, să te dispreţuieşti, când Făcătorul, Domnul Care e slăvit de îngeri S-a smerit, a fost scuipat, dezbrăcat în faţa oamenilor şi răstignit?

✦ Un monah s-a dus la un părinte sfânt şi l-a întrebat: “Cum ai dobândit o smerenie aşa de mare şi atâtea harisme, părinte?“. Fiul meu, i-a spus părintele, eu sunt plin de slăbiciuni şi neputinţe, sunt mai rău decât toţi“. Monahul a stăruit. Atunci părintele îi zice: “Primarul satului este ca împăratul în satul lui; însă când împăratul îl cheamă în capitală şi se întâlneşte cu miniştri şi generali, atunci vede că e un nimic, un zero; astfel, cu cât se apropie cineva de Dumnezeu, cu atât se smereşte mai mult“.

✦ Smerenia este cea mai importantă dintre virtuţi; când o dobândeşti, vrăjmaşul nu poate să te lovească. Se dobândeşte încet-încet, îţi trebuie ani întregi pentru a o dobândi pe deplin; însă când o dobândeşti, nu mai e nevoie de strădanie, va lucra de la sine.

✦ După măsura smereniei pe care am dobândit-o se socoteşte sporirea noastră în viaţa duhovnicească, în monahism; sporirea în dobândirea smereniei duce la sporirea în dobândirea virtuţilor.

✦ Zidurile egoismului sunt sfărâmate prin trâmbiţarea smereniei lui Iisus Hristos; smerenia nesfârşită şi ascultarea făcută de Hristos distruge zidurile egoismului.

✦ Este mare păcat să-l urască cineva pe fratele lui (oricine îşi urăşte fratele este ucigător de oameni). Şi nu numai ură, ci chiar răceală sau cugete împotriva fratelui său dacă are, păcătuieşte.

✦ Osândirea de sine aduce două lucruri bune, smerenia şi nejudecarea aproapelui, care sunt neapărat necesare pentru mântuire. Când te învinuieşti într-una pe tine, atunci nu ridici capul, te smereşti, nu judeci pe nimeni.

✦ Să existe între voi iubire sinceră şi sfântă; unde nu există iubire întru Hristos, nu există viaţă duhovnicească.

✦ Dragostea către fraţi trebuie să fie puternică, sinceră, curată; aceasta se vede când îi răbdăm pe fraţi, când îi ajutăm, când nu-i întristăm. Dacă avem dragoste către Dumnezeu, împlinim toată legea. Domnul a zis: “orice oferiţi celui mai mic dintre oameni, Mie îmi oferiţi“. Gândeşte-te acum: orice ajutor îi aduci unui om sărman, Îl slujeşti pe Însuşi Hristos, chiar dacă de multe ori un ajutor adus unui om din lume e folosit pentru a păcătui. Cât de mare răsplată are cel care îl ajută pe un monah care s-a închinat pe sine lui Dumnezeu!

✦ Mare lucru, într-adevăr, sa faci milostenie unui om, căci vei lua răsplată în cer; cât de important e să miluieşti un suflet care este veşnic şi neprihănit!

✦ Părinţii dădeau orice, numai să nu-l întristeze pe fratele lor. Nu vă amărâţi, deci, unul pe altul.

✦ Să fim cu luare-aminte ca să nu-l smintim pe fratele nostru.

✦ Aducerea aminte de moarte sensibilizează conştiinţa, luminează mintea, arată drumul cel curat.

✦ Loveşte fiecare cuget care vine să te ucidă: loveşte-l cu tăişul rugăciunii. Cu fiecare rugăciune îi tai picioarele, mâinile, capul, în final îl faci bucăţi şi dacă îl cauţi, nu mai există.

✦ Prin risipirea minţii, diavolul se străduieşte să împiedice mintea să ducă numele lui Iisus Hristos în inimă, adică împiedică rugăciunea curată.

✦ E nevoie de spovedanie curată. Cei ce au fost vătămaţi, răniţi sau omorâţi, au păţit acestea din cauză că nu şi-au mărturisit cum trebuie cugetele lor.

✦ Cugetele se aseamănă cu viermele acela care încet-încet mănâncă lemnul pe dinăuntru; astfel, pe dinafară lemnul pare minunat, puternic, dar pe dedesubt a fost distrus, încât deodată se rupe de la jumătate. Aşa şi monahul şi mireanul care nu-şi spovedesc sincer cugetele, în final sunt nimiciţi, căci nespovedind chiar şi cel mai mic cuget, încet-încet sunt măcinaţi pe dinăuntru.

✦ Luptă-te din răsputeri să împiedici risipirea minţii. Risipirea minţii este păcat, este deşertăciune duhovnicească.

✦ Fii cu luare-aminte la ivirea cugetelor, la asaltul lor; îndepărtează-te imediat; spovedeşte-te grabnic. La fel este cu barajul unui râu: dacă îndată ce a apărut crăpătura va fi reparat, nu e nici un pericol, însă dacă este lăsat aşa, atunci apele vin cu sălbăticie şi mătură totul în calea lor; astfel şi cu cugetele, dacă nu ne luptăm cu ele dintru început, dacă nu le spovedim imediat, atunci vin cu furie şi distrug totul.

✦ Risipirea minţii este arma principală a diavolului; îndată ce aceasta îţi aduce în minte vreun chip sau vreun lucru, izgoneşte-le! Mintea umblă ca un hoinar prin vecinătăţi şi adună ca un burete toate mizeriile, aducându-le în suflet. Sileşte-ţi deci mintea să fie încontinuu în inimă şi să se ocupe cu rugăciunea sau cu diferite alte lucrări duhovniceşti. Mintea s-a obişnuit să stea pe-afară; imediat ce observi demonul risipirii, adu-ţi mintea ta în inimă. Opreşte cu orice preţ risipirea minţii.

✦ Toate relele din om provin din risipirea minţii. Războieşte-te cu aceasta, ca Dumnezeu să pună în locul ei vederile Sale (contemplaţii, revelaţii).

✦ Părintele meu, Iosif, îşi cerceta conştiinţa în fiecare seară; ce nu a făcut bine, ce patimi au încă putere asupra lui, şi apoi le izgonea.

✦ Prin spovedania sinceră se vindecă toate rănile şi se iartă toate păcatele.

✦ Fereşte-te de vorba lungă. Prin vorba lungă te vatămi şi pe tine, îl vatămi şi pe fratele tău, pe care îl îndemni la vorbă lungă. Prin vorba lungă nu simţi că păcătuieşti, nu te spovedeşti, şi astfel în cartea greşelilor sufletului tău se scrie un păcat care merge la judecată. De asemenea, spovedania nedeplină este păcat; dacă murim pe neaşteptate, cum îi vom ascunde lui Dumnezeu, ce-i vom spune despre vorba noastră lungă nemărturisită, despre spovedania noastră care nu a fost deplină, amănunţită şi sinceră, de vreme ce putem face o spovedanie curată?

✦ Să facem în fiecare zi socoteala duhovnicească. Ce am câştigat şi ce am pierdut: şi pentru fiecare faptă bună să-i atribuim izbânda lui Dumnezeu, iar pentru fiecare faptă rea să aruncăm vina pe noi înşine şi să ne îndreptăm. Dacă nu facem socoteala duhovnicească, există teama că vom eşua.

✦ Adevărul ne eliberează de legăturile minciunii şi amăgirii… Duhul lui Hristos ne-a unit şi suntem toţi ca unul. Să ne rugăm pentru ceilalţi, ca să ne întreţinem unul pe altul cu dragostea şi cu unirea sufletească a lui Hristos. Să avem iubire unul către celălalt, să ne îngăduim unul pe altul, căci faptele noastre de multe ori nu sunt făcute cu grijă.

✦ Lui Hristos îi pare rău pentru noi şi nu ne părăseşte, dar îndepărtează harul Său de la noi, pentru ca omul să se cuminţească şi să înţeleagă că a greşit şi să se întoarcă prin pocăinţă pe calea dreaptă, pentru ca iubirea binecuvântată a lui Hristos să revină. Hristos este mângâierea şi izbăvirea noastră.

✦ Fără învăţăturile Evangheliei nu avem călăuză, nu avem busolă, nu avem nimic, nu ne putem mântui.

✦ Aici, la mănăstire, am venit ca la un cabinet medical, am venit să ne facem bine, nu să ne îmbolnăvim mai rău. La spital, bolnavii se ajută unul pe altul, se compătimesc, îi uneşte durerea. Pe noi de ce nu ne leagă dragostea lui Dumnezeu? Am venit aici să facem sacrificii unul pentru altul. Fără dragoste nu putem face nimic. Iubire desăvârşită are acela care se vinde pentru aproapele său.

✦ Cine este sârguincios în a face ascultare este plăcut părintelui său, ia lecţiile cele mai înalte şi merge la facultate. Când ne facem plăcuţi părintelui, ne facem plăcuţi lui Dumnezeu. Pentru Hristos facem ascultare, nu pentru om, ascultarea merge la Dumnezeu prin părintele nostru.

✦ Unde există ordine şi pace, acolo este şi Dumnezeu; unde este dezordine, acolo este şi tulburare sufletească; iar unde este tulburare sufletească, acolo este şi diavolul.

✦ Când există rugăciunea părintelui, există ocrotire şi binecuvântare şi atunci omul sporeşte. De aceea nu trebuie să facem lucrurile cu neorânduială şi după bunul nostru plac, căci acestea nu ne sunt de folos pe calea duhovnicească.

✦ Apostolii şi toţi oamenii sfinţi au aşezat tot adevărul evanghelic pe credinţa şi neprihănirea vieţii. Nu poate exista viaţă creştină dacă nu există neprihănire. De aceea fiecare dintre noi să rămână la cele pe care i le-a hărăzit Dumnezeu. Unul este în preoţie, altul în viaţa de familie, altul în altă parte. Acolo unde l-a aşezat pe fiecare Dumnezeu, acolo să rămână şi să se nevoiască, ca să-L mulţumească pe Dumnezeu.

✦ Când Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate, îl facem pe Dumnezeu să ne dea mai multe… Lui Dumnezeu nu-i place atunci când cârtim.

✦ Câţi în această lume au răbdat chinurile oamenilor, câţi au fost învinuiţi şi defăimaţi, înjuraţi şi îndureraţi, câţi au suferit de boli şi de alte răutăţi, ridicându-şi crucea lor, au după aceea dreptul de a cere învierea. De aceea îngăduie Dumnezeu să ridicăm crucea şi să îndurăm suferinţe, ca să căpătăm dreptul de a învia. Nu ridicăm crucea? Atunci să nu aşteptăm înviere.
Bunul Dumnezeu, ca să nu rămânem şi noi fără înviere, ne dă să ridicăm câte o cruce, pentru folosul veşnic al sufletului nostru.

✦ Eforturile întru Dumnezeu au mare răsplată şi îl învrednicesc pe om să primească slavă şi cinste de la Dumnezeu.

✦ Neprihănirea are mare căutare la Dumnezeu. E nevoie de luptă trupească şi sufletească. Să stăpânim bine gândurile noastre.

✦ Când inima noastră este curată, gura noastră nu va rosti vorbe rele. Când inima noastră este curată, frumoasă şi înmiresmată, frumuseţe şi mireasmă va împrăştia.

✦ Să cugetăm mereu la ultima zi din viaţa noastră, la ultimele clipe; astfel nu vom mai păcătui.

✦ Diavolul întinde curse zi şi noapte, sapă tranşee, adună materiale de luptă, şi noi facem învoială cu acest vrăjmaş?

✦ Diavolul este uneltitor şi viclean; zi şi noapte e grăbit, se grăbeşte să ucidă sufletul nostru; duhul viclean conlucrează cu alt duh viclean, ca să distrugă sufletul, şi noi suntem nepăsători de mântuirea sufletului nostru, în vreme ce ar trebui să ne grăbim; vrăjmaşul se străduieşte să ne mănânce timpul, zilele, lunile şi anii noştri, până ce ajungem la moarte şi atunci ne va spune: “ai făcut asta, ai făcut-o pe cealaltă“, iar conştiinţa va fi nevoită atunci să aprobe; dar dacă toate acestea sunt minciuni, dacă am ţinut legea, dacă am făcut ascultare, atunci diavolii nu ne vor putea face nimic cu învinuirile lor mincinoase. Noi, când vedem cursele satanei, închidem ochii şi mergem într-acolo; vrăjmaşul încearcă să ne convingă de lucruri neîntemeiate şi mincinoase. Şi în timp ce diavolul are putere să ne prindă în mrejele sale, de cealaltă parte, noi Îl avem pe Iisus Hristos, călăuza noastră, Care luptă împreună cu noi prin harul Său, prin îngerii Săi, prin Biserica Sa.

✦ Când aici, pe pământ, prin lucrări şi fapte bune curăţim sufletul nostru, acesta va fi pregătit să treacă vămile văzduhului… De aici va depinde încotro va merge omul după moarte.

✦ Când suntem pe drumul lui Dumnezeu, suntem fericiţi, dar dacă mergem pe drumul diavolului, ne întristăm.

✦ Când lipseşte rugăciunea, lucrul, privegherea, veghea, spovedania, atunci răutatea va veni în noi.

✦ Creştinul care doreşte să se mântuiască trebuie să-şi schimbe gândurile şi hotărârile, să se străduiască să trăiască mai decent, mai simplu. Să înceteze strădania înfrumuseţării exterioare şi să se înfrumuseţeze pe dinăuntru.

✦ Omul trebuie să se pregătească mai întâi prin pocăinţă, prin părăsirea vieţii păcătoase, prin îmbăierea cu sfânta spovedanie, prin post şi rugăciune, prin iubirea aproapelui, şi atunci se va apropia, se va împărtăşi şi se va învrednici de viaţa veşnică. Însă cel care merge cu neruşinare să se împărtăşească atunci când se simte nepocăit, când este nespovedit şi necurăţit, acela nu are evlavie faţă de ceea ce primeşte. De aceea nu este vrednic de viaţa veşnică, ci este vrednic de pedeapsă.

✦ Preoţia este o mare treaptă, şi prin evlavia pe care o arătăm către preoţi Îl cinstim pe Însuşi Dumnezeu şi harul Sfântului Duh.

✦ Dacă inima omului este curată, atunci şi cuvintele lui vor fi cuviincioase, şi diferitele mişcări şi simţuri ale trupului vor lucra după curăţia şi neprihănirea inimii…

✦ Faptele bune sunt rugăciunea, pocăinţa, cântarea bisericească, participarea la slujbele religioase, sfânta spovedanie, sfânta împărtăşanie, ajutarea celorlalţi pe orice cale, cu cuvântul sau cu lucrul, şi îndeosebi prin lucrările dragostei care se fac cu cuget smerit.

✦ Hristosul nostru este Dumnezeul dragostei, al îngăduinţei şi al iubirii de oameni. Este plin de iertare şi milă, dar este şi drept. Toate celelalte haruri au primit loc şi înfăţişare în viaţa noastră. Ne şi miluieşte Dumnezeu, ne şi îngăduie. Ne dă cu îndestulare. Ne iartă mereu, dar nu şi-a arătat dreptatea, pentru ca lucrarea iubirii şi îndurării Lui să-l poată mântui pe om. Însă după moarte, la a Doua Venire, toate aceste îndurări vor fi înlăturate şi va lucra dreptatea lui Dumnezeu.

✦ Oricât s-ar strădui omul, dacă Hristos nu-i dă binecuvântarea Sa, nu va reuşi absolut nimic. Rugăciunea nu are alt rost decât să cheme ajutorul lui Dumnezeu. Iar o dată venit ajutorul lui Dumnezeu, omul conlucrează cu el şi are mare câştig duhovnicesc.

✦ Nepăsarea, trândăvia şi somnul sufletului sunt groaznice, sufletul doarme şi păşeşte prin viaţă ca un robot, fără să simtă rostul şi înclinaţia omului.

✦ Diavolul nu vrea sub nici un motiv ca creştinul să se roage într-una la Dumnezeu, deoarece ştie că în felul acesta se înarmează cu o putere uriaşă şi îl dezarmează pe el.

✦ Înţelepţii părinţi au lovit păcatul cu îndrăzneală. Vindecarea definitivă a patimilor se face prin încetarea nălucirilor, adică a împrăştierii minţii.

Sursa: “Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003

Notă: Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord.

Despre iubire, milă şi milostenie, Gheronda Efrem Filotheitul

✦ Sfântul Apostol Ioan, ucenicul iubit al lui Hristos, a luat dragostea lui Hristos şi a vorbit despre dragoste. A împărţit dragostea, a răspândit-o în lume şi lumea s-a îmbogăţit prin cunoaşterea iubirii lui Dumnezeu. Ne spune: “Iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut de Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu este iubire“.

✦ Când dragostea există între oameni, îi uneşte, le uneşte inimile. Vrei să vezi dacă-L iubeşti pe Dumnezeu? Vezi asta din cât îl iubeşti pe fratele tău. Dragostea adevărată se vede când aproapele tău nu se poartă bine cu tine, când te învinuieşte. Atunci se dovedeşte cât îl iubeşti tu pe acest om.

✦ Dumnezeu, pe omul care pleacă de lângă El şi trăieşte departe, în păcat, îl vizitează în diferite feluri, ca să-l aducă aproape de El şi să-l miluiască. Dacă nu facem şi noi la fel, nu avem dragoste în sufletul nostru, nu suntem ai lui Dumnezeu.

✦ Omul care iubeşte nu suferă. Suferă acela care urăşte, care simte răutate, care este întunecat de rele, care este cuprins de invidie şi gelozie. Răutatea este apăsătoare, dragostea şi virtutea sunt uşoare. Dragostea lui Dumnezeu este odihnă duhovnicească.

✦ Să ne rugăm la Dumnezeul iubirii să intre în noi, să-L simţim şi, când Îl simţim pe Dumnezeu, ne vom dărui şi noi fratelui nostru… Pentru a ne izbăvi de datoria păcatelor noastre trebuie să ne dăruim aproapelui nostru…

✦ Omul creştin trebuie să măsoare, să cântărească iubirea lui Dumnezeu şi să ia poziţia cuvenită. Răspunsul omului la iubirea lui Dumnezeu este să-L mulţumească pe Dumnezeu. Dumnezeu este mulţumit când omul face voia Lui, adică atunci când împlineşte poruncile Lui. Porunca dragostei şi porunca smereniei. Când omul are smerenie şi dragoste rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el.

✦ Smerenia şi iubirea lui Hristos trebuie să ne cutremure şi să ne înveţe. Dacă Dumnezeu cel fără de păcat S-a smerit într-atât, din iubire pentru noi, încât a murit pe cruce, noi, care suntem din fire umili, oameni de lut, cât ar trebui să ne smerim şi să urmăm exemplul Lui mântuitor?

✦ Iubirea către Dumnezeu şi către aproapele sunt cele două mari virtuţi pe care se sprijină tot edificiul duhovnicesc. Dacă lipsesc aceste două mari virtuţi, toate celelalte nu au nici un fundament.

✦ Când harul lui Dumnezeu aprinde inima, omul duhovnicesc simte dragoste nesfârşită pentru fratele său. Simte înlăuntrul său că îi îmbrăţişează pe toţi, şi fraţi, şi prieteni, şi duşmani, şi toată zidirea neînsufleţită.

✦ Dragostea cere efort la început, dar pe urmă dă multă odihnă… Când un om are îndelungă răbdare şi bunătate, acestea arată că are iubire în el. Iar când nu are îndelungă răbdare, milă şi bunătate, este lipsit de dragoste, lipsit de Dumnezeu. Sfântul Cosma Etolianul ne spune: “Am văzut două iubiri care mântuiesc şi acestea sunt iubirea către Dumnezeu şi iubirea către aproapele“.
Ce ne cere Dumnezeu? Să-L iubim cu toată inima, puterea şi fiinţa noastră; să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Să ne schimbăm purtarea şi Acela ni se dăruieşte nouă, ne deschide raiul. Şi totuşi nu facem asta, şi ne chinuim.

✦ De aceea noi, creştinii, prin iluminarea lui Dumnezeu, putem multe. Putem face multă milostenie şi îndeosebi milostenie sufletească, care are o valoare uriaşă. Trebuie să începem toţi o nouă cruciadă de milostenie pentru aproapele nostru. Să-l ajutăm pe aproapele nostru nu atât pe plan economic, cât duhovnicesc.

✦ Milostenia se răsplăteşte în această lume, iar în cealaltă ni se dă înapoi însutită. Să ne îngrijim mereu de săraci şi să-i ajutăm, căci ei mijlocesc pentru noi la Dumnezeu. Milostenia are mare putere. Suntem datori să facem mai întâi milostenie sufletească, să arătăm iubire către oameni, şi apoi, cu sinceritate, dragoste şi discernământ, să-i ajutăm pe ei.

✦ Oamenii lui Dumnezeu trebuie să aibă dragoste. Dragostea are limbajul ei, limbajul lui Hristos, şi cine îl are pe acesta este bine călăuzit în lucrările lui.

✦ Milostenia formală nu are mare însemnătate. Însemnătate are când mila conţine în ea dragoste şi, mişcată de această dragoste, îl miluieşte pe sărac.

✦ Domnul nu dă importanţă lucrului mult sau puţin, ci intenţiei pentru milostivire, şi pe aceasta o preamăreşte.

✦ Milostenia noastră trebuie să izvorască din iubirea de oameni, care au nevoie nu numai de lucruri materiale, ci şi de ajutor sufletesc. Să-i ajutăm şi duhovniceşte. Când îi dăm curaj şi putere unui om deznădăjduit să continue lupta sa, greaua lui încercare, şi în felul acesta îl scăpăm de primejdia unei catastrofe, această milostenie este foarte mare. De aceea orice oferim aproapelui nostru să izvorască din inima noastră şi să nu fie o faptă formală. Să cunoaştem bine că răsplata milosteniei noastre, de la Însuşi Dumnezeu, este însutită. Dăruieşti ceva şi Dumnezeu îţi dă de o sută de ori mai mult. Orice dăruim săracilor ni se va da înmulţit în ceruri; şi, când sufletul o să plece din această viaţă, îşi va ridica răsplata milosteniei lui.

✦ Noi suntem ţinuţi în viaţă de mila lui Dumnezeu. Zi şi noapte cerem milă şi iertare. Le vom primi atunci când şi noi le vom înfăptui la rândul nostru.

✦ Milostenia urcă până la tronul lui Dumnezeu. Face să coboare mila lui Dumnezeu la om. Milă face, milă găseşte. Iubire răspândeşte, iubire primeşte.

✦ La a Doua Venire, Hristos va preamări şi va osândi. Îi va preamări pe cei de-a dreapta, deoarece au arătat iubire şi milostenie celor înfometaţi şi însetaţi, străinilor, bolnavilor şi întemniţaţilor, şi îi va osândi pe cei de-a stânga, pentru că nu au avut aceste virtuţi.Să cerem aşadar de la Dumnezeu să ne dea duh de iubire, căci cel care are iubire ştie cum să miluiască.

✦ Noi toţi să-i miluim pe semenii noştri şi îndeosebi pe cei care sunt îndepărtaţi de Dumnezeu… Nimic în lume nu poate sta în faţa valorii şi mântuirii unui suflet. Să ne străduim să-i miluim pe oamenii care sunt săraci la suflet, şi răsplata noastră va fi foarte mare înaintea lui Dumnezeu. Să-l ajutăm pe aproapele nostru cât putem, pe plan material şi duhovnicesc.

✦ Durerea preschimbă sufletul omului, îl face sensibil, şi astfel primeşte să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Aşadar când durerea face pregătirea şi se apropie de un om al lui Dumnezeu, ajută la mântuirea lui…

✦ Milostenia nu constă doar în cele materiale, ci mai mult în cele duhovniceşti. V-aţi gândit vreodată să vă rugaţi pentru sufletele care sunt în aşteptarea osândei lui Dumnezeu? Pentru acele suflete cine se va ruga? Aici este marea milostenie. Această milostenie este cea mai mare pe care o poate înfăptui creştinul.

✦ Hristos a murit pe cruce pentru fiecare suflet şi cere pricină ca să-i miluiască pe aceşti oameni. Dumnezeiasca dreptate caută să găsească pricină pentru scăparea omului de la osândă. Iar noi, oamenii, întunecaţi de păcat, de neştiinţă, nu dăm nici un motiv pentru care iubirea lui Hristos să miluiască aceste suflete.

✦ Dumnezeu iubeşte milostenia din sufletul omului mai mult decât orice altă virtute. Milostenie faci? Milostenie vei găsi. Deoarece nu avem iubire, nu avem milostenie în suflet. Să cerem de la Dumnezeu să ne dea iluminarea, harul şi puterea. Să ne dea harul milosteniei, ca să miluim acele suflete care sunt în cealaltă lume. Şi dacă noi nu le vom uita, nici pe noi nu ne va uita Hristos…

✦ Când cineva dăruieşte celuilalt din puţinul lui, asta are valoare. Cei doi bănuţi ai văduvei au fost lăudaţi, nu cei mulţi pe care i-au dat alţii. Şi dacă din puţinul nostru dăruim celuilalt, Dumnezeu este drept, odihna şi bucuria acelor suflete ne vor aduce nouă folos. Aceia îşi află odihnă, noi primim răsplată.

Sursa: “Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003

Notă: Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord.