O nouă apariție editorială: Monahul Marcel Karakalinul:”Experiențe duhovniceşti ale Sfântului Iosif Isihastul” (ed. Sophia, 2022)

Dintre miile de roade bineînmiresmate ale Grădinii Maicii Domnului, Sfântul Iosif Isihastul este una dintre cele mai însemnate pentru veacul de acum. Trăitor în secolul al XX-lea, Bătrânul Iosif a ajuns pe cele mai înalte culmi ale vieţii duhovniceşti, înger pământesc şi văzător al luminii nezidite, lăsând în urmă o mulţime de ucenici care continuă să răspândească învăţătura – şi, mai presus de toate, duhul vieţuirii lui – nu numai în Sfântul Munte, Grecia şi Cipru, ci şi în însăşi inima Occidentului.

Plină de har, dragoste şi simplitate binecuvântată, personalitatea lui atrage ca un magnet sufletele însetate de lumină şi adevăr – ca un adevărat ucenic al Mântuitorului, cuviosul îi odihneşte pe toţi osteniţii şi împovăraţii care caută scăpare de nesfârşitele poveri ale acestei lumi.

Cartea de faţă, plină de experienţe minunate şi tâlcuiri duhovniceşti, le va deschide tuturor o fereastră spre bunătăţile nădăjduite ale veacului ce va să fie, spre odihna cea nesfârşită şi bucuria necontenită în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia s-au făcut următori toţi sfinţii.

Monahul Marcel Karakalinul –
„Experiențe duhovniceşti ale Sfântului Iosif Isihastul”
editura Sophia, 2022
216 pagini / 13×20 cm

Vezi și Preview PDF

CARTEA SE POATE ACHIZIONA ONLINE DE LA LINKUL: http://relink.ro/YvfqM

AUDIO: Gheronda Emilianos Simonopetritul – Despre studiul duhovnicesc și rugăciunea minții (subtitrare ro)

AUDIO: Gheronda Emilianos Simonopetritul – Despre studiul duhovnicesc și rugăciunea minții (subtitrare ro)

Pe 9 mai 2020, se împlinește un an de la plecarea la cer a Gherondei Emilianos Simonopetritul († 9 mai 2019). Veșnica sa pomenire!

Subtitrare RO Elena Dinu

Dacă subtitrarea în limba română nu intră automat, dați click în bara de jos a clipului, pe Subtitles/CC .

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Avva Iosif Hazzaya, „Scrieri duhovnicești”. Lansarea cărții la Timișoara, cu participarea Ierom. Agapie Corbu [UPDATE: video de la lansarea cărții]

Dezbaterea între scolastica filosofică și mistica văzătorilor de Dumnezeu nu a început odată cu Grigore Palama și nici nu este o notă distinctivă a culturii creștine grecești sau latine. O ceartă a misticilor cu raționaliștii, la fel de intensă și finalizată cu excomunicări, a avut loc și în secolul al VIII-lea într-o Sirie multiculturală, predominant creștină, condusă de arabii musulmani, toleranți cu creștinismul dar măcinați la rândul lor de lupte interne.

Iosif Hazzaya este unul din misticii condamnați pentru „erezia” de a susține că posibliitatea cunoașterii a priori a lui Dumnezeu este gnoseologic sustenabilă, a lăsat texte importante traduse acum în premieră absolută în limba română.

Un autor filocalic sirian de importanţa Avvei Iosif Hazzaya este vrednic de o prezentare mai amplă decât o pot face rândurile unui simplu „prolog“. Întâi de toate, pentru simplul motiv că scrierile sale apar pentru prima oară în româneşte. În al doilea rând, pentru că cititorul modern de literatură duhovnicească, deşi nutreşte, de obicei, o admiraţie fără rezerve faţă de autorii sirieni, totuşi îi sunt cunoscuţi, aproape întotdeauna, numai Sfinţii Efrem şi Isaac; iar dacă cititorul se întâmplă să mai aibă şi studii de teologie, atunci admiraţia riscă să-i fie înăbuşită, iar evlavia cenzurată de puţinele şi trunchiatele informaţii istorice şi dogmatice furnizate de manuale. Ambele situaţii, niciuna fericită, sunt simptomele aceleiași maladii: cunoaşterea deficitară şi deformată a istoriei, culturii, spiritualităţii şi doctrinei Bisericii Siriene sau a ceea ce specialiştii numesc „al treilea mare curent al tradiţiei creştine“, ieşit din tradiţia apostolică primară, alături de celelalte două: grec şi latin.

Ce vede, ce aude, ce simte mintea rugătorului, care, după ce s-a despătimit prin făptuire, trece „prin uşa iubirii“ în patria contemplaţiei? Ce ispite îl întâmpină acolo? Ce repere are calea neştiută care îi stă înainte? Cine sunt acum duşmanii şi în ce fel acţionează? Cine prietenii, cine ajutătorii? Care e strategia generală a luptei în această fază şi ce trebuie să facă şi, îndeosebi, să nu mai facă monahul ajuns până aici? Cum pot fi deosebite contemplaţiile autentice de vedeniile înşelătoare? Ne oprim undeva, la vreuna din contemplaţii, sau înaintăm? Dacă da, până unde…? Doar cine a fost frământat de asemenea întrebări, căutând zadarnic răspunsuri limpezi şi detaliate, va putea înţelege în ce constă „comoara“ lui Iosif Hazzaya, sau, dacă vreţi, „comoara Iosif Hazzaya“. De fapt, chiar supranumele de Hazzaya (Văzătorul), pe care i l-au dat deja contemporanii, spune despre autorul nostru că a fost, întâi de toate, un om al experienţei duhovniceşti, un cunoscător din trăire al multiplelor forme de vedere a luminii necreate dumnezeieşti, în timp ce bogata cultură care transpare din scrierile sale este instrumentul intelectual care l-a ajutat să-şi rostească trăirile pustniceşti şi contemplaţiile. În ultimă instanţă, scrierile Avvei Iosif Hazzaya sunt, trebuie s-o spunem, o mărturie tulburătoare a vederii lui Dumnezeu, aşa cum aveau să fie, în spaţiul bizantin, scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog sau cele ale Sfântului Grigorie Palama.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Cuprins

Studiu introductiv
Argument
1. Viaţa Avvei Iosif Hazzaya şi complexul ei context
1.1. Vechile izvoare biografice siriace
1.2. Denumirea unei Biserici şi semnificaţiile ei teologice
1.3. Începuturile creştinismului siriac
1.4. „Şcoala perşilor“ – de la teologia Părinţilor, la scolastică filosofică
2. Tensiuni şi conflicte în Biserica Siro-Orientală
2.1. Între ierarhie şi „cei desăvârşiţi“
2.2. Între teologia duhovnicească şi scolastică
3. Anatemele Sinodului din 786/7 – încercări de elucidare
3.1. Explicaţii sociologice
3.2. „Invidia clericalis“
3.3. Rezultat al unor tensiuni vechi
3.4. Mesalianismul
3.5. Origenismul
3.6. Neînţelegerea textelor duhovniceşti
4. Teologia filosofică vs teologia duhovnicească
4.1. Un scolastic rafinat: Timotei I
4.2. Adevărata miză: vederea lui Dumnezeu
4.3. Antropologia şi gnoseologia Patriarhului Timotei I
4.4. Dilema Patriarhului
4.5. Ultimul cuvânt îl are Ortodoxia
5. Trăsăturile învăţăturii duhovniceşti din scrierile Avvei Iosif Hazzaya
5.1. Etapele vieţii duhovniceşti
5.2. Povăţuitorul duhovnicesc
5.3. Ascultarea
5.4. Sfânta Scriptură – locul şi rolul ei în viaţa duhovnicească
5.5. Lacrimile
5.6. Sfintele Taine
5.7. Focul dumnezeiesc
5.8. Lumina dumnezeiască
5.9. Simţurile duhovniceşti
Bibliografie
Notă asupra ediţiei
Avva Iosif Hazzaya

SCRIERI DUHOVNICEŞTI
I. Epistolă despre etapele vieţii monahale
II. Despre contemplaţia duhovnicească
III. Despre rugăciunea pe care mintea o primeşte în locul limpezimii
IV. Despre lucrările imboldurilor
V. Din Cartea întrebărilor
VI. Epistolă despre lucrările harului
VII. Despre calea scurtă către Dumnezeu
VIII. Epistolă către unul din frații râvnitori
IX. Despre rugăciunea duhovnicească
X. Rugăciune înainte de împărtăşanie
Indice scripturistic
Indice de citări patristice şi clasice
Indice tematic
Indice de termeni siriaci

/ editura Sfântul Nectarie / 2019 / ediție cartonată / 320 pagini
Comandă online cărțile Editurii Sfântul Nectarie la linkul: goo.gl/uwFtYi

UPDATE: LANSAREA CĂRȚII DE LA TIMIȘOARA

PARTEA 1

PARTEA A 2-A

Nouă apariție editorială: „Părintele Sofronie – teologul luminii necreate”. Actele Simpozionului ştiinţific interortodox organizat de Mănăstirea Vatopedi la Atena în 2007

Nouă apariţie editorială (2018) la Editura Renașterea: „Părintele Sofronie – teologul luminii necreate”. Volumul conţine actele Simpozionului ştiinţific interortodox, dedicat arhimandritului Sofronie Saharov şi organizat de Mănăstirea Vatopedi la Atena în 2007. Volumul e publicat în traducerea Părintelui Florin-Cătălin Ghiţ şi a Elenei Dinu, iar apariţia lui e prilejuită de împlinirea, anul acesta, a 25 de ani de la mutarea la ceruri a marelui duhovnic şi teolog contemporan.

Părintele Sofronie (1896-1993) s-a născut la Moscova. A studiat la Institutul de Stat de Arte Plastice din apropierea casei unde trăia și s-a dedicat cu râvnă picturii. În 1921 a plecat din Rusia și a vizitat Italia, Germania, iar în 1922 s-a stabilit în Franța, unde și-a expus lucrările în importante expoziții de pictură. În 1925 s-a înscris la Institutul Teologic Sfântul Serghie din Paris, dar curând a renunțat și s-a retras la Sfântul Munte. S-a închinoviat în Mănăstirea Sfântul Pantelimon, unde l-a cunoscut pe duhovnicul său, recunoscut ulterior ca Sfântul Siluan. Această cunoștință a fost, după cum el însuși mărturisește, cel mai important eveniment al vieții sale, pecetluindu-i întregul parcurs ulterior. După adormirea Sfântului Siluan, Părintele Sofronie s-a retras în pustia Sfântului Munte, unde a stat o vreme slujind ca duhovnic. Din motive medicale a fost nevoit să se mute la Karyes și să se stabilească la Schitul Sfântul Andrei, ca frate aparținând de Mănăstirea Vatopedi. În 1947 a plecat la Paris pentru a publica textele pe care i le-a înmânat Părintele său înainte de moartea lui. În 1959 a întemeiat Sfânta Mănăstire Stavropighie Patriarhală a Sfântului Ioan Botezătorul de la Essex, Anglia, unde a rămas până la adormirea sa, în 11 iulie 1993.

Părintele Sofronie a lăsat în urmă o bogată operă scrisă. Principalele sale lucrări sunt: „Cuviosul Siluan Athonitul”, „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, „Despre rugăciune”, „Nașterea întru Împărăția cea neclătită”, „Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu”. Cărțile sale au fost scrise mai întâi în rusă, dar curând au fost traduse în multe alte limbi (greacă, engleză, franceză, germană, arabă, italiană, sârbă, suedeză, română etc.). Cartea sa despre Cuviosul Siluan a circulat în Rusia în mai mult de un milion de exemplare, iar în Grecia a fost scoasă deja a zecea ediție. Părintele Sofronie constituie un punct de referință pentru teologia și viața ortodoxă. A fost numit „teologul principiului ipostatic” şi „teologul luminii necreate”. În confuzia diferitelor personalisme ale epocii noastre, Părintele Sofronie a evidenţiat cu uimitoare deplinătate şi claritate „principiul ipostatic” care constituie chintesenţa teologiei şi antropologiei creştine. A elaborat o bogată învăţătură despre lumina dumnezeiască necreată, pe care s-a învrednicit el însuşi în repetate rânduri s-o contemple. Persoana sa a devenit un punct de atracţie nu doar pentru ortodocşi, ci şi pentru mulţi eterodocşi. A făcut cunoscute adevărul şi ecumenicitatea Ortodoxiei, creând în paralel şi o oază duhovnicească prin comunitatea pe care a fondat-o în mijlocul deşertului spiritual al Apusului postmodern.

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

Despre împărtăşirea deasă, Jean-Claude Larchet

Un tânăr român, aflat recent în călătorie în Franţa se declara mirat de faptul că în bisericile ortodoxe occidentale (în special în cele ruseşti) credincioşii se împărtăşesc în număr mare şi în des. El vedea în această practică o influenţă a catolicismului sau a protestantismului. Aceasta viziune asupra lucrurilor este inexactă din mai multe puncte de vedere.

În timpurile apostolice şi până în secolul al IV-lea împărtăşirea deasă şi chiar zilnică era o practică normală. Părinţii o încurajau călduros. Numeroşi Părinţi și scriitori ai Bisericii – Tertulian, Clement al Alexandriei, Origen, Ciprian al Cartaginei, Chiril al Alexandriei, Ambrozie al Mediolanului, Hilarie de Poitiers, Augustin, Ioan Casian – vedeau în cuvintele rugăciunii Tatăl nostru «pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi», o cerere către Dumnezeu pentru a putea primi în fiecare zi pâinea euharistică. Tertulian scria: «Creştinii ating în fiecare zi trupul Domnului». Sfântul Ciprian constata: «Creştinii se împărtăşesc în toate zilele, daca nu au făcut păcate grave», iar Sfântul Vasile cel Mare spune: « Împărtăşirea zilnică şi participarea la Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos sunt bune şi utile, pentru că El însuşi spune «Cine mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu rămâne întru mine şi eu întru el şi va avea viaţă veşnică» (Ioan 6, 55). Cine se poate îndoi că împărtăşirea deasă este echivalentul vieţii veşnice ? Noi mai puţin, căci ne împărtăşim de patru ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta şi în alte zile, daca este pomenirea unui sfânt.» (Canonul 94).

Constatăm totuşi, la începutul secolului al IV-lea, din partea unor credincioşi, o reticenţa faţă de împărtăşirea deasă. Sfântul Ioan Casian este astfel obligat să precizeze că deși trebuie să fim vrednici să ne apropiem de Sfintele Taine, nu este necesar însă să fim desăvârșiți sau sfinţi: « Nu trebuie să ne oprim singuri de la împărtăşirea cu Domnul, pentru că avem conştiinţa faptului că suntem păcătoşi. Dimpotrivă, vom merge să-L primim cu o dorinţă mai mare pentru a obţine sănătatea sufletului şi curăția duhului, dar cu credinţă şi umilinţă, considerându-ne nevrednici de un asemenea har şi căutând mai degrabă medicamentul pentru rănile noastre. Dacă aşteptăm să fim vrednici, nu ne vom împărtăşi nici măcar o dată pe an. Practica împărtăşirii anuale este a multora din cei care rămân în mănăstiri. Ei îşi creează o anumită idee despre vrednicie, despre sfinţenie şi despre măreţia Sfintelor Taine, considerând că nu trebuie să ne apropiem de acestea, în înţelesul lor, decât dacă suntem sfinţi şi fără pată şi nu mai degrabă pentru a deveni. Ei cred că evită, astfel orice duh de mândrie. În realitate, ei cad într-o mândrie şi mai mare, căci cel puţin în ziua în care se împărtăşesc se consideră vrednici de împărtăşanie. Cât de preferabil este să primim Sfintele Taine în fiecare duminică, ca remediu pentru patimile noastre, cu inima zdrobită, plini de credinţă şi mărturisind că nu merităm acest har, în loc să ne umplem de această convingere deșartă că măcar la sfârşitul anului o să fim vrednici. » (Convorbiri, XXIII, 21).

Al doilea canon de la Sinodul din Antiohia (341) este obligat să reglementeze acest aspect şi merge până la a considera drept păcat abţinerea de la împărtăşanie atunci când participăm la Sfânta Liturghie: « toți aceia care intră în biserică şi ascultă Sfintele Scripturi dar, (…) întorc spatele sfintei împătășiri din Euharistie potrivit vreunei neorânduieli, toți aceștia trebuie să fie dați afară din biserică până ce vor putea dobândi iertare mărturisindu-se , arătând roade de pocăință și cerând iertare.»

Abandonarea împărtăşaniei, mărturisită de textele precedente va deveni şi mai evidentă la sfârşitul secolului al IV-lea. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur, nu numai că constata că unii creştini nu se împărtăşesc decât de Botezul Domnului, în timpul Postului mare şi la Paşte, dar că este obligatoriu, pentru ceilalţi, să se stabilească minimul la o dată pe an, încurajând în acelaşi timp împărtăşirea deasă în cazul acelor credincioşi care continuă această practică. Vorbind de Sfânta Jertfă zilnică, el regretă că nu toţi se împărtăşesc zilnic.

Faptul că, după Constantin cel Mare, dar mai ales în timpul împăratului Iustinian (sec. VI), Biserica a devenit Biserica oficială la care mulţi cetăţeni au aderat din obligaţie a avut şi efecte negative, în special în privinţa împărtăşaniei : mulţi creştini nu erau decât creştini cu numele şi veneau să se împărtăşească fără să aibă dispoziţia duhovnicească necesară. Clerul s-a preocupat de protejarea Euharistiei de « mulţimea » care a înlocuit în mare parte « poporul lui Dumnezeu ». Încă din timpurile Sfântului Ioan Gură de Aur, preoţii au început să predice din ce în ce mai mult pregătirea, postul şi examenul de conştiinţă prealabile împărtăşirii. Scrierile lui Dionisie Areopagitul (începutul sec. al VI-lea) manifestă o tendinţă de a prezenta Euharistia ca un « simbol » al Sfintelor Taine, idee reluată în sec. al VII-lea de către Sfântul Maxim Mărturisitorul, ceea ce nu nega « prezenţa reală », dar îi făcea pe credincioşi să realizeze caracterul profund şi înalt al Euharistiei şi, în consecinţă, al împărtășirii euharistice. Aceasta i-a împins pe unii să înlocuiască participarea la Sfintele Taine cu contemplarea lor, iar iconoclaştii, în sec. al VIII-lea, afirmau, extrapolând această concepţie, că singura icoană admisibilă a lui Hristos este Trupul şi Sângele euharistic. Apărând ortodoxia, Sfântul Teodor Studitul aminteşte că Euharistia este însuşi « adevărul », iar patriarhul Nichifor reafirma că Euharistia este « carnea lui Dumnezeu », identică cu sângele şi trupul lui Hristos.

 În secolele ce au urmat, această practică a fost variabilă. In timp ce în unele locuri sau în unele medii, împărtășirea deasă dispărea, în altele ea a rămas vie. Conform mărturiilor Sfântului Varsanufie (sec. al VI-lea) şi ale Sfântului Teodor Studitul (sec. VIII-IX), majoritatea călugărilor din timpul lor, se împărtăşeau zilnic.

În diferite epoci şi locuri, practica împărtășirii dese a fost restaurată. Astfel, în Grecia, în sec. al XVIII-lea de către acei călugări “colivari” (în special de către Sfântul Macarie al Corintului şi Sfântul Nicodim Aghioritul) sau în Biserica rusă, la început de secol XX de către patriarhul Serghie, care, în acord cu Sfântul Sinod, cere împărtăşirea săptămânală după spovedanie.

Putem, în orice caz, constata că practica împărtăşirii dese a fost încurajată întotdeauna de marii duhovnici din toate timpurile. Am citat mai devreme pe Sfântul Vasile şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur, dar putem cita de asemenea şi pe Sfântul Simeon Noul Teolog (care recomandă împărtăşirea la fiecare Sfântă Liturghie), Sfântul Nicolae Cabasila (care nota că creştinii luau parte la aceasta « pentru că este Sfânta Taină desăvârşită, iar cei care se împărtășesc nu trec prin nici o încercare pe care să nu o biruiască »). Sfântul Grigorie Palama recomanda împărtăşirea aproape zilnică iar Sfântul Teofan Zăvorâtul afirma « Toţi sfinţii cred că nu există mântuire fără împărtăşire şi că nu există progres în viaţa duhovnicească fără împărtăşirea deasă »). Constatăm ca în ţările ortodoxe, în secolul precedent şi chiar în secolul acesta, stareţii şi sfinţii părinţi duhovnicești au încurajat şi ei împărtăşirea deasă şi au reprezentat în Bisericile respective o sursă de reînnoire din acest punct de vedere.

Diferitele Biserici ortodoxe, în faţa riscului unei banalizări a împărtăşaniei, au vegheat ca ea să se realizeze cu conştiinţă şi cu evlavie, cu respect faţă de această Sfânta Taină şi cu o oarecare pregătire care implică : mărturisirea păcatelor, post, abstinenţă sexuală şi rugăciune înainte de împărtăşanie.

 Perioada de post cerută este variabilă în diferitele Biserici ortodoxe (mereu preocupate de a lua în considerare condiţiile de viaţă locale ale credincioşilor). Dacă recomandarea de abţinere totală de la hrană şi de la băutură (mai puţin în cazuri speciale : copii, bolnavi, femei însărcinate) cu 12 ore înainte de împărtăşanie este comună tuturor, obligaţia de a ţine post (abţinerea de la produse de origine animală, ulei şi vin) prealabilă acestui timp de abstinenţă este variabilă : de la masa precedentă până la trei, patru, chiar şase zile, aceste perioade fiind în general cerute în cazul credincioşilor care nu ţin în mod normal posturile mari şi zilele de post stabilite de Biserică.

Spovedania înainte de împărtăşire era cerută, în general. Trebuie însă să constatăm că, dacă acest principiu este aplicat cu stricteţe în Biserica rusă, în Biserica greacă faptul că nu toţi preoţii sunt şi duhovnici a avut drept consecinţă, în parohiile rurale, o discordanţă între ritmul de spovedanie şi cel de împărtăşire. Este totuşi adevărat că cele două Sfinte Taine nu sunt legate în mod obligatoriu, transformarea spovedaniei înainte de împărtăşire într-o obligaţie riscă să subordoneze una celeilalte şi să banalizeze spovedania. Pe de alta parte, separarea completă între împărtăşanie şi spovedanie şi concepţia conform căreia credincioşii nu trebuie să se împărtăşească decât atunci când simt nevoia, risca să îi abată de la efortul de recunoaştere a propriilor păcate şi mărturisirea lor şi contribuie, de asemenea, la banalizarea împărtăşaniei. Credincioşii trebuie oricum să ia la cunoştinţă regulile în vigoare în Biserica lor şi să consulte preotul parohiei lor pentru variaţiile posibile din aplicarea lor. Este exclusă cu desăvârşire împărtăşirea în caz de păcat grav sau fără pregătire (Biserica ortodoxă nu poate accepta practica împărtăşirii improvizate în forma în care este azi răspândită în cadrul confesiunilor catolice şi protestante).

Obligaţia postului prealabil de lunga durată a jucat, fără îndoială, în unele Biserici ortodoxe un rol descurajator (împărtăşirea frecventă, chiar săptămânală, implica deci un post cvasi-permanent) sau limitativ (împărtăşirea frecventă era redusă la perioada marilor posturi). Există riscul ca sâmbăta să nu mai fie pentru om, ci omul pentru sâmbătă (cf. Mc. 2, 27), regula având drept efect îndepărtarea omului de ceea ce ar trebui să îl apropie… Exista riscul de a considera regula mai importantă decât însuşi Hristos, de a-L subordona sâmbetei în timp ce «Fiul Omului este Domn şi al sâmbetei» (Mt 12, 8). Pentru a evita un astfel de efect negativ, folosirea « iconomiei » părea preferabilă pe plan pastoral, preotul care permite împărtăşirea cu Sfintele Taine preocupându-se în general de a ţine cont de condiţiile particulare în care sunt încadraţi credincioşii pentru care este responsabil. În ce priveşte spovedania prealabilă, ea nu ar trebui să reprezinte un obstacol pentru credincioşi, dacă este percepută, nu ca o obligaţie apăsătoare, ci ca ocazia de a primi de la Dumnezeu mai mult har, acela al iertării păcatelor lor, al curăţirii sufletului de urmările lor şi de vindecare duhovnicească şi ca o nouă etapă pe calea progresului duhovnicesc unde ne despărţim de « omul cel vechi » pentru a ne îmbrăca cu « omul cel nou ».

Ceea ce este important, nu este aplicarea unei anumite reguli (ortodoxia nu este o religie legalistă), ci pregătirea interioară, căreia îi sunt subordonate celelalte practici. Această pregătire, de natură duhovnicească, trebuie să implice fiinţa în totalitatea ei : trup şi suflet. Postul şi abstinenţa sunt menite să pregătească trupul pentru a-L primi pe Hristos, al cărui Trup şi Sânge se interiorizează, prin împărtăşanie, trupului şi sângelui nostru, dar au efecte şi asupra sufletului (dispoziţie spre umilinţă, spre pocăinţă şi spre rugăciune) contribuind astfel la pregătirea acestuia.

Spovedania trebuie să ne permită să ne apropiem de Sfânta Împărtăşanie, nu în stare de păcat, ci cu conştiinţa, inima şi trupul curăţite, în aşa fel încât să fim un vas demn duhovniceşte de intrarea lui Hristos în noi. Rugăciunile de dinaintea împărtăşirii (spuse în ajunul Sfintei Liturghii, înaintea acesteia şi imediat înainte de împărtăşire) trebuie să ne ajute să intrăm în dispoziţia duhovnicească adecvată primirii lui Hristos.

Care ar trebui să fie această dispoziţie ? Într-adevăr, Dumnezeu nu ne cere să fim desăvârșiți pentru a-L primi, nici să fim puri şi fără păcat : este un lucru imposibil pentru oameni, iar cel care s-ar crede desăvârșit este deja căzut în mândrie, deci într-o stare contrară celei cerute pentru împărtăşire, cel care se consideră a fi fără păcat ar fi, conform Sfântului Apostol Ioan, un mincinos (1 Ioan 1, 10). De aceea, la Sfânta Liturghie, înainte ca preotul să arate Sfântul Potir, el spune: « Să luam aminte, Sfintele Sfinţilor », credincioşii răspund : « Unul Sfânt, unul Domn Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl! Amin ». Acest răspuns ilustrează bine atitudinea care trebuie să o avem atunci când ne apropiem de Sfânta Împărtăşanie : este vorba de recunoaşterea faptului că suntem păcătoşi şi nevrednici de a primi un asemenea dar, adică de avea înainte de toate o atitudine de pocăinţă şi de umilinţă şi de a cere cu stăruinţă lui Dumnezeu să ne primească la Sfânta Împărtăşanie, să o rugăm pe Maica Domnului, pe sfinţii faţă de care suntem apropiaţi şi pe Sfântul Înger păzitor să mijlocească pentru noi pentru ca să fim vrednici de a primi Trupul şi Sângele lui Hristos. Biserica, în momentul Sfintei Liturghii, îi însoţeşte pe credincioşi in această atitudine, preotul cerând: « Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăşi, spre trezvia sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă ».

Sentimentul de nevrednicie deci, trebuie mai mult să ne apropie de împărtăşanie decât să ne îndepărteze. Dacă ne împărtăşim, nu o facem pentru că ne considerăm vrednici de a-L primi pe Dumnezeu şi de intra în comuniune cu El, ci pentru că suntem slabi, neputincioşi, răniţi, infirmi, bolnavi şi pentru că avem nevoie de prezenţa Lui în noi, în modul cel mai lăuntric, pentru a ne întări, pentru a ne trata rănile, a ne vindeca, pentru a ne mântui. Nu trebuie să uităm că însuşi Hristos a spus că a venit printre oameni ca să îi mântuiască pe cei care au nevoie de un doctor, nu pe cei ce sunt sănătoşi (Mt. 9, 12; Mc. 2, 17; Lc. 5, 31), şi că nu a venit pentru cei drepţi, ci pentru a chema pe cei păcătoşi la pocăinţă şi la mântuire. Unele din efectele împărtăşaniei sunt de altfel cele pe care preotul le cere de mai multe ori în timpul Sfintei Liturghii: « curăţirea sufletului », « iertarea de  greşeli», « mântuirea de păcate ». Toate acestea sunt amintite în cele trei rugăciuni care preced împărtăşirea : « Miluieşte-mă şi iartă-mi toate greşelile cele de voie şi cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu lucrul […] Nu spre judecată sau osândă să îmi fie mie împărtăşirea cu Sfintele tale Taine, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului. »

 Împărtăşirea permite de asemenea, aşa cum indică de două ori Sfânta Liturghie, să primim încă din această lume viaţa de veci. Aşa cum, dacă încetăm să mâncăm şi să bem, murim, tot aşa trebuie să avem sentimentul că fără împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ne privăm singuri de Viaţă, de viaţa adevărată şi veşnică a cărei singură sursă este Dumnezeu. Avem deci nevoie de a ne apropia de Sfânta Împărtăşanie simţind nevoia de viaţă veşnică şi fiind înfometaţi de această hrană cerească care poate să ne-o ofere, şi care este hrana Împărăţiei cereşti la care Sfânta Împărtăşanie ne deja face membri.

O altă atitudine necesară este credinţa, nu numai în faptul că ne împărtăsim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, dar şi în faptul că comuniunea cu Dumnezeu ne poate vindeca, ne poate mântui, ne poate uni cu El şi ne poate oferi viaţa de veci. Pentru că Dumnezeu ne respectă pe deplin libertatea, efectele acestei Sfinte Taine nu se vor impune asupra noastra, ci vor fi proporţionale cu receptivitatea noastră, adică cu credinţa noastră, cu dispoziţia noastră duhovnicească şi cu gradul nostru de curăţie şi de virtute pe care l-am atins prin împlinirea poruncilor Domnului, pe scurt cu deschiderea noastră faţă de harul pe care Dumnezeu ni-l oferă din partea Lui, în mod deplin.

 O altă atitudine trebuie să fie dragostea faţă de Dumnezeu : împărtăşirea trebuie să fie motivată de către nevoia de a ne uni mai strâns, într-un mod mai intim cu Dumnezeu, de a nu face nimic fără El acum şi în veci. Aceste atitudini diferite sunt rezumate de către preot înainte de împărtăşire atunci când spune, arătând Sfintele Daruri: « Cu frica de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi ! »

Această propoziţie, ca şi multe altele din timpul Sfintei Liturghii mărturisesc faptul că aceasta este concepută pentru ca toţi cei care participă la ea să se împărtăşească şi indică faptul că împărtășirea este în fond regula. În mijlocul aceleaşi Liturghii  se găsesc cuvintele lui Hristos, care sunt cât se poate de explicite : «Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu»; «Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu». Să amintim că Biserica Ortodoxă, spre deosebire de Biserica Catolică nu propune credincioşilor Sfintele Daruri spre venerare, ea nu le expune (ca în adorarea catolică a « sfântului sacrament » şi nu le păstrează într-un « chivot » ca să poată fi venerate de credincioşi în timpul vizitelor la biserică, pentru că ele sunt menite să fie consumate în timpul Sfintei Liturghii , aceasta fiind finalitatea lor autentică. Putem deci cu toţi să răspundem invitaţiei lui Hristos care ne spune prin vocea preotului în momentul comuniunii : « Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi ! » şi să urmăm de asemenea în această privinţă  exemplul de credinţă al Sfinţilor Părinţi.

Căci într-adevăr Euharistia este cea mai mare dintre Sfintele Taine. « Nu putem să mai mergem dincolo de aceasta sau să mai adăugăm ceva », spune Sfântul Nicolae Cabasila. Cu adevărat, ea este, cum spune Sfântul Teodor Studitul « taina care conţine totalitatea milei dumnezeieşti ». În această taină, remarca Sfântul Nicolae Cabasila, primim nu numai « darurile Duhului, oricât de bogate ar fi, ci şi pe însuşi Făcătorul de bine, comoara care conţine întreg harul », « este vorba de stăpânirea celui ce a înviat », « îl avem pe EL însuşi şi nu ceva ce face parte din El ». De asemenea,  această taină reprezintă desăvârşirea celorlalte, cea spre care toate celelalte tind. Prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, în care sălăşluieşte material întreaga plinătate a dumnezeirii (Col 2, 9), noi îl primim pe însuşi Dumnezeu în sufletul şi în trupul nostru. Euharistia nu doar ne formează după Hristos, precum celelalte taine, remarca Sfântul Nicolae Cabasila, ci ne « hristifică » în mod real : « Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne întru Mine şi Eu întru el», ne spune Hristos (Ioan 6, 5-6). Trupul şi Sângele lui Hristos se răspândesc în toate mădularele noastre, « astfel devenim purtători de Hristos » afirma Sfântul Chiril al Ierusalimului, « în acest mod, după preafericitul  Petru (2 Pt. 1, 4), trebuie să ne facem părtași dumnezeieștii firi ». Prin această taină, «Dumnezeu se amestecă cu firea noastră trecătoare pentru a-l îndumnezei pe om împărtăşindu-i dumnezeirea Sa», remarca Sfântul Grigorie de Nyssa, care mai scrie : « Aşa cum puţină drojdie, după cuvântul Apostolului (1 Co 5, 6), face pâinea să crească, aşa şi trupul ridicat de Dumnezeu la îndumnezeire, odată ce face parte din ale nostre, îl schimbă şi îl transformă în propria sa substanţă. »

Cum să refuzăm acest dar ? De ce nu am face tot posibilul pentru a-l primi de fiecare dată când ni se oferă ?

Traducere de Andreea-Cătălina Alexandru
Foto credit (sus) pemptousia.ro / Împărtășire la Mănăstirea Vatopedi, Sfântul Munte Athos
Sursa: seminariasi.ro

[Cărțile teologului Jean-Claude Larchet pot fi achizionate online de la linkul: http://goo.gl/TcoIgJ ]

Video: Părintele Arhimandrit Zaharia Zaharou – „Importanța studierii Sfinților Părinți” (Iași, 22 octombrie 2015)

Partea I

Partea a II-a (Întrebări și răspunsuri)

Conferința cu tema „Importanța studierii Sfinților Părinți”, susținută de Pr. Arhim. Zaharia Zaharou (Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Essex), ucenic al Fericitului Sofronie Saharov, la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași, 22 octombrie 2015.

Cap. XXVII: Despre studiul cuvintelor dumnezeieşti [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Eftimie, autorul vieţii Sfântului Nicodim Aghioritul, scrie:
«…precum Moise, care a devenit mare prin dreptatea sa, a părăsit Egiptul şi a mers în pământul Madian, unde pe muntele Horeb a fost binecuvântat cu prezenţa lui Dumnezeu şi a vorbit cu Cel nevăzut, aşa şi Nicodim a părăsit Egiptul acestei lumi, plină de întuneric şi stăpânită de plăcerile vieţii, şi s-a suit în muntele descoperirilor noetice, unde L-a văzut pe Dumnezeu, atât cât se poate, curăţindu-se, înainte de aceasta, prin liniştea dumnezeiască, cu post aspru şi rugăciune atentă. Cu mintea iluminată, el a studiat Scriptura inspirată de Dumnezeu şi a devenit un mare învăţător al lumii creştine, un măreţ luminător al tărâmului spiritual bisericesc şi un puternic duşman al credinţei false. Acest lucru e dovedit de scrierile sale – care au îmbogăţit Biserica lui Hristos –, lucrări ce au fost rodul unei munci şi privegheri necontenite».

 

Un ascet spunea:
– Încercând să-ţi stăpâneşti mintea, ceea ce e un lucru greu de făcut din cauza ispitelor, este foarte folositor să studiezi scrierile patristice, mai ales dacă acest studiu e făcut înainte de rugăciune. E de folos, mai ales, să citeşti din Pateric. Când citeşti chiar numai câteva rânduri din aceşti părinţi ai pustiului Tebei şi Nitriei, mintea îţi este înălţată şi hrănită pentru rugăciune; e ca şi cum sfinţii monahi sunt chiar lângă tine, aceşti nevoitori care s-au luptat cu toate grijile, problemele şi întrebările ce-l preocupă pe fiecare monah.

Cu o greacă stricată, ascetul rus Tihon l-a sfătuit pe un monah începător:
– Fiul meu, trebuie să-l studiezi pe Sfântul Simeon Noul Teolog. Studiul mult face mintea mai bogată şi limba mai dulce, pentru lămurirea lumii. Vei ajuta la mântuirea păcătoşilor, iar Hristos îţi va dărui lauri de aur! Duhul Sfânt îi luminează pe creştini cu o lumânare de o drahmă, dar El îl luminează pe cel ce trudeşte pentru Hristos cu o lumânare de o sută de drahme.

Un bătrân spunea:
– Mintea care e preocupată de grijile vieţii zilnice şi de lucruri zadarnice, fără folos, împrăştie sufletul. Trebuie să te întorci şi să priveşti la via necultivată a sufletului tău, curăţind-o de toţi ghimpii răi şi plantând în loc virtuţi. Aceasta cere perseverenţă şi multă răbdare. Vei fi confruntat cu o mulţime de greutăţi. Diferite scrieri ale Părinţilor sunt foarte folositoare şi în zilele noastre sunt disponibile cu duzinile. În ele poţi să găseşti tot ce-ţi doreşte inima şi orice ai nevoie. Părinţii te vor conduce pe calea duhovnicească dreaptă, dacă îi citeşti cu umilinţă şi rugăciune.
Un alt părinte spunea:
– Dumnezeu vrea să ne ajute pentru că timpurile în care trăim sunt foarte grele. De fapt, din cauza acestor greutăţi, Dumnezeu e aproape obligat să ne ajute, ca să spunem aşa. Ştim că El ascultă rugăciunile celor ce sunt pe o treaptă duhovnicească mai înaltă. De aceea, citind scrierile lor, acestea ne ajută la rugăciune. E ca atunci când citeşti Evanghelia – inima ţi se încălzeşte şi eşti ridicat la o treaptă duhovnicească mai înaltă. Desigur, când cineva ajunge la rugăciunea adevărată, cititul nu mai este necesar. Atunci nu ai nevoie să citeşti nimic. Eu citesc o carte când cineva se foloseşte de ea.

 

Alt ascet spunea:
– Chiar de ne rugăm pentru noi sau pentru alţii, rugăciunea trebuie să fie în inimile noastre. Problemele celorlalţi trebuie să fie şi problemele noastre. Trebuie să te pregăteşti înainte de a te ruga. Trebuie să citeşti un text din Sfânta Evanghelie sau din Pateric şi apoi să te rogi. E necesar un pic de efort, ca să aduci mintea în inima ta. Cititul înainte seamănă cu o acadea; el e dat să ne conducă spre tărâmul duhovnicesc. Cititul ne încălzeşte inimile.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Studiul duhovnicesc, Arhimandritul Emilianos Simonopetritul

Predică ținută în biserica Sfântul Nicolae din Trikala, la  24 ianuarie 1971

Tema vieții duhovnicești, despre care am început să vorbim acum două duminici, este foarte vastă. Am văzut că ea poate fi comparată cu un drum care începe din viața aceasta cu scopul de a ajunge sus, în Cer. Este o viață ce are ca vehicul metaforic aripile Duhului Sfânt, deoarece nu este posibil ca cineva să ajungă la cer mergând pe jos. E cu neputință să ajungă cineva la Dumnezeu doar prin puterile, lupta și virtuțile sale. Va trebui să se sprijine pe aripile puternice și rapide ale Duhului Sfânt, să se încredințeze cu totul harului dumnezeiesc și să înțeleagă truda, lupta, osteneala, nevoința, să se jertfească pe sine însuși.

Am văzut apoi, un mijloc al vieții duhovnicești – căsătoria – un semn tainic al prezenței lui Dumnezeu, în care Sfântul Duh vine să unească prezentul cu viitorul, acel moment deosebit de important, dar și fiecare moment al vieții noastre cu veșnicia.

Să vedem astăzi, un al doilea semn al prezenței Duhului Sfânt, un semn mistic- studiul duhovnicesc.

Toți oamenii, încă de mici, citesc mult. Desigur, astăzi, în epoca științei, a literaturii și înaintării ei, trebuie ca omul să citească mult; dacă nu citești ești ca orb. Citești tu și îți îndemni copilul să citească, încă din primii săi ani, pentru a nu eșua în viață. Fiecare citește în funcție de priceperea sa, de știința sa, de formarea sa, de posibilitățile pe care le are, de poziția sa în societate; unul mai mult, altul mai puțin.

Copilul tău, dacă este instruit, citește filosofie, îi citește pe antici, pentru a-și putea forma spiritul. Sunt convins că îl sfătuiești să învețe și limbi străine, deoarece se spune că dacă știi o limbă străină, este ca și cum ai avea încă doi ochi. Citește cărți legate de societate, enciclopedii, cărți de știință și multe altele, pentru a putea stabili un contact cu realitatea momentului în care trăiește, pentru a putea înțelege omul din fața lui și a comunica cu el, pentru a fi adecvat cerințelor și condițiilor vremii sale și a nu fi un om nehotărât.

Toate acestea sunt folositoare. Nu sunt,însă, de ajuns și nici nu le putem citi toți. Vorbim despre viața duhovnicească iar tema noastră face referire la cărțile pe care trebuie neapărat să le citim, deoarece ne sunt de folos în călătoria noastră spre Cer. Sunt acele cărți pe care, atunci când le citești, știi că vorbește însuși Dumnezeu. Acestea sunt unelte ale vieții duhovnicești și fără ele este cu neputință să ajungă cineva în Rai.

Care sunt cărțile vieții creștine? Sunt foarte multe. Sunt cele pe care, într-un cuvânt, le numim cărți duhovnicești.

Dar, dintre aceste cărți, dați-mi voie, astăzi, când avem ca temă – studiul duhovnicesc – acest semn mistic al prezenței Duhului Sfânt în viața noastră- să menționez numai anumite categorii.

Nu este cu putință să se facă referire decât numai la cele pe care Biserica noastră le-a distins prin istoria ei, prin viața și prin sângele ei, și pe care ni le-a dat spre desfătare zilnică. Acele cărți în care nu citești gânduri, criterii și judecată omenească, ci în care găsești gândirea lui Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu, în care vorbește Însuși Dumnezeu.

Cei ce le-au scris sunt instrumente insuflate de Dumnezeu, aflate în slujba Duhului Sfânt.

Mă voi referi la cărțile pe care ni le oferă Biserica. Le deschizi și vezi cum îți vorbește Dumnezeu. Simți îndată fiorul Duhului, simți cum răspunde Dumnezeu nedumeririi tale. Observi cum îți risipește întunericul, cum îți deschide căile, când în fața ta se află o fundătură, cum nu lasă nici o urmă de întuneric în trecerea ta. Atunci, plin de bucurie strigi: ”Iată, cutez să vorbesc Stăpânului meu, eu, care sunt pulbere și cenușă!” ( Facere 18, 27 ).

Am început să conversez cu Domnul meu, cu Hristosul meu. Și ce sunt eu ca să vorbesc cu El? Cenușă sunt, pământ sunt. Îmi face, însă, Dumnezeu acest dar.

Dacă nu ai aceste cărți cu tine, în călătoria ta, nu vei ajunge niciodată la capăt. Prin ele te cheamă Dumnezeu și îți arată cu mâna Lui pe unde să mergi. Îți spune: Duc in altum – hai sus, în înălțimi, copilul meu! O simți. Asemenea acelui sfânt care de multe ori părăsea compania celorlalți motivând: ”mă așteaptă cineva în cameră”. Nu știau cine. Credeau că este vorba de un om, pe când acela mergea și deschidea cartea sa, unde, îl aștepta Însuși Dumnezeu.

Care sunt, deci, aceste cărți?

În primul rând, cele ce se numesc patristice. Autorii lor sunt Părinții Bisericii noastre, unelte ale Duhului Sfânt, acei dascăli înflăcărați care vorbeau cu foc și scriau cu avânt. Ne-au lăsat operele lor nemuritoare, scrise sub inspirația Sfântului Duh. Cu adevărat, ce comoară am fi pierdut dacă n-ar fi existat Sfinții Părinți! Au trăit în rugăciune, în nevoință, în postiri. L-au iubit total pe Dumnezeu și i-a iubit Dumnezeu, învrednicindu-i să ne lase această creație nepieritoare, mai de preț decât tot aurul din lume.

În general, toți Sfinții Părinți ai Bisericii noastre au viețuit cam în același chip. Vom arunca o privire asupra vieții unui singur Părinte, aceea a Sfântului Vasile cel Mare, și va fi ca și cum am avea înaintea ochilor totalitatea Sfinților Părinți.

A studiat în marile și cunoscutele școli ale vremii sale – filosofie, retorică, astronomie, matematică, medicină. A devenit ritor.

Viitorul îi surâdea, iar reușitele erau una mai mare decât alta. Dar ce s-a întâmplat atunci? Sufletul acesta frumos, mintea aceasta sclipitoare și inima aceasta sensibilă și pătimitoare întru Domnul, nu s-au robit aspirațiilor pământești. A părăsit rude și prieteni și a mers într-un pustiu al Pontului.

Acolo, deși era slăbit și bolnăvicios încă de mic copil, și adeseori fusese în pericol de moarte, a trăit cinci ani în mucegai și umezeală, într-o grotă, în cele mai grele condiții, departe de mărirea oamenilor.

Iar într-o noapte, trecut de miezul nopții, după cum ne spune fratele său, Sfântul Grigorie al Nissei, ”lumină strălucitoare s-a făcut; lumina aceea imaterială a  dumnezeieștii puteri ce lumina încăperea nu era degajată de nici un lucru material.”

În sihăstria lui l-a vizitat Dumnezeu. A strălucit, și întunericul s-a făcut zi, iar acela s-a făcut ca soarele. O lumină care nu provenea de undeva anume. Așa cum a intrat Hristos în foișor, fără ca ușile sau ferestrele să fie deschise, așa a intrat și acolo unde se afla Marele Vasile. L-a văzut pe Dumnezeu cu ochii săi duhovnicești și a spus: ”Ce este mai minunat ca Dumnezeu? Ce este mai ușor de iubit decât Dumnezeu?”; Ce este mai frumos, mai minunat și mai demn de iubit decât frumusețea duhovnicească, decât frumusețea lui Dumnezeu? Primind acea iluminare, a putut scrie operele pe care ni le-a lăsat ca să ne lumineze și pe noi.

Cam în felul acesta și-au scris Sfinții Părinți cărțile, iar prin ele, ne iau de mână și ne poartă din vârf în vârf, din munte în munte, până sus la stele, acolo unde se află tronul lui Dumnezeu înconjurat de prietenii săi, de sfinți. Tot așa ne-au lăsat cuvântul lor – Sfântul Ioan Gură de Aur și sfântul pe care îl prăznuim mâine – Sfântul Grigorie Teologul, vulturul Duhului.

Dar, îmi veți spune : „Bine spuneți părinte, dar unde vom găsi aceste cărți?” Nu vă faceți griji! Dacă până acum încă n-ați căutat, veți vedea cât de ușor sunt de găsit și de citit chiar dacă ați terminat numai clasele primare. Există atâtea traduceri astăzi, încât părinții ne sunt accesibili tuturor. Nu a scris de curând, pururea pomenitul nostru Mitropolit Dionisie, două cărți în care a tradus scrieri ale Sfinților Părinți? Câte cărți și câte cuvinte ale Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Vasile cel Mare, ale Sfântului Grigorie, ale Sfântului Nicodim, ale lui Pavel Everghetinul, și ale altor sfinți părinți nu circulă astăzi! Scrierile lor sunt simple.

Le vei citi și ți se vor deschide ochii. Așa cum, atunci când stai în întuneric și dintr-o dată vin și-ți pun un reflector în ochi, deschizi ochii bine- bine, la fel vei simți și când vei citi cărțile Sfinților Părinți. Aceste cărți devin lentile prin care vedem Soarele- pe Hristos.

Să trecem acum la a doua categorie de cărți- Viețile Sfinților– prietenii bisericii noastre, care se pleacă pe pieptul lui Hristos și trăiesc în sânul Său; ei alcătuiesc familia lui Hristos și trebuie ca și noi să facem parte din ea. Cunoaștem sfinții bisericii noastre? Sunt frații noștri. Aparținem aceleiași familii, avem același tată- pe Dumnezeu, aceeași mamă- Biserica, mâncăm aceeași mâncare- Sfânta Împărtășanie. Suntem toți de o mamă și consumăm aceeași hrană. Am ieșit din același pântece duhovnicesc. Îi cunoaștem dar, pe acești frați ai noștri- pe sfinții Bisericii?

Citești viețile sfinților și vezi în fața ta tâlcuiri ale Evangheliei, și te umpli de inspirație. Ajungi să îi cunoști puțin câte puțin. Vezi cum s-au născut, cine a fost mama lor după trup, cum și-au început viețile, cum și-au vărsat sudorile și sfintele lor lacrimi, cum au udat pământul cu fierbintele și cinstitul lor sânge- acel sânge amestecat cu sângele lui Hristos. Te entuziasmezi și îți vine să sari pentru a ajunge cât mai sus. Citești despre ei și îi simți lângă tine, parcă le auzi respirația. Ca și cum am sta toți împreună și puțin mai încolo vă spun: „Ați obosit, dragii mei, haideți să facem o plimbare!” Ne plimbăm și vorbim unii cu alții prietenește, ca într-o familie. Așa îi simți pe sfinți în viața ta atunci când îi citești.

Îndată ți se naște în minte întrebarea: Acest sfânt n-a fost om ca și mine? Cum a ajuns sfânt? Și eu pot deveni sfânt. Vezi eroismul lui, vezi dragostea lui pentru Dumnezeu, și inima ți se aprinde, se umple de entuziasm și îți dorești încă să îl și întreci.

”Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui” ( Psalmi 67, 36 ). L-au slăvit pe Dumnezeu. Un nor de miliarde de sfinți care încă nu și-au luat cununile lor deoarece ne așteaptă și pe noi. Αșa cum se strânge familia la cină, iar când lipsește un copil îl așteaptă, așa și sfinții în cer, ne așteaptă pe noi, pe mine, pe tine. Realizezi ce înseamnă să rămâi în urmă pe calea urcușului tău duhovnicesc? Ia gândește-te, să te aștepte toate oștirile sfinților iar tu să întârzii ocupându-te cu lucruri nesemnificative. Lasă-le! Ridică inima ta, oriunde te-ai afla: în casa ta, în magazinul tău, cu copiii tăi, cu soțul sau soția ta; chiar și într-un loc dificil de te-ai afla, ține-ți inima acolo, sus. Vei reuși dacă vei citi viețile sfinților și te vei cufunda în înflăcărarea lor.

Să vedem, în al treilea rând, cărțile noastre de cult. Ce frumos se citește la Psaltire ori de câte ori mergem la biserică! Citești Octoihul și simți ca un balsam în sufletul tău. Citești Triodul, care se cântă în Postul Mare, și simți cum, fără să vrei, îți curg lacrimi, și nu lacrimi mincinoase, izvorâte din sentimentalism, ci din profunzimea sufletului. Citești Penticostarul și zâmbește sufletul tău; simți că viețuiești în cer. Dar dacă nu le ai pe acestea, nu ai măcar Pravila, care e un rezumat a toate? Ia Pravila, învață cum se utilizează și vei vedea cât de mult te vei folosi.

Iar dacă ai terminat școala generală, învață ca pe lângă acestea să citești și cărți teologice, care vorbesc despre sfânta credință în Hristos, credința în care lovesc ereticii dar pe care, tu, trebuie să o adăpostești în mintea și în inima ta.

Mai este încă o categorie de cărți pe care am lăsat-o la sfârșit, deoarece, este cea mai importantă pentru noi. Care este aceasta? Sfânta Scriptură: Vechiul și Noul Testament. O citim? Mă tem că, în special, Vechiul Testament nu-l citim. Acolo Dumnezeu vorbește limpede. Acolo citești: „Aceasta spune Domnul”.

Și cel mai neștiutor de carte poate citi Sfânta Scriptură. Dacă nu o înțelege astăzi, o va înțelege mâine.

Îmi amintesc că pe vremea când eram student, am mers la o școală, în calitate de „învățător”; eu, tinerelul, să vorbesc elevilor. La porțile școlii se afla o doamnă care vindea covrigi. Câte nu m-a învățat și cât nu m-a smerit! Citea.

– Ce citiți doamnă? O întreb.

– Evanghelia, copilul meu.

– Dar o înțelegeți? ( n. trad.: Sfânta Scriptură a circulat multă vreme în limba în care a fost scrisă inițial – Koine – „greaca comună” – limbă vorbită timp de aproximativ opt secole – cca.300 î.d Hr.- 500 d.Hr., apărând ulterior și traduceri).

– Desigur, o recitesc! O citesc pentru a doua oară și o înțeleg mai bine decât prima. Iar dacă o citesc iarăși, de la început, o voi înțelege încă și mai bine.

– „Iartă-mă Doamne!” am spus atunci în sinea mea.

– Spuneți-mi, doamnă, știți că există și traduceri ale Evangheliei?

– Adevărat, copilul meu, cât costă? Să împrumut bani și să ți-i dau ca să îmi aduci.

Nu îi trebuiau. I-am trimis tâlcuirea, în dar. Nu avea nevoie! Avea foc! Iar dacă ai foc, ți le spune Dumnezeu pe toate.

Sfânta Scriptură este cel mai mare dar pe care l-a lăsat Dumnezeu omului. Să înțelegem acest lucru! Ca și acel scriitor, care, deși avea în fața sa atâtea cărți, i-a spus soției sale:

– Adu-mi cartea mea!

– Dar care carte din acestea toate?

– Sărăcuța, mă întrebi care carte? Una singură este Cartea: Sfânta Scriptură! a răspuns acel mare scriitor. O citea în fiecare dimineață pentru a aprinde lumina sufletului său, pentru a fi luminat de Dumnezeu.

Să vedem acum ce trebuie să facem ca studiul nostru duhovnicesc să reușească și care sunt roadele lui. În primul rând, ca să citești cărți duhovnicești și ca ele să aibă ecou în sufletul tău, îți trebuie osteneală și rugăciune. Să recunoaștem, suntem leneși!

Cunoașteți cred, că există în unele case, biblioteci care au pe rafturile lor cărți false, doar cu cotoarele pictate. Privești și spui: ce opere valoroase conține această bibliotecă: Iliada lui Homer, Istoria lui Tucidide, Cuvintele lui Demostene. Dar dacă încerci să le deschizi, ele nu se deschid, căci nu sunt cărți, ci numai cotoare pictate. Omul nu citește ci doar vrea să arate că este cultivat și duhovnicesc.

Trebuie să credem însă, că sufletele noastre nu au nevoie de hrană ci de carte, deoarece cartea este cuvântul lui Dumnezeu. Să citești zi și noapte, după cum spune Sfânta Scriptură: „când mergi pe cale, când te culci și când te scoli” ( Deut. 6,7 ). Fie că te ridici, fie că șezi, fie că te întinzi, citește! Să te retragi oricând poți într-un loc liniștit al casei tale, să lași afară zgomotul, să te închizi acolo și să deschizi cartea, ca să te poți folosi.

Încearcă, dacă poți, să citești cărțile duhovnicești noaptea, chiar și numai o dată pe săptămână, și ai să vezi atunci binecuvântarea Domnului. „Sufletul meu Te-a dorit în vreme de noapte, duhul meu năzuiește spre Tine; căci, când îndreptările Tale vor fi pe pământ, cei ce locuiesc lumea vor învăța ce este dreptatea” ( Is. 26, 9 ).

Aprinde, noaptea, lumina dumnezeiască ce luminează pământul!

Ostenește-te, caută liniștea și vei vedea că Îl vei afla pe Dumnezeu și se vor risipi toate îndoielile și toate greutățile tale. Când soarele răsare, să te găsească cu cartea în mână, după cum spuneau cei din vechime. Mai întâi, însă, roagă-te, ca să îți deschidă Dumnezeu mintea și inima. Acela poate!

Să citești tot! Ai, de exemplu, Evanghelia. Citește și ceea ce ți se pare nefolositor, și ceea ce ți se pare greu! Poate, într-un colț al Evangheliei sau al Vechiului Testament ai să găsești un mic mărgăritar, iar mărgăritarul, oricât de mic ar fi, este mai prețios decât cea mai mare stâncă; nu te lenevi!

Nu căuta în Sfânta Scriptură rețete și canoane pentru viața ta. Nu dori să pui acolo propriile tale gânduri. Tu citește ca să afli ce spune Dumnezeu, și Dumnezeu te va inspira. Primește orice îți va spune Dumnezeu. Dar îmi vei spune: „Nu se mai potrivesc, bătrâne, lucrurile astea, vremurilor noastre. Au trecut acei frumoși ani. Astea sunt pentru voi, cei din mănăstiri. Noi avem treburi, avem necazuri.” Așadar, viața creștină este numai pentru cei din mănăstiri? Dar ce am spus? Deschidem casa noastră pentru ca Hristos să viețuiască înăuntru!

Gândul acesta, cum că nu sunt potrivite sfintele scrieri astăzi, este ca acidul azotic. Am auzit că dacă arunci o picătură de acid azotic pe o floare frumoasă, se îngălbenește, se ofilește. O astfel de influență are această idee în viața noastră. Pentru noi sunt Sfintele Scripturi, pentru noi sunt cărțile, nu doar pentru monahi. Ei au isihia lor, au limanul lor, au toate asigurate. Noi suntem în luptă, în mijlocul furtunii, pe noi ne vânează ispititorul în lume. Pentru noi,cei cu atâtea greutăți, vine Hristos ca să ne dea armele duhovnicești- cele ce se cheamă- cărți duhovnicești. Pentru noi spune: „Cugetă la acestea, ține-te de acestea, ca propășirea ta să fie vădită tuturor”  ( Tim 4, 15 ).

De toate știm; cunoaștem foarte bine actorii și știm pe dinafară jucătorii de fotbal. Să facem o testare improvizată? Să întreb pe careva dintre dumneavoastră? Câți sunteți aici? Doar unul să întreb; sau mai bine să facem altceva. Când vă întoarceți la casele dumneavoastră, uitați-vă în calendar. Are trei sute șaizeci de zile, dar mai mult de trei sute șaizeci de sfinți, are mii de sfinți. Ia să vedeți, câtora dintre aceștia le cunoașteți viețile? Am spus că sunt frații noștri, că facem parte din această familie. Deschideți apoi cartea dumneavoastră la Canonul cel Mare, cel ce se cântă în Marele Post. Cuprinde aproape toate numele scrierilor sfinte. Vedeți câte dintre acestea cunoașteți. Mi-e teamă de ce rezultat am obține, cu toții, la o astfel de testare.

De ce să nu citim? Nu spune că nu înțelegi! De asta are grijă Sfântul Duh. Dacă vrei, El te va lumina. Este Cel prin care se săvârșesc Sfintele Taine. Încetul cu încetul îți va descoperi cheile care deschid tainele cărților, care deschid Raiul.

Altminteri, vei fi având pe cineva, un om duhovnicesc, care să fie ”desăvârșit cu deprinderea”, după cum spun Sfinții Părinți, adică, cel care să aibă experiența necesară pentru a-ți putea explica. Vei dobândi și tu, propria ta experiență și vei vedea că ți se vor dezvălui toate. E nevoie, însă, de osteneală, de cercetare și de rugăciune.

E nevoie apoi de dorire și înstrăinare, de interes și de o sfântă nepăsare. Ce înseamnă acestea? Poți umple un vas deja plin? Ca să pătrundă înțelegerea dumnezeiască înlăuntrul tău, ca să pătrundă harul lui Dumnezeu, trebuie să-ți golești inima de patimi, de egoism, de ură și invidii, de dorințe și aplecarea spre interesul personal, să o curățești și să o umpli de virtuți.

Patimile sunt ca paraziții. Deschizi radioul ca să asculți un post și auzi neîncetat paraziți; nu înțelegi ce spune crainicul. Pentru a auzi vocea trebuie ca paraziții să înceteze. Cum vei auzi vocea lui Dumnezeu când înlăuntrul tău răcnesc patimile? Trebuie să ieși din robia lor, deoarece, cu ele rămâi un om trupesc, un om firesc, iar ”omul firesc nu primește”, nu pricepe „cele ale Duhului lui Dumnezeu” ( 1 Cor. 2, 14 ).

Paraziții pot fi, însă, și externi. Poate fi gălăgie, adică, atunci când citești înconjurat de zgomote și nu cauți un moment de liniște. Când vrei să înoți, îți schimbi hainele, altfel se vor uda, se vor îngreuna și te vei scufunda. Astfel, trebuie să elimini tot ceea ce îți împovărează existența: preocupări, dorințe, zgomotul lumii, și să le închizi înapoia ușii tale. Să rămâi câteva momente singur cu Dumnezeu. Ajung celelalte ore atât de pline de osteneală. În aceste clipe să fii numai al lui Dumnezeu.

În locul pe care l-ai eliberat, în locul nepăsării, al înstrăinării inimii, în locul îndepărtării de toate, vei pune dorul după Hristos. Să existe înlăuntrul meu certitudinea, hotărârea că trebuie să înțeleg, pentru că trebuie să ajung sfânt.

Așa cum orbul a strigat: „Dumnezeul meu, vreau să te văd!”, așa să strigi și tu. Așa cum pruncul apucă pieptul maicii sale și suge cu sete, așa să apuci și tu cartea. Așa cum Zaheu, despre care s-a citit de dimineață la Evanghelie, s-a urcat în sicomor pentru a-L vedea pe Hristos, așa trebuie să faci și tu. Când iei cartea în mână să spui: „Această  carte are să-mi spună ceva”. Trebuie să descoperi acel ceva, iar inima ta să-l absoarbă precum câmpul însetat absoarbe apa de ploaie.

Câți oameni nu sunt ca orbul, ca Zaheu! Am citit că în țările comuniste, unde citirea Sfintei Scripturi este interzisă, avem soldați care citesc Evanghelia cu lanterna, sub pătură, ca să nu îi vadă superiorii. Câtă sete, câtă dorire! Își pun viața în pericol, dar totuși o fac. Dar ce spun? În țările comuniste? Înfricoșător lucru, iubiții mei! Și în Trikala noastră sunt situații în care băieți și fete sunt siliți să citească Evanghelia sub pătură. Și încă, există situații – Doamne, ce oroare! Cum de am ajuns așa, noi, creștinii? – în care copiii sunt constrânși să citească Evanghelia numai acolo… la toaletă! Îi persecută mama și tatăl lor. Îi vezi cum sfâșie Evanghelia! Cum, creștini botezați, iau cărțile duhovnicești și le dau foc! Să mai adăugăm ceva? Nu. Mai bine să tăcem, poate așa va uita Dumnezeu și nu ne va trăsni.

Citim deci Evanghelia, „Slavă Ție Doamne!” Citim cărți duhovnicești. Le citim cu o aprindere a inimii, cu o nădejde, cu un sentiment de vitejie, ca și cum am spune: ” Hristoase al meu, citesc cartea Ta, și ceea ce îmi vei spune, aceea voi face!” „ În fiecare dimineață El trezește urechea Mea” spune profetul Isaia, „dar Eu nu M-am împotrivit și nici nu M-am dat înapoi” ( Is. 50, 4-5 ). Asta înseamnă să citesc cărți duhovnicești.

Acum că am stabilit aceste condiții prealabile, mai întâi osteneala și rugăciunea iar apoi dorința, înstrăinarea de lume, curajul și hotărârea, să trecem la rezultatele studiului duhovnicesc.

Să vedem, așadar,rezultatele studiului duhovnicesc – fără de care nu există viață duhovnicească – ca să știți ce să căutați când deschideți o astfel de carte.

Când veți simți aceste rezultate, veți spune: „Fie numele Domnului binecuvântat!” Cu adevărat, ce mare dar ne face Dumnezeu! Știți ce putere ascund cuvintele Domnului? Studiul duhovnicesc, cartea duhovnicească, sunt cuvântul lui Dumnezeu. Acesta cade ca o sămânță în sufletul nostru, și îl desface, după cum se desface pământul iar sămânța încolțește. Cuvântul lui Dumnezeu ascunde puterea lui Însuși Dumnezeu, puterea lui Hristos. Iar când îți vei cufunda mintea și inima în lectura duhovnicească, le vei scoate întotdeauna sătule. Niciodată nu se va goli urciorul; va tot scoate…

Studiul duhovnicesc îți va deschide întotdeauna noi orizonturi, pentru că este cea mai bună unealtă de uz zilnic pe care o ai în casa ta, o utilare pentru viața duhovnicească.

Ce ne oferă, deci, cartea duhovnicească? Întâi de toate, ne oferă zidirea dumnezeiască. Cu puterea pe care o are cuvântul lui Dumnezeu, învinge păcatul nostru și îndepărtează pe diavol, așa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Cuvântul lui Dumnezeu, studiul duhovnicesc, se aseamănă unui compresor care străpunge împietrirea inimii noastre. Se aseamănă unei cavități pline cu explozibil, care aruncă în dreapta și în stânga toate patimile noastre. Ne curățeşte inimile pentru a semăna înlăuntru virtuțile. Aceasta este zidirea dumnezeiască. Zidim temelia duhovnicească a vieții noastre. Dobândim dragostea de oameni, pocăința, zdrobirea inimii, iluminarea.

Citind cărți duhovnicești, simțim cum simte Hristos, gândim cum gândește Hristos, auzim cum aude Hristos. Dobândim „gândul Domnului” ( Rom. 11, 34; 1 Cor. 2, 16 ), Îl simțim foarte aproape de noi, iar dacă avem vreo întristare, vreun necaz sau vreo tulburare în viața noastră, Îl vedem pe Hristos, care spune: „Stai, nu te teme, Eu sunt cu tine”. Și astfel, sub acoperământul aripilor Sale, înaintăm tot mai mult.

Ne dăruiește apoi cunoștința dumnezeiască. Cu Harul lui Dumnezeu, citind, înveți, cunoști, dobândești cunoștința dumnezeiască. Înlăuntrul tău lucrează Însuși Dumnezeu. Înveți dogmele credinței noastre. Înveți cine este Dumnezeu, ce a făcut pentru tine și ce trebuie să faci tu în fiecare moment al vieții tale.

Cuvântul lui Dumnezeu este un pumnal ascuțit, „sabie a Duhului” ( Ef. 6, 17 ), care taie și îndepărtează tot lucrul mincinos și deșert dinlăuntrul nostru și întronează adevărul. Adevărul ne face liberi ( Ioan 8, 32 ). Așa pășim în lumina adevărului, pe drumul vieții veșnice. Iată, de ce spune Sfânta Scriptură că ”aceasta este viața voastră” ( Deut. 32, 46-47 ), că viața voastră cea adevărată este Sfânta Scriptură, după cum și fiecare carte duhovnicească.

Așa cum sfinții mucenici l-au dorit pe Hristos și și-au dorit mucenicia pentru a merge mai repede la El, așa și tu simți înlăuntrul tău cum se aprinde dragostea pentru Hristos. Când ai puțină dorire, îți va dărui încă și mai multă, pentru că, după cum spune Domnul: „tot celui ce are i se va da și-i va prisosi” ( Mat. 25, 29 ). De aceea, când a fost cercetat, acel sfânt (Avva Sisoe) a spus: „acum n-avem vreme de cele de aici”. De ce? Nu voia să lase studiul, pentru că prin el dobândea cunoștința dumnezeiască și dragostea dumnezeiască.

Toate cele de până acum participă la formarea celui de-al treilea rezultat- trăirile dumnezeiești. Ce sunt trăirile dumnezeiești? Cele ce trăim. Are loc, spre exemplu, un cutremur – trăiesc sentimentul neliniștii. Sună telefonul, și soția – care se află departe – îmi spune: Vin! Îndată, mă bucur. Trăiesc sentimentul bucuriei. Trăiri ne oferă și studiul duhovnicesc. Ce înseamnă asta? Iubiții mei, dacă vreți, uitați tot ceea ce v-am spus până acum. La aceasta însă, concentrați-vă auzul. Dacă vă veți aminti numai și lucrul acesta, va fi de ajuns. Cărțile, și bineînțeles, Sfânta Scriptură, ne oferă trăiri duhovnicești. Cum? Cartea duhovnicească pe care o citești este cuvântul lui Dumnezeu, adică ceea ce a spus Dumnezeu. Dacă, acolo unde te afli, auzi o voce cunoscută, vei spune: „Este un cunoscut de-al meu!” Vocea dezvăluie persoana. Acolo unde se află cuvântul lui Dumnezeu, acolo este Dumnezeu; acolo se ascunde Dumnezeu. Așadar, cartea duhovnicească este o taină, un semn ce ascunde prezența lui Însuși Dumnezeu.

De aceea, un scriitor bisericesc (Sf. Ioan Gură de Aur) a spus că rândurile și cuvintele cărții duhovnicești, și desigur, cele ale Sfintei Scripturi, sunt veșmintele lui Hristos. Așa cum pe mine mă acoperă hainele ce le port, așa și paginile unei cărți Îl acoperă pe Însuși Hristos.

Deschid Noul Testament și citesc: „Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel”. Ne vorbește Pavel? Nu, ne vorbește Hristos! „Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru”. Ne vorbește Petru? Nu, acolo se află Hristos, ne vorbește Însuși Hristos!

Așa cum, la Sfânta Împărtășanie, în altar, avem pâine și vin, dar când te împărtășești, crezi că prin pâine și prin vin îl primești pe Hristos, că în mod mistic acolo există Hristos, așa și aici, prin intermediul cuvintelor, al paragrafelor și al paginilor cărții îl primești în chip tainic, dar adevărat, pe Hristos.

 Nu îmi spune că nu crezi! Nu îmi spune că e bizar! Nu dori să îți explici acest lucru! Se explică oare toate tainele credinței noastre? Dacă s-ar explica, n-ar mai fi duhovnicești! Nu uita că Biserica noastră este locul minunilor. Cerul și pământul, trupul și sufletul, îngerii și oamenii, viitorul și prezentul, toate sunt împreună! Se unesc formând o realitate ce se numește – Biserica. Noi și Hristos, împreună! Cum dar, în această realitate, să nu fie cu putință și lucrul acesta?

Așadar, atunci când citești, în spatele rândurilor scrise, îl afli pe Hristos. Când deschizi cartea este ca și cum ai spune: „Da, Doamne, cred că ești aici!” Căutând să pătrunzi înțelesurile este ca și cum i-ai zice: „Da, Doamne Iisuse, vino!” Vino în inima mea, Hristoase al meu! Astfel, a studia cărțile duhovnicești și Sfânta Scriptură înseamnă a te împărtăși cu Hristos.

Hristos, care, a propovăduit cândva într-un colț al pământului – în Palestina- același Hristos se află aici, în chip tainic, dar- repet- adevărat. Se află și îndărătul fiecărui rând scris, și, ca și cum te-ar chema: „Haide, copilul Meu!” Iar dacă tu ai dorința de a înțelege ce-ți spune, răspunzi: „Vin Doamne! Vino și Tu acum înlăuntrul meu!” are loc un dialog personal: eu și Hristos vorbim prin intermediul cărții. Nu Îl vezi? Nici pe cel ce-ți telefonează nu îl vezi și totuși, îi vorbești.

Citirea unei cărți duhovnicești este o descoperire, o theofanie; „Hristos vine!” Este o întâlnire cu Hristos, o unire mistică cu Hristos. Eu și Hristos devenim unul. Dar numai Hristos?

 El este întotdeauna însoțit de armata sa de duhuri. Îl vezi pe general în față, cu flamura, iar în spatele său ostașii. Așa și Hristos este întotdeauna însoțit de sfinți, de îngeri, de tot Cerul. În momentul acela te unești, în chip tainic, cu toți sfinții. Ajunge să ai ochi duhovnicești, simțiri duhovnicești, și să realizezi ce înseamnă unirea cu Hristos.

 Vei simți, așa cum a spus un sfânt, că „vii pe pământ, sărbătorim în Cer”, atunci când avem cuvântul lui Dumnezeu în inimi și pe buzele noastre.

Acum îl înțeleg pe acel prieten din anii copilăriei mele, care citea Sfânta Scriptură îngenuncheat în fața icoanelor, iar un altul, întotdeauna cu lacrimi în ochi, psalmodiind. Au înțeles ceva mai mult aceștia.

Aș vrea să trăiți ca Sfântul Serafim de Sarov, care, săptămânal, citea întreaga Evanghelie.

Sosise ultimul său „An Nou”. Se schimbase anul și se grăbea să meargă la Domnul și Dumnezeul lui. Le vestise ucenicilor săi, ca să îi pregătească călătoria. Îl aștepta Sfântul pe Hristos, așa cum L-au așteptat cele cinci fecioare înțelepte. Avea candelele pregătite, ca să Îi arate lui Hristos că Îl așteaptă. Noaptea nu dormea. Nu dormea niciodată nopțile.

În zori,un monah care trecea prin fața chiliei lui, a observat fum. Bate la ușă. Bate a doua oară. Nu răspunde. O împinge, intră, privește. Sfântul Serafim era îngenuncheat, cu ochii închiși. Îl mișcă dar nu reacționează. Sufletul său își luase zborul. Un alt monah a văzut cu ochii duhului cum îngerii îi purtau sufletul la Cer. În fața sa, Sfântul Serafim avea Evanghelia. Colțurile îi erau pe jumătate arse de la candele, și fumegau. Pe jos, de jur- împrejur, avea cărțile sale duhovnicești, care, și ele fumegau. Se aprinseseră atunci când a adormit, când a murit. A murit? Nu, căci s-a născut în cealaltă viață. Flăcările s-au stins, dar nouă ne-a rămas imaginea.

În felul acesta, iubiții mei, și noi să avem în inimile noastre dorința de a trăi așteptându-L pe Hristos cu candelele împodobite și cărțile duhovnicești deschise, pe genunchii noștri.

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul
Traducere Elena Dinu

Foto: (1). sus: Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, (2) Librăria Logos, Câmpulung Muscel, (3). Librăria Epifania, Braşov, (4). şi (5). jos: Mănăstirea Simonopetra, Sfântul Munte Athos

Se va prelua cu specificarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos