Arhive blog

Adormirea întru Domnul a unui Sfânt necunoscut. O relatare a ÎPS Nicolae, Mitropolit al Mesoghiei şi Lavreoticii

mesogaias_lavreotikis_nikolaos-in-e1376083790525Un om care suferise mult, dar era neobișnuit de plăcut și fericit. ”Pacea care depășește orice minte” era trăsătura lui definitorie, vizibilă cu ochiul liber.

Pe când era copil, în ultimele clase primare, dinaintea ochilor lui, partizanii i-au luat mama și sora și la scurt timp s-au auzit împușcături. Nu le-a mai văzut, dar nu a uitat niciodată nici imaginea despărțirii, nici expresia chipurilor lor, nici faptele de până atunci ale vieții lor comune. Pricina – ura tatălui lor, care și el a dispărut. Acela le denunțase. Sufletul lui de copil era o rană deschisă.

L-au dus la un orfelinat. Acolo a învățat meseria de lustragiu. Cu totul întâmplător, întâlnește un ofițer în rezervă al armatei elene care a venit la el să își vopsească pantofii, undeva, pe un drum din Tesalonic. Se iau în vorbă și devin prieteni. Acesta îi vorbește despre dragoste, pe care i-o și arată în fapt. Îi dă speranță și mângâiere. Îl călăuzește spre Biserică și îi deschide orizonturile duhovnicești. Tânărul se face monah la o cunoscută și binecuvântată mănăstire cu frați aleși. Devine slujitor al tuturor, ultimul dintre ultimi, de bunăvoie. Se bucura și se desfăta de slăvirea fraților săi ca de propria lui slăvire. Se bucura cu adevărat de harismele și reușitelor tuturor celorlalți. Își găsise locul, își descoperise sinele, Îl întâlnise pe Dumnezeu. Noul său nume era Chiril.

Sunt cel mai fericit om din lume, obișnuia să spună, îndatorat lui Dumnezeu până peste cap.

Gura lui slavoslovea necontenit pe Dumnezeu. Avea și o voce prea dulce și o memorie foarte bună. Cunoștea Sfânta Scriptură aproape pe de rost. Mănăstirea devenise universitatea lui. Cânta la strană din preaplinul inimii, nu atât din corzile vocale și din buze. Te bucurai să îl vezi și să îl asculți. Prețuise chipul lui Dumnezeu în el așa cum puțini au făcut-o, și strălucea de harismele asemănării cu Dumnezeu în chip vădit și tainic. Înțelegeai că părintele Chiril era mult mai mult decât arăta. Era ca un copil de 60 de ani… Un înger cu acoperământ materialnic.

Subiectul lui preferat de discuție era Împărăția lui Dumnezeu și dorința lui vădită de a termina cu nedesăvârșirea acestei vieți și de a trăi în plinătatea celeilalte. Părtășia la fericirea veșnică, vederea fără sfârșit a slavei lui Dumnezeu, trăirea lumii dumnezeieștilor făgăduințe, ziua a opta cea neînserată, auzirea ”cuvintelor de nespus pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (2 Cor. 12:4), comuniunea îngerilor, descoperirea harului Sfinților, arătarea tainei Născătoarei de Dumnezeu, biruirea celor stricăcioase și vremelnice, toate acestea alcătuiau singura lui desfătare. Orice spunea, încă și cele cu privire la inevitabilele treburi cotidiene, era ”plăcut, dres cu sare” (Col. 4:6). Părintele Chiril respira viață, nu moarte.

Toți în obște îl adorau cu uimire nemărturisită. El tânjea cu mare dor să plece din această lume, deși nu spunea acest lucru cu ușurință. Se simțea ”străin și călător pe acest pământ” (1 Petru 2:11). Avea dorul curat după Dumnezeu și după moartea care îl va uni deplin cu Dumnezeu. Relația lui cu moartea era una prietenoasă, în sensul că era foarte familiarizat cu ea. Inima nu îi era lipită de această lume, de aceea și aspectul lui exterior era peste măsură de simplu, purta o rasă veche, căpătată de la altul.

imag in

Venea când și când și mă vizita la metocul Înălțării Domnului unde slujeam, totdeauna aducându-mi binecuvântarea Starețului mănăstirii. Aducea și mici daruri, ca binecuvântări: struguri, migdale, pastéli, câte-o ciocolată și vreo cărticică. Nu venea niciodată cu mâna goală, totdeauna cu inima plină. Îndată ce primea binecuvântare, psalmodiá ceva potrivit cu momentul liturgic, iar apoi gura lui cea slavoslovitoare începea frumoasele povestiri din viețile Bătrânilor pe care îi cunoscuse, tâlcuiri ale pasajelor din psalmii pe care se întâmpla să îi studieze sau să îi asculte și îl impresionaseră, idei și comentarii patristice, referiri impresionante la vieți de sfinți, aprofundări ale înțelesurilor Scripturii. Și încheia cu subiectul său iubit – descrierea Împărăției lui Dumnezeu. Era un șuvoi de teologie izvorâtă din trăire. Toate acestea, cu mult dor și adâncă smerenie.

Starețul mănăstirii, părintele Leontie, a adormit întru Domnul cu totul pe neașteptate. A fost dus la Secția de Terapie Intensivă, înainte de a mai apuca cineva să îi fie alături, fără să își dea cineva seama de ce se petrece, nici măcar infirmierele. Nimeni nu își închipuia că va muri. Un om măreț, tainic. A luat cu el cât har i-a dat Dumnezeu și a lăsat în urmă, celor care îl cunoscuseră, amintirea unui sfânt necunoscut, dar foarte mare, simțirea unei sfinte atingeri a lumii celor nevăzute. Nimeni nu știa cum trăise, nici chiar părintele Chiril, care îl iubea peste măsură, iar chilia lui se afla chiar alături de cea a părintelui Leontie. Până azi rămâne necunoscut, taină nedescoperită. Totuși taină. Desăvârșită deșertare de sine, plinătate a harului!

La slujba de înmormântare, părintele Chiril, într-un colț, arăta zdrobit. Nu ridica privirea. Îl înțelegeam: rămânea din nou orfan. Din nou, pe neașteptate, lipsit de orice sprijin omenesc.

La sfârșit m-am apropiat de el, crezând că ar trebui să îi spun un cuvânt de mângâiere.

Te-am văzut, părinte Chirile, cu sufletul zdrobit în timpul priveghiului. Din nou orfan, acum mai mult decât prima oară.

Nu este tocmai așa, părinte. Acum am dobândit în cer mijlocitor de categoria întâi, un adevărat apărător.

Înțeleg însă și golul pe care îl simți, am continuat. Ce să facem? Ne va lipsi. Te priveam în timpul priveghiului, erai plin de gânduri.

Nu există gol. Gol aduce doar lipsa lui Dumnezeu, nu fireasca destinație duhovnicească a oamenilor. ”Patria cea dorită dăruiește mie, fă-mă din nou cetățean al raiului”, a rostit el psalmodiind ușor. Fie Împărăția lui Dumnezeu este patria cea dorită și rai, și prăznuim pentru cel care o moștenește, fie toate acestea sunt niște exagerări și cuvinte goale, și atunci suntem vrednici de plâns pentru drama noastră.

Nu poți să îți închipui, părințelul meu, cât de mult am râvnit azi să fi fost eu în locul părintelui Leontie. Mă gândesc la primirea pe care i-au pregătit-o cetele îngerești, la tainele cele ”față către față” de care acum se desfătează, iar sufletul meu prăznuiește pentru slava lui. Închipuie-te printre îngeri, printre slăviții cuvioși, printre sfințiții mucenici însângerați pentru Hristos, alături de Apostolul Pavel, cu Cinstitul Înainte-mergător, cu Marele Vasilie, cu Ioan Gură de Aur, cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cu vederea Mielului Celui înjunghiat. Dumnezeul meu! Iar noi aici bocim? zise.

Acum, că e proaspăt sosit în cer, l-am rugat de mii de ori să ne deschidă și nouă drumul. Cred că îl va asculta Dumnezeu. Cu siguranță are îndrăzneală la Dumnezeu.

Într-o săptămână, părintele Chiril face icter. Îl ducem la spital. Încep analizele: cancer avansat la ficat, fază galopantă. Fulger în vreme cu soare. Chirurgul, un prieten al nostru apropiat, decide să îl deschidă imediat. Este tot plin de cancer. Nu își crede ochilor, face două-trei extracții și îl închide.

– Îl pierdem pe părintele, îmi spune medicul. Situația e cât se poate de rea. Nici două luni nu mai apucă. Îi vom facem câteva chimioterapii, ca să spunem că am făcut și noi ceva, poate mai apucă și a treia lună.

Mănăstirea, tulburată. Nimănui nu-i vine a crede că Starețul Leontie a plecat, să îi adune pe părinți Sus în Cer. Să ia pe alții, ziceau, nu pe părintele Chiril. Acesta însă este înștiințat de boala lui și strălucește de bucurie.

Asemenea dar, nu mă așteptam! Mă înțelesesem cu părintele Leontie ca acela care va pleca primul dintre noi să îi facă invitație și celuilalt. Trebuie că a găsit îndrăzneală la Dumnezeu. De aceea a și făcut minunea. Ați văzut? ”Cereți și vi se va da”. Dacă vreți, puteți și voi să cereți!

Noi, îi zice părintele Gherontie, vom cere să nu pleci sfinția-ta. Și să vezi unde vor merge rugăciunile tale!

Eu acum am ”canceraș” la ficat, mă aflu deja pe pista de decolare, cu motoarele aprinse. Nu mă mai ține nimic.

Mă omoară! vorbea de unul singur părintele Gherontie. Nu poate nimeni să îl convingă să înceteze cu aceste rugăciuni ale lui! Nu se poate, avem nevoie de el aici, jos! Cu toții trebuie să facem rugăciune, ca să nu îl asculte Dumnezeu. Adică, Dumnezeu face ce vrea părintele Chiril? La urma urmei, Cerul e plin de Sfinți. Ce ne facem dacă de aici ne pleacă toți, unul după altul?

M-au sunat și pe mine să mă rog pentru Gheronda Chiril. Eu unul îmi găseam desfătarea în acești părinți. Ce duh minunat! Ce cuget liber! Ce stare înaltă!

M-am dus să-l vizitez la spital.

Părinte, te văd bine, îi zic.

Așteaptă puțin și voi fi și mai bine. Măcar de nu mi-ar face pagubă părintele Gherontie. S-a pus să mă țină aici, jos, și problema e că el știe să se roage și îndeobște îl aude Dumnezeu. A ridicat toată lumea la rugăciune. Cred însă că eu voi birui. Pe de altă parte însă, problema e că el face rugăciune pentru altul, câtă vreme eu fac pentru mine. Spunea părintele Trifon că rugăciunile pentru ceilalți sunt mai puternice. Dar cum să o scoată la capăt păcătosul de Chiril cu toți aceștia? Sunt mulți și virtuoși. Nu faci și tu vreo rugăciune să ne descâlcim puțin?

Te rog mult, când ceilalți vor fi pierdut jocul, aș dori să vii lângă mine să îmi citești tu rugăciunea de ieșire a sufletului. Data viitoare când vii, adu și Molitfelnicul, de probă. Eu închid ochii, pun mâinile cruciș pe piept și începem amândoi slujba priveghiului… ”Încă ne rugăm pentru odihna robului lui Dumnezeu Chiril monahul, păcătosul, și pentru iertarea păcatelor lui celor de voie și celor fără de voie”, spunea plin de bucurie și dispoziție slavoslovitoare.

Au trecut cele două luni, au trecut chiar patru ani încheiați. Părintele Chiril nu putea să creadă că a intrat în avion și s-a anulat zborul. Pentru toate era de vină mult iubitul părinte Gherontie. Până la urmă, pe acela l-a ascultat Dumnezeu, și pe cei care l-au sprijinit cu rugăciunile. Dar părintele Chiril nu se lăsa.

Poate că a câștigat în prima fază dragostea părintelui Gherontie, dar există și părintele Leontie, iar Leontie este chiar în cer. I-am cerut asta ca favoare, atunci când nimeni nu credea că va pleca de lângă noi. La un moment dat, îl va asculta și pe acesta Dumnezeu, spunea Chiril zâmbind.

Era Ajunul Crăciunului. A cerut să ne vedem. Sufletul lui zbura ca îngerii, buzele lui neîncetat slavosloveau, chipul îi strălucea, inima i se lărgise în revărsarea harului. Sănătatea îi părea în stare foarte bună.

Cred că ne apropiem de ceasul nostru, simt că numărătoarea inversă, oriunde ar fi, va începe. Iar plecarea, de data aceasta, va avea loc cu racheta. Dintr-o lovitură, și afară. Ca să nu mai apuce Părinții să îmi strice planul. De data aceasta biletul are și garanție. Avem și noi suflet, m-a încredințat el într-un chip încântător. Numai tu să nu îmi strici planul! Te vreau aliat! Ce folos să mai stăm în această lume, câtă vreme există cealaltă?

Îndată după praznic, părintele Chiril ceva a pățit. A amețit, a simțit dureri puternice, l-au dus la spital. Se părea că mersul sănătății lui îi deschidea drumul către dorirea sufletului. Era plin de metastaze. Veștile le-a aflat de la mult iubiții lui… inamici, care nemângâiați, îl vizitau, protestând la cele întâmplate. Cu un zâmbet prea dulce, a primit vestea. Și-a făcut semnul crucii și a scos un ”Slavă Ție, Dumnezeule!” din prea adâncul inimii, ca și cum ar fi zărit pământul făgăduinței după 40 de ani de rătăcire în pustie, ca și cum s-ar fi ridicat din nou în picioare precum paraliticul de 38 de ani din Evanghelie.

Din acea clipă a încetat cu glumele și a început cea mai intensă pregătire. Își asigurase deja biletul și trebuia să se îngrijească cât mai bine de plecarea sa. Neîncetat se ruga lui Dumnezeu. Dragostea lui pentru Dumnezeu și credința lui ajunseseră la o tensiune înaltă. Părintele Chiril mai avea puțină respirație pentru lumea aceasta și își pregătea răsuflarea adâncă pentru cealaltă, pentru cea adevărată și veșnică.

M-a înștiințat să iau Molitfelnicul și să merg să îmi împlinesc înțelegerea noastră, să îi citesc rugăciunea de ieșire a sufletului. Era miercuri, dacă îmi aduc bine aminte, 7 ianuarie. Am luat cu mine și o cruce de argint cu părticele din Cinstita Cruce, închinată Mănăstirii Simonos Petras de Mitropolitul Arsenie în anul 1692, după cum scria pe spate. În cei aproape zece ani de când slujeam la metocul Înălțării Domnului, adesea m-am închinat la ea, arareori dădea însă bună mireasmă, cu mult discernământ, mai ales în ziua Înălțării Cinstitei Cruci sau la închinarea Crucii.

Am luat-o cu mine ca binecuvântare, am scos-o din răcliță și am sărutat-o. Nu răspândea deloc bună mireasmă. Am pus-o într-un săculeț de catifea și am plecat la spital.

Pe la 10:30 dimineața eram lângă patul lui. Așteptam să vină și sora lui. Gheronda Chiril zicea că va pleca de ziua Cinstitului Înainte-mergător. Cerurile deschise, Înainte-mergătorul în cea mai înaltă cinstire, Sfânta Treime la Arătare, părintele Chiril întru toate pregătit – tot ceea ce trebuia pentru plecare!

Comunicarea cu lumea simțurilor i se rupsese. Era adâncit în rugăciune, dar arăta și o anume neliniște. Din când în când repeta: ”Amin, da, vino, Doamne Iisuse” (Apoc. 22, 20). Am scos crucea din săculeț, ca să se închine. Erau de față directoarea spitalului, o soră infirmieră și doi părinți de la mănăstire. Și-a făcut semnul crucii. Ne-am închinat cu toții.

Cum îți e, părintele meu? Cum ești? Îți e greu? Putem face ceva pentru tine?

Sunt fericit, nimic nu mă interesează, plec. O aștept doar pe Maria (sora lui) și îndată, apoi… lansarea. Deja sunt în estradă și a început numărătoarea inversă. Nu îmi pare rău de voi, pentru că nu ne despărțim. Pur și simplu, unul câte unul, mergem în ”casa Tatălui, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit…”, și glasul i s-a stins.

Când să citesc rugăciunea? Să dau binecuvântarea? am întrebat.

– Nu încă. În scurt timp îți voi spune.

A trecut puțină vreme de tăcere. Au mai venit doi părinți. Părintele Chiril părea că nu mai percepe nimic în jur. Unul, părintele Eustatie, s-a apropiat de urechea lui și i-a spus tare:

”Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Căci nu voi înceta vreodată să spun aceasta…”, iar celălalt, părintele Stavrianós, a completat:

 ”pentru toate cele ce s-au făcut mie”.

Părintele Chiril deschide ochii și încet, abia auzit, îl corectează:

”Pentru toate câte se fac mie”. Are însemnătate acest amănunt.

Îmi face semn să mă apropii.

Fii atent la el, e foarte bun, îl iubesc mult, dar e omul părintelui Gherontie. Să nu ne strice treaba, chiar acum,în ultima clipă. Și zâmbește în neliniștea lui.

Erau încântătoare aceste unice schimburi de replici în sfințenia și simplitatea lor. Trăia veșnicia și îmbrățișa cotidianul. Vorbea perfect amândouă limbile. Ultimele lui clipe!

Se scufundă întru sine! În jurul lui tăcere. Ce să spui în acest ceas, lângă un asemenea om? Toți stăm cu teamă. Puțini oameni, mulți îngeri. Ora lumii create a ajuns la amiază, 12 fix. Veșnicia însă își reglează propriul ceas, un ceas fără indicatoare și fără numere. Fără timp! Fără sfârșit!

Părintele Chiril pare că nu mai comunică. Răsuflarea îi este grea. Respirația abia sesizabilă. Vederea feței, îngerească. De mai bine de jumătate de ceas nu a mai spus nimic. I-a rămas doar ultima suflare. Așa părea…

Nu tocmai. Face un semn. Ceva vrea să spună.

Își apropie palmele deschise una de alta.

Să citesc rugăciunea? întreb.

Face un semn aprobator.

Îmi pun epitrahilul și încep psalmii slujbei pentru muribund. Minunată, dar înfricoșătoare slujbă! Își mișcă încet buzele urmărind înțelesul cuvintelor și încearcă să-și facă semnul crucii la momentele potrivite. După ce am citit toate canoanele – îmi spusese să citesc tot – s-a liniștit. Am citit și rugăciunile și am făcut otpustul. I-am dat epitrahilul să îl sărute. Cu nemăsurată evlavie, în adâncirea lui, atinge cu buzele mâna mea. El a sărutat mâna preotului, iar eu am simțit că m-a atins un sfânt. M-am aplecat și l-am sărutat. O icoană vie! Un om ”nu din lumea aceasta”.

Își mișcă buzele, ca și cum ar vrea să se închine la ceva. Îl întreb dacă vrea Cinstita Cruce și dă aprobator din cap.

Scot din nou crucea din săculeț. O sărut mai întâi eu. Scoate minunată bună mireasmă, puternică. Nu scot nici un cuvânt. O ofer spre închinare sfântului lui Dumnezeu, își deschide ochii, face semnul crucii, o sărută, o lacrimă îi brăzdează obrazul și se scufundă pentru totdeauna în tăcere. În scurt timp își dă și ultima suflare și alunecă spre lumea fericitei veșnicii, spre pământul celor blânzi…

S-au închinat toți cei de față cu evlavie și ne-am făcut cu toții părași harului Crucii și din binecuvântarea smeritului Chiril monahul. Mai înainte de aceasta nimeni dintre noi nu simțise vreo bună mireasmă. Acum toți, fără deosebire, simțim una intensă. Dumnezeu și-a arătat bună plăcerea. Omul s-a odihnit – în adevăratul înțeles al cuvântului.

”Drepții vor trăi în veac și pomenirea lor din neam în neam”.

Sursa: pemptousia.ro / textul a fost publicat în numărul 133 al periodicului Orthódoxi Poreía, ianuarie-februarie 2012.

Înaltpreasfinţitul Nicolae
Mitropolit al Mesoghiei şi Lavreoticii

Notă biografică:

Mitropolitul Nicolae Hadzinikoláou s-a născut în 1954 în Grecia. A absolvit Facultatea de Fizică din Thessalonic, iar după satisfacerea serviciului militar a făcut masteratul şi doctoratul în fizică la Harvard, unde mai târziu a fost profesor. Iniţial a fost preocupat de invenţia unor aparate medicale, colaborând cu mai multe universităţi de medicină din lume, după care a fost cercetător la NASA. Tot în SUA a studiat la Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Boston, iar la întoarcerea în Grecia a susţinut la Thessalonic teza de doctorat în Teologie. În 1989 este tuns în monahism şi hirotonit preot, slujind la metocul Mănăstirii Simonos Petras din Athena. În 2004 este ales şi hirotonit mitropolit în Biserica Autocefală a Greciei.

IPS Nicolae este director al „Centrului de Etică și Deontologie Biomedicală” din Atena și președintele Comisiei de Bioetică din Sinodul Bisericii Ortodoxe al Greciei.

De ce mie, Doamne?, ÎPS Nicolae, Mitropolitul Mesoghiei şi Lavreoticii

IPS-Nicolae-Mitropolitul-Mesoghiei-si-Lavreoticii

Binecuvântarea durerii

Binecuvântate întrebări „De ce?”…! Însuși Hristos le-a sfințit pe Cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce M-ai părăsit?”. Dumnezeul meu, de ce Mi-ai făcut asta? Ce Ți-am făcut? Nu sunt Fiul Tău? Exact aceeași întrebare o punem și noi la rândul nostru. Dar și aceasta rămâne fără răspuns. Rămâne fără răspuns numai în aparență, căci evenimentele dezvăluiesc răspunsul. 

Multe întrebări de felul acesta au ieșit și din gura mult-pătimitorul Iov și din condeiul îndureratului David, doi oameni a căror moarte tragică a fiilor lor le-a pecetluit trecerea prin istorie și care adeseori ne sunt prezentați drept pilde unice de credință și de îndelungă-răbdare.

Întrebarea aceasta o adresăm lui Dumnezeu, ne-o punem și nouă și o repetăm și oamenilor pe care îi simțim că ne iubesc în mod deosebit. O spunem mai ales ca să ne exprimăm starea noastră lăuntrică, însă o spunem și așteptând mângâierea unui răspuns. Dar cine poate să ne dea un răspuns? Și chiar dacă îl știe, cine poate să ni-l spună?

Sfântul Vasile cel Mare spune către tatăl îndurerat că durerea îl face pe om atât de sensibil, încât seamănă cu ochiul care nu suferă nici un fulg. Chiar și cea mai delicată mișcare mărește durerea celui îndurerat. Și cea mai discretă comparație devine nesuferită. Cuvântul care este rostit ca un argument rațional devine o povară de nesuportat. Numai lacrima, tăcerea, rugăciunea lăuntrică vor putea ușura durerea, lumina întunericul sau naște o mică nădejde.

Durerea naște adevăr, compătimire, comuniune

Durerea nu ne deșteaptă numai pe noi, ci naște și dragostea celor din jurul nostru. Căci astfel încearcă să se pună în situația noastră și se nevoiesc ca în vremea când sunt în siguranță să împartă simțămintele noastre cele mai nedorite pentru ei. Și o fac. Durerea naște răbdarea noastră, dar în același timp naște și legătura cu frații noștri izvorâtă din dragoste. Durerea naște adevăr. Compătimirea celorlalți îl răsădește în inima noastră. Acolo, cu discreție, se ascunde și răspunsul. Astfel în inimă se naște mângâierea, a cărei dulceață și alinare sunt foarte intense, ca niște experiențe pricinuite de greutatea durerii.

Răspunsul se naște înlăuntrul nostru

Doi părinți, ne spun oamenii de știință, pot da naștere la nenumărați copii diferiți. Pe cât diferă fizionomiile noastre, tot atâta, și chiar mai mult, diferă expresiile lumii noastre lăuntrice. La fel și cu răspunsurile la aceste mari întrebări. Dacă un al treilea ne dă un răspuns chipurile „corect”, va distruge diversitatea și personalitatea răspunsurilor noastre – a sfințitelor răspunsuri pe care, pentru fiecare dintre noi, ni le păstrează Dumnezeu. Presupusa înțelepciune a unui înțelept va zdrobi înlăuntrul nostru adevărul și libertatea lui Dumnezeu.

Cea mai mare greșeală a noastră este să așteptăm răspunsul din afara noastră, de la ceilalți. Care înțelept, care filozof, care om sigur pe justețea argumentelor preotului, poate cunoaște răspunsul întrebărilor noastre „de ce” atât de intime? Răspunsul se poate căuta numai înlăuntrul nostru. Nu în cazurile asemănătoare, nici în cărțile renumite, nici în rețetele de mângâiere și înțelepciune. Răspunsul nu există undeva și nici nu-l știe cineva, ci răspunsul se naște înlăuntrul nostru. Propriul nostru răspuns este un dar al lui Dumnezeu.

Durerea ne scoate din măsurile omenești

În sfârșit, aceste de ce-uri nu au răspunsurile pe care sărăcia și neputința noastră le așteaptă. Din acest punct de vedere, de obicei ele rămân fără răspuns. De aceea și Hristos n-a spus despre moarte decât foarte puțin. El Însuși a ales-o. Și a suferit ca nimeni altul. Iar când a înviat, gura Lui scotea mai mult duh și mai puține cuvinte. Nu a spus nimic despre viață și moarte, ci numai a proorocit mucenicia lui Petru. Durerea nu se poate explica prin argumente. Nici nedreptatea și moartea nu se înfruntă cu rațiunea. Aceste probleme se rezolvă prin insuflarea pe care numai Dumnezeu o dă. Se rezolvă prin Duhul Sfânt. Se depășesc prin acceptarea smerită a voii lui Dumnezeu, care este atât de adevărată, dar, de obicei, atât de greu de înțeles.

În trecerea ei, încercarea este însoțită de loviturile dureroase ale întrebărilor fără răspuns. Iar noi, agățați de „nu cumva”, „de ce”, „dacă”, ne păstrăm nădejdile și suportăm supraviețuirea în această lume, așteptând ceva sigur sau ceva statornic.

De obicei, aceasta nu se localizează în rezolvarea presupusă de noi, ci se concentrează în neașteptata și mai presus de minte mângâiere dumnezeiască. Orice străduință de a o înlocui cu ceva omenesc ne nedreptățește pe noi înșine. Orice limitare la lațul sufocant al răspunsurilor raționaliste ne afundă și mai adânc în drama noastră. În dialogul cu durerea, cu nedreptatea și cu moartea, suntem obligați să ieșim din măsurile omenești. Aceasta este nu numai ieșirea din încercare, ci și binefacerea ei.

Unicul prilej

Așadar, întrebarea o putem pune, însă răspunsul trebuie să-l așteptăm. Ori Dumnezeu nu există, ori El îngăduie o încercare ca să ne dea un unic prilej. Dacă nu ar fi fost Răstignirea, nu ar fi existat Învierea. Hristos ar fi fost un dascăl bun, nu însă Dumnezeu. Dumnezeu dă prilejul. Nouă ne rămâne să-l vedem și să-l punem în valoare. Bucuria și conținutul acestei ocazii sunt mult mai mari decât intensitatea și durerea încercării.

Moartea, durerea, nedreptatea constituie taina al cărei răspuns o tulbură. În cazurile acestea, adevărul nu se exprimă ca punct de vedere sau argument, ci se oferă ca smerenie și durere de obște. Călătoria spre granița dintre viață și moarte, a smintelii și a doxologiei, a minunii și a nedreptății, prezintă cotituri și unghiuri ascunse, unde este asigurat adevărul vieții. Dacă scapă cineva de ispita de a ceda, atunci distinge adevărul sub o astfel de înfățișare, pe care niciodată nu și-ar fi putut-o închipui. Durerea, dacă cineva izbutește s-o îmbrățișeze, naște sensibilități nemaicunoscute și dublează realități, care în alt chip nu pot fi văzute. Provocarea nu este să se întâmple evenimente și descoperiri; acestea există. Ci provocarea este să deschidă cineva ochii, pentru a le putea distinge. Din nefericire, adevărul este neîndoielnic. De obicei, numai pierzându-le pe cele mai dorite, le cunoaștem și le dobândim pe cele mai mari.

Cu siguranță durerea și nedreptatea nu pot anula dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu există. Și El este și dragoste și viață. Dragostea desăvârșită și plinătatea vieții. Iar cea mai mare minune a existenței Lui este coexistența Sa cu durerea, cu nedreptatea și cu moartea. Poate cea mai mare provocare pentru fiecare dintre noi este coexistența cu propria sa durere personală, strânsa îmbrățișare dătătoare de nădejde cu cele mai profunde „de ce” ale noastre, smerita perihoreză lăuntrică în așteptarea lui Dumnezeu din mijlocul „nedreptăților”, pe care credem că El ni le face.

omul-rascruce-dilemele-182812Cu câteva zile în urmă, a venit la mine o tânără, a cărei candelă a vieții se vedea că era gata să se stingă. În insuportabila ei durere am distins o nădejde. În ochii ei înlăcrimați am distins bucuria, puterea și înțelepciunea.

– Vreau să trăiesc, mi-a spus ea. Însă nu am venit să-mi confirmați asta, ci am venit să mă ajutați să plec pregătită din această lume.

– Eu sunt preot al vieții, iar nu al morții, i-am spus. De aceea vreau ca să trăiești. Îngăduie-mi să te întreb ceva: În această încercare a ta, ai întrebat vreodată: „De ce la mine, Dumnezeul Meu?”?

– Nu vă înțeleg, Părinte, mi-a spus aceea. Eu întreb: „De ce nu la mine, Dumnezeul meu?”. Și nu aștept moartea, ci luminarea mea.

Din Cartea: Omul la răscruce, ÎPS Nicolae, Mitropolitul Mesoghiei şi Lavreoticii via marturieathonita.ro

Textul apare pe blogul Sfântului Munte Athos cu încuvințarea Părintelui Stareț Ștefan Nuțescu, căruia îî mulțumim pentru îngăduință și dragoste.

Mitropolitul Nicolae este unul din personalitatile marcante ale Bisericii Greciei. Dupa ce initial a studiat la Facultatea de Fizica a Universitatii din Salonic, Astrofizica la Harvard si Inginerie Mecanica la MIT, a urmat apoi Teologia la Colegiul Sfanta Cruce din Boston si la Facultatea de Teologie din Salonic. Devenit monah in 2003, a slujit la metocul manastirii Simonos Petras timp de 15 ani. Devenit mitropolit al diocezei de Mesogheea, este membru al Comisiei de Bioetica de pe langa Sfantul Sinod al Bisericii din Grecia.

Un student ateu la Muntele Athos

„Prefer pe cineva educat. Mi-e frică de sfinți“

Cu câțiva ani în urmă am fost abordat de un student. Foarte șovăielnic dar cu o dorință intensă de a găsi răspunsuri, vrând să creadă însă nu putea. De mulți ani încerca și căuta răspunsuri, însă fără rost.

A vorbit cu profesori și cu oameni instruiți, dar setea sa pentru ceva concret a rămas nepotolită. A auzit de mine și s-a decis să-mi împărtășească nevoia sa existențială. Mi-a cerut dovezi științifice care să dovedească existența lui Dumnezeu.

„Știi integrale sau ecuații diferențiale?“, l-am întrebat.

„Din păcate nu“, a răspuns el. „Sunt un filozof“.

„Păcat! Pentru că știam o astfel de dovadă“, i-am spus eu, desigur glumind. S-a simțit stingherit și a tăcut pentru câteva clipe.

„Uite – i-am spus – îmi pare rău că te-am făcut să te simți incomod. Însă Dumnezeu nu este o ecuație sau o demonstrație matematică. Dacă era așa, toți cei educați ar fi crezut în El. Trebuie să știi că sunt și alte căi de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Ai fost vreodată în Muntele Athos? Sau ai întâlnit vreun ascet până acum?“

„Nu, părinte, mă gândesc să merg, am auzit atât de multe. Dacă îmi spuneți, plec și mâine într-acolo. Cunoașteți pe cineva învățat la care să merg și să-l întâlnesc?“

„Ce preferi? Pe cineva educat care să te amețească și mai mult sau un sfânt care să te trezească?“, l-am întrebat.

„Prefer pe cineva educat. Mi-e frică de sfinți“, mi-a răspuns el.

„Credința este ceva ce ține de inimă. De ce să nu încerci cu un sfânt. Cum te numești?“ Am întrebat.

„Gabriel“, a răspuns. L-am trimis la un ascet. I-am descris calea și i-am dat instrucțiunile necesare. Chiar i-am și schițat o hartă.

„Vei merge – i-am spus – și-l vei ruga același lucru. Sunt ateu, îi vei spune, dar vreau să cred. Vreau o dovadă a existenței lui Dumnezeu“.

„Mi-e frică, mi-e rușine“, mi-a spus.

„De ce ți-e frică și rușine de un sfânt și nu-ți este frică și rușine de mine?“ L-am întrebat.  După câteva zile a mers și a găsit pe ascet în grădina sa vorbind cu un tânăr.  În cealaltă parte alți patru tineri stătea și așteptau. Printre ei, Gabriel a găsit un loc unde să se așeze. Nu mai mult de zece minute mai târziu bătrânul a terminat discuția cu tânărul acela.

„Ce mai faceți, băieți?“, a întrebat el. „Ați servit un loukoumaki (de la loukoumi – rahat)?  Ați băut apă?“

„Vă mulțumim“, au răspuns ei cu o gratitudine convențională.

„Vino aici!“, a zis bătrânul către Gabriel, aducându-l deoparte. „Eu o să iau apa iar tu i-a cutia cu rahat, și vino aproape ca să-ți pot spune un secret: Este în regulă ca cineva să fie ateu, dar să aibă numele unui Arhanghel și să fie și ateu? E prima dată când întâlnesc așa ceva“.

Prietenul noastru aproape că a suferit un atac de cord când a auzit asta. Cum de îi știa numele? Cine îi spuse despre problema lui? Ce vroia de fapt bătrânul să-i spună?

„Părinte, pot să vorbesc puțin cu dumneavoastră?“ a întrebat, abia putând să mai spună ceva.

„Uite ce e, se întunecă. Ia cutia cu loukoumi, bea niște apă și mergi la cea mai apropiată mănăstire să rămâi peste noapte“.

„Părinte, vreau să vă vorbesc, nu se poate?“

„Ce vrei să-mi spui, băiatul meu? De ce ai venit?“

„Când m-a întrebat asta am simțit respirația deschizându-mi-se imediat“, mi-a spus. „Inima mi-a fost inundată cu credință. Lumea mea interioară a fost încălzită. Dubiile mele au fost soluționate fără niciun argument logic, fără nici o discuție, fără existența unui răspuns clar. Toate «dacă», «de ce», «dar» au fost măturate imediat și tot ce a rămas a fost «cum» și «ce va fi de-acum»“.

Ceea ce învățații nu au putut răspunde frământărilor sale, a putut face esența picurată de un sfânt, ce absolvise doar patru clase ale școlii primare. Sfinții au un foarte mare discernământ. Fac o operație asupra ta iar tu nu simți nici o durere. Îți fac un transplant fără să-ți deschidă abdomenul. Te ridică pe cele mai înalte înălțimi fără scări sau fără vreo logică lumească. Plantează credință în inima ta fără să-ți obosească mintea.

Mitropolitul Nicolae al Mesogaias și Lavreotiki

Sursa (în engleză): Mystagogy, The Weblog Of John Sanidopoulos

Sursa (în română): Doxologia

Traducerea şi adaptarea: Lucian Filip