Arhive blog

Nouă apariție editorială: „Lecții de viață ale Cincizecimii. O introducere la perioada Penticostarului”, Arhimandritul Melhisedec, Starețul Mănăstirii Lupșa

În actuala inflație de cuvinte care a potopit lumea, cuvântul duhovnicesc, cuvântul esențial se arată a fi tot mai stingher și tot mai trecut cu vederea. Părintele Melhisedec, Starețul Mănăstirii Lupșa, duhovnic odrăslit din filiația Cuvioșilor Siluan Athonitul și Sofronie de la Essex, s-a format pe această linie a esenței, căutând sensurile adânci ale vieții, țel pe care-l pune înaintea tuturor împreună-călătorilor pe calea mântuirii. Din acest gând s-a născut și cartea de față, care nu-și dorește să fie încă un studiu de teologie academică, ci mai cu seamă o pedagogie empirică, o împărtășire de înțelegeri ale realităților veșnice, așa cum ni le-au predanisit Sfinții Părinți și le-a statornicit Biserica în structura Penticostarului, spre atingerea țelului de căpătâi: sfințirea vieții noastre prin unirea cu Dumnezeu pentru veșnicie, încă de aici, de pe pământ. (R.H.)

+++

După „lecțiile de pocăință” din volumul anterior, de data aceasta părintele Melhisedec – arhimandrit al minunatei obști a mânăstirii Înălțării Sfintei Cruci din inima Apusenilor, dar și din inima spiritualității ortodoxe actuale – ne propune cu mult elan și înălțime duhovnicească o reflecție proaspătă și plină de înțeles asupra unei perioade esențiale a Anului Domnului, pe cât de importantă, pe atât de puțin trăită de ortodocși pe măsura enormei încărcătură de sensuri pe care o poartă. În meditațiile sale omiletice, părintele Melhisedec pleacă de la o constatare pe care o facem într-un fel cu toții, chiar dacă nu avem și curajul de a o recunoaște: Dacă perioada de pregătire spre marea taină a Pătimirii și Învierii Domnului, jalonată de duminicile Triodului, reușește să ne stimuleze eforturile într-o încordare mai mult sau mai puțin intensă și coerentă, odată cu sosirea marelui praznic al Învierii, pentru care ne-am pregătit, are loc o ciudată relaxare și o pierdere de tonus duhovnicesc. E și constatarea pe care o face sfântul gheron Sofronie Saharov când spune că „atunci când vine ziua Paștilor, puterea noastră de a primi bucuria Învierii ține foarte puțin”. De aici pleacă și cuvioșia sa, încercând să descifreze sensurile și să ne ofere argumentele care să facă bucuria aceasta să dureze măcar cincizeci de zile, dacă nu chiar toată viața.

Încercarea părintelui arhimandrit Melhisedec, care s-ar mai putea numi și „în căutarea Bucuriei Cincizecimii”, e un exercițiu în primul rând exegetic, bazat pe citirea și înțelegerea pericopelor duminicale din Evanghelia după sfântul apostol și evanghelist Ioan, pe care Biserica a rânduit să fie citită, alături de Faptele Apostolilor, în această luminoasă perioadă, interpretată în rama oferită de imnografia cântărilor Penticostarului, dar și prin prisma interpretărilor patristice și teologice mai vechi sau mai noi. Un exercițiu care încearcă să țină la un loc atât descoperirea de Sine a lui Dumnezeu în taina lui Iisus întrupat, răstignit și înviat, cât și descoperirea incapacității omului de a primi, a înțelege și a rodi această taină. Sfinția sa ne propune să vedem în parcursul liturgic al Săptămânii Luminate, pe care trebuie s-o trăim ca o singură zi, și apoi în șirul duminicilor din intervalul dintre Înviere și Duminica tuturor sfinților, când se încheie perioada Penticostarului, simetriile arhitecturii duhovnicești a unui parcurs pedagogic în care, prin selecțiile fragmentelor evanghelice pe care le propune spre lectură liturgică, prin personajele istoriei sfinte pe care ni le aduce în fața ochilor, Biserica drept-slăvitoare vrea să ne călăuzească spre o mai bună înțelegere a lui Dumnezeu și a omului. (…)

Cartea părintelui arhimandrit Melhisedec, pe care am privilegiul și bucuria să o recomand cititorilor acum, la început de Păresimi, e un mic, dar foarte util manual omiletic de întrebuințare a Penticostarului plecând de la lecțiile Duminicilor sale, arătându-ne câte înțelesuri uimitoare ies la iveală atunci când ne străduim să vedem partea în întreg și întregul în parte. Cu lentila Învierii, duminicile se înșiră într-un adevărat crescendo al pedagogiei cunoașterii lui Dumnezeu și a tainelor Lui inepuizabile. Descoperind atâtea motive de prelungire și sporire a Bucuriei Învierii în uimitorul parcurs al Cincizecimii, nu ne rămâne decât să ne mirăm de puținătatea și sărăcia noastră duhovnicească atunci când ne plângem că Bucuria durează prea puțin, când ea e făcută să dureze o veșnicie.

„Lecțiile de bucurie” ale descoperirilor despre Dumnezeu și despre om ale Penticostarului în minunata tâlcuire exegetico-duhovnicească a părintelui arhimandrit Melhisedec sunt o necesară și convingătoare pledoarie, către noi toți, să asumăm iar și iar, an de an, tot mai deplin, bogăția și frumusețea inepuizabilă a Ortodoxiei noastre ca taină a unei Bucurii fără de sfârșit.

arhidiacon Ioan I. Ică jr

Cartea se poate achiziționa online de la >> linkul <<

Vezi și Nouă apariție editorială: „Prin tărâmul pocăinţei. Cuvântări duhovniceşti”, Arhimandritul Melhisedec, Starețul Mănăstirii Lupșa

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Nouă apariție editorială: „Prin tărâmul pocăinţei. Cuvântări duhovniceşti”, Arhimandritul Melhisedec, Starețul Mănăstirii Lupșa

Arhimandritul Melhisedec (Ungureanu)
Prin tărâmul pocăinţei. Cuvântări duhovniceşti”
Editura Reîntregirea, 2018

„Dumnezeu vorbeşte şi omul nu mai înţelege”, spunea Părintele Rafail (Noica). Trăim într-o lume în care noimele vieţii duhovniceşti nu par doar o „limbă străină”, ci chiar, pentru unii, ceva ce frizează absurdul. S-a schimbat înţelesul cuvintelor, conţinutul lor nu mai e susţinut de viaţa noastră. Pare aproape cu neputinţă să atingem ceea ce dobândiseră Părinţii noştri. Şi totuşi, „nu va neputinţà la Dumnezeu tot graiul” (cf. Luca 1, 37) – nimic din cele spuse nu va fi lipsit de puterea lui Dumnezeu.

Pentru a învăţa ştiinţa vieţii în Hristos nu este nevoie să citeşti sute de cărţi, spunea Arhimandritul Sofronie de la Essex, ci ajung câteva pagini pe zi, un sfert de oră – însă cu luare-aminte să înfăptuim în viaţă ceea ce citim. Având dreaptă înţelegere, putem dobândi şi dreapta făptuire. Însuflat de acest gând, Părintele Melhisedec, Stareţul Mănăstirii Lupşa, a încercat să „traducă” aceste noime ale vieţii duhovniceşti pe înţelesul omului post-modern, pentru a le putea aplica în viaţa lui, şi mai cu seamă ceea ce acelaşi Părinte Sofronie numea „temeiul întregii vieţi ascetice şi duhovniceşti”: pocăinţa.

Cartea se găsește în librăriile de carte ortodoxă. Online se poate comanda de la linkul: goo.gl/DrRjXu

Aducerea la viață în lumea aceasta a unei lucrări de valoare, a unei creații, fie ea în plan cultural sau duhovnicesc, trece prin multe „vămi”, atât interioare autorului, cât și exterioare lui, prin care munca acestuia este înțeleasă și prețuită la adevărata valoare de către ceilalți.

Gândurile unui om au mare valoare în sine înaintea lui Dumnezeu – „Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața”, spunea Cuviosul Tadei de la Vitovnița. Dacă te înveți să gândești profund, exploatezi tot mai mult potențialul dăruit de Făcătorul fiecăruia dintre noi. Și vedem cum gândurile multor Sfinți nu numai că i-au îmbogățit sufletește pe ei, dar au îmbogățit și lumea oamenilor, întrupându-se și împărtășindu-se celorlalți.

Și noi, de multe ori, purtăm în sine multe gânduri minunate, care, dacă reușesc să ne absoarbă întreaga ființă, ne duc pe tărâmul lor – dar, de foarte multe ori, primim gânduri pe care le pierdem, gânduri care nu știi de unde vin și unde se duc.
Părintele Sofronie (Saharov) spunea obștii, într-o sinaxă, că omul este o ființă eterokínitos, adică „mișcată din afară”, iar Părintele Rafail (Noica) îl completa, atunci când analiza expresia populară „Mi-a venit gândul…”, spunând că omul este ființă duhovnicească și că este inspirat fie de Duhul lui Dumnezeu, fie de un duh străin.

De unde ne vin gândurile? Care este sursa noastră de inspirație? Ce se întâmplă cu gândurile inspirate care ne părăsesc sau pe care le pierdem? Care sunt gândurile noastre, până la urmă? Avem și noi gânduri?… Gândurile devin ale noastre în momentul în care le amestecăm cu propria ființă, după ce le-am primit în noi. Ele devin lumea noastră lăuntrică, care ne hrănește și pe care o împărtășim celor pe care îi iubim.

Astfel gândurile noastre devin vorbele noastre, devin faptele noastre, devin viața noastră. Dar şi acele gânduri care devin cuvinte ale noastre, și ele zboară în văzduh – ele pot rămâne, cel mult, în conștiința celorlalți doar în momentul în care se întrupează prin tipărire; atunci devin publice și accesibile oricui este interesat de ele, și își schimbă caracterul, iar cele care au valoare universală dăinuie peste veacuri.

Cuvintele întrupate în cartea de față nu au pretenția a fi nici la măsura Sfinților Părinți, nici să pună în cuvinte noi învățăturile acestora. Ele nu sunt altceva decât o încercare de definire a trăirii inimii mele – nu încă matură sau desăvârșită, dar vie și sinceră – care căuta căi prin care să poată să se bucure de bogăția patristică. Câteodată căile nu duceau nicăieri – erau ca semnalele radio sau ca un fascicul de lumină emis în cosmos, care, neîntâlnind nimic, nu se întoarce înapoi –, dar alteori căile reacționau ca ceva viu, ce te cheamă să le explorezi, pentru că par să aibă consistență, iar pe acestea am căutat să le împărtășesc. În aceste cuvântări nu am împărtășit biruințe ale sufletului meu, ci mai degrabă năzuințe, pe care le ofer fraților mei, în nădejdea că și ei se pot hrăni și mângâia în același timp de lumina Harului ascunsă în spatele acestor cuvinte, conștient fiind că doar cuvintele ce cuprind în ele experiența biruitoare concretă pot rodi cu adevărat.

Așa cum mărturisește Sfântul Ioan Evanghelistul despre lumina lui Hristos, care „luminează în întuneric, și întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5), tot așa și eu nădăjduiesc ca lumina care a călăuzit și mângâiat inima mea cu noime duhovnicești să lumineze în întunericul deznădejdilor fraților mei – ca astfel, mai mult, să îndrăznim împreună a chema numele Dumnezeului Celui Viu.

Arhimandritul Melhisedec
Stareţul Mănăstirii Lupşa