Akedie și mânie după Împărtășanie. Ce să facem?

Akedie și mânie după Împărtășanie. Ce să facem?

Părintele Andrei Lemeshonok, duhovnicul Mănăstirii de maici Sfânta Elisabeta din Minsk – Belarus.

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

Gheronda Dionisie de la Colciu, chip al dragostei dumnezeieşti

Cine se apleacă cu interes asupra vieţii şi personalităţii părintelui Dionisie Ignat rămâne uimit de multitudinea darurilor cu care l-a binecuvântat Dumnezeu, dar şi de trăsăturile care îi zugrăvesc portretul lăuntric, rar întâlnite în acelaşi om: iubitor faţă de semenii săi până la jertfirea de sine şi apărător sever al canoanelor şi pravilelor Sfinţilor Părinţi; un român care îşi afirma cu mândrie rădăcinile etnice, dar care diagnostica precis, cu durere, bolile sufleteşti specifice românilor; îndrăgostit de neamul românesc şi, totodată, propovăduitor al iubirii neţărmurite pentru „întregul Adam”, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: în Hristos „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Galateni 3, 28). De la părintele Dionisie putem învăţa că principiile şi valorile lumii duhovniceşti sunt altele, radical diferite de cele care definesc împărăţia acestei lumi: în viaţa noastră de zi cu zi sunt la mare cinste autoafirmarea, iubirea narcisistă, graba alertă. Pentru lumea nevăzută, dragostea, prihănirea de sine, răbdarea necazurilor şi a încercărilor devin adevărate căi de acces spre veşnicie, spre lumina nezidită a lui Hristos.

O viață închinată smereniei 

Părintele Dionisie Ignat a apărut pe lume în ţinutul Moldovei, comuna Vorniceni, judeţul Botoşani, la data de 22 septembrie 1909. A fost cel de-al optulea copil într-o familie de ţărani simpli, dar foarte evlavioşi. Îl vor boteza cu numele de Dumitru. Rămâne orfan de tată la o vârstă foarte fragedă: împlinise un an şi ceva când Domnul l-a chemat la Sine pe tatăl său, Ioan.

Datorită contextului social-istoric extrem de dificil, determinat de declanşarea, apoi de efectele Primului Război Mondial, Dumitru termină doar patru clase primare, evidenţiindu-se prin rezultatele bune obţinute la învăţătură. Mai târziu va mai face doi ani de şcoală profesională.

În 1923 îmbracă chipul îngeresc monahal. În hotărârea sa de a-şi închina viaţa Domnului a cântărit exemplul fratelui său, gheorghie, care era mai în vârstă decât el cu zece ani. Gheorghie alege să vieţuiască în Schitul Măgura din ţinutul Moldovei, iar la călugărire primeşte numele de Ghimnazie. Mai târziu va fi hirotonit ierodiacon tot aici.

Pe 6 septembrie 1926, Dumitru – care împlinise vârsta de 17 ani –, însoţit de fratele său, ajunge în Sfântul Munte. Mai întâi vor face un mic pelerinaj pe la mânăstirile care împodobeau pe atunci Grădina Maicii Domnului, iar mai apoi „fraţii Ignat încearcă să se stabilească la schitul românesc Prodromul, dar nu sunt primiţi, din cauza problemelor existente în acea vreme la schit.” (Stareţul Dionisie. Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, vol. I, Ed. Familia ortodoxă, 2014, p. 300) râvna de a se stabili pentru totdeauna în Sfântul munte i-a făcut pe părintele Ghimnazie şi pe fratele său Dumitru – lor alăturându-li-se schimonahul Sebastian – să împrumute o sumă însemnată de bani şi să cumpere Chilia Buna Vestire, care se găsea în proprietatea mânăstirii Pantocrator. Pentru a-şi achita datoria, vor lucra vreme de trei ani ca argaţi la Mânăstirea Iviru.

În grădina Maicii Domnului 

Într-o convorbire purtată cu un grup de pelerini, în 1999, părintele Dionisie îşi aminteşte: „Când am venit în Sfântul Munte eram tânăr, şi apoi ne-am dus pe la Caracalu, atuncea noi lucram ca argaţi la început, că erau alte timpuri, grele timpuri… După cum consider eu, părinţii erau mult mai apropiaţi de Dumnezeu ca astăzi, era altă viaţă, cu greutate îţi iconomiseai traiul. Lucram la mânăstire, eram patru părinţi, toţi tineri, şi ne spuneau părinţii din Caracalu: «Măi părinţilor, sunteţi tineri şi o să lucraţi cu greu acolo, veniţi la noi aici, în mânăstire, şi vă facem călugări şi o să fiţi mai fericiţi.» Ei, dar noi am zis: «Dacă nu ştim greceşte ne e cu greutate.» «O să învăţaţi greceşte mai bine ca noi.» Dar noi, cu toate acestea, ne-am aciuat pe la chilie, că mânăstire noi nu avem, românii, dar am petrecut bine, slavă Domnului!” (Stareţul Dionisie. Despre monahism şi Sfântul Munte Athos, vol. III, Ed. Prodromos, 2010).

Părintele Dionisie va privi, până la sfârşitul vieţii sale pământeşti, strămutarea şi aşezarea sa în Sfântul Munte ca pe o negrăită binecuvântare: „Să mulţumim Maicii Domnului că ne-a învrednicit să ne facem călugări şi încă unde? În grădina ei.”

Fratele Dumitru este tuns călugăr în anul 1927 şi primeşte numele de Dionisie. În 1931 va fi hirotonit ierodiacon. Stareţul lor, părintele Sebastian, săvârşindu-se din viaţa pământească, în 1933 părinţii Ghimnazie şi Dionisie se mută cu vieţuirea la Chilia Sfântul Tihon din Zadonsk din Capsala şi intră sub ascultarea stareţului Ghedeon Chelaru. Încă de la începutul vieţuirii sale monahale, tânărul Dionisie învaţă valoarea pravilei călugăreşti: „Mi-au spus bătrânii: «Frate Dumitru, să ştii că dacă îţi faci pravila şi canonul cu sârguinţă, Maica Domnului te va ocroti şi-ţi va rândui toate cele spre folos.» Şi s-a observat faptul că obşti de la chilii mari din Careia care nu s-au ţinut de pravilă s-au risipit.” (idem, p. 232)

În 1937 se vor muta la Chilia Sfântul Gheorghe din Colciu, pe care propriu-zis au reclădit-o, în timp. „Aici, în Colciu – îşi va reaminti el peste ani –, erau opt chilii. Fiecare chilie avea doi, trei, patru, cinci vieţuitori. Când am venit noi aici, în 1937, erau 27 de părinţi în Colciu. Şi fiindcă erau mulţi şi era dragoste între dânşii, la sărbători toţi se adunau la o chilie. Se înţelegeau de mai înainte: «Măi, cutare sărbătoare o facem la Sfânta Ana, cutare la Sfântu’ Gheorghe, cutare acolo…» şi se adunau mulţi. Şi de aceea la Chilia Sfânta Ana au făcut biserică mare şi frumoasă, ca să aibă unde să steie înăuntru părinţii. i-am apucat pe părinţii care au făcut biserica. Toate chiliile au avut biserici smerite. Da’ era frumos… nu era atâta galantonie ca astăzi, era mai călugăreşte. aceea era toată distracţia, că erau pescari părinţii. Pescari, scoteau peşte, peşte proaspăt, şi aceea era toată bucuria. ei, dar acuma suntem călugări moderni, s-au modernizat, s-au schimbat toate.” (idem, pp. 143-144)

Tot în anul 1937, părintele Dionisie este făcut ieromonah. Slujba a fost săvârşită de Ierotei, episcopul Sfântului Munte, la Chilia Sfântul Tihon. În 1945 părintele Dionisie este hirotonit duhovnic. În anul 1979, stareţul Ghedeon Chelaru trece la Domnul, iar părintele Dionisie îi urmează la conducerea chiliei. Pentru mulţi ani îi va fi aici împreună-nevoitor schimonahul Ioan Şova. Cu vremea, li se vor alătura alţi trăitori. (op. cit., vol. i, pp. 299-301)

Din convorbirile duhovniceşti pe care părintele Dionisie le-a purtat cu diverşi pelerini – preoţi, monahi, înaltpreasfinţiţi sau simpli credincioşi – se desprind crâmpeie de amintiri care evocă monahismul de altădată. „Când am venit eu în Sfântul Munte, duhovnicii, părinţii vechi, erau foarte severi. Dacă ieşeai din Sfântul Munte numai până la Salonic, ca ieromonah sau ierodiacon, părintele Antipa Dinescu te oprea de la slujire o săptămână, două, că ai văzut parte femeiască etc. Sau nu aveai voie să te joci cu pisicile, să le mângâi, să le iei în braţe. Te opreau duhovnicii de la Sfânta Împărtăşanie, că era prilej să te îndulceşti cu trupul. Aşa erau ei de atenţi la treburile acestea. Dar astăzi ce să mai zici? Copii în Sfântul Munte, tineri fără barbă, călugări care mângâie copiii!? Cât ai zice, tot te aprinzi!” (Stareţul Dionisie. Lumea în vremurile de pe urmă, vol. II, ed. Prodromos, p. 232)

Deşi viaţa de zi cu zi era anevoioasă, bucuriile duhovniceşti, lăuntrice erau pe măsura trudei: „Eu unul mâncam o supă lungă, îndoită cu apă, cu două-trei fire de orez şi o mână de măsline, era foarte simplu, da’ darul acela, bucuria aceea duhovnicească, cum să spun, darul cela de la Dumnezeu nu, nu-l mai am acuma! Şi-apoi acuma avem şi bani, ne dau şi bani, avem şi toate bunătăţile, şi nu mai este bucuria aceea. S-a dus… Aşa e la mine, nu ştiu la altul. Toţi erau oameni simpli şi vorbeai cu dânşii.” (op. cit., vol. III, pp. 159-160)

Bogata experienţă duhovnicească pe care a dobândit-o atât prin poveţele primite de la părinţi îmbunătăţiţi ca Antipa Dinescu, Macarie Untan, ioan guţu sau Dometie Trihenea, şi mai cu seamă din lupta îndârjită cu patimile şi cu duhurile necurate a atras la sine – potrivit mărturiei ucenicilor săi – o mulţime variată de pelerini: „Studenţi şi Episcopi, oameni simpli sau personalităţi mondiale ca Prinţul Charles, ortodocşi şi neortodocşi, toţi se îndreptau spre chilia stareţului ca să ia o binecuvântare din mâinile-i ascetice şi să-i asculte sfaturile. Avea darul de a răspunde simplu şi convingător, direct la esenţa problemelor ridicate de cei care-i cereau ajutorul.” (op. cit., vol. i, pp. 13-14)

În ultimul deceniu de viaţă, părintele Dionisie a dus cu o răbdare exemplară crucea de a fi orb. Despre această perioadă dificilă, un părinte apropiat, stareţul Efrem Vatopedinul, scrie: „Îmi spunea adeseori: «Pentru mine toate sunt întuneric.» Era deci un om care nu putea vedea lumina naturală, dar se împărtăşea neîncetat de lumina nezidită şi, fiind luminat de Duhul Sfânt, ştia că această încercare a nevederii este, de fapt, o binecuvântare dumnezeiască.”

Pe 28 aprilie/11 mai 2004, părintele Dionisie a adormit cu pace întru Domnul, lăsând o pecete de neşters în inimile tuturor celor care l-au cunoscut: pecetea dragostei dumnezeieşti.

În ultimul număr al Revistei Lumea Monahilor (nr. 127, ianuarie 2018), am descris momentele principale care au punctat semnificativ biografia avvei Dionisie Ignat de la Chilia Colciu din Sfântul Munte. Continuăm în acest număr cu o sinteză a sfaturilor sale edificatoare, pe care stareţul le oferea cu dărnicie pelerinilor însetaţi de povăţuire duhovnicească. Personalitatea sa spirituală se oglindeşte, fără rest, în învăţătura pe care le-a lăsat-o moştenire ucenicilor şi se reflectă, deopotrivă, în mărturiile lor pline de evlavie. Dacă ar fi să luăm aminte doar la această coerenţă de sine între trăirea sa lăuntrică, învăţătură şi faptă şi tot am fi foarte câştigaţi. Mai ales acum, într-o epocă în care spiritul vremii exaltă capacitatea de adaptare continuă la noi şi noi împrejurări, încurajând dedublarea personalităţii umane. A devenit un adevărat tipar comportamental să declari în public ceea ce e pe placul auditoriului, chiar dacă în intimitatea ta gândeşti şi vieţuieşti conform unei ierarhii de valori radical diferite. Stareţul, de pildă, nu doar îi îndemna pe ceilalţi să se smerească. El însuşi se prihănea continuu pe sine. Mărturisea uneori: „Îi tot trimite la mine Mânăstirea Vatopedu zicând că sunt duhovnicesc, dar nu e aşa. Nici măcar nu-i văd şi ce să le spun? Eu nu am darul cuvântului! Ce să le spun eu, un biet orb?” Altă dată, unui pelerin care dorea cu ardoare să facă o fotografie împreună cu bătrânul, părintele i-a spus: „Vrei să facem poză? Da. Dar când te-ai uita la poza asta să te rogi pentru moşneagul ăsta nenorocit.”

În convorbirile sale duhovniceşti, părintele Dionisie stăruia adesea asupra importanţei pe care trebuie să o acordăm noi, creştinii, smereniei, răbdării şi mai ales dragostei – cununa tuturor virtuţilor. Stareţul aşeza smerita cugetare la temelia vieţuirii monahale: „Cea mai importantă este smerita cugetare. Toate celelalte datorii călugăreşti trebuie îndeplinite: metanii, pravilă, biserică etc., dar smerita cugetare apără sufletul de toate primejdiile. Sfânta Carte spune: «Smeritu-m-am şi m-am mântuit.» Înălţarea minţii risipeşte toate bunătăţile adunate şi toate faptele cele bune.” (Stareţul Dionisie. Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, vol. I, Ed. Familia Ortodoxă, 2014, p. 285)

Cuiva care l-a întrebat în ce constă, practic, smerita cugetare, părintele i-a răspuns cu simplitate: „Să te smereşti înaintea lui Dumnezeu, asta înseamnă smerita cugetare. Dacă ai făcut o faptă bună sau o rugăciune, să nu zici că ai făcut ceva. «Eu sunt mai păcătos ca orişicare!» Şi să nu îndrăzneşti să-i judeci pe cei care fac răutate. «Eu sunt mai păcătos ca dânsul!», asta înseamnă smerita cugetare. Şi dacă ai smerita cugetare, harul Sfântului Duh stă deasupra ta şi te ajută în toată clipa. Dar dacă zici: «Ei, nu sunt ca acela!» te asemeni Satanei. Adică Satana aşa a zis, din cauza mândriei: «Eu o să pun scaunul meu mai înalt ca cel al lui Dumnezeu.»” (idem, p. 7)

Ne amintim aici întâmplarea consemnată în Patericul egiptean, în care un frate îi destăinuie avvei Sisoe că a ajuns la măsura la care mintea sa stă alipită continuu de prezenţa lui Dumnezeu. Bătrânul îndumnezeit îi replică: „Nu este mare lucru să fie cugetul cu Dumnezeu, ci mare este să te vezi pe tine sub toată zidirea. Că aceasta, împreună cu osteneala trupească, povăţuieşte la chipul smeritei cugetări.” (Patericul egiptean, Ed. Reîntregirea, 2014, p. 249)

Dintr-o altă întâmplare memorabilă, pe care o găsim în capitolul despre vieţuirea şi zicerile avvei Moise, înţelegem cât de mult preţuiau părinţii pustiei prihănirea de sine, ca antidot împotriva patimii mândriei şi a slavei deşarte (kenodoxia, în limba greacă veche). În ziua în care a fost făcut cleric, Arhiepiscopul care l-a înălţat pe avva Moise la treapta preoţiei a vrut să cerceteze dacă inima monahului nu a fost prinsă cumva în mrejele slavei deşarte. Aşa că i-a rugat pe ceilalţi preoţi ca în momentul în care avva Moise va pătrunde în altar să îl izgonească, iar apoi să meargă în urma lui ca să audă ce va spune. Clericii au făcut aşa cum le-a cerut Arhiepiscopul. L-au alungat pe avva Moise, defăimându-l: „Du-te afară, etiopianule!” Şi au auzit cum, după ce a fost gonit din altar, avva a început să se prihănească pe sine, grăindu-şi: „Bine ţi-au făcut, încenuşatule cu pielea şi negrule! Tu, nefiind om, ce vii cu oamenii?” (idem, p. 168)

În ultimă instanţă, înălţarea de sine ne primejduieşte mântuirea sufletului. Stareţul de la Colciu avertiza în privinţa înrâuririi demonice aduse de trufie: „Cine are înălţarea minţii este în mâna diavolului. Când ştie că îl stăpâneşte pe om astfel, nici nu-l mai munceşte în alt chip, pentru că ştie că nu se mântuieşte.” (Stareţul Dionisie. Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, vol. I, Ed. Familia Ortodoxă, 2014, p. 288)

Părintele Dionisie acorda o importanţă egală virtuţii răbdării. Trebuie să recunoaştem că ne este greu să ne exersăm în a fi răbdători, într-un context social în care de la comportamentul alimentar până la rolurile şi angajamentele noastre de zi cu zi, toate se supun imperativului vitezei: fast food – fast talk – fast think.

Stareţul Dionisie privea virtutea răbdării în cadrul mai larg al vieţii duhovniceşti – ale cărei trăsături definitorii se regăsesc în Sfânta Scriptură şi în Tradiţia Bisericii – şi în raport cu ţinta noastră finală, îndumnezeirea. Mântuirea este un proces complex, care necesită o abordare delicată şi o raportare personală la celălalt: „Trebuie răbdare! Mântuirea nu este un lucru greu, dar este delicat. Dacă am merge după cuvântul Scripturii şi învăţăturile Bisericii, ar fi foarte uşor.” (idem, p. 289)

Cultivarea smeritei cugetări şi a răbdării ne ajută să dobândim un dar nepreţuit: pacea sufletului. Putem spune că Predania ortodoxă – reliefând importanţa războiului duhovnicesc împotriva patimilor – oferă o cale ascetică de atingere a stării de pace, ca rod al despătimirii (apatheia), în opoziţie cu alte metode provenite din spiritualitatea orientală, aflate la modă astăzi (mindfulness, meditaţie transcendentală, tehnici yoga de relaxare, metoda Schultz etc.). Odată câştigată, pacea interioară se păstrează făcând efortul de a rămâne continuu într-o atitudine smerită. Pe un pelerin care i-a trecut pragul chiliei, părintele Dionisie l-a povăţuit: „Să te rogi să-ţi dea Domnul răbdare şi smerita cugetare ca să ai pacea sufletului. Cel mai mare lucru este pacea sufletului, în orice situaţie, orice ţi-ar zice cineva.” (ibidem)

Stareţul Dionisie vorbea adesea despre importanţa dragostei – coroana tuturor virtuţilor: „Dumnezeu dragoste este. Ai dragoste, eşti cu Dumnezeu; nu ai dragoste cu aproapele, nu e Dumnezeu cu tine.” (ibidem) „Vedeţi ce lucru înfricoşat, pe care omenirea nu-l bagă în seamă? Dacă nu-i dragoste, nimica nu este. Dumnezeu, scriu toate Sfintele Scripturi şi toţi Sfinţii Părinţi, dragoste este. Vezi? Dacă nu este dragoste, nu e nici un folos. Toate faptele bune sunt bune – şi postul, şi metaniile, şi toate celelalte fapte bune –, dar dacă nu e dragoste nu e nici un folos. Adică vârful tuturor faptelor celor bune îl acoperă dragostea. Asta-i sfârşitul, căci dacă este dragoste eşti aproape de Dumnezeu.” (idem, p. 21)

Pe monahii care îl vizitau, cerându-i cuvânt de folos, îi sfătuia să lupte pentru a dobândi cele trei virtuţi esenţiale vieţuirii închinate Domnului: „Dacă monahul nu are acestea trei – ascultarea, tăierea voii şi smerita cugetare –, este în veşnic pericol.” (idem, p. 293) De asemenea, punea un accent deosebit pe citirea pravilei: „Călugărul care nu-şi citeşte pravila şi canonul este un mort. Altfel ce sens are să părăsim lumea şi să venim la monahism?” (idem, p. 291)

Pe creştinii români care poposeau la Chilia Colciu îi încuraja să îşi afirme cu mândrie şi demnitate românitatea, părintele afirmând cu putere că, în fapt, nu poţi separa neamul românesc de identitatea sa creştină. Totodată atrăgea atenţia asupra derapajelor de la direcţia moral-creştină, din ce în ce mai alarmante în sânul societăţii noastre, în anii din urmă: „Cum am mai zis, fiindcă Dumnezeu a binecuvântat poporul român de s-a născut deodată creştin, creştin-ortodox, suntem datori să nu fim nepăsători. Să fim mândri că noi n-am cunoscut alte credinţe, alte eresuri, alte urgii şi neadevăruri de pe faţa pământului. Suntem un popor tânăr, dar creştin-ortodox. Însă uite cât e de meşteşugăreţ Satana: cu toate că noi, românii, ar trebui să fim mai apropiaţi de Dumnezeu, facem atâta amar de avorturi.” (idem, p. 241) Părintele Dionisie îi căina pe români fiindcă nu au dragoste unul faţă de celălalt: „Românul are, aşa, o lipsă: nu-l iubeşte pe fratele lui cu adevărat.” (idem, p. 245)

Ataşamentul faţă de mult-pătimitorul său neam românesc nu l-a împiedicat, însă, pe stareţul Dionisie să îşi lărgească inima, după sfatul Apostolului (II Corinteni 6, 13), să ajungă să compătimească toţi oamenii, indiferent de naţionalitate, confesiune religioasă, statut social sau alte condiţionări specifice condiţiei umane. Adesea sfătuia: „Cine este însă aproapele nostru? Aproapele nostru este tot omul. Indiferent, fie el român, fie el de alt neam, fie el creştin, fie el de altă credinţă, datoria ne obligă, Sfânta Evanghelie ne obligă să-l iubim. Nu fiindcă are credinţa ne-ortodoxă îl iubim; îl iubim pentru că-i om. Îl iubim ca om! Orice are nevoie, să-l ajutăm. Şi iubind pe fiecare, uite că cimentuim dragostea. Şi dacă avem dragoste, că Dumnezeu dragoste este, atuncea suntem aproape de Dumnezeu şi suntem fericiţi.” (Stareţul Dionisie. Lumea în vremurile de pe urmă, vol. II, Ed. Prodromos, 2010, p. 9)

Nu putem să nu remarcăm similitudinea acestei învăţături cu aceea a Sfântului Siluan Athonitul. Într-o bună zi, un pustnic i-a spus acestuia: „Dumnezeu va pedepsi pe toţi ateii şi ereticii, care vor arde în focul cel veşnic.” Cuviosul Siluan i-a răspuns: „Bine. Dar spune-mi, te rog, dacă vei fi în rai şi de acolo vei vedea cum arde cineva în focul iadului, vei mai avea pace?” „Ce să-i faci? E păcatul lor”, i-a replicat cu răceală acel pustnic. Sfântul Siluan a încheiat: „Iubirea nu poate suferi aceasta. Trebuie să ne rugăm pentru toţi oamenii.” (Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei. Însemnări duhovniceşti, Ed. Deisis, p. 33) Propovăduitorul smereniei lui Hristos mărturisea cu ardoare că în inima călugărului trebuie să încapă întreaga zidire a lui Dumnezeu: „Monah este cel ce se roagă pentru întreaga lume.” (idem, p. 27)

Mărturii vii despre harismele avvei Dionisie

În perioada 12-14 noiembrie 2015, la Iaşi s-a desfăşurat Simpozionul internaţional „Întâlnirea cu duhovnicul – Părintele Dionisie de la Colciu (1909-2004)”, eveniment organizat cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan al Moldovei. La el au luat parte monahi, ieromonahi, egumeni sau simpli mireni, care au avut şansa binecuvântată să îl cunoască pe părintele Dionisie şi au simţit nevoia să le împărtăşească şi altora din învăţăturile primite în dar şi din trăirile pe care le-au avut în vecinătatea sa. Din mulţimea cuvântărilor ţinute atunci, am selectat trei mărturii care întregesc portretul duhovnicesc al stareţului de la Colciu, punând în lumină aspecte diferite ale personalităţii sale duhovniceşti.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Ciprian Voicilă

Mulțumesc prietenului Ciprian Voicilă care a îngăduit preluarea textului său pe Blogul Sfântul Munte Athos

Textul reproduce un text în serial, publicat în două numere consecutive ale revistei Lumea monahilor. Foto arhiva blogului
Sursa: Revistei Lumea Monahilor nr. 127 (ianuarie 2018) și nr. 128 (februarie 2018).

De ce mie, Doamne?, ÎPS Nicolae, Mitropolitul Mesoghiei şi Lavreoticii

Binecuvântarea durerii

Binecuvântate întrebări „De ce?”…! Însuși Hristos le-a sfințit pe Cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce M-ai părăsit?”. Dumnezeul meu, de ce Mi-ai făcut asta? Ce Ți-am făcut? Nu sunt Fiul Tău? Exact aceeași întrebare o punem și noi la rândul nostru. Dar și aceasta rămâne fără răspuns. Rămâne fără răspuns numai în aparență, căci evenimentele dezvăluiesc răspunsul. 

Multe întrebări de felul acesta au ieșit și din gura mult-pătimitorul Iov și din condeiul îndureratului David, doi oameni a căror moarte tragică a fiilor lor le-a pecetluit trecerea prin istorie și care adeseori ne sunt prezentați drept pilde unice de credință și de îndelungă-răbdare.

Întrebarea aceasta o adresăm lui Dumnezeu, ne-o punem și nouă și o repetăm și oamenilor pe care îi simțim că ne iubesc în mod deosebit. O spunem mai ales ca să ne exprimăm starea noastră lăuntrică, însă o spunem și așteptând mângâierea unui răspuns. Dar cine poate să ne dea un răspuns? Și chiar dacă îl știe, cine poate să ni-l spună?

Sfântul Vasile cel Mare spune către tatăl îndurerat că durerea îl face pe om atât de sensibil, încât seamănă cu ochiul care nu suferă nici un fulg. Chiar și cea mai delicată mișcare mărește durerea celui îndurerat. Și cea mai discretă comparație devine nesuferită. Cuvântul care este rostit ca un argument rațional devine o povară de nesuportat. Numai lacrima, tăcerea, rugăciunea lăuntrică vor putea ușura durerea, lumina întunericul sau naște o mică nădejde.

Durerea naște adevăr, compătimire, comuniune

Durerea nu ne deșteaptă numai pe noi, ci naște și dragostea celor din jurul nostru. Căci astfel încearcă să se pună în situația noastră și se nevoiesc ca în vremea când sunt în siguranță să împartă simțămintele noastre cele mai nedorite pentru ei. Și o fac. Durerea naște răbdarea noastră, dar în același timp naște și legătura cu frații noștri izvorâtă din dragoste. Durerea naște adevăr. Compătimirea celorlalți îl răsădește în inima noastră. Acolo, cu discreție, se ascunde și răspunsul. Astfel în inimă se naște mângâierea, a cărei dulceață și alinare sunt foarte intense, ca niște experiențe pricinuite de greutatea durerii.

Răspunsul se naște înlăuntrul nostru

Doi părinți, ne spun oamenii de știință, pot da naștere la nenumărați copii diferiți. Pe cât diferă fizionomiile noastre, tot atâta, și chiar mai mult, diferă expresiile lumii noastre lăuntrice. La fel și cu răspunsurile la aceste mari întrebări. Dacă un al treilea ne dă un răspuns chipurile „corect”, va distruge diversitatea și personalitatea răspunsurilor noastre – a sfințitelor răspunsuri pe care, pentru fiecare dintre noi, ni le păstrează Dumnezeu. Presupusa înțelepciune a unui înțelept va zdrobi înlăuntrul nostru adevărul și libertatea lui Dumnezeu.

Cea mai mare greșeală a noastră este să așteptăm răspunsul din afara noastră, de la ceilalți. Care înțelept, care filozof, care om sigur pe justețea argumentelor preotului, poate cunoaște răspunsul întrebărilor noastre „de ce” atât de intime? Răspunsul se poate căuta numai înlăuntrul nostru. Nu în cazurile asemănătoare, nici în cărțile renumite, nici în rețetele de mângâiere și înțelepciune. Răspunsul nu există undeva și nici nu-l știe cineva, ci răspunsul se naște înlăuntrul nostru. Propriul nostru răspuns este un dar al lui Dumnezeu.

Durerea ne scoate din măsurile omenești

În sfârșit, aceste de ce-uri nu au răspunsurile pe care sărăcia și neputința noastră le așteaptă. Din acest punct de vedere, de obicei ele rămân fără răspuns. De aceea și Hristos n-a spus despre moarte decât foarte puțin. El Însuși a ales-o. Și a suferit ca nimeni altul. Iar când a înviat, gura Lui scotea mai mult duh și mai puține cuvinte. Nu a spus nimic despre viață și moarte, ci numai a proorocit mucenicia lui Petru. Durerea nu se poate explica prin argumente. Nici nedreptatea și moartea nu se înfruntă cu rațiunea. Aceste probleme se rezolvă prin insuflarea pe care numai Dumnezeu o dă. Se rezolvă prin Duhul Sfânt. Se depășesc prin acceptarea smerită a voii lui Dumnezeu, care este atât de adevărată, dar, de obicei, atât de greu de înțeles.

În trecerea ei, încercarea este însoțită de loviturile dureroase ale întrebărilor fără răspuns. Iar noi, agățați de „nu cumva”, „de ce”, „dacă”, ne păstrăm nădejdile și suportăm supraviețuirea în această lume, așteptând ceva sigur sau ceva statornic.

De obicei, aceasta nu se localizează în rezolvarea presupusă de noi, ci se concentrează în neașteptata și mai presus de minte mângâiere dumnezeiască. Orice străduință de a o înlocui cu ceva omenesc ne nedreptățește pe noi înșine. Orice limitare la lațul sufocant al răspunsurilor raționaliste ne afundă și mai adânc în drama noastră. În dialogul cu durerea, cu nedreptatea și cu moartea, suntem obligați să ieșim din măsurile omenești. Aceasta este nu numai ieșirea din încercare, ci și binefacerea ei.

Unicul prilej

Așadar, întrebarea o putem pune, însă răspunsul trebuie să-l așteptăm. Ori Dumnezeu nu există, ori El îngăduie o încercare ca să ne dea un unic prilej. Dacă nu ar fi fost Răstignirea, nu ar fi existat Învierea. Hristos ar fi fost un dascăl bun, nu însă Dumnezeu. Dumnezeu dă prilejul. Nouă ne rămâne să-l vedem și să-l punem în valoare. Bucuria și conținutul acestei ocazii sunt mult mai mari decât intensitatea și durerea încercării.

Moartea, durerea, nedreptatea constituie taina al cărei răspuns o tulbură. În cazurile acestea, adevărul nu se exprimă ca punct de vedere sau argument, ci se oferă ca smerenie și durere de obște. Călătoria spre granița dintre viață și moarte, a smintelii și a doxologiei, a minunii și a nedreptății, prezintă cotituri și unghiuri ascunse, unde este asigurat adevărul vieții. Dacă scapă cineva de ispita de a ceda, atunci distinge adevărul sub o astfel de înfățișare, pe care niciodată nu și-ar fi putut-o închipui. Durerea, dacă cineva izbutește s-o îmbrățișeze, naște sensibilități nemaicunoscute și dublează realități, care în alt chip nu pot fi văzute. Provocarea nu este să se întâmple evenimente și descoperiri; acestea există. Ci provocarea este să deschidă cineva ochii, pentru a le putea distinge. Din nefericire, adevărul este neîndoielnic. De obicei, numai pierzându-le pe cele mai dorite, le cunoaștem și le dobândim pe cele mai mari.

Cu siguranță durerea și nedreptatea nu pot anula dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu există. Și El este și dragoste și viață. Dragostea desăvârșită și plinătatea vieții. Iar cea mai mare minune a existenței Lui este coexistența Sa cu durerea, cu nedreptatea și cu moartea. Poate cea mai mare provocare pentru fiecare dintre noi este coexistența cu propria sa durere personală, strânsa îmbrățișare dătătoare de nădejde cu cele mai profunde „de ce” ale noastre, smerita perihoreză lăuntrică în așteptarea lui Dumnezeu din mijlocul „nedreptăților”, pe care credem că El ni le face.

Cu câteva zile în urmă, a venit la mine o tânără, a cărei candelă a vieții se vedea că era gata să se stingă. În insuportabila ei durere am distins o nădejde. În ochii ei înlăcrimați am distins bucuria, puterea și înțelepciunea.

– Vreau să trăiesc, mi-a spus ea. Însă nu am venit să-mi confirmați asta, ci am venit să mă ajutați să plec pregătită din această lume.

– Eu sunt preot al vieții, iar nu al morții, i-am spus. De aceea vreau ca să trăiești. Îngăduie-mi să te întreb ceva: În această încercare a ta, ai întrebat vreodată: „De ce la mine, Dumnezeul Meu?”?

– Nu vă înțeleg, Părinte, mi-a spus aceea. Eu întreb: „De ce nu la mine, Dumnezeul meu?”. Și nu aștept moartea, ci luminarea mea.

Din Cartea: Omul la răscruce, ÎPS Nicolae, Mitropolitul Mesoghiei şi Lavreoticii via marturieathonita.ro

Textul apare pe blogul Sfântului Munte Athos cu încuviințarea Părintelui Stareț Ștefan Nuțescu, căruia îî mulțumim pentru îngăduință și dragoste.

Mitropolitul Nicolae este unul din personalitatile marcante ale Bisericii Greciei. Dupa ce initial a studiat la Facultatea de Fizica a Universitatii din Salonic, Astrofizica la Harvard si Inginerie Mecanica la MIT, a urmat apoi Teologia la Colegiul Sfanta Cruce din Boston si la Facultatea de Teologie din Salonic. Devenit monah in 2003, a slujit la metocul manastirii Simonos Petras timp de 15 ani. Devenit mitropolit al diocezei de Mesogheea, este membru al Comisiei de Bioetica de pe langa Sfantul Sinod al Bisericii din Grecia.

Cap. XLIV: Despre răbdare în încercări şi ispite şi cum să ne luptăm [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Foarte evlaviosul ieromonah Simeon de la Simonopetra ne-a spus:
– Am întâlnit părinţi care erau ca Antim şi Damian şi care nu mergeau niciodată la doctor când se îmbolnăveau.
El spunea de asemenea că egumenul, ieromonahul Haralambie, întotdeauna dormea şezând pe un scaun – un stâlp de răbdare în timpul slujbelor mănăstirii.

Câţiva părinţi spuneau:
– La început, entuziasmul şi râvna monahului trebuie să fie la fel de mare ca Athosul însuşi, iar la sfârşit să fie cel puţin cât un ou sau chiar cât un bob de năut.

Un tânăr monah a mers odată la Avva Zosima Karulitul şi a spus:
– Părinte, mă confrunt cu o ispită.
– Copilul meu, i-a răspuns el, ispite sunt peste tot. Chiar când dormi sau mănânci, ispita e prezentă. Aminteşte-ţi ce se spune în Pateric: «Ia ispita şi nimeni nu se va mântui».
În felul acesta, monahul ce se lupta a fost mângâiat.
Un ascet a trăit 17 ani pe un vârf de munte, expus la soare şi frig. Şi altul, 40 de ani nu s-a întins niciodată pe pat. Dormea pe un scăunel sau pe un scaun, şi aceasta numai pentru scurt timp. El a consumat mai mult petrol pentru lampa sa, decât apa pe care a băut-o. Şi putea să citească inimile oamenilor ca pe o carte deschisă.

Ascetul sârb Gheorghe, care a murit din cauza unei ciuperci otrăvitoare, a fost o figură isihastă vrednică de amintire din ultimii ani de pe Sfântul Munte. Un om închis în sine. El nu avea nimic, era un profund rugător, a cărui viaţă ascetică era întărită de vedenii. Îl cunoştea pe părintele meu şi adesea ne întâlneam cu el. El trăia o formă veche de monahism, într-un loc isihast de deasupra mănăstirii ruseşti Sfântul Pantelimon. El s-a distins prin nemăsurata sa dragoste pentru Dumnezeu şi pentru rugăciunea minţii.

Un ascet spunea:
– Răbdarea se câştigă, nu se cumpără.

Un părinte spunea:
– Răbdarea e necesară în viaţa duhovnicească, şi apoi mai multă răbdare, deoarece o persoană suferă o schimbare constantă de la o zi la alta.

Un pustnic simplu, numit Heruvim, trăia în pustia Sfântului Vasile. Ieromonahul Andrei, fost egumen la Sfântul Pavel, îl întâlnise şi ne-a povestit următoarele:
«I-am dat o pâine şi jumătate, uscată. El n-a vrut nimic altceva.
– Mulţi îngeri, ca numărul paşilor pe care i-ai făcut ca să vii aici, să te ocrotească. Doamne, binecuvintează! mi-a spus mie.
Odată un vânt puternic din sud a rupt acoperişul şi l-a dus departe, până la Kiriakon.
– Vântul mi-a luat acoperişul şi nu ştiu unde este, mi-a spus el într-un mod simplu, stând în colţul chiliei sale ca un copil.
În cele din urmă, a putut să-l bată la loc, fiindcă cunoştea munca la tâmplărie. Era un bărbat înalt, dar mergea întotdeauna încovoiat, rugându-se».

Părintele Hrisostom şi călugărul Sergiu trăiau în peştera Sfântului Petru Athonitul. Sergiu a fost ispitit de diavol să părăsească luptele ascetice, aşa că l-a vizitat pe un părinte în Karyes, care cu dragoste şi răbdare neîntrecută îngrijise de patru părinţi.
– Cum poţi să stai aici singur? l-a întrebat Sergiu.
– Diavolul m-a ispitit şi pe mine să plec, dar ştii ce mă ţine? l-a întrebat curajosul părinte ca răspuns. Vino, îţi voi arăta comorile mele.
– Unde sunt comorile tale? Nu văd nimic aici.
L-a dus într-o cameră unde erau patru perechi de pantofi vechi cu talpă, rasele vechi şi culioanele vechi ale sale şi ale părinţilor, dovada nenumăratelor lupte şi sacrificii.
– Iată comorile mele. Spune-mi, cum aş putea să le abandonez?
Astfel, Sergiu a fost învăţat mai mult de aceste comori tăcute decât de alte învăţături.
Duhovnicul şi bătrânul binecunoscutului Hagi Gheorghe Postitorul i-a spus odată unui episcop, care încerca să-l convingă să-l urmeze la episcopia lui:
– Trei sute de diavoli au încercat să mă ducă departe de Muntele Athos şi n-au putut. Cum crezi că ai putea să o faci tu, Stăpâne?

Un părinte spunea:
– Astăzi călugării se mântuiesc numai prin ispite, pentru că nu au virtuţi. Cei ce îndură ispitele vor fi printre părinţii care au luptat din greu ca să câştige virtuţi. Răbdarea ispitelor fără cârtire este egală cu rugăciunea. Satana nu va ispiti o persoană mai mult decât îi dă voie Dumnezeu. Duşmanul încearcă cu vicleşuguri să slăbească conştiinţa şi să-l facă să deznădăjduiască şi să renunţe, sau să se laude, să fie arogant pentru o sfinţenie care nu există. Cursele şi meşteşugurile diavolului sunt multe. Pe cei ce doresc mântuirea îi atacă puternic. I-am spus lui satan: «Fă ce vrei cu mine! Nu vei ajunge nicăieri. Am un părinte duhovnicesc şi mă împărtăşesc cu Sfintele Taine. Ce poţi face împotriva acestor lucruri, chiar cu vicleniile tale?».
Şi el a adăugat:
– O, câte ispite n-am primit de la el şi cât de mult a încercat să mă păcălească! Am trecut multe ispite, dar în cele din urmă m-am hotărât să stau aici şi să le rabd, dându-mi seama că nicăieri nu poţi evita ispitele. Dacă vrei ca duşmanul să nu te lupte, tot ceea ce trebuie să faci e să mănânci, să bei, să dormi şi să faci orice doreşti. Atunci diavolul nu te va mai tulbura cu ispite sau cu probleme. El e ca un câine. Nu-l deranjezi pe diavol şi stă liniştit. Îl deranjezi, se aruncă la tine şi te muşcă. O persoană ar trebui să aibă un îndrumător experimentat, un duhovnic pe care să-l respecte, pentru că respectul cuprinde smerenia.

Un părinte spunea:
– Când navighezi, întotdeauna trebuie să fii pregătit. Chiar dacă vezi că e linişte în jur, trebuie să te aştepţi să fii confruntat cu o furtună de ispite şi necazuri. Necazurile adesea ne aduc la o stare duhovnicească mai bună. În afară de asta, tainice sunt judecăţile lui Dumnezeu.

Duhovnicul G. spunea:
– Dumnezeu dă mai mult har părinţilor dintr-o chinovie, care sunt răbdători fără să cârtească, decât asceţilor.

Ieromonahul rus Sofronie, care s-a mutat mai târziu în Anglia unde a întemeiat o mănăstire şi a scris biografia Sfântului Siluan, i-a spus părintelui Ioachim:
– Părinte, sunt pe Sfântul Munte de mulţi ani şi n-am avut nici o viziune, apariţie sau înştiinţare dumnezeiască.
Părintele Ioachim i-a răspuns:
– Cine-ţi dă răbdarea de a sta pe Sfântul Munte şi mai ales în îngrozitoarea Karulie, dacă nu Dumnezeu? Ai fi putut să stai fără harul lui Dumnezeu? Nu cere o minune mai mare decât aceasta şi nici nu dori un dar mai înalt.

Bătrânul N. a fost ţintuit la pat 2 ani, în infirmeria Marii Lavre. În tot acest timp nimeni nu l-a auzit să se plângă. Dădea mulţumire şi slavă Atotmilostivului Dumnezeu. El era întotdeauna vesel şi fericit.

Un călugăr bătrân spunea:
– A fi bolnav este pentru cineva o cercetare dumnezeiască. Boala e cel mai mare dar de la Dumnezeu. Singurul lucru pe care omul îl poate oferi lui Dumnezeu este durerea.

Părintele I. suferă constant de diferite boli. În această stare, el spune cu bucurie:
– Sufăr, dar nu vreau să fiu vindecat. Nu cer sănătate, ci răbdare. Şi dacă aş cere cândva lui Dumnezeu sănătate, ar însemna că nu-s în toate minţile. Un om duhovnicesc chiar şi pe patul de moarte va spune că rabdă. Un mirean ar putea gândi altfel.

Un pustnic spunea:
– Monahul stă totdeauna înaintea lui Dumnezeu Cel nevăzut, ca şi cum El ar fi văzut.
Şi mai departe a spus:
– Domnul ne va vizita când nu avem mângâiere de la oameni, sau pentru asceza noastră de bună voie, sau când El îngăduie să suferim ispite şi boală.

Părintele Maxim, care a trăit întâi în Kerasia şi apoi la Sfânta Ana, avea un mod de a fi glumeţ şi ironic, încât mulţi nu aveau o părere bună despre el. A căzut bolnav de cancer, şi în cele din urmă a suferit durerea cu răbdare şi pocăinţă adâncă. A avut moartea unui om drept.

– Cum dreptul Iov, care n-a păcătuit niciodată cum am păcătuit eu, a trebuit să sufere cu răbdare toţi acei ani? a întrebat monahul Nicolae de la Noul Schit.
El a fost lovit de o boală incurabilă, iar mijlocul, abdomenul şi coapsele îi erau pline de viermi. Nu a spus nimănui despre aceasta, suferind singur, ca să poată vedea cât de mult timp poate să rabde. Numai după ce chinul său a devenit insuportabil şi au încercat să-l cureţe, au văzut viermii. A suferit acest chin cu evlavie trei ani. Înainte de a muri, i-a chemat la el pe părinţi şi le-a spus:
– Părinţilor, iertaţi-mă, şi fie ca Dumnezeu să aibă milă de toată lumea.

Artemie Grigoriatul s-a nevoit şi s-a luptat cu multă răbdare. Niciodată nu stătea în strana sa. Când a ajuns la o vârstă foarte înaintată, iar picioarele lui au început să se umfle şi să ulcereze, nu a căutat vindecare. A răbdat, amintindu-şi cuvintele Apostolului: «căci aveţi nevoie de răbdare…» (Evrei 10, 36).

Când cineva l-a întrebat pe părintele bătrân şi bolnav Nicolae de la Noul Schit despre boala sa, răbdătorul bătrân a spus:
– Slavă lui Dumnezeu! Merit mai multe suferinţe.
Când a murit, faţa lui era luminoasă.

Părintele Dimitrie din chinovia de la Grigoriu a fost o minune a răbdării. El a slujit zilnic Sfânta Liturghie timp de 20 de ani, ceea ce-i cerea să stea în picioare, în ciuda faptului că suferea de o hernie serioasă.

Un părinte spunea:
– Noi toţi trebuie să fim răbdători, şi cei tineri şi cei bătrâni. Trebuie să fim răbdători, pentru că nervii noştri sunt suprasolicitaţi. De asemenea, pentru că noi toţi avem un pic de mândrie şi când sinele nostru preia conducerea, o neînţelegere mică devine o ceartă mare. La fel este şi cu ispitele care apar în familie. Indiferent ce se întâmplă, treci cu vederea. Nu face comentarii, pentru că ele nu ajută. Roagă-te puţin. După ce cealaltă persoană s-a liniştit, poţi să vorbeşti. Hai să facem ca pescarii. Ei merg pe mare numai când este liniştită. Trebuie să fim răbdători şi să ne încredem mult în Dumnezeu. Uneori nu suntem pe deplin conştienţi că El ne priveşte şi ne ajută. Noi nu înţelegem aceasta. Dacă oamenii ar înţelege pe deplin acest adevăr, şi-ar încredinţa Lui întreaga fiinţă.

Marea răbdare în mijlocul durerilor şi ispitelor a fost virtutea părintelui Ieronim din Simonopetra, un suflet curajos, cu virtute de diamant, care a fost alungat din mănăstire pe nedrept. A găsit refugiu, ca burdunar*, la Kutlumuş. De acolo a plecat la Kafsokalivia şi a trăit într-o chilie mică care fusese folosită pentru depozitarea mangalului. A fost izgonit şi de acolo şi a plecat la Metocul Sfântul Haralambie din Salonic. În ciuda tuturor acestor suferinţe, el nu a încetat să se roage pentru defăimătorii şi acuzatorii săi.
Niciodată n-am ajuns să-l întâlnim pe acest gigant al răbdării, părintele Ieronim. Ni s-a povestit despre el de alţi părinţi de la Sfântul Munte şi din Atena, unul dintre ei fiind fratele meu duhovnicesc, arhimandritul Ignatie Pouloupatis.
Un tânăr a întrebat pe un părinte:
– De ce Dumnezeu nu forţează cuplurile căsătorite să aibă o singură minte şi să urmeze împreună o viaţă duhovnicească?
– Era mai bine dacă nu era diavolul, a răspuns el. Atunci viaţa duhovnicească ar fi fost uşoară. Dar diavolul există. Şi, desigur, dragostea lui Dumnezeu se îngrijeşte de toate. Ca să se mântuiască un bărbat rău, Dumnezeu îi dă o soţie bună. Sau invers. Fiţi răbdători fraţilor. Totul ia sfârşit.
*Burdunarul (βουρδουάρης) este călugărul însărcinat cu paza şi îngrijirea animalelor (a catârilor) mănăstirii.

Un preot l-a întrebat pe un călugăr bolnav:
– Cum e sănătatea ta, părinte?
– Bine. Acum că am în mine mai multă boală, nu voi merge la Tatăl meu cu mâinile goale.

Un călugăr mi-a spus acestea despre părintele său:
– Avea o rană deschisă pe obrazul său, asemenea cu cea a Sfintei Sinclitichia. Era incurabilă şi, mai rău, din ea ieşeau viermi împreună cu un miros urât. Cu toate acestea, nu s-a plâns niciodată. «Slavă lui Dumnezeu! spunea el. Eu merit toate acestea. Sunt ca o bucată aspră de piatră. Domnul trebuie să mă modeleze încă mai mult».

Părintele duhovnicesc Matei, părintele Leontie şi călugărul Daniil au fost nevoitori şi au trăit în aceeaşi mănăstire. Chiar dacă camerele lor erau înspre nord, ei au refuzat să aibă geamuri de sticlă şi, ca rezultat, au suferit un frig serios, ce pătrundea în chilie. Au răbdat cu bucurie acest martiriu. Părintele Leontie era orb. Făcea de la 3000 la 3500 închinăciuni pe zi. Adeseori se lovea peste faţă.
Odată, un frate călugăr mai tânăr i-a cerut părintelui Leontie un sfat:
– O, fiule, n-am ajuns să fiu smerit cum era Adam înainte de cădere, ca să-ţi dau un sfat! Dar îţi voi spune acestea: învaţă să rabzi totul în chilia ta – foamea, setea, frigul şi altele – care sunt considerate lucruri rele de mulţi oameni, dar care pot fi o bucurie pentru tine, deoarece îţi pot ajuta sufletul să atingă trepte mai înalte.
Odată, când era vreme foarte rece, călugărul mai tânăr i-a văzut pe aceşti trei părinţi la începutul unei după amiezi. Ei erau desculţi, aveau candele aprinse şi citeau Sfânta Scriptură. «La început Dumnezeu a făcut cerul şi pământul…». Când au pătruns misterul creaţiei, ei au plâns.

Părintele H. ne-a povestit ce i-a spus portarul mănăstirii despre pocăinţă, în prima zi când a venit pe Sfântul Munte:
– Bine ai venit. Ai venit ca să te faci călugăr? Ascultă. Mănăstirea e ca un cuptor, nu cu foc, dar cu oameni care merg ca să se curăţească şi devin mai strălucitori decât un diamant. Cum se întâmplă aceasta? Tăindu-ţi voia proprie. O mănăstire primeşte tot felul de oameni cu idei diferite. Ţinta pentru mintea fiecăruia e să fie unit cu ceilalţi prin tăierea voii proprii. Dacă doreşti să stai în chinovie, vei fi ca un şarpe care, mergând pe o cale strâmtă, cu suferinţă îşi lasă pielea. Prin ispite şi suferinţe, mintea ta va deveni una cu a celorlalţi.

Odată, evlaviosul părinte Artemie de la Grigoriu se plângea:
– Dumnezeul meu, de ce sufăr atât de mult?
Apoi, într-o vedenie L-a văzut pe Hristos, Care i-a arătat mâinile şi coasta Sa, spunând:
– Vezi câte am îndurat? Şi tu, pentru dragostea faţă de Mine, nu poţi fi răbdător?

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Karéea. Cuvioși. Întâmplări minunate [Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul]

Sfântul Gherasim cel Nou

Acest binecuvântat sfânt provenea dintr-o familie renumită de notari din Trikala (Korinthia). A cunoscut de aproape multe aşezăminte duhovniceşti şi locuri sfinte, şi aici în Kapsála părinţii spun că a trăit în asceză cinci ani, în care nu a mâncat decât dovlecei fierţi, fără untdelemn; din Kapsála, de unde a luat multe bunuri duhovniceşti, a plecat şi s-a dus în localitatea Omalá (Kefalonia), pe care a ales-o ca loc de nevoinţă, zidind şi acolo o Mănăstire de maici.

Acolo l-a rânduit Pronia dumnezeiască să fie de strajă alături de cei asemenea lui, marii Sfinţi Spiridon, Episcopul Trimitundei în Kérkyra şi Dionisie, Episcopul de Eghina, în Zákyntos, pentru ca toţi trei, în numele Sfintei Treimi, să fie paznicii şi străjerii Ortodoxiei creştinilor, locuitori în insulele arhipelagului Ionic şi, asemenea unor fortificaţii dumnezeieşti, să nu îngăduie să pătrundă învăţăturile rele şi ereziile Bisericii Apusene a papei, ale celor numiţi catolici ş.a.m.d.

Toţi aceşti trei Sfinţi au primit harisma de a scoate demonii şi de a vindeca tot soiul de boli ale credincioşilor creştini.

De pe urma şederii Sfântului Gherasim în Kapsála, demonii pe care îi scoate din creştini strigă: „ne-ai ars, kapsaliótule!”¹, pentru că, prin rugăciunea şi îndrăzneala pe care Sfântul le are în faţa lui Dumnezeu, îi pârjoleşte şi-i alungă departe de zidirea Lui.

Sfântul Teonás, Arhiepiscopul Tesalonicului

Luminatul şi binecuvântatul Sfânt Teonás din Kapsála a dobândit smerenia bineplăcută lui Dumnezeu şi prisosul virtuţilor. Din Kapsála s-a dus la Mănăstirea Pantocrator unde a ajuns egumen, şi de acolo, pentru învăţătura şi duhovniceasca sa ştiinţă după Dumnezeu, Pronia dumnezeiască l-a chemat să-i păstorească pe creştinii Tesalonicului, unde şi-a împlinit plăcut lui Dumnezeu menirea, retrăgându-se spre bătrâneţe la Mănăstirea Sfintei Anastasia cea izbăvitoare de otrăvire², care se află aproape de Tesalonic, lângă satul Vasiliká. Acolo şi-a dat duhul în braţele Domnului slavei şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, Cel care a rânduit ca trupul său să rămână întreg şi nestricat de atâtea veacuri, spre slava lui Dumnezeu cel în Treime, şi să răspândească o bună şi negrăită mireasmă.

Sfântul Nicodim Aghioritul

În zona Kapsálei s-a nevoit vreme de mulţi ani şi ultimul dascăl al Ortodoxiei, Cuviosul Nicodim, care, pentru că a trăit la multe Mănăstiri din Sfântul Munte, a primit numele de „Aghioritul”, întrucât nu aparţine unei Mănăstiri anume, ci tuturor părinţilor aghioriţi.

La Kapsála a vieţuit într-o înfrânare suprafirească, s-a nevoit întru toate virtuţile şi cel mai mult s-a afierosit rugăciunii minţii, pe care sufletul său o râvnea atât de mult. După cum el însuşi menţionează în cartea sa Exerciţii duhovniceşti, la o mare sărbătoare a plecat de la Sihăstria sa spre Mănăstirea Ivir, unde se făcea priveghere şi, fiind pe cale, a trecut pe la Chilia Sfântul Gheorghe, care se afla mai sus de Mănăstire. La această Chilie se nevoiau în jur de zece părinţi şi făceau şi aceştia priveghere, dar ce fel de priveghere?

După citirea pavecerniţei, au tămâiat bisericuţa Sfântului Gheorghe. Apoi unul câte unul se ridica, se ducea în mijlocul bisericii și cu vocea scăzută și cu multă străpungere de inimă spunea rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”. Același lucru repetau în sinea lor și ceilalți frați în strană, în felul acesta trecând pe rând cu toții prin mijlocul bisericii.

Aceasta se petrecea până dimineața, când avea loc dumnezeiasca Liturghie. La rândul său a mers în mijlocul bisericii și Cuviosul Nicodim, care ne mărturiseşte: „Atâta străpungere a inimii și bucurie duhovnicească am simțit de pe urma rugăciunii și privegherii acesteia, încât nu voi uita niciodată liniștea și rânduiala desăvârșită de acolo. Mi se părea că mă aflam în cer și-L lăudam pe Dumnezeu dimpreună cu Sfinții Îngeri și ochii mi se umpleau de lacrimi de fericire. Aşa, am rămas la acea priveghere și nu m-am mai dus la Mănăstirea Ivir.”

Cuviosul Nicodim a scris multe din cărțile sale în Kapsála. Într-adevăr, prin preţuirea de către Biserica Maică a lucrării duhovniceşti, a virtuților și harismelor acestui luminat cuvios, fiindcă prin lucrările sale a adăpat vreme de 150 de ani obștea cea purtătoare a numelui de creștin și sfințenia acestui cuvios a intrat în conștiința monahilor și a tuturor creștinilor care s-a întâmplat să studieze scrierile sale sfinte, în anul 1956 a fost așezat în ceata cuvioșilor părinți atoniți, rânduindu-i-se pomenirea în calendar ca Sfânt [al Bisericii].

De acest binecuvântat sfânt s-a ocupat pe larg eruditul monah Teoclit Dionisiatul, care a publicat biografia acestuia, bogată în multe informații utile.

Cercetarea vieţii, activităţii și operei scriitoriceşti a Cuviosului Nicodim se află în grija instruitului şi foarte eruditului monah filolog și teolog aghiorit Nicodim Bilális, care s-a nevoit și el în Pustia Kapsálei, și nădăjduim că, prin harul lui Dumnezeu cu care este din belșug înzestrat acest frate și prin cugetul său smerit, vom vedea curând o lucrare având ca temă viața și opera Sfântului Nicodim Aghioritul.

Sfântul Grigorie Palama

Și marele teolog și apărător al Ortodoxiei Grigorie Palama a trecut pe la școala înfloritoarei pe atunci Kapsála, unde a rămas o perioadă de timp.

De la Coliba unde se nevoia în Kapsála a ajuns egumen la Marea Lavră; acolo s-a nevoit pentru mulți ani, lucrând la răspândirea rugăciunii minții alături de marele dascăl al acestei metode de rugăciune, Sfântul Maxim Kavsokalyvitul, de Sfântul Grigorie Sinaitul și de mulți alți mari cuvioși și dascăli ai Pustiei Atonului.

După Lavra a ajus egumen la Mănăstirile Esfigmenu și Pantocrator și, ulterior, Arhiepiscop al Tesalonicului. A fost motivul pentru care s-a întrunit Marele Sinod în secolul al XIV-lea la Constantinopol, unde a luat parte și a luptat împotriva lui Varlaam și Achindin, care îi defăimau pe părinții neptici ai Bisericii Răsăritene, acuzându-i „că profețesc din burtă și stau cu privirea ațintită la ombilic”. Hulind, numeau lumina aceea de pe Tabor a Schimbării la Față a Domnului creată, afirmând în același timp și alte impietăți, pe care luminatul Grigorie Palama le-a risipit ca pe o pânză de păianjen cu argumente teologice și cu îndemânarea limbii sale retorice, arătând adevărul în privința tuturor acestor probleme dogmatice și profund teologice, așa cum Sfinții noștri Părinți le-au rânduit la cele șapte Sinoade Ecumenice.

Sub semnătura multor teologi, mai vechi şi mai noi, care s-au ocupat de viața și scrierile acestui luminător aghiorit, au apărut tomuri întregi. De curând a editat și părintele Teoclit Dionisiatul, un autor cu o operă vastă, un tom cuprinzând viața și scrierile Sfântului Grigorie Palama.

Monahul Ioasaf, starețul Ioasafeilor

În urmă cu aproape 130 de ani a plecat din Cezareea Capadociei evlaviosul creștin Gheorghe, care avea multă evlavie la [sfântul său] protector, Marele Mucenic Gheorghe, dar a voit să vină în Sfântul Munte să se închine și să se facă monah.

Într-adevăr, în anul 1849 a ajuns în Sfântul Munte și, după ce a trecut pe la toate Mănăstirile, în cele din urmă, pentru că mulți dintre compatrioții săi se aflau ca monahi înțelepți și virtuoși la Sfântul Pantelimon, a hotărât să se închinovieze acolo. Ca novice, înainte de a fi tuns în monahism, i s-a încredințat să facă ascultare la Conac, la sediul delegației Mănăstirii [Pantelimon] din Karyés.

La început a arătat multă evlavie și a dat dovadă de disciplină și sârguinţă în toate îndatoririle sale. După doi-trei ani, în urma hotărârii stăreției Mănăstirii, a ajuns shimonah și a fost trimis iarăși în Karyés, la ascultarea sa. Acolo a rămas pentru mulți ani între cei mai osârduitori, ţinându-şi cu stricteţe canonul, împărtășindu-se și arătând râvnă în privința îndatoririlor sale. Însă după câțiva ani, pe nesimţite, a început să-și neglijeze obligațiile și să nu mai arate interes faţă de îndatoririle vieţii sale, atât ca monah, cât și ca creștin. Pierduse fervoarea dintru început și aproape că abandonase cu totul rugăciunea, încât cu greu se mai ducea pe la vreo Liturghie.

Din vreme în vreme își venea în fire și, amintindu-și de evlavia de la început și de rânduiala în care viețuise, îl cuprindea tristețea, amărăciunea și disperarea. Era atât de zbuciumat, încât nu știa ce să facă. Nimeni nu-i dădea nici un sfat. Își făcea toate voile, și bune și rele, și apoi satana îi aducea pe umeri disperarea.

Dar pentru că era bine intenționat și de mic a avut multă evlavie la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Preabunul Dumnezeu, Care „nu voiește moartea păcătosului, ci vrea ca acesta să vină la cunoștința adevărului, să se întoarcă și să trăiască în veac”, a voit să-i arate multa Sa milostivire, spre a-i aduce mângâiere, a-l face să-și aprindă din nou râvna pentru virtute și evlavie, și a îngăduit să aibă parte de următoarea vedenie [minunată]:

În 1854 monahul Ioasaf se afla în Karéea. De ziua Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, la Conacul Mănăstirii Sfântului Pantelimon aveau priveghere. Ioasaf, sub imperiul nepăsării și al deznădejdii, s-a dus în Chilia sa să se odihnească înainte de terminarea vecerniei. La utrenie, în clipa în care la biserică se citeau psalmii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, întru oameni bunăvoire…”, fratele Ioasaf a ieşit din Chilia sa, s-a dus la biserică, s-a aşezat într-o strană din pronaos şi a început să se gândească la iconomia Întrupării Stăpânului Hristos, zicând totodată în sinea sa: „Dumnezeu Făcătorul cel Unul şi Creatorul tuturor, Care cu înseşi mâinile Sale l-a făcut pe om, a primit să Se întrupeze, să Se facă om, să fie batjocorit, pălmuit, să îndure patimile înfricoşătoare şi răstignit pe cruce să moară ca om şi a treia zi să învie ca un Dumnezeu Atotputernic. Să învie şi să slobozească neamul omenesc de cumplitul iad şi să-l pună în Rai, în Împărăţia Cerurilor. Să-l ducă acolo de unde a căzut. O, cât de mare este iubirea de oameni şi dragostea lui Dumnezeu faţă de om!”

În timp ce cugeta acestea părintele Ioasaf, inima sa i-a fost străpunsă de pocăinţă şi ochii au izvodit lacrimi, gândurile sale s-au înseninat, sufletul i-a fost copleşit de bucurie şi veselie, mintea a început să-i salte şi cu mult zel să rostească dintr-odată rugăciunea: -„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” şi alte cuvinte şi rugăciuni de pocăinţă. Şi atunci a simţit în inimă dragostea şi compasiunea pentru aproapele şi întreaga lume.

Aflându-se într-această stare, a fost cuprins de atâta iubire dumnezeiască, încât nu se mai simţea în largul lui pe pământ. Ar fi vrut să-şi ia zborul spre înaltul cerului, pentru că era pătruns de o iubire covârşitoare şi de îndrăzneală în faţa lui Dumnezeu. A simţit cum sufletul îi este inundat de dragoste dumnezeiască şi cum flacăra iubirii arde în inima sa.

Sufletul i s-a umplut de smerenie şi astfel şi-L închipuia pe Dumnezeu foarte aproape de sine, minunându-se şi mirându-se de multa şi negrăita iubire şi smerenie ale lui Dumnezeu faţă de om.

După toate acestea, a avut impresia că a ieşit din biserică şi dintr-odată i s-a părut că sufletul i-a ieşit din trup şi se găsea în faţa unei câmpii frumoase şi nesfârşite. Şi aşa cum mergea, vede de departe, în zare, o mulţime de oameni fără de număr, purtând veşminte luminoase, în floarea vârstei, frumoşi la chip, strălucind asemenea soarelui, care păşeau delicat şi foarte uşor.

„În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt”

Monahul Ioasaf a fost cuprins de bucurie şi în acelaşi timp de mirare: cum de se aflau acolo, a cui să fi fost grădina aceasta atât de frumoasă, cu pomi minunaţi şi cine să fie aceşti oameni care locuiesc aici? Şi şi-a amintit atunci spusa evanghelică: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (In. 14, 2).

Cu asemenea gânduri i-a lăsat în urmă pe [acei] oameni şi şi-a continuat drumul. După puţin vede în acea nemărginită câmpie o mulţime şi mai numeroasă de oameni, îmbrăcaţi în veşminte de oşteni: toţi păreau a fi tineri, viteji şi strălucitori asemenea soarelui.

Zăbovind îndelung, desfătându-se de frumuseţea lor, a simţit multă bucurie şi veselie. Atunci a auzit o voce care i-a spus: „Acest frate-al nostru vrea să meargă la Împăratul şi, după cum bine ştiţi, cineva dintre noi trebuie să-l conducă.” De îndată a ieşit în faţă unul dintre acei viteji, care strălucea între ceilalţi şi se distingea ca luna între stele şi părea a fi una dintre căpteneiile lor, şi i-a spus: „Îl voi conduce eu singur pe fratele la Împăratul, fiindcă îmi poartă o dragoste aparte şi zi şi noapte îmi cheamă numele în rugăciune, dar şi fiindcă de multe ori m-am pus pentru el chezaş la Împăratul.”

Monahul Ioasaf, care asculta acestea, era nedumerit şi spunea în sinea sa: „Cine sunt aceşti oameni, pe care eu nu i-am văzut niciodată şi care spun că mă cunosc? De unde mă ştiu şi la care Împărat mă vor conduce?” Având acestea în minte, i-a spus tânărului care s-a apropiat de el: „Frate, cine sunt eu ca să fiu prezentat Împăratului şi ce să facă pentru mine Împăratul? Cine este Acesta şi de unde mă cunoaşte?”

Tânărul de o frumuseţe îngerească i-a spus monahului Ioasaf: „Frate, te prefaci că nu ştii cine este Împăratul şi cine sunt eu? Nu mă cunoşti? Eu, pentru că mi-ai arătat dragostea ta şi pentru că ai chemat numele meu, am venit să te prezint Împăratului. Urmează-mă acum, să mergem cât mai degrabă la Împăratul nostru.”

Monahul Ioasaf a început să păşească alături de tânărul [acela] şi, cum mergea, se gândea în ce fel să-l întrebe cine este el care-i arată atâta dragoste şi interes, dar iarăşi şovăia şi-i lipsea îndrăzneala să-l întrebe, spunându-şi în sinea sa: „Poate o să aflu mai târziu.”

După ce au străbătut acea câmpie imensă şi au ajuns la capătul ei, au intrat pe-un drum îngust şi foarte lung cu ziduri preaînalte, iar locul era atât de sălbatic, încât monahul Ioasaf s-a speriat, s-a tulburat şi a început să fie cuprins de frică.

Întotdeauna trebuie să spunem rugăciunea

Atunci călăuza sa i s-a adresat cu chipu-i zâmbitor şi vesel: „De ce, frate, te biruie nepurtarea de grijă şi-ţi laşi mintea să fugă în toate părţile şi nu iei aminte la cercetarea numelui dumnezeiesc al Domnului nostru Iisus Hristos? Sau nu ştii câtă pagubă are de suferit cel care nu se îngrijeşte şi uită să spună rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!» şi nu rosteşte întreagă rugăciunea cu fiecare respiraţie a sa, şi cât folos câştigă cel ce cercetează numele cel mântuitor de lume al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos?

Omul care spune această rugăciune se eliberează de patimi şi de păcate şi se face sălaş al Sfintei Treimi, şi atunci poate ajunge la dragostea desăvârşită, din care te-ai împărtăşit întrucâtva şi tu, cel ce ai cunoscut dulceaţa şi roadele milostivirii dumnezeieşti. Cât o să mai lâncezeşti în somnul nepurtării de grijă, fără a te trezi din nevolnicia răutăţii? Aminteşte-ţi purtarea ta de la început şi evlavia pe care o aveai şi schimbă-ţi modul de viaţă! Oare Dumnezeu nu ţi-a dat harul Său ca să înţelegi ceea ce este drept? Şi nu tu însuţi ai pus-o mijlocitoare pe Preasfânta Fecioară şi de Dumnezeu Născătoare Maria spre a ta mântuire?”

Monahul Ioasaf, pe când călăuza sa îi spunea acestea, s-a smerit foarte în inima sa şi a început să rostească rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Şi, cu cât spunea rugăciunea, cu atât inima i se aprindea de dragostea lui Dumnezeu şi au început să fugă toate gândurile ce aduceau tulburare minţii lui. Şi aşa a fost eliberat de lipsa de curaj şi fără zăbavă a primit dumnezeiască putere.

Călăuza minunată i-a spus: „Vezi că acum ești mai bine. Dacă îți dorești mântuirea sufletului, să nu lași niciodată să dispară de pe buzele, din mintea și din inima ta rugăciunea aceasta și vei ajunge să ai o minte și o inimă curate, pe care le va umple iubirea dumnezeiască, și vei cunoaște tainele lui Dumnezeu. Ia aminte însă să te învredniceşti în faţa duhovnicului și a călăuzei vieții tale duhovniceşti de o mărturisire curată, amănunțită și zilnică despre tot ce ți se întâmplă sau ţi se arată.”

În timp ce călăuza aceea cu chip îngeresc îi spunea toate acestea, înaintând pe drumul acela îngust, cu zidurile pe care erau zugrăvite cruci ce arătau drumul, și-a făcut semnul crucii, spunând: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne Hristoase, și sfântă Învierea Ta slăvim”, îndemnându-l şi pe monahul Ioasaf să facă la fel.

Puntea ridicată peste înfricoșătoarea groapă

După ce au mai mers o bună bucată de timp și au ajuns la capătul celălalt al drumului, au dat peste niște prăpăstii și stânci abrupte. Frica și groaza te cuprindea doar la vederea acelei gropi întunecate și neguroase, ale cărei adâncime şi întindere păreau asemenea unui ocean nețărmurit, iar întunericul ce-o învăluia putea fi prins cu mâna. Mai încolo de acea groapă, foarte departe, se zărea un munte preaînalt, ce ajungea până la cer.

În mijlocul acestei gropi cumplite se afla o punte înfricoșătoare, dintr-un singur lemn rotund, a cărui grosime nu era mai mare de o palmă. Un capăt al punții se sprijinea în partea unde se sfârşea drumul cel îngust, iar celălalt ajungea până la poalele acelui munte înalt. Atunci când sufla vântul, puntea se legăna ca frunza pe ram.

Frica și groaza au pus stăpânire pe fratele Ioasaf de cum a înțeles că trebuie să treacă pe această punte, ca să ajungă în cealaltă parte, la poalele muntelui. Atunci minunata călăuză l-a făcut din nou atent asupra rugăciunii pe care o nesocotea și a gândurilor care-i provocau teama și împuținarea inimii. I-a spus, aşadar, părintelui Ioasaf: „Frate, dă-mi mâna și spune neîncetat rugăciunea, fără să te gândești la nimic altceva.”

Astfel, ținându-se de mână, pășeau pe punte fără frică, cu toate că aceasta, după cum am spus, se mișca asemenea unei frunze pe ram. Când au ajuns la mijlocul acelei gropi întunecate și înfricoșătoare, călăuza i-a spus părintelui Ioasaf: „Aici fă-ți cruce și cheamă în rugăciune numele plin de har al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria cea plină de dar, pentru că în acest loc preasfântul ei nume are multă putere.”

Fratele s-a însemnat cu semnul crucii şi şi-a spus în mintea sa: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi mie, păcătosului!” şi, o minune, a primit atâta putere şi curaj, încât au dispărut frica şi toată puţinătatea de suflet, în ciuda clătinărilor punţii.

După multă vreme au izbutit să treacă puntea şi au ajuns la poalele muntelui. Din dragostea ce i-o purta, călăuza încă îl mai ţinea de mână şi păşeau nedespărţiţi.

Când au început să urce muntele, drumul era anevoios şi abrupt, dar plăcut, pentru că de-o parte şi de alta era împodobit cu pomi frumoşi, măslini şi nenumărate flori.

Când au ajuns în vârf, au aflat o poartă mare deschisă. Şi-au făcut semnul crucii de trei ori şi au intrat înăuntru. De acolo fratele Ioasaf a văzut cum se întindea o altă câmpie, mult mai mare decât cea dintâi, care semăna cu tăria cerului. Frumuseţea şi priveliştea acestei câmpii erau de nedescris. Nu există cuvinte ca să redea splendoarea acelei câmpii, pentru că nu-şi află asemănare cu nici un lucru pământesc, nici pana nu-i în stare s-o descrie, nici mintea nu poate pricepe câte-a văzut monahul Ioasaf, fiindcă pe cât înainta, pe atât era cucerit de armonia şi frumuseţea locului, încât nu voia decât să rămână acolo.

După ce au mers câtăva vreme, fratele Ioasaf a văzut mulţi oameni care purtau veşminte călugăreşti, dar care nu erau negre: aveau o nuanţă roşiatică şi sclipeau ca lumina. Iar chipurile lor străluceau asemenea soarelui. Unii erau tineri, alţii bătrâni, dar toţi deopotrivă erau frumoşi la înfăţişare.

Când s-au apropiat, i-au întâmpinat cu multă bucurie şi dragoste şi i-au spus călăuzei: „Bucură-te, Mare Mucenice Gheorghe, cel de Hristos iubit!”, iar călăuza cu chip de înger şi atotstrălucitoare le-a răspuns: „Bucuraţi-vă şi voi, cuvioşilor de Hristos iubiţi!”

Învăţătură despre zădărnicia lumii

Atunci cu toţii s-au întors spre fratele Ioasaf şi i-au spus: „Frate, dacă cineva va câştiga întreaga lume, dar îşi va păgubi sufletul, care-i va fi folosul? Dacă vei trăi pe pământ o sută, două sute şi chiar o mie de ani şi te vei desfăta de toate acele bunuri înşelătoare ale vieţii şi vei câştiga tot aurul, argintul, pietrele preţioase şi mărgăritarele, tot va trebui să înfrunţi ceasul cumplit al morţii, când sufletul se va despărţi de trup. Şi atunci ce folos îţi vor aduce toate cele pe care le-ai dobândit? Case, palate, averi, titluri şi demnităţi lumeşti, ostăşeşti, bisericeşti? Nimic din toate acestea nu poate să te ajute sau să-ţi folosească în ceasul şi în clipa în care îţi vei da sufletul. Toate acestea vor părea o umbră şi o nălucire, care a trecut şi s-a risipit, precum spune şi Duhul Sfânt, Dumnezeul nostru: «deşi tot pământeanul trece prin viaţă ca o umbră, se tulbură în zadar, strânge comori şi nu ştie cui le adună pe ele. Şi acum cine este răbdarea mea? Oare nu Domnul? Şi fiinţa mea de la Tine este» (Ps. 38, 7-9).

De aceea, frate, lasă nepurtarea de grijă şi întoarce-te la viaţa ta cea dintâi virtuoasă, plină de evlavie, străpungere a inimii şi smerenie, ca să fii bineplăcut lui Dumnezeu şi să te învredniceşti să vii aici pentru totdeauna, la această viaţă fericită pe care te-ai învrednicit să o vezi, mulţumită ocrotitorului tău, Marele Mucenic Gheorghe, care îţi poartă o dragoste atât de mare şi te-a adus să vezi aceste frumuseţi minunate şi pline de desfătare ale cerului şi Raiului; pe acestea Stăpânul Hristos le dăruieşte celor care din dragoste faţă de El se lipsesc de amăgitoarele bunuri trecătoare şi pământeşti, pe care într-o bună zi, vrând-nevrând, le vor lăsa în urmă.

Fiu al lui Hristos şi frate al nostru, să nu alegi cele trecătoare în locul celor veşnice! Să nu laşi să te stăpânească nepurtarea de grijă şi trândăvia, părăsind lupta duhovnicească, ce-ţi va da ca răsplată dragostea lui Hristos.

Să nu alegi dragostea lumii înşelătoare, care te va duce la păcat, căci păcatul te va prăvăli în iad, în răutate şi nimicire, ca să rămâi îmbrăţişat cu stăpânul răutăţii, satana, şi să arzi dimpreună cu el în tartar.

N-ai acest drept, nici tu şi nici un alt creştin, pentru că pe noi ne-a [răs]cumpărat Stăpânul Hristos prin cinstitul şi preasfântul Său sânge, pe care l-a vărsat pe cruce. Să nu aduci întristare Mântuitorului şi Izbăvitorului nostru Dumnezeu, aducând bucurie lui satana – nimicitorul de suflete şi crudul ruinător al vieţii oamenilor.

Dacă vrei ca şi noi să nu încetăm să-L rugăm pe Dumnezeu cel în Trei Ipostasuri pentru mântuirea ta şi a tuturor oamenilor, îndreaptă-ţi viaţa, adu bucurie lui Dumnezeu şi nouă, care iubim lumea întreagă şi voim ca voi toţi să veniţi în Rai, întru Împărăţia Cerurilor.”

Apoi s-au întors spre călăuza monahului Ioasaf şi i-au spus: „Gheorghe, iubitul lui Hristos şi al nostru, îngrijeşte-te de acest suflet, spre a-l înfăţişa Împăratului a toate, pentru că mare este îndrăzneala ta în faţa Lui!”

După ce au plecat de acolo şi s-au îndepărtat un pic, după [toate] acestea câte le-a auzit, fratele Ioasaf a cunoscut cine este călăuza sa – ocrotitorul şi Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – şi şi-a amintit de cuvântul pe care i l-a spus la prima câmpie: „că eu îl voi călăuzi, fiindcă are o dragoste aparte faţă de mine” şi şi-a mai amintit că, atunci când a venit în Sfântul Munte, l-a pus în faţa Mântuitorului Hristos ca mijlocitor pentru mântuirea sa. În plus, fusese şi martor la multe minuni de câte ori chemase numele lui şi sufletul său a început să fie inundat de dragoste duhovnicească; nu putea să se mai stăpânească: s-a apropiat de Sfântul Gheorghe, călăuza sa, l-a îmbrăţişat şi l-a ţinut strâns la piept pentru multă vreme.

O treaptă mai înaltă a vredniciei monahale

Au străbătut acea frumoasă câmpie încă destulă vreme, şi monahul Ioasaf a văzut şi pe alţii care purtau veşminte monahale, asemenea celor dintâi, însă aceştia erau mai plini de slavă şi mai strălucitori decât cei dinainte, dar şi mai puţini decât aceia.

Atunci monahul Ioasaf a întrebat-o pe călăuza sa: „Sfinte al lui Dumnezeu, cine sunt aceştia şi care sunt izbânzile din viaţa lor, de sunt atât de slăviţi?” Sfântul i-a răspuns: „Frate, aceştia sunt dintre cei de astăzi, monahi ai acestor vremuri, care s-au nevoit fără nici o călăuză şi doar din libera lor alegere au încercat să calce pe urmele vieţii monahilor de demult şi au bineplăcut lui Dumnezeu asemenea acelora şi pentru aceasta Dumnezeu i-a slăvit aici în veci.”

Fratele Ioasaf i-a spus Sfântului: „Astăzi s-a pierdut orice urmă de virtute. Cum e cu putinţă să se afle în lume oameni aleşi asemenea acestora?” Călăuza i-a răspuns: „Frate Ioasaf, astăzi în lume se află foarte puţini astfel de oameni aleşi, numai că acela care va pune în practică până şi cea mai mică virtute, îndură după putinţă ceea ce îi face fratele şi nu osândeşte pe nimeni, va bineplăcea lui Dumnezeu şi «mare se va chema întru Împărăţia Cerurilor».

Pentru că, frate, astăzi exemplul cel bun s-a pierdut şi nu se mai află, în timp ce răul, adică egoismul, trufia vieţii, viciul şi neomenia s-au înmulţit; oriunde te duci, oriunde îţi întorci privirea şi oriunde te aşezi, vezi răul în faţa ta.

S-a pierdut adevărul, domneşte minciuna, nedreptatea şi toată necinstea s-au înmulţit şi uneltirile au sporit. Cuvântul lui Dumnezeu a încetat să mai iasă din gurile şi inimile oamenilor.

S-au pierdut filantropia, milostenia, dreptatea, grija pentru aproapele, a dispărut dragostea şi în locul acestora au crescut printre oameni ura, invidia şi alte patimi asemenea lor.

Şi, după cum spune Sfânta Scriptură, «Toţi s-au abătut, împreună, netrebnici s-au făcut. Nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este». Prin urmare, foarte puţini sunt cei care se nevoiesc astăzi în virtute, iar aceştia fac binele din propria lor alegere şi voinţă. Aceştia sunt răsplătiţi veşnic şi sunt slăviţi de Preabunul Dumnezeu mai mult decât Sfinţii de altădată, care nu aveau de înfruntat faţă către faţă răul ce astăzi s-a învârtoşat peste măsură.

De aceea, toţi oamenii doritori ai mântuirii sufletului şi cu atât mai mult cei care pentru dragostea lui Hristos lasă lumea şi bunurile sale amăgitoare şi urmează idealul înalt al monahismului ar trebui să aibă rugăciunea împletită cu aducerea aminte de moarte, iar rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!» să nu lipsească din gura lor, ci să le fie unită cu respiraţia. De asemenea, ziua şi noaptea să se roage Stăpânei de Dumnezeu Născătoare şi tuturor Sfinţilor să mijlocească pentru mântuirea sufletului lor, fiindcă «mult poate rugăciunea Maicii pentru îmbunarea Stăpânului» şi «mult poate rugăciunea stăruitoare a Dreptului».”

Acestea i-a spus Sfântul Gheorghe fratelui Ioasaf şi apoi şi-au continuat drumul spre Împăratul.

Păşind spre răsărit, au văzut de departe o clădire impunătoare, asemenea unui palat măreţ, cu fortificaţii foarte înalte, cu totul de aur, care luminau şi străluceau în toată câmpia aceea.

Fratele Ioasaf, orbit de acea dulce şi frumoasă lumină, a întrebat-o pe călăuza sa: „Sfinte Gheorghe, ce palat este cel de acolo?” Sfântul i-a spus că acela este palatul „Singurului Împărat”, unde aveau să ajungă în scurt timp.

Când s-au apropiat, îi aşteptau la intrare bărbaţi de diferite ranguri şi plini de slavă, cu toţii luminoşi şi asemenea îngerilor la chip, şi cu multă bucurie i-au salutat cu îmbrăţişarea „în Hristos” şi i-au condus într-o sală strălucind de pietre preţioase şi aur. Mărgăritare şi briliante scânteiau şi răspândeau o dulce şi limpede lumină. La dreapta intrării era zugrăvită icoana Domnului nostru Iisus Hristos, iar în stânga cea a Stăpânei de Dumnezeu Născătoare şi Pururea Fecioarei Maria şezând pe tron.

În sala aceea se afla o mulţime nenumărată de oameni în haine şi veşminte călugăreşti, care revărsa o lumină orbitoare şi o slavă negrăită. Aveau în mâinile lor cruci şi ramuri cu o aromă îmbătătoare.

Cu toţii, dimpreună cu Sfântul Gheorghe, l-au luat pe fratele Ioasaf pe mâinile lor şi au cântat în faţa icoanei lui Hristos şi a Preasfintei „Cuvine-se cu adevărat…” atât de melodios şi frumos, încât părea că nu se va sfârşi niciodată, apoi şi-au făcut semnul crucii şi s-au închinat la sfintele icoane ale lui Hristos şi Preasfintei. Atunci acei binecuvântaţi sfinţi i-au spus monahului Ioasaf: „Frate, toate acestea pe care le vezi au loc pentru tine; poartă de grijă să fii bun, vrednic şi sârguincios, ca să vii şi tu aici cât mai curând.” După aceea s-au retras cu toţii şi au rămas doar Sfântul Gheorghe şi monahul Ioasaf. Atunci s-a deschis o uşă mare şi s-a auzit o voce preasuavă dinăuntru: „Mare este îndurarea Ta, Doamne, spre fiii oamenilor!” şi fratele Ioasaf a văzut, aşa cum scrie şi Apostolul Pavel: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.” A văzut o măreaţă şi preafrumoasă biserică, dar cu o întocmire greu de înţeles.

În mijlocul ei se afla un tron preaînalt şi foarte slăvit, care părea a fi din cărbuni aprinşi şi strălucea mai mult decât soarele. Pe tron şedea „Împăratul slavei”, iar în jurul său nenumăraţi oameni în veşminte de ostaşi ce scânteiau asemenea fulgerelor. Împăratul era precum e Stăpânul Hristos în icoană. Pe cap purta o coroană cu pietre preţioase şi fiecare dintre acestea părea a fi asemenea unui fulger!

Frumuseţea chipului Domnului nu se poate descrie: „Cel minunat prin frumuseţea Sa mai mult decât fiii oamenilor.” Ah! aceasta nu poate fi pusă în cuvinte. Numai cel care se învredniceşte de vederea ei poate să priceapă înţelesul frumuseţii Domnului.

Nu are îmbrăcăminte de nuntă pentru a intra înăuntru

Fratele Ioasaf, aflându-se la uşă, nu se mai sătura privind. Atunci a intrat înăuntru Sfântul Gheorghe, a făcut semnul crucii, trei metanii şi s-a închinat Împăratului, apoi a ieşit afară ca să-l ia şi pe monahul Ioasaf, dar atunci s-a auzit o voce care i-a spus: „Lasă-l pe acesta, nu este vrednic să intre înăuntru, nu are îmbrăcăminte de nuntă!”

Când monahul Ioasaf a auzit acestea, s-a cutremurat, temându-se că Împăratul îl va judeca, dar şi-a revenit deîndată şi a început să spună cu multă ardoare şi râvnă rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă şi pe mine cu mila Ta!” Sfântul Gheorghe a intrat iarăşi înăuntru, a căzut la picioarele Împăratului şi L-a rugat zicând: „Doamne, adu-Ţi aminte de sângele vărsat pe Cruce pentru mântuirea oamenilor, Te-ai făcut om ca să vindeci şi să-i mântuieşti pe păcătoşi, de aceea mă rog şi Îţi cer, Doamne, iartă şi acest suflet păcătos şi condu-l pe calea mântuirii! Ştiu, Doamne, că asemenea unui adânc nemărginit este oceanul milostivirii Tale.”

Şi Împăratul i-a răspuns: „Gheorghe, cunoşti bine dragostea pe care i-am arătat-o şi harul pe care i l-am dat spre a cunoaşte aceste taine ascunse ale iubirii Mele dumnezeieşti, pe care mulţi şi mari nevoitori le-au cerut, dar nu au avut parte de ceea ce el însuşi a primit. Acesta n-a avut în sufletul său dragoste pentru Mine, M-a dispreţuit şi a ales nepăsarea, şi pentru cele înşelătoare ale lumii M-a nesocotit pe Mine şi dragostea Mea, de aceea nu este vrednic de iertare.”

Sfântul Gheorghe, continuând să sărute picioarele Domnului, I-a spus din nou: „Da, Doamne, cunosc prea bine că, de-l vei judeca după dreptatea Ta, nu doar nu trebuie iertat, ci este şi vrednic de pedeapsă. Cu toate acestea, iarăşi Te rog să prisosească milostivirea Ta asupra lui. Ai văzut, Doamne, voia sa şi cele ascunse ale inimii sale pururi sunt înaintea Ta, primeşte cererile inimii lui şi mântuieşte-l cu puterea Ta, Stăpâne Mult-milostive.

Cunoşti, Doamne, că «lumea zace sub puterea celui rău»; astăzi s-a înmulţit răutatea şi nu există pildă de bine. S-a înmulţit păcatul, dar să prisosească harul Tău, Doamne, să se mântuiască robul Tău acesta, pentru că voia sa este bună, dar obişnuinţa răului îl biruie. Te rog, ajută-l şi mântuieşte-l!”

Îndelungă răbdarea Împăratului Hristos

Şi Împăratul i-a spus: „Iubite Gheorghe, văd şi cunosc starea lumii, nesocotirea poruncilor Mele, cum virtutea s-a stins şi păcatul s-a înstăpânit. Lumea prin sodomie, preadesfrânare, desfrânare, nedreptăţi şi toată necinstea şi uneltirea a fost pângărită; nu doar bărbaţii şi femeile din lume mă întristează, ci şi monahii, preoţii, ieromonahii, arhiereii creştini ortodocşi, toţi laolaltă străpung în fiece zi măruntaiele Mele şi Mă răstignesc din nou cu fărădelegile lor. Toate acestea le sufăr fără a ţine minte răul, le rabd şi aştept pocăinţa şi îndreptarea, fie şi chiar a unuia dintre ei. Vrerea şi dorinţa Mea este ca toţi oamenii să se mântuiască şi nimeni să nu fie supus pedepsei. Pentru aceasta Mi-am vărsat sângele pe Cruce şi Mă jertfesc în fiecare zi. Dar ei, în loc să se îndrepte, zilnic Mă ocărăsc şi Mă hulesc. Iar acesta pentru care Mă rogi n-a încetat până astăzi să-şi facă voia. Prin mijlocirea multor duhovnici nu am contenit să-i arăt calea cea dreaptă, spre a se mântui, dar acesta se împotriveşte, cade în nepăsare şi dispreţuieşte poruncile Mele, nesocoteşte, nu ia seamă şi nu cunoaşte iubirea şi jertfa pe care o fac în fiecare zi pentru el şi pentru fiecare om în parte, ci toţi deopotrivă Mă defaimă.”

Atunci Sfântul Gheorghe a căzut din nou la picioarele Domnului şi, îmbrăţişându-le, I-a spus cu umilinţă: „Adu-Ţi aminte, Doamne, de sângele meu pe care din dragostea pentru Tine l-am vărsat şi dăruieşte-mi mie acest suflet. Da, Doamne, iartă-l, mă rog Ţie, şi învredniceşte-l să bea paharul dragostei care este paharul curăţirii, pe care şi el voieşte să-l bea şi să facă voia Ta cea sfântă.”

Paharul Mântuirii

Şi cu chipul luminos Stăpânul Hristos i-a zis: „Să se facă voia ta, Gheorghe!” Cu dreapta i-a dat un pahar şi i-a spus: „Ia paharul cu băutura aceasta şi dă-i-l să-l bea tot. Acesta este paharul dragostei Mele. Toţi Sfinţii din acest pahar au băut, pentru că în viaţa cea trecătoare acesta se face un pahar plin de chinuri, amărăciuni şi suspine, boli, suferinţe şi necazuri şi, în cele din urmă, sfârşeşte cu martiriul şi moartea trupului, pentru ca sufletul să se curăţească şi acela care cu răbdare şi stăruinţă va bea paharul acesta până la ultima picătură «spre viaţa de veci» să se veselească pururi dimpreună cu Tatăl, cu Mine şi cu Duhul Sfânt.”

Sfântul Gheorghe, cu bucurie, îndrăzneală şi veselie, a luat din mâinile Stăpânului Hristos paharul plin cu un fel de vin roşu, pe care Domnul l-a binecuvântat şi i l-a dat fratelui Ioasaf, iar acela, cu multă râvnă, şi-a făcut cruce şi l-a băut tot. I s-a părut atât de bun şi dulce, că de îndată flacăra iubirii s-a aprins într-atât în sinea sa, încât nu-şi mai putea stăpâni simţirea. S-a avântat în biserica aceea, s-a dus aproape de tron, şi a îmbrăţişat cu dor şi multă iubire picioarele lui Hristos, şi le-a sărutat cu multă bucurie, nevoind să se mai desprindă de Împăratul.

Atunci s-a auzit un glas care spunea: „Gheorghe, ia-l pe fratele Ioasaf ca să se ducă să se nevoiască pentru a dobândi iubirea Mea de la început, pe care a pierdut-o din nepăsare; şi când va fi îndeajuns de pregătit, la vremea potrivită îl voi învrednici să bea paharul pe care l-am băut şi Eu.”

Călăuza sa, Sfântul Gheorghe, l-a ridicat pe fratele Ioasaf şi, după ce au făcut trei mătănii fiecare şi s-au închinat preacuratelor picioare ale Domnului, I-au mulţumit fierbinte, au ieşit afară din acea biserică strălucitoare, i-au salutat îmbrăţişându-i pe toţi cei ce se aflau în pridvorul şi în „curţile Domnului” şi au început a face cale-ntoarsă.

Fratele Ioasaf i-a spus călăuzei sale: „Sfinte Gheorghe, fratele meu drag, nu este cu putinţă să rămân aici unde ne aflăm acum şi să nu mă mai întorc în lume?”

Sfântul Gheorghe i-a răspuns: „Dragul meu, asta este cu neputinţă, pentru că voia Domnului, precum ai auzit, este să te duc înapoi, să te nevoieşti, să te pregăteşti în toată virtutea, să păzeşti toate poruncile Domnului, să fii încercat cu chinuri şi să te curăţeşti ca aurul în foc. Astfel te vei căli cu ajutorul lipsurilor şi necazurilor vieţii şi apoi, pe drept, prin mila şi voia Stăpânului Hristos, vei veni şi vei rămâne aici să te bucuri de slava lui Hristos în veac.”

Ultimele porunci ale Sfântului Gheorghe

Aşa au trecut iarăşi prin acea frumoasă câmpie şi au văzut toate minunăţiile descrise mai înainte şi, în cele din urmă, au ajuns la poalele muntelui. Atunci Sfântul Gheorghe l-a luat de mână pe fratele Ioasaf şi au păşit pe punte. Când au ajuns la mijloc, Sfântul s-a oprit şi i-a zis: „Scumpul meu frate, «Împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea». Ai văzut milostivirea lui Dumnezeu, să nu te arăţi nerecunoscător şi nemulţumitor faţă de Binefăcătorul nostru Dumnezeu. Luptă-te să câştigi iarăşi iubirea de la început şi atunci să fii încredinţat că harul lui Dumnezeu şi acoperământul şi ajutorul Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare vor fi întotdeauna cu tine, iar eu, la rândul meu, nu te voi lăsa fără sprijin.” Apoi l-a însemnat de trei ori cu semnul Crucii şi s-a făcut nevăzut.

Satana nu-l poate vătăma pe creştinul adevărat

Atunci au urmat tunete şi tulburare dedesubt în genunea aceea întunecată şi se auzeau glasuri care spuneau: „Acum, când călugărul a rămas singur, haideţi să-l prăvălim în adânc!” Demonii scrâşneau din dinţi, strigau şi iscau o mare neorânduială şi freamăt, dar nimeni nu îndrăznea să se apropie de monahul Ioasaf. Se năpusteau asupra lui şi cu glasuri sălbatice spuneau: „Veniţi cu toţii acum, înainte de a veni Gheorghe, să-l prăvălim jos!”

Fratele Ioasaf s-a aflat fără de ajutor la mijlocul acelei punţi înfricoşătoare şi nu putea să meargă nici înainte, nici înapoi ca să scape din mâinile demonilor vicleni. Aflându-se în această stare grea, şi-a ridicat ochii la cer şi a spus: „Doamne, ajută-mi în clipa aceasta, în care mă paşte primejdia de a fi înghiţit de demonii cei de sub pământ!” Atunci a venit un glas din cer şi i-a spus: „Frate, nu trândăvi. Spune rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase…» şi, prin mijlocirea Stăpânei de Dumnezeu Născătoarei, prin fapte bune şi credinţă, când te nevoieşti, demonii nu te pot vătăma. Nu-ţi fie teamă şi-ţi vei afla izbăvirea!”

De îndată fratele a început din ce în ce mai fierbinte să rostească rugăciunea şi să cheme mijlocirile şi ajutorul Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare şi ale Marelui Mucenic Gheorghe şi, fără să apuce să se dumirească, şi-a venit în sine, aşa cum se afla în strană rugându-se, după încheierea dumnezeieştii Liturghii.

În felul acesta a luat sfârşit această vedenie pe care a avut-o primul stareţ şi întemeietor al Obştii de iconari a Ioasafeilor din Kavsokalivia, Ioasaf monahul, din Cezareea Capadociei, pe când era încă un monah începător, având grijă de Conacul din Karyés, sediul delegaţiei Mănăstirii Sfântul Pantelimon, înainte de a deveni Mănăstire cu obşte de monahi ruşi. Puţin după această vedenie a plecat de la Mănăstire împreună cu alţi fraţi şi s-a dus în Kerasiá. Acolo a zidit o Chilie în numele Sfântului Gheorghe şi s-a -afierosit cu tot sufletul practicării rugăciunii minţii. Zi şi noapte, cu buzele, cu mintea şi cu inima spunea rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase…”, petrecându-şi cea mai mare parte din zi adâncit în dumnezeieştile cugetări prilejuite de această vedenie dumnezeiască. Nu a încetat să povestească obştii sale cele pe care le-a văzut şi le-a auzit şi, din gură în gură, această istorie folositoare de suflet a ajuns până la Stareţii Stareţilor noştri. Arta de iconar au învăţat-o, atât el, cât şi obştea sa, la Mănăstirea Sfântul Pantelimon şi în jurul anilor 1880 s-au mutat cu toţii la Kavsokalivia, acolo unde au construit frumoasa casă a Ioasafeilor, cu o preafrumoasă biserică închinată Sfântului Gheorghe; aceasta este şi cea mai veche casă de iconari, unde după câţiva ani, prin harul lui Dumnezeu, fratele Ioasaf a avut parte de un sfârşit cuvios şi fericit, spre slava lui Dumnezeu cel în Treime.

Patriarhul Ioachim

Era marele praznic al Maicii Domnului de la 15 august, care în vremurile de odinioară ţinea cincisprezece zile în Karyés, şi părinţii din toate părţile şi din Pustie îşi aduceau spre vânzare rucodelia lor.

În 1901-1903, pe când în Sfântul Munte se retrăsese ca exilat Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea, când s-a întâmplat să ajungă odată în Karyés, lângă biserica Protatonului, lângă bisericuţa Sfântul Nicolae, acolo unde este cimitirul laicilor care mor în Sfântul Munte, Patriarhul a zărit un monah în vârstă, cu mătăniile în mână, rostind rugăciunea şi vânzându-şi rucodelia – mătăniile făcute de el.

Patriarhul s-a uitat la bătrânelul acela şi a fost impresionat de înfăţişarea demnă şi de felul său smerit de a fi. A întrebat şi i-au spus că era un duhovnic şi că-şi vindea rucodelia sa. S-a apropiat, a cumpărat un şirag de mătănii şi l-a întrebat: „Cuvioase părinte, mi-au spus că eşti duhovnic şi aş vrea să vin la Coliba ta să mă spovedesc. Unde locuieşti?”

Patriarhul nu purta nici engolpion şi nici vreun alt semn distinctiv, pentru a-i fi recunoscut rangul, ci umbla asemenea unui simplu monah.

Duhovnicul nu ştia că este Patriarh şi, cu toată simplitatea ce-l caracteriza, i-a răspuns: „Sanctitatea Voastră, nu poţi intra în Coliba mea pentru că este foarte joasă, iar tu, după cum văd, eşti foarte înalt.” Într-adevăr, era foarte înalt, dar duhovnicul nu se referise la acest lucru, ci prin harul Duhului Sfânt a cunoscut lipsa de smerenie şi mândria caracterului său.

Patriarhul i-a spus duhovnicului: „Iubite, mă voi pleca şi astfel voi încăpea în Coliba ta. La nevoie, voi putea intra şi târâş. Este chiar atât de joasă?”

Duhovnicul i-a spus atunci Patriarhului: „Sanctitatea Voastră, dacă ţi-ai fi plecat gâtul, acum ai fi fost pe tron!”

Patriarhul Ioachim a fost surprins de aceste cuvinte, iar când a înţeles că duhovnicul nu ştia care-i era rangul – aşa cum el singur a mărturisit – mult s-a folosit de pe urma acestei lecţii de smerenie. Iar duhovnicul, se spune, era vestitul pentru virtutea şi harisma sa de a proroci şi prevesti părinte Grigorie, care se nevoia la Colibele de sihaştri de la Schitul Sfânta Ana Mică.

Părintele Daniil

La Coliba Sfântul Hrisostom care aparţine de Schitul Sfântul Pantelimon al Mănăstirii Cutlumuş se află încă în viaţă şi se nevoieşte în asceză monahul Daniil care, aşa cum ne-a mărturisit el însuşi şi cum ne-au adus la cunoştinţă şi alţi părinţi, este bolnav de mai bine de douăzeci de ani, are dureri de cap, de mijloc, de rinichi, de inimă, de picioare şi de multe ori îl doare tot trupul.

S-a dus la mulţi doctori, a făcut nenumărate analize, teste radiologice şi radiografii, însă rezultatul era întotdeauna acelaşi.

Doctorii nu găsesc nici o dereglare sau afecţiune somatică, fratele însă continuă să sufere de pe urma unei inexplicabile boli, căreia nu-i dau de capăt nici doctorii şi nici ştiinţa.

În urmă cu câţiva ani, pe 27 iulie, la privegherea de Sfântul Pantelimon, fratele Daniil, cu credinţă multă şi cu lacrimi în ochi, l-a rugat pe Sfântul Pantelimon: „Sfinte al lui Dumnezeu şi ocrotitorule al Schitului nostru, tu care eşti doctor şi pentru dragostea lui Hristos ai mucenicit şi ţi-ai vărsat sângele, arată-ţi iubirea şi roagă-L pe Stăpânul Hristos să-mi dea sănătate, ca să pot şi eu, sănătos fiind, să-I slăvesc numele şi să cânt la privegheri.”

Spunând acestea, monahul Daniil, de durere şi oboseală, a aţipit un pic şi i s-a arătat în vedenie Sfântul Pantelimon îngenuncheat în faţa tronului lui Dumnezeu şi rugându-L pentru sănătatea fratelui.

Monahul Daniil L-a auzit pe Stăpânul Hristos spunându-i Sfântului Pantelimon: „Frate al Meu şi Mare Mucenice Pantelimoane, oare tu eşti mai milostiv decât Mine? Sau îi iubeşti pe oameni mai mult decât Mine? Ştiu că din dragoste pentru Mine ţi-ai vărsat sângele tău, dar oare Eu nu Mi-am vărsat şi nu-Mi vărs în fiecare zi sângele Meu pentru mântuirea sufletelor oamenilor? Află că voia Mea este – şi de multe ori cu folos – ca trupul să fie bolnav pentru ca sufletul să se mântuiască. Aşa voiesc să se mântuiască mulţi oameni.”

La auzul acestora, fratele Daniil s-a trezit şi a slăvit numele lui Dumnezeu, i-a mulţumit Sfântului Pantelimon pentru ajutorul şi mijlocirea sa, şi de îndată, după cum ne-a mărturisit el însuşi, a scăpat de povara care-l apăsa şi a înţeles că trebuie să poarte cu răbdare, bucurie şi mulţumire crucea şi starea sa de boală.

Părintele Iosif

La acelaşi Schit al Sfântului Pantelimon monahul Iosif a vrut să repare o scândură care putrezise din dușumeaua Colibei.

A curăţat putregaiul, a luat măsurile cu exactitate, a tăiat scândura şi s-a dus s-o aşeze. Când să o pună la locul ei, a văzut că scândura era mai mare. A luat-o, a tăiat ce era în plus şi s-a dus iarăşi s-o aşeze. Atunci a văzut că era mai mică decât trebuia.

Părintele Iosif era de meserie tâmplar. Ia din nou măsurile, taie cu precizie o altă scândură la dimensiunile potrivite, merge s-o aşeze la locul ei, dar iarăşi, era prea mare. O scurtează, dar când se duce s-o fixeze, era prea mică. Atunci pierzându-şi răbdarea şi cu mânie a spus: „Haide, la naiba cu tine, diavole! Ce ai? Ce să-ţi fac să te potriveşti? Te-am măsurat şi te-am tăiat de patru ori. Acum ce dracu’ ai de nu te potriveşti?”

Bietul monah, în loc să spună rugăciunea şi să cheme ajutorul lui Dumnezeu pentru munca sa, a ales să pomenească pe diavolul, care nu a întârziat şi nu caută decât asemenea ocazii, de aceea s-a şi arătat în faţa lui cu înfăţişarea sălbatică şi i-a spus: „M-ai strigat, părinte? Ce este? Vrei ceva? Eu sunt aici să te ajut.”

Părintele Iosif speriat şi-a făcut cruce, a aruncat scândura şi a alergat la duhovnic să se spovedească, dar de atunci şi până astăzi au trecut mai mult de treizeci de ani şi încă nu poate să-şi revină. În minte i-au rămas frica şi o stare de absenţă, ca „recompensă” primită de la diavolul.

Aceasta ar trebui să fie o pildă pentru toți, mici și mari: nu trebuie să rostim numele diavolului nici în glumă. Pentru că diavolul îl face pe om să se înfurie și, la furie, îl face să defăimeze sau să hulească cele sfinte. Și dacă nu reușește, îl convinge să spună aproapelui, fratelui, copilului său sau chiar sieși: „Du-te la dracu!” Asta devine o obișnuință foarte rea și [astfel] mulți părinți își trimit co-piii „la dracul”.

În timp ce omul poate să dobândească obișnuințe bune și, în loc să zică „să te ia naiba”, ar putea spune „să te ia rugăciunea” sau „mânca-te-ar binele”³ sau, aşa cum obişnuiesc Părinţii să spună, „lua-te-ar rugăciunea” sau „Dumnezeu să te miluiască” – cea mai frumoasă rugăciune dintre toate. Așa omul se obișnuiește cu rugăciunea și cu rostirea lucrului bun întotdeauna, potrivit cu Sfânta Scriptură: „binecuvântați și nu blestemați” (Rm. 12, 14).

Monahii Kykleftés

Unii monahi au harisma răbdării și, cu ajutorul lui Dumnezeu, iau hotărârea nestrămutată și statornică să rămână toată viața lor în Mănăstirea sau Schitul sau Chilia unde s-au înscris, potrivit cu spusa scripturistică: „Fiecare, fraţilor, în starea în care-a fost chemat, în aceea să rămână înaintea lui Dumnezeu” (I Cor. 7, 24).

Alții iarăşi, cu acordul duhovnicului, rămân zăvorâți în Peșteri și Sihăstrii, unde sunt desăvârșit izolați de ceilalți părinți și frați; dar „nu toţi pricep acest cuvânt, ci aceia cărora le este dat” (Mt. 19, 11).

Există însă încă o categorie de monahi, pe care părinții de demult îi numeau kykleftés. Acești monahi, fie din râvna pentru virtute de a învăța multe, fie dintr-o obișnuință rea, fie de pe urma întovărășirii cu satana sau din cauza războiului pe care diavolul îl poartă împotriva lor, nu pot să rămână într-un singur loc sau într-o singură stare pe viață. Aceasta nu se întâmplă numai cu monahii, ci și cu mulți laici în viața de familie, care vădesc nestatornicie nu numai în ceea ce privește viața sau serviciul, ci chiar și caracterul.

Unul dintre acești monahi avea obiceiul de a nu putea sta într-un singur loc, ci pleca de la o Mănăstire și se ducea la alta și de acolo altundeva, și așa își petrecea viața trecând pe la toate locurile de ședere monahală atonită.

Într-o zi, pentru a nu știu câta oară s-a pregătit să plece de la o Mănăstire chinovială la o alta idioritmică, când, la ieșirea din Mănăstirea aceea, îl vede în fața sa pe diavolul, care îi spune: „Ava, iar pleci. Oh, părinte, de patruzeci de ani îmi rup picioarele și am obosit să te mai duc dintr-un loc în altul. Nu te-ai plictisit să tot pleci? Stai și tu o dată într-un loc anume!” Monahul i-a răspuns satanei: „Sfinții Părinți ne-au lăsat o tradiție după care, dacă nu putem rămâne într-un loc, putem să ne legăm de Muntele Atonului cu o funie și să umblăm prin tot Sfântul Munte, spre a aduna în felul acesta, de la toți Părinții, mierea virtuții și a vieții duhovnicești. Iar eu, pentru dragostea lui Hristos, fac același lucru. Tu însă ce treabă ai să te încurci printre picioarele noastre? Nu știi că Hristos în cele din urmă va birui? Domnul te-a certat pe tine, duh necurat. Înapoia mea, satano!” Este nevoie de multă luare-aminte, deoarece argumentul acesta este foarte riscant, pentru că ajunge un obicei rău, și bine este ca omul, în loc să umble dintr-un loc în altul, să fie statornic, consecvent și pozitiv în cuvintele, faptele, deciziile și în tot felul său de a fi, dacă vrea să sporească!

Minunea de netăgăduit a Preasfintei

La 3 octombrie 1948, în Karyés, capitala Sfântului Munte, aproximativ 800 de rebeli comuniști au atacat jandarmeria și pe guvernatorul politic al Sfântului Munte, d-l Panaghiotákos.

În dimineața acelei zile în care a fost declanșat atacul rebelilor, la Chilia Prorocului Ilie părintele diacon Dionisie prăznuia întru pomenirea Sfântului Dionisie Areopagitul și se săvârşea dumnezeiasca Liturghie în cinstea sărbătorii numelui său. La dumnezeiasca Liturghie veniseră mai mult de cincizeci de monahi. După cum se știe, dumnezeiasca Liturghie începe foarte devreme și se încheie pe la ceasurile 8-9 ale dimineții. Însă rebelii au început să atace, înainte de încheierea dumnezeieştii Liturghii, cu diferite arme de foc, pistoale mitralieră şi mortiere. Unul dintre obuze a căzut pe acoperişul Chiliei unde erau adunaţi monahii, care s-au speriat pentru că nu ştiau ce se întâmplă.

Din Pronia dumnezeiască şi prin ocrotirile Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, într-un chip cu totul neobişnuit obuzul nu a explodat şi astfel nici unul dintre Părinţi nu a păţit nimic, pentru că, dacă explozia s-ar fi produs, cu siguranţă nimeni n-ar fi scăpat cu viaţă.

Preasfânta a făcut nenumărate asemenea minuni în Grădina sa în vremea acelor ani negri ai ocupaţiei germane şi războiului de gherilă.

Iconarul nepăsător

Unul dintre cei mai buni artişti şi iconari din Sfântul Munte, atât de bun încât altul ca el, în arta pictării de icoane, după Emanuel Panselin (secolul al XIV-lea), nu s-a mai arătat, a fost Ioanichie Mavrópulos din Cezareea Capadociei.

A fost iniţiat în arta icoanei de către părintele Ioachim Ralidis, la Sfântul Schit Kavsokalivia. Dar, mulţumită străduinţei de care a dat dovadă, a ajuns să fie mult mai iscusit decât dascălul său.

Însă pe cât de sârguitor se arăta în arta icoanei, pe atât de insensibil şi indiferent era în privinţa credinţei creştine, şi cu mult mai nepăsător şi dispreţuitor în ceea ce priveşte idealul şi viaţa monahală. Era atât de necredincios, încât nu admitea nimic, nici măcar faptul că există Dumnezeu şi, în general, nu credea în nici una dintre Sfintele Taine ale Bisericii.

Prin urmare nu postea, nu mergea la biserică, nu se ruga, nu se împărtăşea şi adesea îi lua în râs pe monahi, numindu-i „fasolofagi”⁴, în timp ce slobozea şi alte acuze împotriva lor.

Se cunoştea cu Stareţul meu, monahul Ioachim, şi erau oarecum prieteni de pe vremea când vieţuiseră împreună la Schitul Kavsokalivia (1915-1916) şi, pentru că avea încredere în el, îi împărtăşea de multe ori secretele sale.

În anii 1923-1924, după ce a învăţat arta pictării de icoane, a plecat de la Schitul Kavsokalivia şi s-a aşezat în Karyés, la Chilia Sfântul Gheorghe, care aparţine de Marea Lavră şi se află deasupra Karéii, numită „a Skurtéilor”, acolo unde astăzi este ridicată biserica închinată Sfântului Nicodim, care adăposteşte capul acestuia. Acolo a continuat să practice rucodelia de iconar.

Când Stareţul meu se ducea în Karyés, părintele Ioanichie îl primea şi-l găzduia cu multă bucurie, împărtăşindu-i cu această ocazie nemulţumirile sale şi cerându-i să-i lămurească neînţelegerile legate de credinţa creştină şi de viaţa de călugăr.

Stareţul meu, om credincios şi cultivat duhovniceşte, cu toate că depunea mari eforturi, nu putea să-l convingă de adevărurile credinţei creştine şi de rolul important al monahismului pentru Creştinism şi Biserică.

Visul de neînţeles al bunicii

Într-o zi Bătrânul-Ioanichie, deja la o vârstă înaintată, i-a spus Stareţului meu: „Măi, părinte Ioachim, îmi tot spui că există Dumnezeu şi viaţă după moarte, că există judecată şi răsplată, adică pedeapsă veşnică pentru răul pe care îl face omul aici pe pământ şi plată veşnică pentru fiecare faptă bună, că există iadul pentru cei răi şi Raiul pentru cei buni, că există demoni care îi vor chinui veşnic pe păcătoşi şi altele asemenea pe care le susţin călugării şi popii. Eu socotesc că toate astea sunt basme şi că, de există Raiul şi iadul, acestea vor fi aici, în viaţa asta. După moarte, nefericite, nu există nimic. După ce mor eu nu-mi mai pasă de nimic. Ce spuneau elinii: «Pământul să se amestece cu focul»⁵. Aşa spun şi eu: trupul şi sufletul despre care-mi spui că există să mi se facă pulbere.

Şi de ce nu-mi spui, rogu-mi-te, a continuat părintele Ioanichie, cine a venit de dincolo, din viaţa cealaltă, de pe lumea cealaltă, să ne dea adeverire că există toate aceste lucruri, că există viaţă de veci?”

Duhovnicul meu încerca cu mărturii din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Evanghelie să-i demonstreze adevărul despre toate acestea, dar el nu voia să audă nimic din toate astea. Şi asta s-a repetat de mai multe ori.

În decursul unei astfel de discuţii, Bătrânul-Ioanichie i-a spus în taină duhovnicului meu: „Părinte Ioachime, un lucru m-a impresionat [cândva] şi a rămas întipărit în mintea mea şi nu pot să mi-l explic. Eram copil, aveam 12-13 ani, în satul meu natal, împreună cu fratele meu Tănase, cu tatăl şi cu bunica mea – mama tatălui meu –, când turcii ne-au alungat din casa noastră din Capadocia, şi, după ce mama mea a murit pe drum, am rămas noi patru şi ne-am stabilit într-o casă pustie din afara oraşului Trapezunt.

Acolo, într-o seară s-a arătat bunicii mele, în vis, un om grav, dar cu înfăţişarea plăcută şi, cu un ton rugător, i-a spus: „Te rog, bunică, să spui la copiii şi la nepoţii tăi să nu urineze pe mine!”

Bunica, pentru că eram vânaţi şi îngroziţi de turci, s-a gândit că este vorba de un vis obişnuit şi nu i-a dat nici o atenţie. Însă acest vis, care părea aievea, s-a repetat vreme de trei nopţi la rând, dar bunica din nou nu i-a spus nimic tatălui meu. În cea de-a patra noapte omul acela s-a arătat iarăşi în vis bunicii mele, dar de data asta foarte înfricoşător la chip, şi i-a spus ameninţător: „Eu sunt Gheorghe Eleftheriádis. Te-am avertizat de trei ori să le spui copiilor să nu se mai urineze pe mine, iar tu nu le-ai spus nimic. Află, aşadar, că de nu le vei spune să înceteze, o să aveţi parte de un mare rău.” Bunica s-a trezit speriată, l-a trezit şi pe tatăl meu şi de frică i-a spus totul.

Ce se întâmplase? „Eu şi cu fratele şi cu tatăl meu”, a povestit monahul Ioanichie Stareţului meu, „ieşeam noaptea pe o uşă dosnică, aflată în partea din spate a casei, traversam un gang descoperit şi acolo jos, unde se afla un câmp, urinam.

Atunci când bunica i-a spus tatălui meu visul, dimineaţa, de cum s-au ivit zorile, s-a dus cu bunica mea în locul unde urinam, au săpat adânc, mai mult de 2 metri şi ceva, şi au aflat un schelet uman într-un mormânt obişnuit. Au luat oasele, care erau curate, şi cu multă evlavie le-au spălat cu vin, după obicei, le-au tămâiat şi le-au aşezat într-o cutie pe care au pus-o pe un raft în casă.”

Visul de neînţeles al tatălui

În seara acelei zile se arată din nou acel serios şi grav necunoscut, de data aceasta cu faţa veselă, şi le spune tatălui şi bunicii – pentru că de data aceasta s-a arătat la amândoi: „Vă mulţumesc pentru binele pe care mi l-aţi făcut. Îl voi ruga pe Dumnezeu şi Cerescul nostru Părinte să vă apere de primejdii în viaţa aceasta, să vă răsplătească în viaţa viitoare şi să vă dăruiască Împărăţia Cerurilor.”

„Lucrul ăsta, părinte Ioachime, nu pot să mi-l explic. Cum este cu putinţă să existe Dumnezeu, altă viaţă, judecată şi răsplată. Toate astea nu încap în mintea mea nevolnică şi nu pot nici să le înţeleg, nici să mi le lămuresc, însă nici să le uit. Pentru că tatăl meu a făcut cercetări de-spre numele acesta în Trapezunt şi a aflat că a existat o familie bogată cu numele de Gheorghe Eleftheriádis în urmă cu trei sute de ani.

Dacă nu există Dumnezeu, dacă nu există altă viaţă, dacă nu există Împărăţia Cerurilor şi plată şi răsplată veşnice, atunci omul acela cum ni s-a arătat că există şi trăieşte şi că scheletul său, oasele sale au fost pângărite şi murdărite de necurăţiile şi de urina noastră? Iar când le-am descoperit, a venit şi ne-a mulţumit şi ne-a spus limpede că Îl va ruga pe Dumnezeu, pe Cerescul nostru Părinte ş.a.m.d., toate câte ni le-a relatat bunica noastră? Nimic din toate acestea nu-mi pot explica. Ce înseamnă oare?”

Judecată şi răsplată

„De asemenea, în toată viaţa mea am băgat de seamă că orice-ar face omul, fie dreptate, fie bunătate, neîndoielnic va primi plată. Nimeni nu poate tăgădui sau dezminţi sau să mă convingă că nu e aşa. Adică, de faci o nedreptate, vei fi pedepsit în aşa fel, că nu vei fi în stare să pricepi de unde ţi s-a tras. După cum spuneţi voi, călugării: «într-un fel greşim şi în alt fel suntem pedepsiţi pentru faptele noastre».

Dacă, de asemenea, faci vreo faptă bună sau milostenie, vei fi răsplătit în ascuns sau pe faţă. Când cineva, iarăşi, se va răzbuna, va fi pedepsit, şi într-un fel foarte crâncen.

Astfel, de multe ori, ajung în impas şi-mi zic: «De vreme ce nu există nimic, cine este cel care dirijează şi îndrumă toate astea?»”

Atunci Stareţul meu a găsit momentul prielnic şi i-a înfăţişat parabola pe care o spune Domnul nostru Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr (Lc. 16, 19-31) şi multe altele despre Dumnezeu (Mt. 5, 14-20; 6, 10-13; 7,21), Rai şi iad, după cum sunt descrise în diferite pericope evanghelice (Mt. 5, 22-29; 8,12; 3, 28; 13, 42; 13, 50; 23, 24-33; 24, 30) şi despre tot felul de pedepse, numite [astfel] de Sfinţii Evanghelişti: „focul cel nestins, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Mc. 9,43-44 şi 48; Lc. 13, 28 ş.urm.).

De atunci părintele Ioanichie a început să nu mai stăruie în îndoielile sale şi încet-încet a început să se gândească mai serios şi să cântărească aceste probleme într-atât, încât Dumnezeu l-a învrednicit, spre sfârşitul vieţii, să se spovedească cu o pocăinţă sinceră şi cu o adevărată zdrobire a inimii să creadă şi să ceară să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului, mărturisind şi primind toate Sfintele Taine ale Sfintei noastre Biserici. Astfel, a plecat din viaţa aceasta în pocăinţă şi îndreptare; cu credinţa fierbinte în viaţa veşnică şi cu nădejdea în mântuirea sufletului s-a dus aproape de Stăpânul Hristos spre a trăi veşnic.

Note:

1 Scil. locuitor al zonei Kapsála (n. trad.).

2 Prăznuită la 22 decembrie (n. trad.).

3 Așa cum obișnuia, de altfel, să facă și părintele Cleopa când spunea: „Mânca-v-ar Raiul!” (n. trad.).

4 Scil. mâncători de fasole (n. trad.).

5 Fragment din frază atribuită enigmatologului Panárktis (aprox. 450 î.Hr.), care afirma: „după ce voi muri, pământul să fie cuprins de foc” „(ἐµοῦ θανόντος γαῖα πυρί µιχθήτω)” (n. trad.).

Sursa: Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013, pp. 68-95 / Foto: Arhiva blogului

Fragmentul de față apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința editorului cărții, d-na Mihaela Voicu, căreia îi mulțumim.

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Interviu cu Starețul Efrem Filotheitul, ucenic al lui Gheron Iosif Isihastul (mai 2014, Mănăstirea Sfântul Antonie din Arizona)

Stareţul Efrem: Vedeţi această fotografie a stareţului Iosif isihastul? Am avut un mare stareţ. Era foc-foc, era un fenomen. Numai la cele cereşti se gândea. Cu acestea trăia. Două cuvinte ne spunea mereu: „răbdare, răbdare şi rugăciune”. Chiar şi aici ne ajută atât cât îi îngăduie Pronia lui Dumnezeu. Fiind sub ascultarea lui, niciodată nu ne certam între noi. Din exterior, unii ne creau probleme. Îl calomniau pe stareţ, îl învinuiau, dar stareţul Iosif zicea: „lăsați-i să zică ce vor! Noi să nu spunem nimic!”

R: Noi, părinte, suntem foarte neputincioşi în toate. Ce se va întâmpla cu noi?

Stareţul Efrem: Alte vremuri sunt acum. Altele sunt criteriile lui Dumnezeu pentru astăzi. Stareţul Iosif avea facultatea duhovnicească. Eu m-aş mulţumi ca voi să fiţi măcar la liceul duhovnicesc. Astăzi există o aşa de mare dezorientare duhovnicească. O mare vâltoare le tulbură pe toate. Să ţineţi cu tărie tradiţia pe care v-am lăsat-o şi să ştiţi că astăzi, a spune că Iisus Hristos este Dumnezeul nostru este considerată mărturisire de credinţă. Acest lucru nu-l vor puterile întunericului.

R: Părinte, după atâţi ani de nevoinţă, ce v-a rămas în suflet?

Stareţul Efrem: Toate sunt pe locul doi. Pe primul loc este numele lui Iisus Hristos. Acum, trecând anii, am văzut din experienţă, că doar cu dragoste se câştigă omul. Viaţa mea a fost osteneală şi durere, cu sărăcia, cu germanii, cu foametea de pe timpul stăpânirii, cu încercările şi cu necazurile din mănăstiri. Mare luptă! Numai numele lui Hristos şi al Maicii Sale m-a scos la liman. Orice om care nu pronunţă zilnic numele lui Hristos şi al Maicii Sale nu este creştin.

R: Adică rugăciunea lui Hristos este cel mai mare lucru?

Stareţul Efrem: Desigur! Şi asta deoarece avem în minte mereu pomenirea lui Hristos. Sfinţii Părinţi au fost luminaţi şi ne-au lăsat aceste dragi rugăciuni. Trei şi două cuvinte: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi!”. Nu este nevoie să citim enciclopedii şi nici multe cărţi. Cu aceste două rugăciuni ne mântuim toţi creştinii. Monahii, care nu au grijile mirenilor, se roagă mult şi ajung sus. Îi ajută mult şi Maica Domnului. Este ca şi cum ar vorbi la urechea lui Hristos, deoarece se dedică rugăciunii şi acesta este principala lor grijă. Cine are darul rugăciunii în inima lui, atunci când va muri, nu-l vor atinge vămile. După moarte, merge direct la Hristos. Nu are piedici, deoarece numele lui Hristos are putere. Dumnezeu este foc.

R: Şi acatistul Maicii Domnului este o rugăciune puternică?

Stareţul Efrem: Desigur! Când îl spunem, avem bucurie şi luminare de la Maica Domnului. Mult mă ajută Maica Domnului. Mă scoate din multe căi fără ieşire.

R: Astăzi suferim de deznădejde şi de nerăbdare.

Stareţul Efrem: Deznădejdea este întotdeauna de la diavol şi cel care deznădăjduieşte îşi pierde puterile lui. Temelia vieţii noastre este răbdarea. Când n-o avem, viaţa noastră se destramă.

R: Părinte, lumea, noi, ne aflăm într-o poziţie dificilă cu toate aceste care se întâmplă şi pe care le auzim în jurul nostru. Ne temem.

Stareţul Efrem: Da, intuim că se vor întâmpla lucruri catastrofale şi se întâmplă în fiecare zi, de aceea alergăm pe la mănăstiri şi pe la biserici, dar nu trebuie să ne temem. Ia gândiţi-vă, dacă doar o ceată de îngeri au devenit diavoli şi fac atâtea pagube, darămite nouă cete de îngeri, cât ajutor ne oferă? Odată L-am văzut pe Hristos pe tronul Său şi, lângă El, pe Maica Domnului, precum şi cetele îngerilor şi ale sfinţilor. Aşteptau semnul lui Hristos ca să ajute lumea în noua ei stare. Când ne umplem inima noastră continuu cu Hristos, pe zi ce trece credinţa noastră se întăreşte şi pe toate le depăşim. Maica Domnului mijloceşte şi se roagă pentru noi neîncetat ca să avem putere şi încredere.

R: Părinte la vârsta la care sunteţi, puteţi să vă rugaţi ca la început sau este diferit acum?

Stareţul Efrem: Mă rog mai bine ca la început. Desigur, nu am intensitatea rugăciunii stareţului Iosif Isihastul, dar rugăciunea este puternică şi asta mângâie sufletul meu, după atâtea prin care am trecut şi prin care trec.

R: De multe ori sfintele moaşte răspândesc mireasmă.

Stareţul Efrem: Este ca şi cum ar spune „suntem rude”.

R: Cancerul este atât de răspândit astăzi.

Stareţul Efrem: Bolnavii de cancer sunt mucenici. Încerc să-i întăresc prin rugăciunea mea, prin poveţele mele şi, când pot, îi vizitez.

R: Mulţi oameni trec prin încercări mari, fie din răutatea celorlalţi, fie din cauza greşelilor lor.

Stareţul Efrem: Când trăiesc aici iadul şi valorifică această stare după criteriile duhovniceşti, atunci când vor muri, nu vor fi judecaţi deloc, ci vor merge direct în braţele lui Hristos. Dacă nu valorifică acest iad după criteriile duhovniceşti, atunci vor fi chinuiţi şi în cealaltă viaţă. Voiam să vă spun ceva despre rai. Înainte să împlinesc 80 de ani, vizitam des raiul. Şi acum, desigur, dar vârsta îşi spune cuvântul. Odată m-a luat Hristos de mână şi mi-a zis: „aici ai făcut o biserică, aici ai spovedit şi s-a mântuit acel suflet, aici ai mângâiat, aici ai povăţuit…”, adică mi-a zis toate pe care le făcusem şi îmi transmitea bucurie în acelaşi timp în care vorbea. Atât de mare bucurie încât am zis: „Dragul meu Hristos, nu mai rezist. Nu mai pot purta mai mult. Voi exploda. Să mă întorci înapoi”. Şi m-am găsit iarăşi în chilia mea. Altă dată, în rai, am văzut un tânăr minunat. Avea lângă el un cal cu o coadă întoarsă, foarte frumos. Eram gelos în sinea mea. Voiam să am eu acest cal. Mă strigă şi îmi spune: „să mergi la armată să le spui că partea din spate o au nepăzită şi vor veni rebelii (adică diavolii)”. M-am dus şi le-am spus. Apoi m-am întors alergând să-i spun că am făcut ce mi-a zis. Acela m-a îmbrăţişat, m-a sărutat şi a încălecat pe calul lui zâmbind. Apoi a plecat.

R: Adică, părinte, se întâmplă multe în spatele nostru de care nu ne dăm seama?

Stareţul Efrem: Desigur! De aceea trebuie să fim atenţi la toate părţile. Atenţie mare! Vom fi duşi în faţa unui tribunal înfricoşător.

R: Iadul cum este?

Stareţul Efrem: Cum este? Groază, groază. Să nu meargă acolo nici măcar un pui de pasăre! Cum se îneacă oamenii în mare, aşa sunt sufocaţi acolo de chinurile iadului, alături de diavoli. Să ne rugăm pentru cei morţi. Este o mare milostenie. Mama mea era o femeie împodobită cu multe virtuţi. De cuvintele ei mi-am sprijinit toată copilăria mea. Înainte să moară, a fost ţintuită la pat doi ani şi zicea: „Părinte, spune-i lui Dumnezeu să mă ia. Am obosit”. Dar înainte să plece s-a luptat mult.

R: Cu cine s-a luptat?

Stareţul Efrem: Cu diavolii.

R: Ia-ţi văzut?

Stareţul Efrem: Da, la fel cum îi văd pe oameni.

R: Arhanghelul n-a ajutat-o?

Stareţul Efrem: Era în spatele ei. Se dăduse înapoi pentru a o lăsa să lupte de una singură ca să fie încununată.

R: Atât de multe auzim despre catastrofe care vin… Ce se va întâmpla cu noi care cerem ajutorul lui Dumnezeu?

Stareţul Efrem: După planul pe care îl are Dumnezeu cu fiecare om, va şi interveni pentru ca omul să se mântuiască. Măi, măi, prin ce vom trece! Mari strâmtorări! Atena are mulţi sfinţi ascunşi, la fel şi Sfântul Munte. Cu Sfântul Dimitrie sprijină Grecia de Nord. Am o deosebită evlavie la Sfântul Dimitrie. Cu sfântul lui mir adorm. Grecia i-a întors spatele lui Dumnezeu, de aceea va suferi mult. Astăzi, copiii din Grecia sunt, fie foarte luminaţi, fie foarte întunecaţi. Copiii familiilor cucernice sunt aluatul lui Hristos şi viitorul Greciei.

R: Multe femei suferă în familiile lor astăzi.

Stareţul Efrem: Hristos este foarte aproape de sufletele care sunt dispreţuite.

R: Anumiţi oameni au o harismă duhovnicească aparte. Cum se întâmplă asta?

Stareţul Efrem: Aceşti oameni, fie au fost nedreptăţiţi mult, fie au fost calomniaţi, fie s-au adâncit în acest „sector” şi, astfel, au primit o harismă. După cum îi ţinem isonul lui Dumnezeu, aşa ne şi cântă.

R: La Ierusalim, în ultimii ani, se întâmplă lucruri minunate.

Stareţul Efrem: Aş fi vrut şi eu să le văd. Acolo este leagănul lui Hristos. Sfânta Lumină este în fiecare zi la Sfântul Mormânt, dar de Paşti se dă ca un dar de obşte tuturor. Să mergeţi la Ierusalim. Acolo vedem ce a suferit Hristos pentru noi, iar noi, pe cât putem, să-I mulţumim şi să-I răsplătim pentru dragostea Lui. Mai demult am fost şi eu de câteva ori.

R: De multe ori se întâmplă să se înţeleagă un lucru greşit între noi.

Stareţul Efrem: Acestea sunt omeneşti. Nu vor lipsi niciodată. Să le depăşim şi să alergăm la Hristos. Să ne gândim la ceea ce ne-a pregătit Hristos după a Doua Venire, să ne gândim la frumosul – frumosul rai. Acum mergem în pridvorul raiului. Mintea omenească nu-şi poate imagina cum va fi frumosul-frumosul rai. Toate lumină! Toate mireasmă! Bucurie nespusă! Fericire! Nimic nu va fi învechit. Hristos le vrea pe toate noi în Împărăţia Sa. Nimic incomplet! Toate desăvârşite! Mama mea a murit la 95 de ani şi eu o văd în rai ca fiind de 30 de ani. Pe vremea ocupaţiei, aveam nişte vecini săraci la minte. Doi copii erau. Noi ne jucam şi ei încă se chinuiau să meargă, cu toate că eram de aceeaşi vârstă. I-am găsit în rai, deoarece muriseră de foame în timpul ocupaţiei, la vârstă fragedă. Le spun: „Ce faceţi aici? Cum petreceţi?” Îmi răspund: „Efrem, aici nu vorbim. Aici doar învăţăm, avem de studiat”. Ei nu ştiau nici măcar să-şi scrie numele lor şi acum, în rai, învăţau. Aceasta arată desăvârşirea raiului.

R: Mulţi oameni ajută mănăstirile în ceea ce priveşte diferitele nevoi pe care le au.

Stareţul Efrem: Tot ceea ce fac sunt consemnate în cer. Să aibă pace, sănătate şi binecuvântare la casele lor!

R: În Biserică eram oameni din toată lumea. Adică, ce frumos, părinte, ca a Sfinţilor Apostoli este lucrarea dumneavoastră: „Învăţaţi toate neamurile…”.

Stareţul Efrem: Sunt o nucă goală. Nu am făcut nimic.

R: La ce vă gândiţi la vârsta la care sunteţi?

Stareţul Efrem: Mă gândesc să întăresc lucrarea mea aici, pentru că mulţi oameni s-au mântuit, multe suflete. Mă gândesc la cum voi merge să-l întâlnesc pe Domnul, unde voi merge eu, ticălosul…

R: Domnul îi va trimite pe îngerii Săi să vă ia.

Stareţul Efrem: Nu ştiu asta. După cum va socoti Domnul. Capul meu a încăput întreaga lume. Acum nu mă ajută sănătatea mea. Am îmbătrânit.

R: Domnul P., părinte, a murit de ziua unui mare Sfânt.

Stareţul Efrem: Acela i-a deschis uşa raiului să intre înăuntru. Când cineva moare şi sufletul său se mântuieşte, sfântul care se pomeneşte în ziua respectivă îl întâmpină în rai, pentru că este ziua lui, sărbătoarea lui.

R: Pe mulţi oameni îi ia moartea prin surprindere.

Stareţul Efrem: În fiecare zi să avem biletul în mână. Nu putem cunoaşte ce ni se va putea întâmpla. Cândva, am spovedit pe cineva la spital prin semne şi, în scurt timp, a murit. Făcuse ceva bun în viaţa lui şi s-a mântuit în ultima clipă. În viaţa mea am trecut peste multe tulburări şi am văzut că dumnezeiasca Pronie le aranjează pe toate spre binele omului. Să nu ne fugă din minte gândul la moarte. Să citiţi din Gheronticon dialogul dintre Sfântul Macarie şi acel craniu. Cândva, într-o vedenie, m-am văzut pe mine îmbrăcat foarte frumos, cu veşminte de sărbătoare şi eram undeva sus, înaintea unei estrade, iar mai jos, erau fetele pe care le spovedisem şi care strigau: „Părinte, părinte! Vrem şi noi să fim acolo!” Dar nu li se permitea. Aceasta arată responsabilitatea mea şi harul preoţiei. De aceea, să vă rugaţi pentru mine. Să fiţi în rânduială şi să aveţi atenţie! Să vă luptaţi în fiecare zi pe cât puteţi. Hristos iubeşte ceata monahilor, deoarece sunt ostaşii Săi.

R: Când mergeţi în rai, părinte, şi aveţi acest contact cu Domnul, nu-i vorbiţi şi despre noi, monahii, monahiile şi oamenii care vor să-i ajutaţi?

Stareţul Efrem: Desigur că-I vorbesc.

R: Şi ce vă răspunde?

Stareţul Efrem: „În regulă! Voi avea grijă. OK!”

R: Dacă dumneavoastră părinte muriţi, iar noi, din întâmplare, trăim, să nu ne uitaţi atunci când veţi petrece cu Hristos şi noi ne vom lupta aici.

Stareţul Efrem (râzând): Nu, aceasta nu se poate.

R: Mâine plecăm din Arizona, părinte. Spuneţi-ne un ultim cuvânt!

Stareţul Efrem: Drum bun şi călătorie binecuvântată să aveţi! Să aveţi binecuvântarea mea! Să fiţi sănătoşi şi să mai veniţi. Fiecare ştie ce are în trăistuţa lui, dar testamentul pe care vi-l las este să cunoaşteţi pe Duhul Sfânt. Să lucraţi şi să-l construiţi înlăuntrul vostru, păzind poruncile Evangheliei, având pace în sufletul vostru. Să aveţi dragoste, bună înţelegere şi să chemaţi numele lui Hristos şi al Maicii Sale. Îngerii să vă însoţească! Cum se numesc aceştia care se căsătoresc aici împotriva legii?

R: Vă referiţi la homosexuali?

Stareţul Efrem: Da, la aceştia. Vechiul Testament zice: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup”. Aceasta este valabilă şi astăzi. Sodoma a ars. La fel şi cu armele nucleare… Nu îngăduie Hristos astfel de păcate. Peste tot se venerează păcatul trupesc. Nu există pocăinţă. Cuvioasa Maria Egipteanca s-a pocăit. Toţi homosexualii vor dispărea. Toate ţărână…! Armele nucleare…toate ţărână! Războiul va fi pentru păcate.

Stareţul Efrem Filotheitul, Cuvinte de folos, material înregistrat de fii duhovniceşti din Grecia ai stareţului Efrem, care l-au vizitat la Sfânta Mănăstire a Sfântului Antonie din Arizona (Mai, 2014, Arizona).

Articol tradus din limba greacă de Cătălin Dobri după un text postat de pentapostagma.gr.
Preluare de pe site-ul ortodoxiatinerilor.ro . Mulțumim lui Claudiu Bălan pentru îngăduință.

Foto (jos): Sinodia Cuviosului Iosif Isihastul (Spileotul) de la Schitul Nou (Nea Skiti). Jos, cu baston Părintele Iosif isihastul (1898-1959), iar în stânga, cel marcat cu roșu, este tînărul pe atunci Gheronda Efrem Filotheitul – cel ce răspunde întrebărilor de mai sus.

Precizare: Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord.

Cap. XIII: Despre virtutea discernământului gândurilor şi a stărilor duhovniceşti [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Renumitul isihast şi duhovnic, părintele Grigorie, a locuit în Schitul Sfânta Ana Mică înaintea părintelui Sava. Era într-o neîncetată rugăciune şi tăcere. Vorbea numai când era necesar şi toţi se minunau de darul lui dumnezeiesc, al vorbirii inspirate. A devenit sprijinul şi întărirea călugărilor, al pustnicilor şi al pelerinilor.
Datorită discernământului acestui preaînţelept părinte duhovnicesc, căpitanul Giorgaki, şeful unei bande de tâlhari, a fost îndrumat spre pocăinţă. Pentru a ajunge la acest lucru, părintele a folosit o admirabilă stratagemă. A pretins că şi el fusese vinovat de multe crime, care erau chiar mai mari decât ale banditului. Prin acest şiretlic, el a câştigat încrederea cumplitului Giorgaki. Şi astfel l-a îmblânzit şi l-a adus aproape de o schimbare completă a inimii. De asemenea, i-a promis banditului că-l va împărtăşi în fiecare zi, cu o singură condiţie: să ţină post amândoi timp de 40 de zile. Giorgaki a fost de acord.
Totuşi, părintele Grigorie nu i-a dat Sfânta Împărtăşanie propriu-zisă, ci doar pâine şi vin obişnuit, până când nu au trecut cele 40 de zile de pocăinţă. Apoi l-a împărtăşit cu adevărat.

Părintele Gavriil, egumenul Mănăstirii Dionisiu, mi-a povestit următoarele:
– Cu peste 50 de ani în urmă, pe lângă Karyes (în Schitul Kutlumuş), a trăit un părinte duhovnic tare simplu şi cu puţină educaţie, dar cu mintea curăţită şi aplecată spre învăţătura lui Hristos. Ascultarea lui era să tricoteze ciorapi pentru paznicii civili ai Muntelui Athos şi pentru oamenii de la munte, din Rumeli şi Epir. Când venea la târgul de sâmbăta din Karyes să vândă produsele sale, stătea sub porticul cimitirului, lângă drum, ţinând în mâna dreaptă metaniile şi în stânga lucrurile de vânzare. Cu ochii plecaţi, el rostea neîncetat rugăciunea lui Iisus: «Doamne Iisuse, miluieşte-ne». Dacă cineva îl tachina, spunându-i: «Ridică ochii şi uită-te după cumpărători», el îi răspundea: «Cât timp mă văd ei pe mine, nu este necesar ca să mă uit eu după ei».
Acest om avea un astfel de discernământ, încât îşi dădea seama la spovedanie de problema majoră a persoanei care se spovedea şi apoi îl sfătuia pentru îndreptare.
Auzind despre el Patriarhul Ecumenic, Ioachim al III-lea, care în acel timp era în Muntele Athos, a venit la Karyes să-l întâlnească. El s-a apropiat de părinte şi l-a rugat ca după amiază să meargă împreună la chilie pentru a-l spovedi.
– Chilia mea este prea mică, Preasfinţia ta, pentru a primi un Patriarh, a răspuns părintele.
– Nu contează că e mică, a replicat Patriarhul.
– Dar e prea joasă pentru a intra în ea, Preasfinţia ta!
– Mă voi apleca să intru, a insistat marele Patriarh.
– Din nefericire, nu vă plecaţi! a spus părintele. Dacă aţi fi plecat capul, aţi fi putut fi Patriarh demult!
El se referea la faptul că Patriarhul a fost arogant şi a avut o atitudine care nu era dispusă să cedeze. De multe ori Patriarhul spunea despre acest incident:
– Cât timp voi trăi, nu voi uita discuţia cu acel părinte, un om simplu, dar de un mare discernământ.

La acelaşi părinte duhovnicesc a venit un părinte să se plângă de tânărul călugăr pe care-l avea sub ascultare care, deşi avea numai pravila şi totul era uşor pentru el, nefiind împovărat cu multă muncă, totuşi era copleşit de multe gânduri de nelinişte, fiind în pericol de a cădea pradă unei confuzii duhovniceşti din cauza deprimării. Părintele care era răspunzător pentru el a venit la părintele Gavriil, pentru a se sfătui cum să-l ajute pe tânăr.
– Căsătoreşte-l, i-a răspuns părintele Gavriil.
Auzind aceasta, părintele a rămas uimit şi s-a uitat la el cu mirare, necrezându-şi urechilor.
– Pune-l să muncească! i-a repetat bătrânul. Oamenii tineri pot fi smeriţi şi pot fi liniştiţi numai prin muncă regulată. Pentru un călugăr, rugăciunea singură, fără muncă, este la fel ca munca fără rugăciune. Căsătoreşte-l cu munca sa.

– Ori de câte ori apar ispite şi necazuri, apare şi cununa victoriei, spunea părintele Grigorie ieromonahului Ioachim Spetsieris. Şi apoi adăuga:
– Dacă s-ar găsi o mănăstire numai cu îngeri şi tu ai fi frate în acea mănăstire, tot n-ai fi mântuit, căci nimeni nu te-ar necăji şi ai duce o viaţă uşoară. Pentru această situaţie se potriveşte următorul verset: «Ţi-ai primit cele bune în viaţa ta»*
Odată, ieromonahul Ioachim Spetsieres i-a spus părintelui Grigorie:
– Părinte, pierd bătălia în lupta cu ispitele trupeşti. Nu mă pot odihni nici ziua, nici noaptea!
– Nu deznădăjdui. Acesta este semn că izbăvirea este aproape. Nu te teme, Hristosul nostru nu ne lasă să fim ispitiţi mai mult decât putem noi îndura.
Şi curând după ce l-a binecuvântat, a fost eliberat de ispită.
(*Acestea sunt cuvintele cu care Avraam se adresează omului bogat ajuns în iad, care se găsesc la Luca (16, 20–25).).

Un bătrân a spus că Hagi Gheorghe, care la rândul lui a fost la început frate, îi înţelegea pe călugării în ascultare. El era grijuliu în a-i ajuta să se îndrepte şi-i povăţuia cu mult discernământ.

Un pustnic a spus:
– Dacă-ţi plăteşti toate datoriile în această viaţă, poţi fi mântuit. Însă, dacă eşti lovit în cap de multe ori, vei primi chiar şi ceva în plus. Pentru oamenii care sunt bătuţi pe nedrept există o răsplată. Aceasta înseamnă că, de multe ori, Dumnezeu permite ca cei care duc o viaţă bună să fie greu loviţi. De ce este aşa? Lăsaţi-mă să vă dau un exemplu.
Există o familie fericită în care toţi sunt buni: tatăl, mama şi copiii. Ei se duc la biserică şi se împărtăşesc regulat. Deodată, un beţiv sau un nebun îl ucide pe tatăl cel bun, fără nici un motiv. Din această cauză, mulţi dintre cei care sunt depărtaţi de Dumnezeu vor spune: «Uitaţi-vă la el! Vedeţi? El mergea la biserică şi uite ce i s-a întâmplat!».
Câtă obrăznicie! Dumnezeu îngăduie suferinţa celor nevinovaţi pentru a da o a doua şansă celor nepocăiţi, astfel ca ei să poată fi aduşi pe calea pocăinţei, văzând suferinţa celui nevinovat, şi astfel să fie precum tâlharul cel bun care a fost răstignit pe cruce de-a dreapta lui Hristos.
Ce observăm la cei doi tâlhari între care a fost răstignit Hristos? Unul L-a defăimat pe Hristos, spunându-i:
– Dacă eşti Tu Hristosul, mântuieşte-Te pe Tine şi pe noi.
Dar celălalt, certându-l, i-a zis:
– Nu te temi tu de Dumnezeu, de vreme ce eşti în aceeaşi osândă? Noi, după dreptate primim ce ni se cuvine după faptele noastre, dar Acesta nici un rău n-a făcut (Luca 23, 39–41).
De aceea, Dumnezeu îngăduie ca unii oameni nevinovaţi să sufere, ca să fie spre folosul celor răzvrătiţi, chiar dacă cei care suferă sunt cu adevărat iubiţi de Dumnezeu. Cred că în Rai, Dumnezeu le va spune: «Iată, acest lăcaş este pentru tine, sau îţi poţi alege oricare îţi place!».
Înţelegeţi? Aşa este. Dacă cerem justificări pentru ce ni se întâmplă, putem pierde totul. Ne pierdem liniştea minţii şi răsplata.

Unul dintre părinţii cei mai luminaţi şi cu mult discernământ ai Muntelui Athos a fost părintele Daniil, care a construit pentru părinţii aghioriţi o sfântă sihăstrie în pustia Katunakiei. Acolo, călugării aflaţi sub ascultarea sa au fost numiţi după numele lui «Daniilei» – din cauza personalităţii deosebite şi harismatice a Bătrânului lor.
El a devenit vestit ca un înţelept îndrumător duhovnicesc a multor călugări vieţuitori în obşte, pustnici şi mireni, pentru virtuţile şi educaţia sa, provenite din experienţă. Inspirat de Duhul Sfânt, el era în special capabil să discearnă orice capcană întinsă din partea dreaptă* de către duhurile răutăţii, în războiul pornit de satana. Aceste ispite din partea dreaptă includ toate acţiunile unei persoane care arată virtuţi false, exagerări, înşelări, lucruri făcute fără binecuvântare, laudă de sine şi slavă deşartă. Toate aceste lucruri duc la o mândrie satanică.
Unul dintre aceşti fraţi, care a fost înşelat de satana, a fost părintele Damaschin Konstamonitul. El s-a gândit că ar putea deveni un zăvorât, ca unul dintre marii asceţi, dar fără să ceară binecuvântarea stareţului său. S-a hotărât să nu iasă deloc din mănăstire. Ieşea din chilia sa doar pentru a merge la biserică şi la trapeză şi îşi îndeplinea ascultările încredinţate lui. Şi-a petrecut 10 ani din viaţă gândind că era un zăvorât, dar plin cu o astfel de mândrie.
Între timp, datorită faptului că se credea atât de virtuos, mândria lui creştea împreună cu dispreţul pentru ceilalţi, cu clevetirea şi cu disputele şi certurile cu ceilalţi călugări. Datorită faptului că problema nu se îndrepta, stareţul a trimis după preacuviosul părinte Daniil, care a venit din toată inima, bucuros întotdeauna să ajute.
Părintele Daniil, cel plin de discernământ, l-a chemat la el pe înşelatul Damaschin şi, cu blândeţe, cum îi era caracteristic lui, a discutat cu el şi încetişor l-a făcut să-şi vină în fire şi l-a adus la pocăinţă. Părintele Daniil a folosit exemple din Vechiul şi Noul Testament, de la Moise, de la israeliţi şi de la Sfinţii Părinţi şi i-a spus:
– Frate, fii atent, de acum înainte să nu te mai încrezi în tine însuţi şi gândurilor tale, ci repetă acel înţelept cuvânt al Avvei Dorotei: «Blestemate fie gândurile tale şi cunoaşterea numai prin tine însuţi».
(*Ispite venind din partea dreaptă: este o expresie întâlnită în monahismul ortodox şi care se referă la toate încercările celui rău de a înşela pe cineva şi a-l face să creadă că are virtuţi pe care de fapt nu le are.)

Bătrânii de la Muntele Athos spun:
– Nu locul te mântuieşte, ci felul [în care vieţuieşti].

Un părinte spunea:
– Ar trebui să fim mai degrabă fericiţi decât trişti, când oamenii se poartă urât cu noi, pe nedrept. Nu trebuie să încercăm să fim crezuţi de oameni, chiar dacă noi avem dreptate. De vreme ce Dumnezeu e drept şi noi ne silim numai pentru viaţa care va veni, nu are nici un sens să încercăm ca să avem înţelegerea celorlalţi, sau să fim trataţi bine, sau să fim recunoscuţi pentru valoarea noastră şi să nu fim trataţi nedrept, şi aşa mai departe. Dacă noi vom urma acea cale în viaţă, ne vom da seama că drumul pe care mergem acum nu duce la Rai.

Un pustnic simplu şi neînvăţat mi-a spus:
– Cei care sunt prea deştepţi sunt repede prinşi în mreaja satanei, deoarece sunt plini de egoism, binecuvântatul meu părinte. Ei sunt precum crabii prinşi într-o plasă de pescuit.

Cu câtva timp în urmă am întâlnit un călugăr dintr-o mănăstire, care vorbea într-un mod minunat de expresiv. El vorbea despre frica de Dumnezeu, despre evlavie şi despre logica omenească. Niciodată până atunci în viaţa mea n-am întâlnit pe cineva care să se poată exprima atât de viu. Cuvintele lui erau ca un izvor de apă ţâşnitoare. Vorbirea lui era precisă, curată, fierbinte şi însoţită de gesturi spontane şi încântătoare. El spunea lucruri ca de exemplu:
– Cine este plin de respect are frică de Dumnezeu. Cel care are frică de Dumnezeu este şi smerit. Dumnezeu îi păzeşte pe cei smeriţi. Numai cel smerit are şi o gândire logică. Cel arogant nu poate gândi logic. Şi cel care nu are grijă de sufletul său, fie devine brutal şi se preface într-o fiară, fie se umple cu înşelarea de sine.

– Ce este monahismul?
– Muncă grea, a răspuns un părinte experimentat.
– Într-adevăr, a spus un ascet contemporan către un nou ostaş al lui Hristos. Dacă vrei să reuşeşti în chemarea monahală, îţi spun un singur lucru, fiul meu: Să fii sigur că iubeşti munca fizică.

Marele sihastru Hariton* duhovnicul, de fiecare dată când primea un oaspete, lucru pe care îl făcea cu multă dragoste şi bunătate, obişnuia să spună:
– În vremea aceea Hristos a început să lucreze şi să vorbească.
Părintele evita vorbăria nefolositoare şi cleveteala, privindu-le ca pricină a nenumărate boli.
(*Am scris o biografie a acestui minunat sihastru al Athosului)

Un cuvios călugăr de la Noul Schit spunea:
– La fiecare Paşti, când spunem «Hristos a Înviat», noi ne aducem aminte de strigarea îngerului în faţa mormântului gol al lui Hristos. Cei care părăsesc biserica imediat după ce s-a cântat «Hristos a Înviat» nu sunt creştini. Cei care rămân şi la Sfânta Liturghie sunt creştini.

Părintele Grigorie de la Schitul Xenofont, un călugăr care are peste 100 de ani, ne-a spus:
– Când eram călugări începători îl rugam pe părintele nostru duhovnic să ne citească o rugăciune în biserică, pentru patima noastră de a vorbi în deşert.

De asemenea, el a mai spus:
– Un călugăr fără o regulă de ascultare nu este călugăr.

– Călugării care trăiesc în viaţa idioritmică* nu pot fi corectaţi – obişnuia să spună cuviosul părinte Teofil Lavriotul, dorind să ne arate astfel toate neajunsurile unor astfel de mănăstiri.
(*În felul de vieţuire idioritmic, fiecare călugăr este de sine, având propriile reguli de muncă, post şi rugăciune şi nu este, de obicei, sub ascultarea unui Bătrân. Spre deosebire, în viaţa cenobitică, călugării urmăresc o regulă de viaţă comună şi toţi sunt îndrumaţi de acelaşi părinte duhovnic)

Minunatul călugăr Teofilact de la Kafsokalivia a spus unui tânăr începător:
– Dacă doreşti să devii un călugăr bun, aminteşte-ţi toată viaţa de acest lucru: Dă slavă lui Dumnezeu pentru că ai fost lipsit de toate bunurile personale la care te-ai fi putut aştepta. Foloseşte un pat de lemn pe care să dormi, iar de Paşti mănâncă o sardea şi câteva verdeţuri cu o lingură de ulei. Un călugăr nu are nici un drept în viaţa aceasta, astfel încât să poată fi liber. Pe câţi i-a distrus diavolul prin ispita de a avea cât mai multe bunuri personale!

Un bătrân a spus:
– Cu cât o persoană este mai înduhovnicită, cu atât mai puţine bunuri îşi doreşte în viaţă.

Am întrebat un părinte câţi ani a stat în Muntele Athos şi ne-a spus:
– Am fost aici mulţi ani, dar n-am sporit deloc. Şacalii care trăiesc în sălbăticie rămân întotdeauna şacali.

Un pustnic bătrân a spus:
– Un om cu frica lui Dumnezeu îi respectă pe toţi. Părintele meu se închina cu respect chiar şi celui mai nebăgat în seamă şi nevrednic om.

Un părinte a spus:
– Oamenii s-au îndepărtat de părinţii lor duhovnici şi s-au pierdut în gânduri şi tot felul de patimi, astfel că ei sfârşesc prin a se mărturisi unui psihiatru, care-i îndoapă cu pastile, pentru a uita de problemele lor. La scurt timp după asta, aceleaşi probleme ies din nou la suprafaţă şi totul se repetă. Dacă o persoană are grijă de starea sa interioară, poate dormi ca un bebeluş şi n-are nevoie de pastile şi nici de orice altceva.
– Vieţuirea în pustie nu rezolvă nimic de la sine, ci doar dacă eu, fiind în pustie, mi-am părăsit şi patimile. Sau, altfel spus, acel loc nu este un pustiu când îl adaptez după mine, în loc să mă adaptez eu pentru a trăi într-un loc pustiu.

Un bătrân a spus:
– Dumnezeu nu predestinează, dar El cunoaşte dinainte.

Un bătrân a spus:
– Când îţi spui părerea celorlalţi, fă-o în aşa fel încât ei să se folosească de ea. Dacă va avea ca urmare cleveteala, fă-o doar cu Dumnezeu. Nimeni nu poate să obosească când vorbeşte cu El, pentru că rugăciunea e odihnitoare. De multe ori ne rugăm pentru cineva care este bolnav. Şi alţii, de asemenea, se roagă pentru el, dar, în ciuda acestui lucru, persoana aceea moare. Cei care s-au rugat pentru el se întreabă de ce Dumnezeu nu le-a ascultat rugăciunile. Ei nu realizează că Dumnezeu le-a ascultat rugăciunile, dar El ştie ce este mai bine. Noi nu ştim care ar fi fost sfârşitul acelei persoane dacă ar fi trăit. Noi trebuie să-I dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate.

Un călugăr bătrân spunea:
– Pentru călugări râpele devin palate, iar cerul care este deasupra lor acoperiş. Pământul le este saltea, iar nucile şi verdeţurile sălbatice hrana lor. Fiarele sălbatice sunt vecinii lor, iar peşterile devin odăi împărăteşti.
– Părinte, este greu să devii călugăr? l-am întrebat noi pe un călugăr înţelept.
– Nu este greu. Când te-ai uitat cu totul pe tine, atunci îţi dai seama că aceasta este cea mai uşoară sarcină de purtat.

Un bătrân a spus:
– Pentru ca cineva să obţină ajutor trebuie să aibă urechile sale larg deschise, pentru a putea primi semnalele de la o altă persoană. Când inima cuiva nu este receptivă, mai întâi el trebuie să-L roage pe Dumnezeu ca să i-o deschidă, astfel încât cuvântul lui Dumnezeu să poată fi primit.
– Apropiaţi-i pe aceşti oameni îndepărtaţi de Dumnezeu printr-un mod simplu, cu smerenie şi cu dragoste adevărată. Faceţi-vă că nu vedeţi multe din lucrurile rele ale acestora şi corectaţi numai ce este absolut necesar, datorită faptului că oamenii sunt plictisiţi şi împovăraţi cu viaţa şi nu le place când sunt corectaţi de altcineva, nu contează cât de bine intenţionat.

– Preoţia este dăruită ca o manifestare a dragostei lui Dumnezeu pentru omenire, a spus ieromonahul ivirit Atanasie. Dumnezeu ne iubeşte şi ne face preoţii Lui. Un preot slujitor îşi împrumută vocea şi mâinile lui Dumnezeu, pentru a săvârşi Sfintele Lui Taine.
– Un preot este curăţit de Harul lui Dumnezeu când se îmbracă în veşminte, afară de cazul când la acesta se găseşte o lipsă de moralitate, o atitudine de răzbunare sau o lăcomie după bani.
– Cei care se ostenesc pentru cuvântul lui Dumnezeu ar trebui mai întâi să fie pregătiţi prin asceză.
Părintele Avacum, cel desculţ, spunea tuturor părinţilor duhovniceşti:
– A sfătui este un lucru sfânt, pentru că atunci se întâlnesc două minţi în iubire şi smerenie.
El sublinia mai ales că orice sfătuire se cuvine a fi făcută cu multă dragoste, smerenie, îngăduinţă şi pace, şi nu contează la ce oră din zi o persoană ar putea veni să ceară ajutor.
– Călugării, insista el, se cuvine să primească pe toţi cu un zâmbet, astfel încât vizitatorii să plece mulţumiţi şi să-L slăvească pe Dumnezeu.

Un bătrân spunea:
– Nu trebuie să-L punem pe Dumnezeu într-o situaţie dificilă. El este dragoste deplină. Lui Dumnezeu nu-I place să ne vadă trişti. Ce face atunci Dumnezeu? Când suntem dăruiţi cu harul Lui din belşug, noi ne lăudăm. Dacă nu ni se dă acest har suntem trişti, nefericiţi, chiar disperaţi. Curând după ce încercăm să punem început bun, obosim. Chiar dacă mergem pe de-a lături, aceasta poate fi o experienţă bună pentru noi, deoarece ea este doar ca să ne smerească. Câteodată Dumnezeu Îşi retrage harul de la noi. Acesta este de fapt felul în care se smereşte un om. Când îi este dat înapoi harul lui Dumnezeu, omul vede că a crescut în cunoaşterea de sine şi realizează că nu se poate bizui pe el însuşi, ci că are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Este exact ca un bebeluş. De îndată ce este în stare să ţină mâna mamei sale, el încearcă să meargă. Face paşi mari şi gândeşte că-i face foarte bine, închipuindu-şi că merge doar pe picioarele lui. Dacă continuă, copilul devine dependent, pentru că dacă noi îi ţinem mâna tot timpul, el are o falsă siguranţă şi apoi cade de-a berbeleacul, când de fapt se aşteaptă să meargă singur.
Uneori diavolul reuşeşte să ne folosească, ca să-l ispitim pe fratele nostru. Când ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască dragoste, atunci Dumnezeu poate îngădui ca un frate să se îmbolnăvească, şi astfel să avem ocazia să ne arătăm dragostea noastră, când fratele bolnav cere ajutor. Cel bolnav poate să-ţi ceară: «Adu-mi nişte ceai, adu-mi asta, adu-mi cealaltă…». În felul acesta Dumnezeu va pune la încercare şi dragostea şi răbdarea ta. Câteodată Dumnezeu Îşi retrage harul de la mai-marii noştri şi atunci ei ne vorbesc mai aspru. Prin aceasta ne pune la încercare, pentru a vedea dacă noi judecăm sau nu, noi care I-am cerut mai înainte să ne dăruiască virtutea de a nu judeca.

Un bătrân părinte contemporan, plin de discernământ, spunea:
– Nu vorbim în numele libertăţii atunci când spunem celorlalţi că orice este îngăduit. Aceasta este robie. Numai prin ispite poate cineva spori. Iată un exemplu: Avem un copac tânăr şi purtăm grijă de el. Îl fixăm cu o aţă de un băţ; nu folosim sârmă, pentru că asta i-ar face rău. Facem şi o mică îngrăditură în jurul lui. Acesta este singurul mod de a avea grijă de el. Iată un alt caz, al unui copil mic. Noi îi restrângem libertatea încă de la zămislirea lui, deoarece pentru nouă luni el trăieşte în captivitatea pântecelui mamei sale. După naştere este înfăşat în scutece. Când mai creşte puţin, punem în jurul lui un mic gărduleţ şi aşa mai departe. Aceste restricţii sunt necesare până când copilul devine ceva mai mare. Aparent el n-are libertate, dar fără o ocrotire, copilul ar fi putut să nu trăiască sau să nu crească.

Părintele Avacum Lavriotul, cel plin de har, spunea:
– Bucuria vine din legătura şi unirea cuiva cu Dumnezeu. Omenirea a fost creată să fie fericită şi nu tristă. Când te bucuri de lucruri rele, cu siguranţă vei plăti pentru această plăcere pe care ai avut-o. Dar bucuria lui Dumnezeu nu cere nici o răsplată. De exemplu, eu, care nu am nimic în lumea asta, nu pot plăti pentru fericirea pe care o am. Nu sunt singurul care afirm acest adevăr. Fraţii mei călugări, care nu au nimic altceva decât pe Dumnezeu, sunt plini de bucurie. M-am golit pe mine însumi de dragul lui Hristos. Eu nu am nimic decât pe Domnul meu şi bucuria. Sărăcia este minunată, pentru că aduce libertate. Omul trebuie să se golească pe sine însuşi pentru a face loc lui Hristos să intre în inima sa. Când Dumnezeu este cu mine, am şi fericire. În fiecare peşteră locuită de vreun pustnic vei găsi bucurie duhovnicească.

Un sihastru bătrân a spus unui grup de preoţi care l-au vizitat:
– Pentru a avea timp de rugăciune, cineva nu trebuie să-şi piardă timpul cu lucrul de care ar putea avea grijă altcineva. De exemplu: un doctor nu se va ocupa cu bandajarea, pentru că o asistentă poate face asta. Medicul are grijă de lucruri mai serioase, cum ar fi examinarea unui pacient sau realizarea unei operaţii. Dacă îşi pierde timpul cu lucruri minore, el nu va mai avea timp pentru cele importante şi nimeni nu va beneficia de cunoştinţele sale medicale. Acest lucru se aplică şi la voi. Rugaţi-vă pentru credincioşii voştri şi subliniaţi numele celor care sunt în mai mari nevoi decât alţii. Ajută ca să ştii care este problema particulară a fiecărei persoane, astfel încât să te poţi ruga mai bine pentru fiecare caz în parte.

Un bătrân pustnic l-a sfătuit pe un preot în felul următor:
– Încearcă cât poţi tu de mult ca să te desăvârşeşti şi să ajungi un preot mai bun. Atunci vei vedea că enoriaşii tăi îţi vor urma exemplul fără ca tu să le mai spui altceva. Astfel vei vedea că trudind pentru desăvârşirea ta, devii un exemplu tăcut pentru alţii.

Tot acest pustnic a spus:
– Trebuie ca treptat să facem pe celălalt să aibă gânduri bune. Apoi totul va fi bine. O persoană care nu are gânduri bune este sub influenţă demonică. Noi trebuie să deschidem întrerupătorul potrivit. Când avem totul pe aceeaşi lungime de undă, atunci putem beneficia de ascultare, de vreme ce întrerupătorul potrivit este deschis. Tinerii care-şi încep o viaţă duhovnicească trebuie să-şi îndrepte atenţia spre cauzele principale ale păcatului şi trebuie totdeauna să încerce să aibă gânduri bune.
Odată, un pustnic bătrân a plecat la oraş cu nişte treburi şi când s-a întors la schit ceilalţi fraţi l-au întrebat ce a văzut în oraş. El a răspuns că n-a văzut nici un om, doar copaci sălbatici.
În zilele noastre, oamenii doresc să devină sfinţi fără nici un efort şi câţiva dintre ei spun:
«Toate învăţăturile teologice trebuiesc trecute prin sita patristică».
De fapt, se cuvine să cernem totul prin învăţăturile părinţilor şi să aruncăm tot ce înseamnă gunoi. Trebuie să cercetăm în conformitate cu părinţii. Voi demonstra cu un exemplu: Avem trei metale: aramă, bronz şi aur. Aceste metale sunt de calitate diferită. Avem aur de 12 carate şi de 24 carate. Noi îl alegem pe cel de 24 carate. De asemeni, avem nevoie şi de metale mai ieftine, dar să alegem aurul.

Un călugăr care locuia în Chilia Sfânta Treime de la Schitul Sfânta Ana a fost ispitit de demonul trândăviei până aproape a deznădăjduit. Într-o zi, în descurajarea sa, a spus:
– Voi urca dealul până în vârf, mă voi aşeza pe cea mai înaltă stâncă, îmi voi legăna picioarele şi voi aştepta să treacă timpul.
Era în ajunul sărbătorii Sfântului Ioan Botezătorul, hramul Mănăstirii Dionisiu. A urcat până în vârful unei stânci, s-a aşezat jos şi a început să-şi legene picioarele, în timp ce murmura şi rugăciunea lui Iisus, dar nu tot timpul bineînţeles, ci când şi când, de vreme ce era plin de trândăvie demonică. Când el stătea în acea poziţie leneşă, un batalion de diavoli a trecut pe acolo, având ca ţintă Mănăstirea Dionisiu, ca să ispitească pe călugării din mănăstire. Unul dintre demoni a spus celorlalţi: «Am să-mi bat joc de acel trup pe jumătate mort, îmbrăcat în negru, care stă acolo sus». «Nu te duce, o să te ardă», i-au spus ceilalţi demoni. Dar acel demon s-a dus oricum şi a apărut ca un călugăr înaintea acelui începător şi i-a zis:
– Ce faci aici?
– Hm, mai nimic, a răspuns călugărul tânăr. Sunt leneş şi nu sunt în stare să-I ofer nimic Domnului meu, în afară de a sta aici şi de a-mi legăna picioarele.
Auzind aceste cuvinte smerite, demonul l-a părăsit imediat şi s-a întors să se alăture grupului său. Această întâmplare este povestită de părinţi, care îi sfătuiesc pe tinerii începători care au dificultăţi să-şi ţină regula de ascultare.

Un pustnic bătrân spunea:
– Mintea şi inima cuiva nu pot fi curăţate, atâta timp cât ele sunt îndreptate spre lume şi problemele ei.

Un pustnic katunakiatan, pe care îl chema Rafail, îşi repeta mereu:
– Toate câte sunt pe pământ sunt trecătoare, dar toate câte sunt deasupra sunt pentru veşnicie.

Spunea un părinte:
– Lumea este pentru monah ca un cărbunar!*
(*În sensul că îl murdăreşte sufleteşte ca un cărbunar).

Alt bătrân spunea:
– Faptul că monahismul înfloreşte în zilele noastre e un indiciu că Dumnezeu pregăteşte ceva deosebit pentru lume. Lumea întreagă se află în criză. Oamenii sunt însetaţi după lucruri duhovniceşti.

Un bătrân spunea ucenicilor săi:
– Când venim la mănăstire să ne facem călugări, trebuie să lăsăm lumea în spatele nostru, împreună cu obiceiurile, confortul şi luxul ei.

Un bătrân a spus:
– Viaţa duhovnicească a unui călugăr începe atunci când el se îndepărtează de toate lucrurile văzute şi nevăzute şi se îndreaptă cu totul spre Dumnezeu.
Mai spunea:
– Când eram în lume, toată lumea mă striga «călugăre», aşa că mi-am zis: Dacă tot eşti călugăr, ce mai cauţi în lume?

Călugărul Mihail Lavriotul, infirmier la Lavra, a fost un exemplu pentru dăruirea şi slujirea sa. Slujea Sfânta Liturghie în toate amănuntele. Lucra oriunde şi oricând. Era palid şi avea o înfăţişare strălucitoare, ascetică.

Părintele pustnic Damaschin de la Sfântul Vasile ne-a povestit odată despre un călugăr de la Kafsokalivia, care a trăit cu mult timp în urmă. Îşi neglijase canonul* şi celelalte îndatoriri duhovniceşti. La sfârşitul vieţii sale trândave, el s-a îmbolnăvit şi în timp ce era pe moarte, sufletul lui nu voia să părăsească trupul, timp de mai multe zile. Aceasta se întâmpla în 1935–1936.
Doctorul, un călugăr cu mult discernământ, şi-a dat seama că aceasta i se întâmplă din cauză că fusese fără de grijă de-a lungul întregii sale vieţi. Atunci părintele Grigorie, duhovnicul călugărului muribund, a îngenunchiat şi s-a rugat fierbinte, plin de milă şi dragoste pentru cel care era sub ascultarea sa, făgăduind înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor că va continua el să împlinească regula călugărului până la completarea ei. Din momentul terminării acestei rugăciuni, călugărul a adormit în pace.
(*Canonul monahului sunt 100–300 de metanii şi 6–12 şiraguri de metanii cu rugăciunea lui Iisus în fiecare zi.)

Spunea un călugăr:
– În aceste zile, noi încercăm să obţinem sfinţenia cu foarte puţin efort.
Şi a spus din nou:
– Pe măsură ce ne trudim din greu, vom primi mai mult har.
Apoi a adăugat:
– Dumnezeu poate umple inimile noastre cu atât de multă fericire şi dragoste pentru El, încât noi să nu putem a fi în stare să o primim şi am fugi din mănăstiri, căutând izolare într-o peşteră. Şi mirenii, dacă ar experimenta o astfel de fericire, ar putea să-şi abandoneze responsabilităţile, familiile şi copiii şi să se ascundă de ei. De aceea, Dumnezeu, Care este cu totul iubire, nu ne umple în totalitate cu fericirea Sa.

Un părinte a spus:
– În aceste zile, oamenii sunt atât de stresaţi, încât nu vor găsi fericirea adevărată în petrecerile sau distracţiile lumeşti.
Şi, de asemenea, a spus:
– În timpurile noastre tradiţia a dispărut. Singurele noastre exemple ar trebui să fie toţi sfinţii.

Alt părinte a spus:
– Dacă părintele tău duhovnicesc arată semnele lepădării de sine, acceptă toate sfaturile lui. Dacă tu nu-i spui totul, el nu poate să-ţi dea sfatul potrivit pentru tine. Domnul spune: «Dacă un prooroc a fost înşelat, Eu am făcut-o, pentru că inima ta nu este dreaptă». Nu fi cu două feţe.

Spunea un bătrân:
– Nu pot să-ţi descriu, fiule, ce bucurie am simţit de fiecare dată când am fost nedreptăţit de către oameni. Simţeam că împărtăşesc nedreptatea pe care a suferit-o Mântuitorul.

A fost odată un călugăr într-o mănăstire care era neglijent. În ciuda acestui fapt, egumenul îl tolera, dorind mântuirea călugărului, zicând că Maica Domnului o să-l mântuiască, de vreme ce el n-a părăsit niciodată Grădina ei. Era evident că nădejdea egumenului se baza pe râvna şi evlavia de la început ale călugărului.

Muncind din greu, părintele Ignatie de la Dionisiu a transformat versantul stâncos al muntelui într-o adevărată grădină. O pădurice de măslini roditori. Totdeauna purta un topor la centură şi câteva unelte în traistă şi cu entuziasm a curăţat zona împădurită de pe versantul din faţa mănăstirii. A altoit toţi măslinii sălbatici. Datorită interesului şi râvnei lui pentru propăşirea mănăstirii, a lăsat în urma sa această moştenire. Este de asemenea vrednic de amintit că munca sa grea în crângul de măslini a fost totdeauna însoţită de o binecuvântată smerenie şi fapte de milostenie.
– Neglijenţa poate distruge oamenii evlavioşi! Un lucru îngrozitor! – a exclamat un bătrân ascet iscusit.
În Mănăstirea Sfântul Pavel am întâlnit un distins ieromonah şi duhovnic român, părintele Macarie, care spunea:
– Cei care pot să se roage cu inimă curată sunt cei care se ostenesc şi participă la Sfintele Taine.

Un călugăr evlavios a dat următorul sfat:
– Iubiţi pe toată lumea, dar să nu aveţi prietenii particulare cu nimeni.

Cunosc un părinte care nu-şi punea niciodată metaniile jos. Se ruga neîncetat, tot timpul şi oriunde mergea. Dumnezeu i-a dăruit o dorinţă nesfârşită pentru rugăciune.

Aceasta spunea vieţuitorul în obşte, ieromonahul S., cel cu barbă albă:
– Odată, erau 8000 de călugări în Muntele Athos şi, în ciuda tuturor dificultăţilor care existau atunci, muncii din greu şi a nevoinţelor ascetice fără de sfârşit, aveau de toate. Acum, călugării tineri au chiar şi maşini. Starea de nelinişte şi grija lor pentru bunuri materiale sunt ca o epidemie. Pe măsură ce au mai mult, pe atât de mare e necazul. E un cerc vicios. Cauza acestui lucru este păcatul, care distruge pe amândouă, şi trupul şi sufletul.

Un bătrân a spus:
– În timpurile noastre călugării se mântuiesc prin ispite, căci virtute* nu există. Cei care pot suferi toate ispitele diavolului, vor fi ca unii din părinţii de demult, cu condiţia să rabde până la sfârşitul vieţii. Aceasta înseamnă că răbdarea fără să te plângi este egală cu regula de rugăciune.
(*Prin aceasta voia să spună că nu mai există acele mari nevoinţe ale sfinţilor şi asceţilor din vechime.)

Un alt părinte ascet a spus:
– Răul este peste tot şi întunericul triumfă. El se aseamănă cu un câmp arat de curând, cu pământul său negru întors. Şi dacă plantezi în el, seminţele vor încolţi repede şi vom culege roadele la vremea recoltei.

Părintele isihast Iosif a spus:
– Principalul scop al diavolului este să ne atace credinţa. Dacă diavolul reuşeşte să facă o persoană să-şi lepede credinţa, atunci el transformă acea persoană într-un trădător!

Părintele Daniil şi cu mine am avut acelaşi părinte duhovnicesc. Numele lui era Averchie şi era ca un al doilea Pavel cel simplu. Era de la Chilia Sfântului Ioan Înaintemergătorul. El n-a părăsit niciodată Muntele Athos de când era băieţel, când a fost adus aici ascuns într-un coş acoperit cu cepe – în timpul când Grecia era sub ocupaţie turcească.
Părintele Averchie ne-a rugat pe amândoi ca să-i fim ucenici.
– Voi muri în curând, a spus el, şi cine va mai aprinde candela Sfântului Ioan?
– Maica Domnului o să vă trimită pe cineva, i-am răspuns, şi apoi, glumind, am adăugat: Noi suntem foarte dificili şi tu eşti aspru (de fapt era mai blând decât un mieluşel).
– Voi face o listă pe o bucată de hârtie cu virtuţile şi alta cu păcatele, şi fără să vă spun nimic, o să vi le arăt.
Ce suflet binecuvântat! A fost binecuvântat în două chipuri: întâi cu simplitate, şi-n al doilea, cu respect pentru libera voinţă a omului.

Acum câţiva ani în urmă, părintele Gherasim Imnograful, pentru care am avut un mare respect, mi-a spus:
– Sfântul Grigorie Palama spune că doar un singur lucru este imposibil la Dumnezeu: să se unească cu o persoană necurată. Asta nu se întâmplă niciodată.

Un ascet grec făcea mături, le ducea la mănăstirea rusă Sfântul Pantelimon şi le dădea la schimb pe pâine uscată. Astfel, prin această osteneală, îşi câştiga el pâinea cea de toate zilele.

L-am întâlnit în ultimele zile ale vieţii sale pe harismaticul părinte Simeon, care fusese sub ascultarea părintelui Sava până la sfârşitul vieţii acestui binecunoscut părinte. Părintele Simeon ne-a povestit multe despre acest părinte plin de virtuţi şi de discernământ şi, de asemenea, ne-a sfătuit:
– Să vă temeţi de păcat şi nu de diavol, căci acesta nu are nici o putere.

Un bătrân isihast, spunea:
– Un frate se supune cu evlavie, fără întrebări. Mai târziu raţionează, lucru care omoară ascultarea. Examinează prin ochii logicii.

Pustnicul Hristodul, care a fost sub ascultarea părintelui Calinic, cel plin de trezvie, obişnuia să ne spună de fiecare dată când îl vizitam la chilia sa:
– În zilele noastre trebuie neapărat să încercăm mai din greu să ajungem la răbdare. În trecut, sfinţii se osteneau din greu pentru această virtute. Noi nu suntem în stare să egalăm asceza lor, dar cel puţin trebuie să ne străduim să avem ceva răbdare, ascultare şi smerenie.

– Când am ajuns în Muntele Athos, am gândit că am ajuns la Dumnezeu. Dar, după ce l-am întâlnit pe părintele Daniil, mi-am dat seama cât de departe era Dumnezeu de mine – a spus A. Moraitidis, un scriitor care mai târziu a devenit monahul Andronic, ucenic al părintelui Daniil, cel plin de discernământ.

În 1968, împreună cu părintele Daniil, tovarăşul meu de nevoinţă, am plecat la Karulia, cea mai izolată pustie a Athosului, pentru a-l vedea pe minunatul părinte pustnic Zosima, care făcea coşuri. Cu sfinţia sa era ucenicul său, părintele Serafim, care cunoştea puţină greacă. Ne-a dus la paraclisul lor, închinat Sfântului Gheorghe. Şi în acea pustie ne-au fost oferite trei pasaje din Sfânta Scriptură, ca gustări duhovniceşti:
«Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat…» (Ioan 17, 6). «Şi celor câţi L-au primit, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu…» (Ioan 1, 12). «…să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului» (Matei 28, 20).
Părintele Serafim ne-a mai spus:
– Trăim timpuri grele. În curând va veni Antihristul; el va fi de origine evreiască.
L-am vizitat şi pe părintele Andrei, care era foarte sărac şi bolnav. Suferea de vertigo, dar era foarte răbdător. Iată două lucruri din cele ce ne-a spus:
Trebuie să punem în practică învăţăturile Sfintei Scripturi, nu doar să le citim.
În rugăciunile noastre, mintea şi inima trebuie să fie unite. Înfrânarea este o condiţie esenţială pentru rugăciunea curată. Nu judeca pe aproapele tău pentru nimic. Fă răbdare şi ascultare chiar şi faţă de cei care sunt mai tineri decât tine. Dacă ai 90 de ani, ascultă pe cineva care are 18.
Cu greu, dar cu bucurie, ne-a primit şi părintele Bartolomeu. Iată câteva din spusele lui:
De fiecare dată când avem lacrimi în timpul rugăciunii, suntem în legătură cu Dumnezeu.
Prin virtuţile noastre ne asemănăm lui Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus ne uneşte cu El.
Iată cum stau lucrurile, fraţilor: Vai mie, căci am pierdut binecuvântarea vieţii de obşte!
Ascultarea duce la smerenie, tristeţe, lacrimi, curăţire şi iluminare.
După ce ne-a tratat pe fiecare cu câte o smochină şi cu apă de ploaie din rezervorul său, ne-a povestit despre evlaviosul părinte Isaac Dionisiatul şi despre virtuţile sale.

Nu cu mult timp în urmă am avut o discuţie cu unul din părinţii unui schit despre răbdarea şi ascultarea catârilor folosiţi de călugări la transportul lucrurilor grele pe cărările abrupte şi stâncoase ale Athosului.
– Aceste animale sunt dascăli buni pentru noi, frate, mi-a spus. Nu se plâng niciodată şi întotdeauna aşteaptă cu răbdare şi fără cârteală să se supună.
Alt cuvios călugăr, care avea grijă de toate animalele mănăstirii, zicea:
– Catârii îşi fac datoria fără să se plângă. Cară încărcături grele de lemn, fie pe ploaie, fie pe frig. Dacă sunt hrăniţi sau nu, ei nu se plâng. Eu am fost învăţat de aceste nobile animale. În timp ce le hrăneam, deseori am plâns, comparând impoliteţea mea cu amabilitatea lor, neascultarea mea cu ascultarea lor.

Marele pustnic Daniil din Katunakia a îndreptat şi liniştit odată un frate care era deznădăjduit din cauza certurilor şi întâmplărilor supărătoare din mănăstire. El i-a spus fratelui: «Rabdă certurile, fiule; nimeni nu este perfect».

Un călugăr smerit mi-a spus:
– Am întrebat-o noi pe Maica Domnului, care este păzitoarea şi ocrotitoarea Muntelui, dacă este de acord cu construcţia de drumuri prin Athos, folosind maşini şi motoare, producând mult zgomot în acest centru monahal? Este oare posibil ca prin astfel de lucruri să ignorăm pe Născătoarea de Dumnezeu şi toate promisiunile ei pentru Sfântul Munte?

Un ascet contemporan a spus:
– În zilele acestea este multă făină pentru a face aluatul de pâine, dar nu şi drojdie, care o determină să crească.

O vorbă athonită sună cam aşa:
– Să fii precaut în aducerea unui străin în mănăstirea ta, aşa cum ai fi în adopţia unui animal rătăcit.

Un frate l-a întrebat pe părintele Auxentie Grigoritul, a cărei viaţă a fost împărţită între rugăciunea lui Iisus şi acatistele Maicii Domnului:
– Spune-mi, acum când voi fi hirotonit, la ce să fiu atent mai întâi?
– Să fii smerit şi să eviţi cearta.

Părintele Nicandru de la Konstamonitu a fost odată întrebat:
– Chiar dacă citim biografiile sfinţilor şi ale evlavioşilor călugări şi ne facem pravila, de ce nu devenim ca ei?
– Când un muncitor în metale doreşte să aplice un aliaj pe aramă, mai întâi curăţă arama şi apoi o pune în foc. Până ce rugina nu este îndepărtată, aliajul nu se lipeşte de aramă. Aceleaşi lucruri se întâmplă şi cu noi. Noi intrăm într-o mănăstire pentru a deveni călugări, dar rugina câştigată în lume este adusă cu noi. Astfel că, până nu este îndepărtată, harul lui Dumnezeu nu ne face să strălucim.

Stareţul de la Konstamonitu, Modest, spunea:
– Încearcă să nu priveşti la greşelile altor oameni.

În mod frecvent, călugării athoniţi spun:
– Nu contează locul unde trăieşti, ci felul cum trăieşti. Asta te va mântui.

– Părinte Gavriil, eu am o singură dorinţă în inimă: să vin să stau în Muntele Athos, i-a spus părintele Chiril unui renumit pustnic karuliot.
– Fii atent la ce am să-ţi spun. Într-adevăr, poţi să vii, dar acum, cât eşti în lume, du-te acasă, închide uşa casei tale, trage perdelele, posteşte, citeşte, roagă-te şi vei fi în Sfântul Munte.

– Când vorbea, cuvintele lui erau ca de foc şi faţa lui avea o culoare ca de ceară şi strălucitoare.
Astfel vorbea un contemporan al părintelui Nichifor despre el.
Părintele Nichifor a trăit în Mănăstirea Simonopetra. El spunea neîncetat Rugăciunea lui Iisus şi a acceptat hirotonirea doar pentru a fi sub ascultare, dar se ruga întotdeauna pentru a fi eliberat de alte responsabilităţi ale preoţiei. Rugăciunea i-a fost ascultată, fiind izbăvit când şi-a pierdut vederea.

Părintele G. era neîndurător cu cei leneşi. El îi sfătuia pe călugări să muncească, pentru a se asemăna asceţilor din vechime. Unii dintre ei făceau coşuri, alţii baloturi pe câmp, alţii ulei din seminţe, iar alţii culegeau flori pentru ceai.

Un părinte spunea:
– Mântuirea noastră nu e un lucru care ţine de şansă, ci doar de trudă asiduă. Împărăţia lui Dumnezeu vine la cei care se silesc [vezi Matei 11, 12 – Nota editorului].

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu