Arhive blog

[off topic] Gramatica vieții conjugale, ciclul de emisiuni despre familie ale părintelui Pavel Gumerov (video, subtitrare română)

[off topic]. Vă prezentăm mai jos Gramatica vieții conjugale, ciclul de emisiuni despre familie ale părintelui Pavel Gumerov, autorul cărților „El și ea. În căutarea armoniei conjugale” și „Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare”. Pentru subtitrarea în limba româna, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .


1. Decizia de a te căsători


2. Relațiile înainte de căsătorie


3. Primul an de căsătorie


4. Viața duhovnicească a familiei

5. Regulile vieții de familie

6. Ierarhia în familie

Părintele Panaret Grigoriatul: „Să ne găsim refugiul în Dumnezeu, iar nu în televizor!”

parintele-panaret-grigoriatul

Părintele Panaret Grigoriatul:
„Să ne găsim refugiul în Dumnezeu, iar nu în televizor!”

Prietenia lui este una puţin ciudată, în sensul că te vrea numai pentru el. Şi Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare în parte în chip desăvârşit, dar dragostea Lui este cu totul altfel. Este dragostea care uneşte, care ne vrea pe toţi împreună. Acesta ar fi primul paradox al cele mai populare prezenţe în viaţa omului contemporan. Celălalt, înrudit cumva cu primul, este că în lumea lui nu te simţi niciodată singur; împotrivă, eşti înconjurat de cei mai celebri oameni, de mulţimi gălăgioase şi indivizi cât se poate de  simpatici. Totodată însă, pe cât de copleşit te simţi de prezenţa altora în viaţa ta atunci când te uiţi la televizor, pe atât te simţi de singur când încetează vizionarea. Lumea pare tot mai ternă, viaţa proprie mohorâtă şi plictisitoare. Care să fie cauza acestor stranii fenomene?

În urmă cu peste zece ani, când începeam cercetarea privind efectele televiziunii, ne-am gândit că ar fi interesant şi cuvântul duhovnicilor din Sfântul Munte, cei care nu au văzut poate niciodată televizorul, dar care au cunoscut în adâncime sufletele a mii şi zeci de mii de oameni, care s-au confruntat şi se  confruntă cu acest război: lupta cu televizorul. Părintele Panaret de la Mânăstirea Grigoriu din Sfântul Munte Athos este unul dintre cei mai cunoscuţi duhovnici athoniţi ai zilelor noastre. Iată cum vede Părintele această stranie realitate polimorfică pe care o constituie lumea TV!

– Părinte, cum afectează televizorul viaţa duhovnicească a creştinului?

– În primul rând ne mănâncă timpul, deoarece stă omul cu orele şi nu mai are timp de rugăciune; nu mai are timp să se vadă pe sine însuşi. Şi acesta este cel mai mic dintre rele. Mai grav este că televizorul prezintă subiecte păcătoase, numai şi numai ca să se vândă bine, mai ales temele sexuale, pentru că aici sunt atraşi şi cei vârstnici şi cei însuraţi, dar mai ales tinerii – şi de aceea nu poate spune nimeni că televizorul nu vatămă. Chiar dacă o susţine cineva, aceasta este o înşelare, se amăgeşte cel care spune că „Eu mă uit la televizor şi nu am nici o problemă, nici o vătămare”. Este o înşelare, căci va veni negreşit vătămarea sufletească. Mai întâi este curvia cu ochiul, şi prin aceasta omul va suferi mai apoi căderi, fie la nivel individual, fie cu alte persoane, şi astfel se conduce pe sine la distrugere.

Există mai multe modalităţi în care televizorul vătămă omul, fiindcă modul în care sunt prezentate diferitele teme nu este corect. În acest mod se urmăreşte, de fapt, spălarea creierului, manipularea şi exploatarea oamenilor. Chiar şi reclamele cele mai simple urmăresc un câştig comercial şi seduc omul, îi împrăştie mintea – şi astfel, în cele din urmă, omul îşi pierde liniştea sa. Televizorul aduce o mare tulburare sufletească, un zgomot înlăuntrul sufletului, îl scoate pe om dintr-ale sale…

Desigur, astăzi, în general, societatea este extrem de zgomotoasă, însă lumea televiziunii este cu mult mai agitată. Televizorul nu-l lasă pe om să-şi ţină mintea în lăuntru, să se vadă mai bine pe sine, să se liniştească, să se roage. Violenţele care sunt prezentate, crimele – sau mai aud că prezintă de multe ori şi filme satanice sau despre magie – toate acestea îl influenţează negativ pe om.

Ce se întâmpla cu mintea omului când priveşte la televizor? Ce efect au, spre exemplu, programele de ştiri?

Sfântul Mucenic Cosma Etolul: „Vor veni vremuri când diavolul va vorbi oamenilor dintr-o cutie şi va avea coarnele pe acoperişul casei” (prorocie rostită în urmă cu 250 de ani).

Sfântul Mucenic Cosma Etolul: „Vor veni vremuri când diavolul va vorbi oamenilor dintr-o cutie şi va avea coarnele pe acoperişul casei” (prorocie rostită în urmă cu 250 de ani).

– Când omul se înrobeşte televizorului, atunci se păgubeşte şi la minte. La modul general, cum am subliniat mai înainte, televizorul îl scoate pe om dintru sine şi nu-l lasă să se vadă pe sine. Pe urmă, greu este să se mai roage. Cum va mai putea citi rugăciunea de seară?… Nu mai vorbim că, dacă se culcă omul fără rugăciune, alungă harul dumnezeiesc din casă. Cum pot fi prezenţi Hristos şi Sfinţii în casa noastră dacă noi am părăsit rugăciunea, lăsând în schimb televizorul să le aducă pe toate cele ale lui? Foarte greu se mai poate cineva concentra la rugăciune după aceea. Omul, ca să-şi poată vedea sinele, trebuie să stea, să se liniştească, să se roage şi să cerceteze anumite cărţi bune. Această situaţie este foarte bine surprinsă de cuvintele Mântuitorului: „Lumea toată întru cel viclean zace” (I Ioan 5, 19), „dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).

Creştinii trăiesc în lume, dar trebuie să ducă lupta duhovnicească. Să nu fie influenţaţi de cele lumeşti, ca să nu fie robiţi de ele. Pentru că, până la urmă, televizorul este o robie. Îl înrobeşte pe om – şi aceasta o păţesc mulţi tineri astăzi, nu se mai dezlipesc de televizor, deşi înţeleg foarte bine că le face rău…  

– Cum lucrează patimile în lăuntrul omului când acesta se uită la televizor?

– Cu fiecare lucrează în funcţie de patima pe care o are. Dacă are o slăbiciune trupească va avea patimi trupeşti (lăcomia pântecului, curvie), căci televizorul hrăneşte aceste patimi, el excită simţurile şi produce o mare tulburare sufletească şi trupească. Dacă vede omul crime, de acolo îşi ia anumite modele şi astfel este ademenit către cele rele. Chiar şi patima lenevirii este hrănită, fiindcă oamenii, stând şi uitându-se în continuu, nu fac decât să îşi omoare timpul, să-l piardă inutil! Iar nouă nu ne ajunge timpul să ne pocăim! Aşa zice Sfântul Ioan Scărarul: vremea vieţii noastre nu ne ajunge să ne pocăim. De aceea, dragostea noastră să nu o arătăm numai prin vorbe, ci şi practic, să nu pierdem vremea: să ne ducem lupta.

„Omul devine ceea ce vede”

– Copiii acordă mult timp televizorului. Ce-i atrage către acesta?

– Pentru copii, noi purtăm cea mai mare răspundere! Noi îi amăgim, căci îi lăsăm să fie ademeniţi de diferitele programe pe care le îngăduim să le urmărească. Copiii nu au discernământ, de aceea pot fi înşelaţi mult mai uşor decât cei mari. Când nu există discernământ şi se face şi propagandă, tineretul este cel care suferă cel mai mult. Chiar şi cei foarte mici sunt vătămaţi – încă de la vârsta grădiniţei!

– Televizorul lucrează cu imagini, iar acestea intră în mintea noastră, spun cercetătorii, în subconştient. Cum ne pot influenţa acestea viaţa duhovnicească?

– Se întipăresc înlăuntrul nostru, iar apoi revin în mod repetat în mintea noastră – şi astfel oamenii, sub presiunea acestora, îşi schimbă caracterul. Ştiinţa susţine că toate influenţele pe care le are omul se înregistrează pe cromozomi. Vă amintiţi ce spunea într-un articol un aghiorit, om duhovnicesc –  Părintele Petroniu, igumen al Schitului românesc Prodromu? A scris un articol în care spunea că aceşti cromozomi sunt, de fapt, cărţile deschise care se vor prezenta în Ziua Judecăţii. Toate aceste imagini se înregistrează în om. Şi astfel, de acolo ne conduc spre păcat, dacă nu suntem cu luare aminte în cele duhovniceşti sau dacă nu avem frică de Dumnezeu. Iar dacă se săvârşeşte păcatul şi se repetă, atunci apare şi patima.

– Aşadar, aceste imagini pot să ne determine să facem anumite păcate?

Bineînţeles! Ne bombardează cu gândurile pe care le aduc până ne fac să consimţim cu păcatul. Iar dacă mintea şi-a dat consimţământul, suntem doar la un pas de săvârşirea păcatului. Chiar şi consimţământul este tot păcat!

– Se poate vorbi în cazul vizionării TV despre o evidentă înrâurire spre rău?

– Fireşte. Omul devine ceea ce vede. Omul este influenţabil. Dacă se găseşte într-un mediu al sfinţeniei, îşi însuşeşte acea sfinţenie; dacă însă trăieşte într-un mediu păcătos, atunci îşi va însuşi cele ale păcatului. Omul este, de fapt, o fiinţă ce imită foarte uşor. În aceasta constă stricăciunea pe care o produce televizorul. La modul general, se poate spune că televizorul a distrus multe case. Foarte multe divorţuri au loc din cauza televizorului. S-au înmulţit divorţurile, pentru că ceea ce vede omul la televizor ajută la despărţire, la creşterea criminalităţii. Mare rău!

– Problemele în viaţa familiei contemporane apar şi din cauza unei accentuate irascibilităţi, a unei nervozităţi aproape patologice de care suferă membrii acesteia. Credeţi că vizionarea TV poate contribui la agravarea acestei situaţii?

– Nu chiar în mod direct. Când însă omul se lasă sedus şi cade în păcat, atunci păcatul aduce tulburare sufletească şi neorânduială în viaţa acestuia. Mai departe, păcatul săvârşit reuşeşte toate celelalte rele. Şi numai prin acceptarea la nivelul gândului a ceea ce vede la televizor, şi deja începe păcatul! Iar când omul păcătuieşte, se pierde şi pacea şi harul lui Dumnezeu. Când omul pierde pacea sufletească, atunci apar despărţirile în casa lui. Asta dacă nu are pacea şi smerenia, ca să poată înfrunta ispitele. Un rău aduce alt rău, şi aşa suntem duşi spre distrugere – despărţire, droguri… Din nefericire, acesta este crudul şi amarul adevăr!

– Cum afectează imaginile de la televizor fantezia?

– Fantezia sau închipuirea este puntea diavolului, ne spun Sfinţii Părinţi. Şi Domnul şi-a însuşit toate cele ale omului, în afară de închipuire. Păcatul incită, aprinde cu putere închipuirea, iar diavolul o foloseşte.

Viaţa cotidiană ne scoate din noi înşine prin ritmul rapid pe care ni-l impune, prin zgomotul de tot felul şi mai ales prin televizor. Bombardându-ne cu mesajele sale, printr-o tehnică foarte bine pusă la punct, acesta reuşeşte să ne dezorienteze, să ne conducă mintea acolo unde doreşte, să ne dirijeze starea sufletească, să ne slăbească definitiv – şi, practic, ne îmbolnăveşte. Din această cauză apar aceste efecte la copiii de vârstă mică, care sunt vătămaţi cel mai mult. Cred că este bine ca oamenii să găsească timp să se liniştească, să cerceteze cărţile folositoare de suflet, să se roage, să se îngrijească de familie, să-şi sprijine copiii cu un cuvânt bun – în nici un caz nu să încline a se uita la televizor, căci se vor vătăma sufleteşte.

Deci putem spune că cel ce e cu adevărat creştin trebuie să se împotrivească la cursul general al acestui curent secularizant, spre a rămâne aşezat duhovniceşte şi pentru a avea harul lui Dumnezeu – ca să fie fericit atât în viaţa aceasta, cât şi în cealaltă. Adică să trăiască cu bucurie viaţa aceasta, să se bucure de ea cum trebuie, fără a fi rob patimilor; să ducă lupta de care vorbeam, în primul rând faţă de ispita televizorului – aceasta deoarece televizorul este înlăuntrul casei. Celelalte ispite sunt mai mult în afara casei, nu intră aşa de des în contact cu el. Însă televizorul este, din nefericire, în casa creştinului – şi prin el toată lumea, toate patimile lumii intră înăuntrul acestei case, asemenea unei jungle duhovniceşti.

„Pe struţ îl sfâşie fiara mai uşor!”

– Problema este că oamenii vor să uite de griji şi de toate problemele pe care le creează lumea astăzi.

Familia Ortodoxa, Iunie 2013– Este foarte periculos lucrul acesta. Foarte mulţi, când au asemenea supărări mari, greutăţi, se refugiază în băutură, pot deveni alcoolici sau găsesc refugiu în mâncare – şi astfel se vatămă şi deznădăjduiesc. La fel se întâmplă şi cu televizorul. Problema este ca şi cu struţul, care-şi ascunde doar capul în pământ, crezând că aşa scapă de primejdie. Dar este mai rău aşa. Pe struţ îl sfâşie fiara mai uşor! În mod asemănător păţeşte şi omul care vrea să scape de probleme cu ajutorul televizorului. De aceea e nevoie de rugăciune, tocmai ca să-şi găsească omul refugiul în Dumnezeu! Numai aşa vine soluţia, folosul duhovnicesc – iar greutatea, necazul devine astfel cauza folosului duhovnicesc pentru om, căci printr-o asemenea abordare a necazurilor, cu rugăciune, omul ajunge să se apropie mai mult de Dumnezeu. Iar dacă nu reuşeşte singur, să meargă atunci la duhovnic. Numai să se ducă omul la duhovnic şi să-şi spună problema – şi s-a eliberat!

Cândva, aici la noi la mănăstire, un călugăr, cel întru fericiţi Auxentie, a fost întrebat de un pelerin: „Când avem gânduri rele, dificultăţi în viaţă, supărări, ce să facem?” Călugărul a răspuns: „Spuneţi mereu «Doamne Iisus Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!» şi fug toate cele de la noi”. „Dacă totuşi nu fug, ce să facem?” „Atunci mergeţi la duhovnic, spovediţi-vă şi vor fugi!”.

Aceasta, cred, este soluţia. Toate celelalte rezolvări lumeşti sunt capcane şi generează situaţii şi mai grele. Când apelează omul la ajutorul unor lucruri păcătoase, atunci se face cel mai mare rău. De aceea trebuie atenţie la problema aceasta. Nu este o soluţie să ne refugiem în televizor. Este catastrofal.

A consemnat Virgiliu Gheorghe

Sursa: Revista Familia Ortodoxă, nr. 53, iunie 2013
Revista se poate achiziţiona online de la acest link: Revista Familia Ortodoxă nr. 53 (Iunie 2013)

Sfânta Mănăstire Grigoriu, Sfântul Munte Athos

Sfânta Mănăstire Grigoriu, Sfântul Munte Athos

Sfaturi pentru soţi, Starețul Efrem Vatopedinul

efraimArhimandritul Efrem, stareţul Sfintei Mănăstiri Vatopedi, Muntele Athos

ARHIM. EFREM: Soţii ortodocşi trebuie să fie conştienţi de faptul că amândoi se împărtăşesc de păcat şi de greşeli. Trebuie însă ca la baza familiei să fie o comuniune în Hristos prin taina Bisericii – este foarte important! „Ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă”. Nu cred că este posibilă vreo căsătorie fără acordul lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu doreşte unirea a doi tineri, căsătoria nu are loc: ori moare vreunul dintre logodnici, ori se despart, ori rămân necăsătoriţi şi astfel nu se mai ajunge la taina căsătoriei. Dacă se ajunge însă la căsătorie înseamnă că aceasta este acceptată de Dumnezeu – fie că unirea este bine-plăcută Lui, fie că este doar acceptată. De aceea, conştienţi de aceasta, soţii trebuie să se tolereze, să fie îngăduitori unul cu celălalt. Iar seara trebuie să discute despre întâmplările din timpul zilei, dând fiecare explicaţii pentru a nu exista neînţelegeri.

Soţul trebuie neapărat să dovedească în mod practic soţiei că o iubeşte. Firea femeii este atât de slabă, încât îndată ce vede că soţul arată o oarecare amabilitate unei alte femei, fie colegă de serviciu, fie prietenă, în sufletul ei se aprinde invidia. Nu pentru că ar fi o pornire pătimaşă ci, din pricina dragostei ce i-o poartă soţului, doreşte ca acesta să-i aparţină în întregime. Mai mult, femeia devine invidioasă chiar dacă soţul arată dragoste mamei lui. Dacă îi spui: „Bine, dar este mama lui care l-a născut, l-a crescut, i-a fost alături atâţia anii” ea răspunde: „Da, dar o iubeşte pe ea mai mult decât pe mine!”. Toate femeile asta răspund. De aceea soţul trebuie, prin tandreţe, să găsească „butonul” de îmblânzire a soţiei. Noi, monahii, prin modul nostru de viaţă nu avem experienţa femeilor, însă epitrahilul sfintei spovedanii ne-a dezvăluit foarte multe taine din sufletul femeii. Un alt lucru pe care îl constatăm este acela că femeia, după naşterea primului copil, nu mai doreşte atât rolul sexual al soţului, cât tandreţea şi afectivitatea acestuia. De aceea soţul trebuie să cunoască acest lucru şi să fie tandru cu soţia sa.

Niciodată nu trebuie ca soţul să-i facă observaţie soţiei în prezenţa altora, pentru că de multe ori, din egoism, soţii îşi mustră soţiile mai ales în prezenţa propriilor rude.

Sau, dacă soţia dă telefon soţului la serviciu, acesta să nu-i răspundă răstit: „Lasă-mă, n-am timp acum!”, vorbindu-i cu asprime. Ci să-i spună: „Iubito, am treabă acum, însă te voi suna eu puţin mai târziu”. Soţia trebuie să ştie întotdeauna că soţul o iubeşte şi se gândeşte la ea în orice clipă, trebuie să simtă că în inima lui ea este pe primul loc. Când soţia va înţelege şi se va convinge că soţul o iubeşte, atunci devine de bunăvoie aşternut picioarelor lui, gata de orice jertfă.

Soţia, de multe ori, are faţă de soţ un comportament copilăros. De multe ori face mofturi şi nazuri de copil mic. Tu, ca soţ, trebuie să te cobori „la mintea ei”, să nu-i dispreţuieşti cererile, să încerci să i le satisfaci şi astfel să aduci echilibrul în familie, deoarece în familie toată atenţia trebuie îndreptată către mădularul cel slab (firav, neputincios, n.n.) care este femeia.

Dacă femeia nu simte tandreţea soţului, golul din inima ei nu va fi umplut nici de dragostea părinţilor, nici a propriilor copii. Atât de mare e taina căsătoriei, încât golul creat în inima femeii de lipsa afectivităţii soţului nu poate fi umplut nici măcar de dragostea propriilor copii! Soţiei nu trebuie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni vremea când veţi fi descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate. Nu e bine ca soţia să afle cele ascunse ale voastre de la rude, de la colegi, ori de la prieteni. Să ştiţi că firea femeiască este pururea bănuitoare, suspicioasă. Tot timpul se îndoieşte şi se întreabă: „Oare mă iubeşte soţul?” Iar dacă va găsi motive de suspiciune, devine fiară. De aceea, trebuie să ştiţi că singurul lucru care o poate cuceri şi poate uni familia este tandreţea. Soţul ideal nu o strigă pe soţie pe nume. După căsătorie, adevăratul nume al soţiei trebuie să fie doar „iubito”. Atunci cei doi vor fi cu adevărat trup şi suflet.

Dacă îţi greşeşte cu ceva soţia, nu-i răspunde pe loc, atunci când eşti dominat de mânie, ci seara, în dormitor când veţi fi singuri, să-i spui cu blândeţe: „Ştii, iubito, azi m-ai întristat cu cutare lucru”. Iar dacă îi arăţi blândeţe îi va pare rău, va plânge şi îşi va cere iertare.

Dacă soţul pleacă undeva şi „uită” să-i spună soţiei, iar aceasta află de la colegii de serviciu, de exemplu, atât de mare este rana sufletească pricinuită de faptul că nu este ea prima căreia soţul să-i spună despre acest lucru, încât cu greu îşi revine. Este nevoie, deci, de multă atenţie. Dacă soţia va înţelege că soţul îi este alături, atunci este capabilă de orice jertfă. Firea feminină are nevoie de cea a bărbatului. Vedeţi, chiar şi la mănăstirile de maici, dacă nu există un duhovnic bun, singure nu pot spori. Întotdeauna firea femeiască are nevoie de sprijinul firii bărbăteşti.

Aşadar, pe cât puteţi, trebuie să vă rugaţi împreună acasă. Rugăciunea făcută în comun uneşte familia. Dacă puteţi, dimineaţa rugaţi-vă împreună, iar seara faceţi împreună Pavecerniţa.

E bine ca soţii să se spovedească la acelaşi duhovnic şi să se împărtăşească la aceeaşi Sfântă Liturghie, să meargă amândoi la aceeaşi biserică. Acesta este un lucru care îi uneşte foarte mult.

A venit recent un tânăr la Vatopedi şi mi-a spus: „Cunosc o fată şi în curând ne vom căsători”. ÎI întreb: „Vă înţelegeţi bine?”. „Gheronda, ne înţelegem foarte bine în toate”, îmi zice. „Este credincioasă, merge la biserică, e ortodoxă?”. „Gheronda, să ştii că e singura chestiune pe care n-am discutat-o!”. „Măi băiete – i-am zis atunci – acesta era primul lucru pe care trebuia să-l puneţi în discuţie. Dacă nu vă identificaţi în lucrurile duhovniceşti, în credinţă, atunci căsătoria voastră e de pe acum destrămată”. Nu se poate altfel. Temelia căsătoriei este împreuna păşire pe drumul credinţei. Altfel toate sunt în zadar. La Vatopedi este un monah care a fost căsătorit, dar nu mergea la biserică nici el, nici soţia. Odată însă ne-a vizitat şi, cercetându-l harul Duhului Sfânt, s-a schimbat şi a început să se spovedească şi să frecventeze biserica. Soţia însă era împotrivă. Intr-o bună zi i-a zis: „Nu vreau să mergi la biserică! Să pleci de la mine!”. Erau căsătoriţi de trei ani. Din fericire nu aveau copii, aşa încât el şi-a luat bagajul şi a venit la mănăstire. Vreau deci să spun că pentru o căsătorie reuşită, pentru o familie unită, o condiţie de bază este această împreună-păşire în viaţa duhovnicească.

ÎNTREBARE: La conferinţă aţi spus că ascultarea monahilor este diferită de cea a mirenilor; atunci noi cum să aflăm calea cea dreaptă dacă nu facem ascultare de duhovnic?

A. E.: Desigur, un mirean nu face ascultare cum trebuie să facă un călugăr faţă de stareţ, însă pe cât puteţi, să ascultaţi de duhovnic.

Esenţa este aceasta: dacă un mirean doreşte să facă ascultare de duhovnic aşa cum ar face un monah faţă de stareţ, poate s-o facă, mai ales dacă el însuşi doreşte. Însă duhovnicul nu trebuie să ceară astfel de ascultare de la cei care i se spovedesc. Deci dacă cineva vrea să ne ceară sfatul în orice, noi ca duhovnici îl dăm cu bucurie, însă nu este corect ca duhovnicul să considere că mireanul păcătuieşte dacă nu-i cere sfatul. Păcătuieşte doar monahul care nu-l întreabă pe stareţ.

Î: Vreau să vă întreb dacă un mirean care se mai tulbură la serviciu se poate împărtăşi (cu aceeaşi spovedanie) la sărbători apropiate!

A.E.: Trebuie să-ţi consulţi duhovnicul. Depinde dacă el te dezleagă la împărtăşanie, depinde de starea ta lăuntrică, de păcatele pe care le-ai făcut. Toate acestea le va judeca duhovnicul şi el îţi va răspunde.
Din păcate acum trebuie să plecăm. Maica Domnului fie cu voi toţi!

Sursa: „Mărturie athonită în România”, lucrare editată de Sfânta Mănăstire Vatopedi, 2004.

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

[P] Pelerinaje la Muntele Athos