Scopul Căsătoriei – Mitropolitul Athanasie de Limassol (audio, cu subtitrare în română)

Scopul Căsătoriei (audio, cu subtitrare în română)

Despre noima și rostul vieții omului / Despre Iubire – fragment de omilie a Mitropolitului Athanasie de Limassol

Traducere Elena Dinu

Mitropolitul Athanasie de Limassol este fost nevoitor aghiorit la Nea Skiti şi Vatopedi, ucenic al Părinţilor Paisie Aghioritul şi Efrem Katunakiotul

Mitropolitul Athanasie de Limassol s-a născut în 1959 la Limassol. După terminarea liceului, în 1976, este hirotonit diacon de Arhiepiscopul Hrisostom al Pafosului. Urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Thessalonic, după absolvirea căreia pleacă în Muntele Athos, la Nea Skiti, unde este tuns monah şi devine ucenic al unor mari părinţi duhovniceşti precum Paisie Aghioritul şi Efrem Katunakiotul.

 În 1982 Mitropolitul Athanasie primeşte schima mare şi este hirotonit ieromonah de episcopul Nicodim al Ierisosului şi Sfântului Munte. În 1987, pe când vieţuia la Mănăstirea Vatopedi, este ales reprezentant al acesteia în Sfânta Chinotită a Sfântului Munte, al cărei protos devine între 1991-1992. În 1992, la rugămintea Arhiepiscopului Hrisostom, primeşte binecuvântare din partea Mănăstirii Vatopedi să se întoarcă în Cipru şi să intre în obştea Mănăstirii din Pafos. În noiembrie 1993 ajunge stareţ al Mănăstirii Mahera, iar pe 11 februarie 1999 este ales de clerici şi credincioşi ca mitropolit al Limassolului, fiind înscăunat trei zile mai târziu.

Ciclul de documentare „Omul în faţa lui Dumnezeu” al ÎPS Ilarion Alfeiev, Mitropolit de Volokolamsk

Omul în faţa lui Dumnezeu. Intrarea în biserică

Omul în faţa lui Dumnezeu. Icoana

Omul în faţa lui Dumnezeu. Taina Botezului

Omul în faţa lui Dumnezeu. Spovedania. Rugăciunea şi postul

Omul în faţa lui Dumnezeu. Taina Euharistiei

Omul în faţa lui Dumnezeu. Taina Căsătoriei

Omul în fața lui Dumnezeu. Sfântul Maslu şi slujba înmormântării

Omul în fața lui Dumnezeu. Sărbătorile

Omul în fața lui Dumnezeu. Maica Domnului și sfinții

Omul în fața lui Dumnezeu. Slujba

Pentru subtitrarea în limba româna, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC

Realizatorul acestui ciclu de documentare este Înaltpreasfinţitul Ilarion Alfeiev (Иларион Алфеев, n. 24 iulie 1966, Moscova) – arhiepiscop ortodox rus, din 2009 mitropolit de Volokolamsk și conducător al Direcției de Relații Externe din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse. Între 2003-2009 a fost episcop al Vienei și Austriei și reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ruse la instituțiile europene.

Părintele Moise Aghioritul vorbind despre Căsătorie și Monahism

Dacă ar fi să dau un titlu simplu acestor puține cuvinte pe care le vom rosti, ar fi Căsătorie şi Monahism. Poate că anumite lucruri le-aţi auzit deja, poate că unele vă vor crea nedumeriri, însă eu nu voi spune nimic de la mine, ci ceea ce spun Biserica, Sfinţii Părinţi, Sfânta Evanghelie, Sfânta Tradiţie. Cunoştinţele mele sunt sărace şi neînsemnate. Voi pune înainte dragostei voastre ceea ce spune Biserica noastră, cu atenţie, desigur.

Scopul vieţii omului, al fiecărui om care se naşte pe pământ, este unul singur: întâlnirea cu Dumnezeu, îndumnezeirea, sfinţirea, mântuirea, izbăvirea. Dacă ar fi să facem un sondaj de opinie din cele ce se întâmplă în fiecare zi, adică cu un microfon să mergem în Piaţa Centrală din Patra, sau din Atena, sau din Tesalonic, şi să-i întrebăm pe trecători: „De ce trăieşti, care este scopul vieţii tale?”, oamenii ne vor răspunde: „Să primesc mărire de salariu, să-mi cumpăr un al doilea apartament, o maşină mai bună, să-mi căsătoresc copilul, să iau licenţa etc.,” iar acestea nu sunt deloc rele.

Însă nu acesta este scopul vieţii. Nu merită să trăim pentru acestea. Nu am venit în această viaţă pentru câteva cărămizi şi pentru nişte bucăţi de tablă, ci viaţa noastră are un singur scop, şi anume întâlnirea noastră cu Dumnezeu. Chiar dacă reuşim în toate celelalte, adică să ne îmbogăţim, să avansăm, să conducem, să stăpânim peste oameni, şi nu atingem acest scop, viaţa noastră va fi lipsită de dragoste, va fi neclară, va fi nedeplină, va avea multe goluri şi noi vom fi nesatisfăcuţi, neîmpliniţi. Văd foarte mulţi oameni care au dobândit toate acestea, însă nu au reuşit să atingă principalul scop al existenţei lor, şi se simt rataţi, se simt pe jumătate fericiţi, nu au ceea ce numesc „fericire”. Fericirea se găseşte doar în întâlnirea cu Dumnezeu. Dumnezeu a zis: „Fiţi dar sfinţi, precum eu Însumi Sfânt sunt”. Unii consideră că aceasta este ceva irealizabil, este ceva aparte, doar pentru cei aleşi. Însă aceasta este pentru toţi. Vedeţi, aşadar, că Biserica Ortodoxă ridică nivelul sus. Aceasta are importanţă, acesta este principalul lucru.

Aşadar două sunt căile vieţii: Căsătoria şi Monahismul. A treia nu există. Căsătoria presupune întemeierea unei familii creştine. Scopul căsătoriei, nu o spun eu, o spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nu este naşterea de prunci. Cum se atinge scopul căsătoriei? Un mădular îl va ajuta pe celălalt mădular ca să ajungă împreună la Dumnezeu. De aceea există căsătoria. Este o arenă a împreună-nevoinţei, este o arenă a desăvârşirii, este o arenă a ajutorului care porneşte de la un mădular şi se răsfrânge asupra celuilalt mădular.

Cealaltă cale este monahismul, al cărui scop este acelaşi: îndumnezeirea, sfinţenia. Scopul căsătoriei şi al monahismului este comun. Avem sfinţi căsătoriţi şi avem sfinţi monahi. Există şi o categorie de oameni, şi anume „celibatari în lume”. Mirenii celibatari. Clericii celibatari reprezintă o situaţie aparte care necesită o altă discuţie. Există oameni care se nevoiesc, adică celibatari în lume, fie femei, fie bărbaţi. Nu este ceva ce excludem, însă [spunem] că este ceva nesigur. Nu este un lucru care prezintă siguranţă. Celibatul se fortifică şi capătă valoare numai în „rasă” [călugărească]. Desigur, poate fi un om care este paralitic, este orb, nu poate una, nu poate alta, sau alţi oameni care se dedică ştiinţei, cercetării, filantropiei. Şi ei ajung la măsurile mântuirii. Nu putem noi să judecăm. Dar spunem care este calea exactă, spunem ceea ce este cel mai bine.

Ajunge, aşadar, omul la o anumită vârstă. Poate să aibă gânduri şi pentru una şi pentru cealaltă. Nimeni nu trebuie să se teamă de aceste gânduri. Dacă şi celibatar şi monah poţi deveni sfânt, aceeaşi stare o poţi dobândi şi căsătorit. Chemarea este o invitaţie din partea lui Dumnezeu, iar înclinaţia este vocaţia. Asta nu înseamnă, aşa cum îmi spunea odată părintele Efrem Katunakiotul, că va veni Hristos să-ţi spună să te însori cu cutare sau să mergi la mănăstirea cutare, ci unde se odihneşte inima cu adevărat. Să nu ia cineva decizii aşa pe nepregătite şi cu superficialitate, pentru că acestea sunt subiecte de viaţă pe care nu le poţi da înapoi. Faptul ca cineva să se căsătorească, iar apoi să se despartă, nu reprezintă o soluţie. Nu este nici indicată şi nici binecuvântată. Divorţul este îngăduit prin pogorământ de Biserică, pentru ca nu cumva omul să se găsească într-o stare şi mai anevoioasă, şi mai plină de păcat. De aceea, dacă urmăreşte cineva cu atenţie rânduiala celei de-a doua Cununii, vede că anumite rugăciuni sunt de iertare. Biserica iartă şi îngăduie, prin pogorământ, a doua şi a treia căsătorie, ca nu cumva omul să păcătuiască şi mai rău.

Trebuie, aşadar, ca cineva, prin rugăciune, prin cercetare de sine, prin sfatul duhovnicului, să vadă adevărata lui chemare şi înclinaţie. Deoarece mulţi oameni nu-şi urmează adevărata lor înclinaţie şi se chinuiesc. Şi, chinuiţi fiind, chinuiesc şi pe alţii. Este nevoie, aşadar, de o atenţie aparte în luarea unei decizii referitoare la această situaţie. Nici nu este corect ca cineva să le tot cearnă şi să devină scolastic, plângăreţ, cârtitor sau mofturos în privinţa ambelor căi. Amânările de lungă durată sunt nejustificate, dau dovadă de trândăvie, de lâncezeală, de o tărăgănare, ca să nu ne luptăm într-un stadion concret, ci să petrecem într-un mod plăcut, cercetând, examinând şi vorbind în zadar despre aceste lucruri. Poporul este înţelept, preaînţelept, atunci când zice: „Fie de mic, de mic, căsătoreşte-te, fie de mic călugărește-te!”

Adevărat vă spun că am devenit monah la 22 de ani şi simt că am îmbătrânit. Dacă aş fi avut atunci mintea pe care o am acum, aş fi devenit călugăr imediat după terminarea liceului. Acei patru ani au fost pierduţi. Trebuia să mă fac la 18 ani. Şi, într-adevăr, Sfântul Vasile cel Mare, spune, pentru acea perioadă, că cea mai bună vârstă este 16 ani pentru monahism. De ce spune asta? Deoarece cu cât creşte omul, cu atât se maturizează şi devine mofturos, dobândeşte o voinţă proprie, care este foarte puternică şi nu se smereşte, nici nu face ascultare, nici nu cedează. Aşadar, după rugăciune, cercetare de sine şi ascultare faţă de duhovnic, de vreme ce ne deschidem inima în faţa lui şi vedem ce anume ne odihneşte în profunzime, să urmăm una din cele două căi, însemnându-ne cu Sfânta Cruce.

Atât monahismul, cât şi căsătoria, reprezintă un risc. Nimeni nu ne poate certifica în scris că nu vor fi nori, atât într-una cât şi în cealaltă. Este aşa cum spun latinii „salto mortale”, un salt în gol. Dacă omul nu îndrăzneşte şi rămâne într-un duh scolastic, nu va face nimic. Nimic! Îşi va amâna viaţa lui fără niciun motiv. Şi, după cum spunea înţeleptul şi preaînbunătăţitul Cuvios Paisie, „Cei mai nefericiţi oameni sunt aceea care mor între Atena şi Sfântul Munte”. Adică, cei care nu iau nici o decizie. Nu poţi să ajungi la 60 de ani şi să spui „mă voi căsători”, „ mă voi călugări”, nu? Aşadar, timpul trece fără niciun rost. Unii oameni termină armata, termină studiile, se angajează, deci trebuie să se hotărască. Bineînţeles, nu trebuie ca cineva să se hotărască într-o clipă, nu este uşoară în niciun caz căsătoria, dar cere multe renunţări. Nimeni nu este desăvârşit. Desăvârşirea este în Cer, şi unul are defecte, şi celălalt are, prin urmare, unul îl va îngădui pe celălalt. De aceea, Bunul Dumnezeu ce face? Pune în inima omului dragostea. Căci dacă am fi privit doar cu mintea, nimeni nu s-ar mai fi căsătorit. Unii gândesc astfel: „Dacă mâine va fi bolnavă soţia, şi dacă voi avea copii, şi dacă nu voi avea serviciu, şi dacă nu am cu ce-i creşte, să mă călugăresc atunci. Şi dacă mă voi plictisi, şi dacă nu-mi va plăcea, şi dacă îmi va spune stareţul să mă arunc de la balcon, nimeni niciodată nu a spus aşa ceva, dar, cu toate acestea, toţi întrebă: „Şi dacă îmi va spune stareţul să mă arunc, să mă arunc?”- Nimeni nu a spus vreodată vreunui frate sub ascultare să se arunce de la balcon. Însă, toţi întreabă asta. Când am plecat în Sfântul Munte, tânăr fiind, în 1970, atunci nu erau mulţi turişti, iar Cuviosul Paisie era la chilia Cinstitei Cruci, şi stând destul timp cu noi, cu mine şi cu un prieten de-al meu, i-am spus înainte de a pleca:

„– Gheronda, vă transmitem sentimentele de preţuire ale unui cunoscut de-al nostru. Noi aveam atunci 18 ani, iar acela se apropia de 40.

– A, ce face? S-a căsătorit?

– Nu, am răspuns.

– Transmiteţi-i salutări şi dacă nu se va căsători, să nu mai vină vreodată să-l văd. Şi spuneţi-i, dacă se uită se uită după vreo frumoasă, doar o scânteie să se aprindă şi s-a dus frumuseţea ei; dacă se uită după vreo bogătaşă, la un cutremur, s-a dus blocul ei; dacă se uită după vreo intelectuală, doar o picătură de sânge să ajungă la creier şi s-a dus inteligenţa ei”.

Par a fi învăţături simple, dar sunt înţelepte, nu-i aşa? Dacă există dragoste adevărată, se pot trece cu vederea atât defectele trupeşti, cât şi cele de altă natură. Dar dacă nu există dragoste, pe toate le interpretăm greşit, toate ne obosesc, ne îngreuiază, ne înăbuşă. Dragostea nu înseamnă să iubeşti o fată pentru că astăzi este frumoasă, iar dacă mâine va face riduri, o vei lăsa; nu însemnă să-l părăseşti pe un tânăr care mai a înainte a fost bun, sănătos, harnic, pentru că astăzi s-a îmbolnăvit; nici nu părăsim fata care şi-a pierdut bogăţia sau cea care a păţit ceva la creier.

Din punct de vedere canonic, căsătoria este pe viaţă. Şi, după cum am spus mai înainte, divorţul este permis de Biserică prin pogorământ. Aşadar, Cuviosul Paisie, prin aceste cuvinte simple, acorda importanţă miezului şi temeliei. Ceea ce spune poporul este important, şi anume să se potrivească, să se înţeleagă cei doi. Dacă nu se înţeleg, dacă se ceartă, dacă nu există această atracţie, mai bine nu continuă. Pe de altă parte, nu se face cineva monah pentru că nu a găsit o femeie cu care să se căsătorească. Stareţul Emilian, stareţul nostru, ne spunea că cine este bun pentru monahism este bun şi pentru căsătorie. Unii îşi spun că de vreme ce nu găsesc de muncă sau pentru că mă tot cert acasă, să merg să mă fac sihastru. Acestea sunt puncte de plecare greşite. Desigur, pot fi depăşite, dar dacă cineva porneşte strâmb, rămâne aşa, nu va avea nici un urcuş duhovnicesc şi nici o sporire duhovnicească. Este demnă de amintit o întâmplare pe care ne-o spunea Cuviosul Paisie, aparent amuzantă, însă este cât se poate de serioasă: Era o tânără care mergea adesea la Cuviosu Paisie ca să-l vadă, discutând adeseori. La un moment dat, tânăra îi spune:

– Gheronda, mie îmi place şi monahismul, şi căsătoria. Nu ştiu pe ce cale să o apuc.

Stareţul ne spunea: „Eu ştiam pentru ce era ea bună, dar nu i-am spus pentru că aş fi influenţat-o şi dup-aia ar fi venit şi mi-ar fi spus că sfinţia voastră mi-aţi zis să mă căsătoresc şi una, şi alta, mi-aţi spus să mă călugăresc şi nu merg bine… Am lăsat-o, aşadar, să-şi facă mofturile şi să-şi găsească singură calea”. După ceva timp, se duse din nou la cuvios. Acesta a întrebat-o:

– Ce faci?

– Bine. Să ştiţi, gheronda, că m-am căsăstorit.

– Foarte bine! Ai făcut ce-ai simţit.

– Dar să ştiţi, gheronda, că cel cu care m-am căsătorit este marinar şi lipseşte cu lunile şi sunt singură şi nu ştiu ce să fac.

– Măi binecuvântato, Dumnezeu ţi-a dat ce ai vrut: şi monahism, şi căsătorie.

Vedeţi, omul bun le vede pe toate bune. De aceea insista Cuviosul Paisie să construim o „fabrică” de gânduri bune. Dacă îşi şlefuieşte cineva cugetul, nu este interesat de ceilalţi, chiar dacă aceştia fac greşeli. Îi îngăduie, îi suportă, este indulgent, este îngăduitor. Deci, ce este monahismul? Monahismul este o mare dragoste faţă de Dumnezeu. Din acest motiv devine cineva monah. Nu se face monah deoarece nu a reuşit în viaţă, pentru că, pornind astfel, va da greş şi în monahism. Aşadar, cineva devine monah deoarece Îl iubeşte pe Dumnezeu şi vrea să se afierosească Lui, fără multele griji ale vieţi lumeşti. Monahul nu este nevoit să zâmbească prefăcut înaintea şefului său, să facă ore suplimentare, să nu poată dormi deoarece plânge copilul lui sau că are probleme financiare. Nu întâmpină astfel de lucruri. Este mult mai liber, este mult mai nestingherit, mult mai lipsit de griji.

Principalul motiv pentru care cineva se face monah este că îl iubeşte pe Dumnezeu. În ceea ce priveşte celibatarul în lume aş vrea să spun că astăzi, unii copii merg la şcoli bisericeşti şi rămân celibatari pentru a deveni vlădici. Celibatul înseamnă cum să placi Domnului. De aceea rămâne cineva celibatar. Dacă cineva, de exemplu, nu este pentru celibat, deoarece aceasta este o vocaţie, nu pot toţi, atunci va avea probleme în viaţa sa, probleme cunoscute pe care le auzim din vreme în vreme. Este nevoie ca cineva să fie sever cu sine, corect, neprefăcut, şi sincer, deoarece Dumnezeu mult iubeşte sinceritatea. Îmi amintesc atunci când eram soldat, mă duceam la stareţul Emilian să mă spovedesc. Îi spuneam:

– Gheronda, am binecuvântare să mă uit la televizor? –atunci apăruseră televizoarele.

– Da!

– Gheronda, am binecuvântare să citesc ziare?

– Da!

Îmi plăcea teatrul clasic.

– Am binecuvântare să mă duce la teatru?

– Da!

Într-o zi m-am supărat şi mi-am zis că se pare că nu sunt bun de monah, căci la tot ceea ce îi spun eu, el îmi răspunde că „Da!” Eu credeam că trebuie să mă fi pregătit deja de mai înainte. M-am dus aşadar din nou şi i-am spus:

– Ştiţi, gheronda, la toate câte vă spun îmi răspundeţi „Da”.

Stareţul înţelesese, desigur, după care îmi spuse:

– Ascultă, copilaşul meu! Nu mergem la mănăstire purtând comodităţile noastre. La mănăstire mergem goi. Exact cum suntem. Îţi place de noi, ne place de tine, rămâi, pleci. Nu vom tăia panglica naţională la intrarea mănăstirii pentru că a venit „bunul copil” ca să-l întâmpinăm.

Cuvinte simple, dar importante pentru urmare acestei căi, care nu este una înfricoşătoare şi exagerată. Este o obşte înafara obştii, o viaţă a dragostei şi, după cum spuneau părinţii aghioriţi, „viaţa monahicească este floare la ureche, dacă o iubeşti, dacă îţi place”. Dacă cineva, chiar şi monah, spune că monahismul este greu, nu a înţeles nimic. Nu a înţeles nimic! Dacă eu iubesc, stau zece ore cu tine şi nu obosesc. O carte care îmi place o citesc într-o seară, fără să simt vreo oboseală.

Nu-mi place să vorbesc despre mine, dar, cu Harul lui Dumnezeu, avem 36 de ani în Sfântul Munte şi cred că sunt 36 de zile. De ce? Să vă spun acum şi un secret de spovedanie. Niciodată în viaţa mea nu m-am gândit să mă căsătoresc, cu toate că eram tânăr şi mă ocupam cu multe, dar nici nu am ajuns la monahism. Voiam să ajut oamenii ca misionar, ca doctor etc. Când m-am dus pentru prima dată în Sfântul Munte, mi-am spus: „Eu aici voi rămâne”. Nu ştiam ce este monahismul, nu citisem nimic. Ceea ce mi-a vorbit cel mai mult în inima mea a fost liniştea monahilor. Ochii monahilor erau foarte expresivi. Atunci mi-am spus că oamenii aceştia nu pot să stea aici atâţia ani doar ca să păzească zidurile. Ceva se întâmplă pe-aici. Ceva important! Iar vechii stareţii nu erau ca mine vorbăreţ. Nu vorbeau mult, doar „binecuvântaţi!, Domnul!, ce faci?, bine”.

Vorbeau însă răbdarea, îngăduinţa, pacea, blândeţea, stăruinţa, simpatia, amabilitatea, bunătatea lor, care sunt lucruri foarte importante. Desigur, asta nu înseamnă cu în lume nu poate cineva, ci, pur şi simplu, sunt mai numeroase greutăţile. Cu câțiva ani în urmă, am cunoscut o bătrână în Creta, care avea 86 de ani şi care mi-a spus: „Gheronda, am 86 de ani şi n-am întâlnit vreun om rău în viaţa mea”. Era cu putinţă? Era bună şi le vedea pe toate bune. Recent, a apărut o carte „Asceţi în lume”. Aceştia erau mireni care trăiau mult mai bine chiar şi decât monahii. Eu nu fac acum reclamă monahismului, dar despre asta pot să vorbesc cel mai mult. Eu am scris o carte pentru care mă „pomenesc” şi monahii, şi căsătoriţii. Am scris cartea „Sfinţii căsătoriţi ai Bisericii”. Pe de o parte, monahii îmi spun „Ce sunt astea pe care le-ai scris? Doar monahii ajung sfinţi, nu ne strica socotelile!”, iar pe de altă parte, căsătoriţii spun „Gheronda, dar aceştia fie au fost mucenici, fie s-au făcut monahi spre sfârşitul vieţii”. Eu le răspund: „Ştiţi, nu am făcut eu sinaxarele. Eu am prezentat sinoptic sinaxarele existente”.

În tot cazul, şi aceşti sfinţi căsătoriţi, până să devină mucenici sau să se călugărească, s-au nevoit în lume. Mai demult mi-a spus cineva un lucru, îl aflase de la un stareţ, şi anume că epoca noastră este antiascetică. Sfânta Evanghelie presupune nevoinţă, iar simbolul Bisericii noastre este Crucea. Crucea este simbolul nevoinţei, al smereniei şi al mărturisirii. Deoarece trăim în aceasta societate contemporană marcată de consum, în care căutăm din ce în ce mi mult „un fotoliu” cât mai confortabil, mai multă coca-cola, mai multă relaxare şi odihnă, Dumnezeu nu ne părăseşte, nu spune „De vreme ce nu vor, atunci şi Eu îi las să facă ce doresc”, ci, are o nelinişte pentru mântuirea fiecăruia dintre noi. Astfel, caută moduri pentru a ne ajuta. De aceea în epoca noastră există foarte multe boli atât trupeşti, cât şi sufleteşti. Ceea ce nu am făcut de bunăvoie, adică, nu am postit, nu am privegheat, nu ne-am rânduit o nevoinţă a trupului, să o câştigăm răbdând în aceste boli. Aceste suferinţe nu vin de la un Dumnezeu pedepsitor şi răzbunător, ci de la un Pedagog şi de la un Tată Milostiv care vrea să contribuie la mântuirea noastră prin această puţină răbdare de care vom da dovadă. Cuviosul Paisie numea cancerul sfânt. De ce? Deoarece zicea că raiul s-a umplut de cei care au murit de cancer. Toţi aceşti oameni chinuiţi de chimioterapie, de raze, de paracenteză, de dureri, de medicamente, vor purta o cunună plină de lumină, dacă vor primi totul cu răbdare, cu nădejde şi credinţă în Dumnezeu. Cine nu se încrede în Dumnezeu şi nu simte mângâierea Lui, vede boala ca pe ceva greu de suportat. Cade în depresie, se izolează, agravându-şi astfel starea.

Aşadar, atât în căsătorie, cât şi în monahism, trebuie să ne aflăm în legătură cu Hristos. Orice relaţie de prietenie, de căsătorie, de colaborare, în care nu există Hristos, sta să se dărâme. Are sigur un termen de valabilitate. Dacă între soţ şi soţie nu există Hristos, după cum vedem gravată pe veche o monedă bizantină în care Hristos îi încununează pe împărat şi pe împărăteasă, fără îndoială că vor ajunge la divorţ. Unii i-au în calcul divorţul înainte de a se căsători. Îl au ca pe o alternativă de moment. Dacă cineva gândeşte aşa, cu siguranţă că se va şi întâmpla. Divorţul nu traumatizează numai sufletele părinţilor, ci şi pe cele ale copiilor, care nu au greşit cu nimic şi care vor avea, mai apoi, diferite probleme: vor deveni nervoşi, superficiali etc. Ajung, din cauza egoismului părinţilor lor, asemenea mingii de ping-pong: un week-end la mama, un week-end la tata, tatăl o condamnă pe mama, mama îl condamnă pe tata. Vă daţi seama ce chin trăiesc aceste suflete nevinovate care vor avea traume pe viaţă.

În încheiere aş vrea să spun că atât căsătoria, cât şi monahismul, duc la îndumnezeire. Aşadar, fiecare îşi va analiza starea sa duhovnicească, se va ruga, se va cerceta pe sine şi o va apuca pe o cale.

Stareţul Moise Aghioritul (+ 2014)

Traducere din limba greacă de Cătălin Dobri. Extras din conferinţa „Căsătorie și Monahism” susţinută pe data de 19 Aprilie, 2010, la Mănăstirea Tuturor Sfinţilor, Peloponez (v. video integral la link ).
Sursa: ortodoxiatinerilor.ro

Scurtă biografie a Părintelui Moise Aghioritul: Monahul Moise s-a născut în Atena, în 1952. A fost monah în Sfântul Munte peste 35 de ani. S-a ocupat cu aghiografia (vieţile sfinţilor), poezia, critica şi redactarea. Este autorul a 52 de cărţi şi a peste o mie de articole. Multe din lucrările lui au fost traduse în alte limbi, primind premii. A ţinut mute conferinţe, fiind invitat de mitropolii, universităţi şi diverse organizaţii, atât în Grecia, cât şi în străinătate. A fost referent în cadrul a peste 80 de congrese. A fost secretar şef al Sfintei Chinotite a Sfântului Munte. A fost redactor şef al periodicului aghiorit Protaton. Timp de peste 25 de ani a fost Starețul Caliviei Sfântului Ioan Hrisostom, ţinând de Schitul Sfântului Pantelimon al Cutlumuşului. Este considerat ca fiind cel mai prolific scriitor aghiorit contemporan. A plecat la Domnul pe 1 iunie 2014 din cauza unor afecțiuni cronice ale ficatului. (sursă mini-biografie: pemptousia.ro)

Cărțile ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

Părintele Emilianos (Vafeidis) Simonopetritul ne sfătuieşte

• Iubirea este imitarea lui Hristos căci „El ne-a iubit întâi”. Prin urmare, atunci când iubesc înseamnă că am luat dar, că am luat har de la Dumnezeu şi că mă asemăn cu Hristos.

• Iubirea constă în putinţa de a da bucurie celuilalt, de a mă lipsi pe mine pentru ca celălalt să aibă mai mult; de a mă jertfi pe mine pentru ca celălalt să se simtă confortabil, să simtă siguranţă în viaţa sa.

• Dumnezeu vrea ca în viaţa noastră de zi cu zi să fim astfel, încât să ne iubească ceilalţi şi să ne simtă bucuroşi. Să poată comunica cu noi, să spună bucuria lor, tristeţea lor, problemele lor. Să simtă că suntem inimi ce trăiesc aproape una de alta şi că ne putem ajuta unul pe altul.

• Să îl îngăduim deci, pe celălalt, aşa cum este. Unul mă va insulta; desigur. Altul mă va lăuda; desigur. Unul îmi va oferi o jumătate de pahar cu apă; desigur. Să nu ne amestecăm în viaţa altuia. Numai atunci când ne vor cere dragostea, să o dăm aşa cum o dă Dumnezeu „şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. Să păstrăm „unitatea Duhului”, adică credinţa sfântă pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Acestea fac subiectul luptei noastre pe care o iubeşte Dumnezeu…

• Aşa cum la Marea Tiberiadei, când ucenicii au strâns mulţime de peşti, a spus Ioan lui Petru – „Domnul este!”, aşa şi noi, când întindem mrejele rugăciunii, putem repeta – „Domnul este!” cu toată convingerea, căci ne încredinţează biserica noastră că acolo se află El. Iată-L! Prezent Însuşi Dumnezeu! Dar, pentru ca prin rugăciune, credinciosul să se ilumineze şi să strălucească prin prezenţa Domnului, trebuie să fie atent ca însăşi viaţa lui să se asemene celei aflate în armonie cu Dumnezeu. Dacă îl doreşte pe Dumnezeu trebuie să trăiască după voia lui Dumnezeu. Să tindă să scape de mizeria umană şi de nenorocire, să se întărească prin puterea cea sfântă, să lucreze, să devină vas încăpător al sfintelor harisme. Încă, să dorească curăţirea lui de tot păcatul, încredinţat de cuvântul adevărului că aceasta este cu putinţă. Cu dorinţa lui autentică şi cu bunăvoinţa lui Dumnezeu să ajungă la nepătimire şi desigur să devină cu totul asemenea lui Dumnezeu.

• … Aşa cum ne îngrijim de sănătatea trupului nostru, aşa să ne îngrijim şi de sănătatea sufletului. Trebuie să fim veseli. Când ne obişnuim să ne rugăm, ni se dăruieşte bucuria lui Hristos, şi încă din plin. Dacă atunci când te rogi te întristezi, dacă te mâhneşti, ceva înlăuntrul tău nu merge bine. Să te cercetezi cu atenţie căci caracterul omului exercită o mare influenţă.

• Monahismul este o comunitate în toată regula, o sinaxă. În mănăstire nu suntem indivizi şi simple nume, ci, împreună alcătuim o inimă, un trup. Nu ne deosebim. Şi după cum mănăstirile, de cele mai multe ori, au mai mulţi monahi şi mai puţine chilii, unul se află aproape de celălalt şi respiră iubirea inimii lui. Toate câte sunt în monahism sunt întocmite după modelul ceresc. Biserica ia aceste modele şi e oferă credincioşilor, aşa cum au făcut şi Sfinţii Părinţi.

• Lumea crede că atunci când cineva merge la mănăstire, pleacă din societate şi se sălbăticeşte. Spun asta pentru că nu cunosc faptul că monahii sunt cei mai sociabili oameni. Să ştiţi că nimeni nu poate deveni monah dacă nu este sociabil, dacă nu poate relaţiona cu oamenii şi înfrunta toate dificultăţile sociale. Dacă îi este greu să se căsătorească, să întemeieze o familie, nu poate să devină nici monah. Trebuie să simtă siguranţă în viaţa sa. Mănăstirea nu e un loc de refugiu. Aşadar, monahul poate realiza toate acestea, pe care le iubeşte, nu le tăgăduieşte, nu le judecă, nu le dispreţuieşte, dar îşi doreşte ceva mai mult..

• Căsătoria este o cale; începe de pe pământ şi se sfârşeşte în cer. Este o angajare, o legătură cu Hristos, ce ne încredinţează că vom ajunge cândva în cer…

• Mai presus de iubire, de soţul sau soţia ta, de întâmplările de zi cu zi, să-ţi aminteşti că eşti hărăzit cerului, că ai păşit pe calea care trebuie neapărat să te ducă acolo. Mirele şi mireasa îşi unesc mâinile, preotul le ţine pe ale amândorora şi înconjoară masa dănţuind şi psalmodiind. Aceasta înseamnă că nunta este călătoria ce se va încheia în cer, în veşnicie.

• În taina cununiei pare că se unesc două persoane. Nu sunt două, ci trei. Bărbatul se căsătoreşte cu femeia, femeia se căsătoreşte cu bărbatul iar împreună se căsătoresc cu Hristos. Aşadar, trei iau parte la taină şi tot trei rămân de-a lungul vieţii.

• Toate cele ce se folosesc la oficierea slujbei cununiei sunt umbre şi simboluri ce arată că acolo este Hristos. Când stai undeva şi vezi dintr-odată o umbră, înţelegi că a venit cineva. Nu îl vezi dar ştii. Te trezeşti dis-de-dimineaţă şi vezi orizontul roşu la răsărit. Va ieşi, spui, în curând, soarele..

• Când îţi vezi căsătoria, soţul, soţia, când îţi vezi necazurile şi toate din casa ta, să ştii că sunt semne ale prezenţei lui Hristos. Este ca şi cum ai auzi paşii Lui, ca şi cum ar veni, ca şi cum ar urma să îi auzi acum şi vocea. Toate acestea sunt umbre care arată că Hristos este cu noi. Este adevărat că datorită preocupărilor noastre nu Îl simţim prezent dar Îl vedem în umbre şi suntem siguri că este cu noi. Viaţa noastră este de acum împreună cu Hristos…

Traducere din limba greacă de Elena Dinu pentru Blogul Sfântul Munte Athos
după Μοναχική Έκφραση | Ιερά Μονή Αγίου Νεκταρίου, textul sursă pdf, nr. sept.-oct. 2008, pag 26- 28.
Foto: Arhiva LD. Se va prelua cu precizarea sursei – Blogul Sfântul Munte Athos

O paralelă între nuntă și monahism, Arhimandritul Sofronie Saharov

Nu pot sa afirm ca mi-ar fi trebuit sa trec prin experienta „lepadarii” atunci cand am hotarat sa primesc monahismul. Cand am parasit „lumea”, eu nu am simtit vreo lupta interioara cu mine insumi, cu alte cuvinte, greutatea de a renunta la ceva ce m’ar fi atras in viata lumii. Nu am respins nimic, nu am dispretuit nimic. Am intrat in manastire pentru ca mi-a fost duhovniceste imperativ sa sa aflu un asemenea chip de viata unde as fi putut sa ma dau deplin lui Dumnezeu, adica cu toate gandurile mele, cu toata inima, cu toata puterea fizica si psihica a fiintei mele. Totusi aceasta nu m’a crutat de o lunga perioada de lupta duhovniceasca intre rugaciune si dragostea patimasa pentru pictura. Arta era pentru mine o cale catre cunoasterea fiintei. Asa o intelegeam eu, asa traiam in ea. Ea imi cerea intreaga fiinta; ba chiar mai mult decat „intreaga”. Fara a te da in intregime artei, ea nu va deveni niciodata autentica, cu alte cuvinte, una care sa duca pe slujitorul ei dincolo de hotarele vremii si spatiului. Autentic artistica este numai opera ce poarta in sine elemente ale veciniciei; fara aceasta, ea ramane doar un element „decorativ” al locuintelor noastre. Gandul veciniciei m’a insotit inca din anii copilariei. Rugaciunea, adancindu’se inlauntrul meu, ma ducea cu mai multa putere catre simtul veciniciei. Si ea a biruit.

Mai departe, calugaria mi-a pus problema „persoanei”. Stim din literatura universala ca unirea a doua persoane in nuntire, atunci cand poarta, mai mult sau mai putin desavarsit, caracterul unei uniri personale, a dat oamenilor experienta unei oarecari „vecinicii”, adica a unei stari in afara vremii, iesirea din hotarele inguste ale existentei individuale. Cei ce au trecut prin aceasta experienta au cercat o nespusa incantare, o rapire. De unde au ajuns la concluzia ca nunta este o „taina” in sine: biruinta asupra egoismului, contopirea a doi intr’o „unire”. Astfel, un teolog in Paris a ajuns pana acolo unde sa inceapa a afirma ca in afara unei astfel de experiente nu este cu putinta sa ajungi sa intelegi dogma Unitatii Treimice.

Eu nicidecum nu pretind a sti toate. In vartutea conditiei existentei noastre pamantesti, nimeni nu poate sa treaca prin toate, in experienta sa personala. Santem pusi inaintea inevitabilitatii unei alegeri, unei hotarari, neparat de ordin categoric. In ajutor ne vine nu numai faptul de a observa viata celor ce ne inconjoara, intr’o covarsitoare majoritate a cazurilor purtand in sine pecetea naruirilor, dezamagirilor, dar in acelasi timp si un inceput de intelegere, in ce priveste realitatile fiintei, prin rugaciune. Nu este cu putinta a smulge din suflet nadejdea catre ceva mai bun tocmai pentru el. Inchipuirea deseneaza un minunat tablou al casatoriei armonioase. Dar in cazul meu a biruit rugaciunea. In ea se descopera „persoana”, incomparabil mai adanc decat in unirea a doua persoane care se iubesc. Rugaciunea fata catre Fata lui Dumnezeu, introduce duhul omului in domeniul Luminii Nezidite, pline de o dragoste aparte si de o minunata pace. De asemenea, rugaciunea pentru lumea intreaga, pentru toata omenirea, ne descopera noi sfere ale fiintei, experienta pe care nu o poate da nunta.

Toata intalnirea, cu adevarat omeneasca, rasfrange insasi frumusetea vietii cosmice. Fiecare om asteapta de la noi intreaga atentie catre sine. Dar pe langa atragatoarea intalnire cu o persoana vie, in rugaciunea pentru lumea intreaga sufletul zareste maretia realitatii atotcuprinzatoare, si de acum nu mai poate parasi orizonturile care i s’au deschis. Minunat lucru – dragostea pentru o persoana iubita, dar a se ruga este ceva si mai mare.

Ca sa ajungem la rugaciunea neincetata, poruncita noua (Ef. 6:18; 1Tes. 5:17), neaparat trebuie sa ne recladim toata viata astfel incat ea sa devina un singur act neincetat de inainte-stare a savarsirii Dumnezeiestii Liturghii in fata Marelui Dumnezeu. Experienta istorica a aratat ca cel mai bun chip pentru a atinge acest sfant tel s’a dovedit a fi monahismul. Absenta datoriei de a apara existenta cuiva – fie nevasta, fie eventuali copii si alte asemenea – da monahului libertatea de a’si risca intreaga viata in nevointa postului, a privegherii, a uitarii nevoilor sale trupesti, precum hrana, imbracamintea, conforturile. Mintea monahului este libera neintrerupt sa petreaca in pomenirea lui Dumnezeu; ea in chip firesc se misca in sfera rugaciunii curate; cearca atingerea vietii vecinice; traieste vederea Luminii Nezidite care purcede de la Fata lui Dumnezeu, raspandeste mireasma iubirii ce se pogoara de sus.

Cand, dupa o nunta cu adevarat binecuvantata – nu una de scurta durata, nu una prea marginita la cele trupesti, ci una intr’o adanca dragoste personala – unul din soti moare, lasand pe celalalt singur, atunci cel (sau cea) care ramane se simte pierdut, rupt, „injumatatit”. Lumea ii devine pustie. Si putini, printr’o rugaciune fierbinte, si’au biruit singuratatea, au dobandit libertatea pentru o mai buna inaltare la Cer. Si astfel nunta, chiar in forma ei cea mai buna, poarta primejdia ingustarii personalitatii omenesti. Monahismul izbaveste de o astfel de inmicsorare. Neincetata impreuna-graire cu Tatal cel Ceresc, in absenta nevoii de a comunica in planurile inferioare ale existentei noastre, largeste inima monahului spre a cuprinde viata cosmica, ce nu se ia de la el prin moartea fizica. Persoana lui se dezvolta si primeste caracterul universalitatii asemanatoare cu Hristos. Monahului i se da de sus a simti in cuvintele Domnului oglindirea vietii Celui Fara de Inceput. Insusi Tatal a dat cuvintele Fiului Sau, iar Fiul le-a impartasit oamenilor.

Sursă: Arhimandritul Sofronie – „Nasterea intru Imparatia cea neclatita”, pp. 221-224, traducere din limba rusa de ierom. Rafail (Noica)

Sfaturi pentru soţi, Starețul Efrem Vatopedinul

Arhimandritul Efrem, stareţul Sfintei Mănăstiri Vatopedi, Muntele Athos

ARHIM. EFREM: Soţii ortodocşi trebuie să fie conştienţi de faptul că amândoi se împărtăşesc de păcat şi de greşeli. Trebuie însă ca la baza familiei să fie o comuniune în Hristos prin taina Bisericii – este foarte important! „Ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă”. Nu cred că este posibilă vreo căsătorie fără acordul lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu doreşte unirea a doi tineri, căsătoria nu are loc: ori moare vreunul dintre logodnici, ori se despart, ori rămân necăsătoriţi şi astfel nu se mai ajunge la taina căsătoriei. Dacă se ajunge însă la căsătorie înseamnă că aceasta este acceptată de Dumnezeu – fie că unirea este bine-plăcută Lui, fie că este doar acceptată. De aceea, conştienţi de aceasta, soţii trebuie să se tolereze, să fie îngăduitori unul cu celălalt. Iar seara trebuie să discute despre întâmplările din timpul zilei, dând fiecare explicaţii pentru a nu exista neînţelegeri.

Soţul trebuie neapărat să dovedească în mod practic soţiei că o iubeşte. Firea femeii este atât de slabă, încât îndată ce vede că soţul arată o oarecare amabilitate unei alte femei, fie colegă de serviciu, fie prietenă, în sufletul ei se aprinde invidia. Nu pentru că ar fi o pornire pătimaşă ci, din pricina dragostei ce i-o poartă soţului, doreşte ca acesta să-i aparţină în întregime. Mai mult, femeia devine invidioasă chiar dacă soţul arată dragoste mamei lui. Dacă îi spui: „Bine, dar este mama lui care l-a născut, l-a crescut, i-a fost alături atâţia anii” ea răspunde: „Da, dar o iubeşte pe ea mai mult decât pe mine!”. Toate femeile asta răspund. De aceea soţul trebuie, prin tandreţe, să găsească „butonul” de îmblânzire a soţiei. Noi, monahii, prin modul nostru de viaţă nu avem experienţa femeilor, însă epitrahilul sfintei spovedanii ne-a dezvăluit foarte multe taine din sufletul femeii. Un alt lucru pe care îl constatăm este acela că femeia, după naşterea primului copil, nu mai doreşte atât rolul sexual al soţului, cât tandreţea şi afectivitatea acestuia. De aceea soţul trebuie să cunoască acest lucru şi să fie tandru cu soţia sa.

Niciodată nu trebuie ca soţul să-i facă observaţie soţiei în prezenţa altora, pentru că de multe ori, din egoism, soţii îşi mustră soţiile mai ales în prezenţa propriilor rude.

Sau, dacă soţia dă telefon soţului la serviciu, acesta să nu-i răspundă răstit: „Lasă-mă, n-am timp acum!”, vorbindu-i cu asprime. Ci să-i spună: „Iubito, am treabă acum, însă te voi suna eu puţin mai târziu”. Soţia trebuie să ştie întotdeauna că soţul o iubeşte şi se gândeşte la ea în orice clipă, trebuie să simtă că în inima lui ea este pe primul loc. Când soţia va înţelege şi se va convinge că soţul o iubeşte, atunci devine de bunăvoie aşternut picioarelor lui, gata de orice jertfă.

Soţia, de multe ori, are faţă de soţ un comportament copilăros. De multe ori face mofturi şi nazuri de copil mic. Tu, ca soţ, trebuie să te cobori „la mintea ei”, să nu-i dispreţuieşti cererile, să încerci să i le satisfaci şi astfel să aduci echilibrul în familie, deoarece în familie toată atenţia trebuie îndreptată către mădularul cel slab (firav, neputincios, n.n.) care este femeia.

Dacă femeia nu simte tandreţea soţului, golul din inima ei nu va fi umplut nici de dragostea părinţilor, nici a propriilor copii. Atât de mare e taina căsătoriei, încât golul creat în inima femeii de lipsa afectivităţii soţului nu poate fi umplut nici măcar de dragostea propriilor copii! Soţiei nu trebuie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni vremea când veţi fi descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate. Nu e bine ca soţia să afle cele ascunse ale voastre de la rude, de la colegi, ori de la prieteni. Să ştiţi că firea femeiască este pururea bănuitoare, suspicioasă. Tot timpul se îndoieşte şi se întreabă: „Oare mă iubeşte soţul?” Iar dacă va găsi motive de suspiciune, devine fiară. De aceea, trebuie să ştiţi că singurul lucru care o poate cuceri şi poate uni familia este tandreţea. Soţul ideal nu o strigă pe soţie pe nume. După căsătorie, adevăratul nume al soţiei trebuie să fie doar „iubito”. Atunci cei doi vor fi cu adevărat trup şi suflet.

Dacă îţi greşeşte cu ceva soţia, nu-i răspunde pe loc, atunci când eşti dominat de mânie, ci seara, în dormitor când veţi fi singuri, să-i spui cu blândeţe: „Ştii, iubito, azi m-ai întristat cu cutare lucru”. Iar dacă îi arăţi blândeţe îi va pare rău, va plânge şi îşi va cere iertare.

Dacă soţul pleacă undeva şi „uită” să-i spună soţiei, iar aceasta află de la colegii de serviciu, de exemplu, atât de mare este rana sufletească pricinuită de faptul că nu este ea prima căreia soţul să-i spună despre acest lucru, încât cu greu îşi revine. Este nevoie, deci, de multă atenţie. Dacă soţia va înţelege că soţul îi este alături, atunci este capabilă de orice jertfă. Firea feminină are nevoie de cea a bărbatului. Vedeţi, chiar şi la mănăstirile de maici, dacă nu există un duhovnic bun, singure nu pot spori. Întotdeauna firea femeiască are nevoie de sprijinul firii bărbăteşti.

Aşadar, pe cât puteţi, trebuie să vă rugaţi împreună acasă. Rugăciunea făcută în comun uneşte familia. Dacă puteţi, dimineaţa rugaţi-vă împreună, iar seara faceţi împreună Pavecerniţa.

E bine ca soţii să se spovedească la acelaşi duhovnic şi să se împărtăşească la aceeaşi Sfântă Liturghie, să meargă amândoi la aceeaşi biserică. Acesta este un lucru care îi uneşte foarte mult.

A venit recent un tânăr la Vatopedi şi mi-a spus: „Cunosc o fată şi în curând ne vom căsători”. ÎI întreb: „Vă înţelegeţi bine?”. „Gheronda, ne înţelegem foarte bine în toate”, îmi zice. „Este credincioasă, merge la biserică, e ortodoxă?”. „Gheronda, să ştii că e singura chestiune pe care n-am discutat-o!”. „Măi băiete – i-am zis atunci – acesta era primul lucru pe care trebuia să-l puneţi în discuţie. Dacă nu vă identificaţi în lucrurile duhovniceşti, în credinţă, atunci căsătoria voastră e de pe acum destrămată”. Nu se poate altfel. Temelia căsătoriei este împreuna păşire pe drumul credinţei. Altfel toate sunt în zadar. La Vatopedi este un monah care a fost căsătorit, dar nu mergea la biserică nici el, nici soţia. Odată însă ne-a vizitat şi, cercetându-l harul Duhului Sfânt, s-a schimbat şi a început să se spovedească şi să frecventeze biserica. Soţia însă era împotrivă. Intr-o bună zi i-a zis: „Nu vreau să mergi la biserică! Să pleci de la mine!”. Erau căsătoriţi de trei ani. Din fericire nu aveau copii, aşa încât el şi-a luat bagajul şi a venit la mănăstire. Vreau deci să spun că pentru o căsătorie reuşită, pentru o familie unită, o condiţie de bază este această împreună-păşire în viaţa duhovnicească.

ÎNTREBARE: La conferinţă aţi spus că ascultarea monahilor este diferită de cea a mirenilor; atunci noi cum să aflăm calea cea dreaptă dacă nu facem ascultare de duhovnic?

A. E.: Desigur, un mirean nu face ascultare cum trebuie să facă un călugăr faţă de stareţ, însă pe cât puteţi, să ascultaţi de duhovnic.

Esenţa este aceasta: dacă un mirean doreşte să facă ascultare de duhovnic aşa cum ar face un monah faţă de stareţ, poate s-o facă, mai ales dacă el însuşi doreşte. Însă duhovnicul nu trebuie să ceară astfel de ascultare de la cei care i se spovedesc. Deci dacă cineva vrea să ne ceară sfatul în orice, noi ca duhovnici îl dăm cu bucurie, însă nu este corect ca duhovnicul să considere că mireanul păcătuieşte dacă nu-i cere sfatul. Păcătuieşte doar monahul care nu-l întreabă pe stareţ.

Î: Vreau să vă întreb dacă un mirean care se mai tulbură la serviciu se poate împărtăşi (cu aceeaşi spovedanie) la sărbători apropiate!

A.E.: Trebuie să-ţi consulţi duhovnicul. Depinde dacă el te dezleagă la împărtăşanie, depinde de starea ta lăuntrică, de păcatele pe care le-ai făcut. Toate acestea le va judeca duhovnicul şi el îţi va răspunde.
Din păcate acum trebuie să plecăm. Maica Domnului fie cu voi toţi!

Sursa: „Mărturie athonită în România”, lucrare editată de Sfânta Mănăstire Vatopedi, 2004.

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Căsătoria – Taina cea mare, Starețul Emilianos Simonopetritul

Predică ţinută în biserica Sfântului Nicolae din Trikala, Grecia, la 17 Ianuarie 1971, de Arhimandritul Emilianos Simonopetritul*

Nimeni nu va tăgădui că cea mai însemnată zi din viaţa unui om, după naştere şi botez, este cea a nunţii. De aceea, nu este surprinzător faptul că mişcările contemporane lumeşti şi instituţionale au ca scop anume nimicirea preacinstitei şi sfintei taine a cununiei. Pentru mulţi, căsătoria este doar un prilej de plăceri şi distracţii. Viaţa, însă, este un lucru serios. E o luptă duhovnicească, un urcuş înspre un ţel – cerul. Punctul cel mai crucial şi mijlocul cel mai însemnat al acestui urcuş este căsătoria. Nimănui nu îi este îngăduit să se ferească de legătura căsătoriei, fie că va face o nuntă de taină (mistică), dăruindu-se pe sine lui Dumnezeu [în monahism], fie că va face o nuntă de sfinţire (sacramentală) cu un partener de viaţă.

Astăzi ne vom ocupa îndeosebi cu nunta de sfinţire. Vom vorbi despre cum poate contribui căsătoria la viaţa noastră duhovnicească, urmând tema cuvântului de dinainte. Ştim că nunta este un aşezământ rânduit de Dumnezeu. Este „cinstită” (Evr. 13:4). Este o „taină mare” (Efes. 5:32). Cel necăsătorit trece prin viaţă şi apoi o părăseşte; cel căsătorit, însă, trăieşte şi experiază pe deplin viaţa.

Unii s’ar putea întreba ce cred oamenii de astăzi despre sfântul aşezământ al nunţii, această „taină mare”, binecuvântată de Biserică. Ei se căsătoresc ca şi cum ar fuziona două firme sau două conturi bancare. Doi oameni se unesc fără să aibă un ideal – două zerouri, s’ar putea zice, fiindcă oamenii fără idealuri, fără căutări, nu sânt nimic altceva decât un zero. „M’am căsătorit ca să-mi trăiesc viaţa”, îi auzi spunând pe unii, „nu ca să stau închis între patru pereţi”. „M’am căsătorit ca să mă bucur de viaţă”, spun ei, şi apoi îşi lasă copiii – dacă au copii – în grija unei străine, ca să poată fugi la teatru, la film sau la vreo altă adunare lumească. Şi astfel, casele lor ajung nişte hoteluri în care se întorc seara sau, mai degrabă, noaptea, după ce s’au distrat şi le trebuie odihnă. Oameni ca aceştia sunt goi pe dinlăuntru, şi simt un gol adevărat în casele lor. Nu găsesc acolo nici o mulţumire, aşa că se grăbesc să alerge de colo-ncoace, în căutarea fericirii.

Ei se căsătoresc fără să se cunoască, fără un simţ al răspunderii, pur şi simplu fiindcă vor să se căsătorească sau cred că trebuie să o facă pentru a fi nişte buni membri ai societăţii. Însă care sânt urmările? Le vedem în fiecare zi. Căsătoriile eşuate ne sânt cunoscute tuturor. O căsătorie lumească, aşa cum e înţeleasă astăzi, nu are decât o singură caracteristică – uciderea vieţii duhovniceşti a unei persoane. Trebuie să conştientizăm că dacă dăm greş în căsătorie, am dat greş mai mult sau mai puţin şi în viaţa duhovnicească. Dacă reuşim în căsătorie, am reuşit şi în viaţa duhovnicească. Reuşita sau eşecul, sporirea sau năruirea, încep în viaţa duhovnicească cu căsătoria. Pentru că este o problemă atât de serioasă, să trecem în revistă câteva condiţii necesare pentru o căsătorie fericită şi cu adevărat creştină.

Pentru a avea o căsătorie izbutită, e nevoie încă din copilărie de o educaţie potrivită. Aşa cum un copil trebuie să studieze, aşa cum învaţă el să gândească şi să se preocupe de părinţi sau de sănătatea sa, la fel trebuie şi să fie pregătit pentru o căsătorie izbutită. În veacul de acum, însă, nimeni nu mai este interesat să-şi pregătească copiii pentru această taină mare, o taină care va juca un rol crucial în viaţa lor. Părinţii nu sânt interesaţi de aşa ceva, în afară de zestre sau de ale probleme băneşti, care îi preocupă adânc.

Copilul trebuie să înveţe încă din pruncie să iubească, să dăruiască, să sufere lipsuri, să asculte. Trebuie învăţat să simtă că curăţia sufletului şi a trupului său este o comoară de mare preţ, care trebuie păzită ca lumina ochilor. Firea copilului trebuie modelată corespunzător, pentru a ajunge un om cinstit, curajos, hotărât, deschis, vesel, iar nu o făptură care-şi plânge de milă şi se vaită de soarta sa, un lucru slab şi neputincios, fără putere de a gândi. Încă din pruncie, copilul trebuie învăţat să se preocupe de un subiect anume sau să se îndeletnicească cu ceva anume, pentru ca în viitor să-şi poată întreţine familia sau, în cazul unei fete, să ajute dacă e nevoie. O femeie trebuie să înveţe să fie gospodină, chiar dacă are studii superioare. Trebuie să înveţe să gătească, să coasă, să brodeze. Dar, veţi spune: părinte dragă, toate astea sânt de la sine înţelese. Întrebaţi-i, însă, pe cei căsătoriţi, şi veţi vedea cât de multe femei gata să se căsătorească nu ştiu nimic despre gospodărit.

De la o anumită vârstă, cu atât mai mult, alegerea tovarăşului de viaţă este un lucru care nu trebuie trecut cu vederea. Nu trebuie nici făcut în grabă, fiindcă, după cum spune o zicală, „iute la însurătoare, iute la disperare”. Nu trebuie însă nici aşteptat prea mult, fiindcă întârzierea este o primejdie ucigătoare de suflet. Ca regulă, ritmul firesc al vieţii duhovniceşti începe cu căsătoria. Cel necăsătorit se aseamănă cuiva care încearcă să locuiască pentru totdeauna în hol: nu pare să priceapă la ce folosesc camerele. Părinţii ar trebui să se intereseze de viaţa socială a copilului, dar şi de viaţa sa de rugăciune, încât fericitul ceas să vină ca un dar de la Dumnezeu.

Fireşte, când e vorba de alegerea unui partener, copilul va lua seamă la părerea părinţilor săi. Cât de des nu simt părinţii un cuţit trecându-le prin inimă, atunci când copiii nu-i întreabă despre cel care le va fi tovarăş în viaţă? Inima de mamă este sensibilă, şi nu poate îndura o astfel de lovitură. Copilul ar trebui să vorbească despre aceste probleme cu părinţii săi, pentru că aceştia au o intuiţie anume, ce le dă putinţa să conştientizeze lucrurile care-i îngrijorează.

Aceasta nu înseamnă însă că tatăl şi mama ar trebui să facă presiuni asupra copilului. În cele din urmă, el trebuie să fie liber să hotărască de unul singur. Dacă vă veţi împinge copilul spre căsătorie, vă va socoti răspunzător dacă lucrurile nu vor decurge bine. Nimic bun nu vine în urma presiunilor. Trebuie să-l ajutaţi, dar trebuie şi să-i îngăduiţi să aleagă persoana pe care o preferă sau pe care o iubeşte – însă nu pe cineva de care i-e milă sau de care-i pare rău. Dacă copilul vostru, după ce se cunoaşte cu cineva, vă spune: „Mi-e milă de săracul om, mă voi căsători cu el”, să ştiţi că sânteţi în pragul unei căsătorii eşuate. Doar o persoană pe care el sau ea o preferă sau o iubeşte poate sta lângă copilul vostru. Şi bărbatul, şi femeia trebuie să fie atraşi unul de celălalt şi trebuie să vrea cu adevărat, în chip lăuntric, fără grabă, să trăiască împreună. În această privinţă, totuşi, nu putem face presiuni asupra copiilor noştri. Uneori, din dragoste, simţim că ei ne aparţin, că sânt ai noştri, şi că putem face ce vrem cu ei. Şi aşa copilul ajunge o făptură neputincioasă să trăiască – fie căsătorit, fie necăsătorit.

De bună seamă, procesul de cunoaştere şi apropiere, o problemă foarte delicată – dar pe care adesea o trecem cu vederea – ar trebui să aibă loc înaintea căsătoriei. Nu trebuie să avem rezerve în a ne cunoaşte unul pe celălalt, mai ales dacă nu sântem siguri de sentimentele noastre. Dragostea n’ar trebui să ne orbească, ci să ne deschidă ochii pentru a-l vedea pe celălalt aşa cum este, cu neputinţele sale. „E mai bine să iei din casa ta o încălţare, chiar dacă’i pingelită”, spune o zicală. Adică e mai bine să iei pe cineva cu care ai ajuns să te cunoşti. Iar cunoaşterea trebuie întotdeauna să fie legată de logodnă, o chestiune la fel de anevoioasă.

Atunci când i-am sugerat unei tinere că ar trebui să se gândească serios dacă să-şi ţină logodna, ea mi-a răspuns: „Dac-o să rup logodna, mama mă va omorî”. Dar ce fel de încredinţare e aceasta, dacă nu-ţi dă voie să renunţi la ea? A te logodi nu înseamnă neapărat că mă voi căsători. Înseamnă că fac o încercare pentru a vedea dacă ar trebui să mă căsătoresc cu persoana cu care m’am logodit. Dacă o femeie n’are posibilitatea să rupă logodna, atunci n’ar mai trebui să se logodească, sau, mai degrabă, n’ar trebui să meargă mai departe cu căsătoria. În perioada logodnei, trebuie să avem grijă în chip anume. Cineva a spus cândva că în perioada de cunoaştere a celuilalt trebuie să-ţi ţii inima cu amândouă mâinile, ca pe o fiară sălbatică. Ştiţi cât de primejdioasă e inima: în loc să te ducă la căsătorie, te poate duce la păcat. Există posibilitatea ca persoana aleasă să te socotească doar o jucărie, sau o periuţă de dinţi bună doar de încercat. Mai apoi, te vei deprima şi vei vărsa multe lacrimi. Dar atunci va fi prea târziu, fiindcă îngerul tău se va dovedi unul de lut.

Nu alegeţi pe cineva care-şi pierde vremea prin cluburi, distrându-se şi aruncându-şi banii pe excursii şi luxuri. N’ar trebui să alegeţi nici pe cineva care, după cum veţi afla mai târziu, îşi ascunde egocentrismul în spatele unor cuvinte de dragoste. Nu alegeţi drept soţie o femeie ca praful de puşcă, care, de îndată ce-i zici ceva, sare în sus. Nu-i o nevastă bună.

Mai mult, dacă vreţi să aveţi o căsătorie cu adevărat izbutită, nu vă apropiaţi de tânăra sau tânărul neputincios să-şi lase părinţii. Porunca lui Hristos este limpede: „va lăsa omul pre tatăl său şi pre muma sa, şi se va lipi de femeia sa” (Marcu 10:7). Dar când îl veţi vedea pe celălalt legat de mama sau tatăl lui, când veţi vedea că îi ascultă cu gura deschisă şi este gata să facă orice-i vor zice, să vă ţineţi departe. Este o persoană bolnavă sufleteşte, imatură psihologic, şi nu veţi izbuti să faceţi cu dânsul o familie. Bărbatul care vă va deveni soţ ar trebui să fie plin de viaţă. Însă cum ar putea fi aşa, dacă nu şi-a dat seama, dacă n’a înţeles, dacă n’a asimilat faptul că casa părinţilor nu e nimic altceva decât o glastră în care a fost aşezat, pentru a fi scos mai târziu şi răsădit în alt loc?

De asemenea, când vă veţi alege soţul, încredinţaţi-vă că nu este un om necomunicativ – în care caz nu va avea prieteni. Şi dacă azi n’are prieteni, mâine va socoti anevoios să vă aibă drept prieten şi tovarăş. Păziţi-vă de oamenii nemulţumiţi, plângăcioşi şi întunecaţi, ce se aseamănă unor păsări mohorâte. Păziţi-vă de cei ce se jelesc mereu, zicând: „Nu mă iubeşti, nu mă înţelegi” şi altele de acest fel. Ceva la aceste făpturi ale lui Dumnezeu nu e în regulă.

Păziţi-vă şi de fanaticii religioşi şi cei excesiv de evlavioşi; adică de cei ce se supără din pricina unor lucruri mărunte, care critică tot şi sânt hipersensibili. Cum veţi putea trăi cu un astfel de om? Veţi şedea ca pe ghimpi. Feriţi-vă şi de cei ce socotesc căsătoria ceva rău, ca un soi de întemniţare, de cei ce zic: „Dar niciodată în viaţă nu m’am gândit să mă căsătoresc!”

Păziţi-vă de falşii creştini, care văd în căsătorie ceva dezgustător, asemenea unui păcat, şi şi coboară grabnic ochii când aud vorbindu-se despre ea (1). Dacă vă veţi căsători cu unul ca acesta, vă va fi un ghimpe în trup, şi o povară pentru mănăstirea sa, dacă se va călugări. Păziţi-vă de cei ce se cred desăvârşiţi şi nu află greşeală într’înşii, dar găsesc mereu greşeli la ceilalţi. Păziţi-vă de cei ce se cred aleşi de Dumnezeu ca să-i îndrepte pe ceilalţi.

Mai este o problemă serioasă căreia trebuie să-i daţi atenţie: ereditatea. Căutaţi să-i cunoaşteţi bine pe tatăl, mama, bunicul, bunica, unchiul celuilalt. Trebuie să existe şi minime condiţii materiale. Mai presus de toate, îngrijiţi-vă să aflaţi despre credinţa celuilalt. Are el sau ea credinţă? Are idealuri persoana pe care vă gândiţi să v’o faceţi tovarăş de viaţă? Dacă pentru el Hristos nu înseamnă nimic, cum vei putea să intri tu în inima sa? Dacă n’a fost în stare să Îl preţuiască pe Hristos, crezi că te va preţui pe tine? Sfânta Scriptură îi spune bărbatului că soţia trebuie să fie a „legământului tău” (Mal. 2:14), adică de credinţa ta, de religia ta, ca să ţi se poată alătura spre Dumnezeu. Doar atunci veţi putea avea, după cum zic Părinţii Bisericii, o căsătorie „cu încuviinţarea episcopului”(2), adică cu consimţământul Bisericii, şi nu un simplu act formal.

Discută mai înainte lucrurile cu duhovnicul. Examinează împreună cu el fiecare amănunt, şi el va sta de partea ta ca un prieten adevărat, iar când îţi vei atinge ţinta, căsătoria ta va fi un dar de la Dumnezeu (cf. 1 Cor. 7:7). Dumnezeu dăruieşte fiecăruia în parte darurile sale. Pe unul îl duce înspre căsătorie, iar pe altul înspre feciorie. Nu că Dumnezeu ar face această alegere zicând „tu du-te aici” şi „tu du-te acolo”, însă ne dă tăria de a alege după dorirea inimii noastre, precum şi bărbăţia şi puterea de a îndeplini această alegere.

Dacă ţi-ai ales astfel soţul, mulţumeşte Domnului! Fă-i cunoştinţă cu duhovnicul tău. Dacă n’ai unul, amândoi ar trebui să alegeţi împreună un duhovnic care să vă fie Stareţ, părinte, cel care vă va aminti de Dumnezeu şi vi-L va arăta.

În viaţă veţi avea multe greutăţi. Vor fi o sumedenie de probleme. Grijile vă vor înconjura, şi nu va fi uşor să duceţi o viaţă creştinească. Însă nu vă temeţi. Dumnezeu vă va ajuta. Faceţi ce vă stă în putinţă. Puteţi citi cinci minute în fiecare zi dintr’o carte duhovnicească? Să citiţi. Vă puteţi ruga cinci minute în fiecare zi? Rugaţi-vă. Şi dacă nu izbutiţi cinci minute, rugaţi-vă două. Celelalte ţin de Dumnezeu.

Când veţi întâmpina greutăţi în căsătorie, când veţi vedea că nu sporiţi în viaţa duhovnicească, să nu deznădăjduiţi. Să nu vă mulţumiţi, însă, nici cu sporirea pe care aţi dobândit-o până acum. Înălţaţi-vă inimile către Dumnezeu. Urmaţi celor ce au dat totul lui Dumnezeu, şi faceţi ce puteţi ca să vă asemănaţi lor, chiar dacă tot ce puteţi face este să vă doriţi în inimă asemănarea cu ei. Lăsaţi făptuirea în seama lui Hristos. Şi, când veţi urca pe calea aceasta, veţi simţi cu adevărat care este rostul căsătoriei. Altfel, veţi orbecăi în viaţă asemenea unui nevăzător.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Care este, aşadar, rostul căsătoriei? Vă voi spune trei din ţelurile de căpătâi ale acesteia. Mai întâi de toate, căsătoria este o cale a durerii. Tovărăşia dintre bărbat şi femeie se cheamă „împreună-înjugare” (sizighia), adică lucrarea celor doi cu o sarcină comună. Căsătoria este o împreună-mergere, o porţie comună de durere şi, bineînţeles, de bucurie. Dar, de obicei, şase strune ale vieţii răsună trist, şi doar una vesel. Soţul şi soţia beau din acelaşi pahar al lipsurilor, tristeţilor şi căderilor. La slujba cununiei, preotul le dă noilor căsătoriţi să bea din acelaşi pahar, numit „pahar de obşte”(3), pentru că împreună vor purta poverile căsătoriei. Paharul se mai cheamă şi „unire”(4), pentru că ei se unesc spre a împărtăşi bucuriile şi necazurile vieţii.

Când doi oameni se căsătoresc, e ca şi cum ar zice: Împreună vom merge înainte, mână de mână, prin vremuri bune şi rele. Vom avea ceasuri întunecate, ceasuri de tristeţe, împovărătoare, ceasuri plictisitoare. Însă, în adâncul nopţii, vom crede pe mai departe în soare şi-n lumină. O, dragi prieteni, cine poate spune că viaţa sa n’a cunoscut clipe grele? Dar nu e lucru mic să ştii că în clipele-ţi grele, în griji, în ispite, vei ţine mâna celui iubit ţie. Noul Legământ spune că tot omul va suferi, mai ales cei ce se căsătoresc.

„Dezlegatu-te-ai de femeie?” – adică, eşti necăsătorit? – întreabă Apostolul Pavel. „Nu căuta femeie. Iar de te-ai şi însurat, nu ai greşit, şi de s’a măritat fecioara, nu a greşit; însă asupreală trupului vor avea unii ca aceştia; iară eu cruţ pre voi” (1 Cor. 7:27-28). Ţineţi minte: din clipa în care te căsătoreşti, zice el, vei avea parte de multe dureri, vei suferi, şi viaţa ta va fi o cruce, însă o cruce ce înfloreşte cu flori. Căsătoria va avea bucuriile sale, surâsurile sale, lucrurile sale minunate. Să vă amintiţi, însă, în zilele cu soare că toate aceste flori preafrumoase ascund o cruce, care poate ieşi în orice clipă la lumină.

Viaţa nu e o petrecere, aşa cum cred unii, care, după căsătorie, se prăvălesc din cer pe pământ. Căsătoria este o mare întinsă, şi nu ştii când te va arunca pe ţărm. Te însori cu persoana aleasă cu frică şi cutremur, şi cu mare grijă, apoi, după un an, doi, cinci, descoperi că te-a tras pe sfoară.

Să credem că nunta ar fi un drum spre fericire este o măsluire a căsătoriei, asemenea unei tăgăduiri a crucii. Bucuria căsătoriei înseamnă pentru bărbat şi femeie împingerea împreună a carului pe drumul urcător al vieţii. „N’ai suferit? Atunci n’ai iubit”, spune un poet. Doar cei ce suferă pot iubi cu adevărat. Şi, de aceea, tristeţea este o însuşire necesară a căsătoriei. „Căsnicia”, zice un filosof din vechime, „e o lume înfrumuseţată de nădejde şi întărită de năpastă”. Aşa cum oţelul se căleşte în furnal, aşa şi omul se întăreşte în căsătorie, în focul greutăţilor. Când vă priviţi căsătoria de la depărtare, toate par minunate. Însă când vă apropiaţi, veţi vedea ce multe clipe grele are.

Dumnezeu zice că „nu este bine să fie omul singur” (Fac. 2:18), aşa că i-a pus alături un tovarăş, pe cineva care să-l ajute în viaţă, mai ales în luptele sale de credinţă, fiindcă pentru a ţi păstra credinţa trebuie să pătimeşti şi să rabzi multă durere. Dumnezeu ne trimite tuturor harul Său. El ni-l trimite, însă, atunci când vede că sântem gata să suferim. Unii, de îndată ce văd o piedică, o iau la fugă. Uită de Dumnezeu şi de Biserică. Însă credinţa, Dumnezeu şi Biserica nu sânt o cămaşă pe care s’o dai jos de îndată ce ai început să asuzi.

Căsătoria este, aşadar, o călătorie printre necazuri şi bucurii. Când necazurile par copleşitoare, ar trebui să-ţi aminteşti că Dumnezeu este cu tine. El îţi va ridica crucea. El a fost Cel ce ţi-a pus pe frunte cununa căsătoriei. Dar când Îl rugăm ceva pe Dumnezeu, El nu ne dă de îndată soluţia. Ne îndrumă înainte foarte încet. Uneori, îi ia ani ca s’o facă. Trebuie să cercăm durere, altfel viaţa nu va avea înţeles. Veseleşte-te, însă, căci Hristos pătimeşte cu tine, şi Sfântul Duh „se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite” (cf. Rom. 8:26).

În al doilea rând, căsătoria este o călătorie a dragostei. Înseamnă plăsmuirea unei noi făpturi omeneşti, a unei noi persoane, căci, zice Evanghelia, „vor fi amândoi un trup” (Mat. 19:5; Mar. 10:7). Dumnezeu uneşte doi oameni şi îi face una. Din această unire a doi oameni, care se înţeleg să-şi sincronizeze paşii şi să-şi armonizeze bătăile inimii, răsare o nouă făptură omenească. Dintr’o astfel de dragoste adâncă şi spontană, unul devine o prezenţă, o realitate vie, în inima celuilalt. „Sânt căsătorit” înseamnă că nu pot trăi nici măcar o zi, nici măcar o clipă, fără tovarăşul meu de viaţă. Soţul meu, soţia mea, e parte din mine, din trupul meu, din sufletul meu. El sau ea mă împlineşte. El sau ea este cugetul minţii mele. El sau ea este pricina pentru care-mi bate inima.

Perechea schimbă inele pentru a arăta că vor rămâne uniţi în încercările vieţii. Fiecare poartă un inel cu numele celuilalt scris pe el, ce se pune pe degetul de la care o venă duce direct la inimă. Numele celuilalt, adică, e scris în propria inimă. Am putea spune că unul dă celuilalt sângele inimii sale. El sau ea îl cuprinde pe celălalt în însăşi miezul fiinţei sale.
„Ce mai faci?”, a fost întrebat odată un scriitor. Acesta a rămas surprins. „Ce mai fac? Ce întrebare ciudată! O iubesc pe Olga, soţia mea”. Soţul trăieşte pentru a-şi iubi soţia, iar soţia trăieşte pentru a-şi iubi soţul.

Lucrul cel mai însemnat în căsătorie este dragostea, iar dragostea înseamnă a uni două în una. Dumnezeu urăşte despărţirea şi divorţul. El vrea o unire nezdruncinată (cf. Mat. 19:3-9; Mar. 10:2-12). Preotul ia inelele de pe degetul mâinii stângi, le pune pe cel al mâinii drepte, apoi iarăşi pe stânga, şi în cele din urmă le pune înapoi pe mâna dreaptă. Începe şi sfârşeşte cu mâna dreaptă, fiindcă aceasta este mâna cu care lucrăm îndeosebi. Aceasta înseamnă şi că celălalt are acum mâna mea. Nu fac nimic din ce nu ar vrea perechea mea. Sânt legat de celălalt. Trăiesc pentru celălalt, şi pentru aceasta îi trec cu vederea greşelile. O persoană care nu poate avea îngăduinţă pentru alta nu se poate căsători.

Ce vrea perechea mea? Ce-l interesează? Ce-i face plăcere? Aceleaşi lucruri ar trebui să mă intereseze şi să-mi facă şi mie plăcere. Caut şi prilejuri de a-i face mici bucurii. Cum îl voi mulţumi astăzi pe soţul meu? Cum o voi mulţumi astăzi pe soţia mea? Această întrebare ar trebui să şi-o pună zilnic orice om căsătorit. Ea se interesează de grijile lui, de preocupările lui, de slujba lui, de prietenii lui, pentru a putea avea toate în comun. El îi dă întâietate de bunăvoie. Pentru că o iubeşte, merge ultimul la culcare şi se trezeşte primul. Îi socoteşte părinţii ei ca şi cum ar fi ai săi, îi iubeşte şi li se dăruieşte, fiindcă ştie că căsătoria este anevoioasă pentru părinţi. Îi face mereu să plângă, deoarece i-a despărţit de copilul lor. Soţia îşi arată dragostea pentru soţ prin ascultare. Ea îl ascultă întocmai cum Biserica ascultă de Hristos (Efes. 5:22-24). Fericirea ei este să facă voia soţului.

Împotrivirea, încăpăţânarea şi nemulţumirea sânt securile care retează pomul fericirii conjugale. Femeia este inima. Bărbatul este capul. Femeia este inima care iubeşte. În clipele grele ale bărbatului, ea îi stă alături, precum împărăteasa Theodora lângă împăratul Iustinian. În clipele lui de bucurie, ea încearcă să-l suie la înălţimi şi la idealuri şi mai mari. La vreme de necaz, ea stă lângă el, ca o lume sublimă şi plină de pace, dăruindu-i linişte.

Bărbatul ar trebui să ţină minte că soţia i-a fost încredinţată de Dumnezeu. Soţia sa este un suflet pe care Dumnezeu i l-a dat, şi pe care într’o bună zi va trebui să-l dea înapoi. El îşi iubeşte femeia aşa cum Hristos iubeşte Biserica (Ef. 5:25). O ocroteşte, îi poartă de grijă, îi dă încredere, îndeosebi când este tulburată sau când este bolnavă. Ştim cât de sensibil poate fi sufletul unei femei, pricină pentru care Apostolul Petru îi îndeamnă pe bărbaţi să-şi cinstească femeile (cf. 1 Pet. 3:7). Sufletul unei femei se răneşte, este adesea mărunt, schimbător şi poate cădea dintr’odată în deznădejde. De aceea, bărbatul trebuie să fie plin de dragoste şi gingăşie, şi să facă din ea comoara sa cea mai de preţ. Căsătoria, dragi prieteni, este o bărcuţă care pluteşte pe valuri şi printre stânci. Dacă o scapi din grijă chiar şi o clipă, se va scufunda.

După cum am văzut, căsătoria este mai întâi de toate o călătorie a durerii; în al doilea rând, o călătorie a dragostei; şi, în al treilea rând, o călătorie spre cer, o chemare de la Dumnezeu. Este, aşa cum zice Sfânta Scriptură, o „taină mare” (Ef. 5:32). Vorbim adesea de şapte taine.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

În această privinţă, o „taină” este semnul prezenţei mistice a unei persoane sau a unei întâmplări adevărate. O icoană, de pildă, este o taină. Când i ne închinăm, nu ne închinăm lemnului sau vopselei, ci lui Hristos, sau Născătoarei-de-Dumnezeu, sau sfântului zugrăvit în chip mistic. Sfânta Cruce este un simbol al lui Hristos, ce cuprinde tainica sa prezenţă. Şi căsătoria este o taină, o prezenţă mistică, deşi nu ca acestea. Hristos zice: „unde sânt doi sau trei adunaţi întru numele meu, acolo sânt şi eu în mijlocul lor” (Mat. 18:20). Şi de fiecare dată când se cunună doi oameni în numele lui Hristos, ei devin un semn care-L cuprinde şi arată pe însuşi Hristos. Când vedeţi o pereche are conştiinţa acestui lucru, e ca şi cum l-aţi vedea pe Hristos. Împreună, ei sânt o theofanie (arătare a lui Dumnezeu).

Acesta este şi motivul pentru care pe capetele lor se pun cununi, în timpul slujbei cununiei, deoarece mireasa şi mirele sânt un chip al lui Hristos şi al Bisericii. Şi nu doar acestea, dar şi toate celelalte sânt simbolice. Lumânările aprinse simbolizează fecioarele cele înţelepte. Atunci când preotul pune aceste lumânări în mâinile noilor căsătoriţi, e ca şi cum le ar zice: Aşteptaţi-l pe Hristos asemenea fecioarelor celor înţelepte (Mat. 25:1-11). Lumânările mai simbolizează şi limbile de foc care s’au pogorât la Cincizecime, şi care au arătat, în esenţă, prezenţa Sfântului Duh (F.Ap. 2:1-4). Inelele de cununie se ţin în altar, până ce sânt luate de acolo de către preot, fapt care arată că nunta îşi are începutul în Hristos şi va sfârşi în Hristos. Preotul le împreunează şi mâinile, pentru a arăta că însuşi Hristos este Cel ce îi uneşte. Hristos este în centrul tainei şi în centrul vieţii lor (5).

Toate elementele slujbei cununiei sânt umbre şi simboluri care arată prezenţa lui Hristos. Când stai undeva şi vezi dintr’odată o umbră, ştii că se apropie cineva. Nu-l vezi, dar ştii că e acolo. Te trezeşti dis-de-dimineaţă, şi vezi zarea roşie a răsăritului. Ştii că, peste puţină vreme, va ieşi soarele. Şi într’adevăr, de după munte, începe să răsară soarele.

Când îţi vezi căsătoria, soţul, soţia, trupul perechii tale, când îţi vezi necazurile, toate cele ale casei tale, să ştii că sânt semne ale prezenţei lui Hristos. E ca şi cum ai auzi paşii lui Hristos, ca şi cum ar veni, ca şi cum ai fi gata să-i auzi glasul. Toate acestea sânt umbre ale lui Hristos, descoperindu-ne că este cu noi. E adevărat totuşi că, din pricina grijilor şi neliniştilor, simţim că El lipseşte. Dar Îl putem vedea în umbre, şi ne încredinţăm că este cu noi. De aceasta, în Biserica timpurie nu exista o slujbă aparte a cununiei. Bărbatul şi femeia mergeau pur şi simplu la Biserică şi se împărtăşeau împreună. Ce înseamnă asta? Că de aici încolo viaţa lor devine o singură viaţă în Hristos.

Cununiile sau coroanele de nuntă sânt şi ele simboluri ale prezenţei lui Hristos. Şi anume, ele simbolizează mucenicia. Soţul şi soţia poartă cununi pentru a arăta că sânt gata să se facă mucenici pentru Hristos. A spune că „Sânt căsătorit” înseamnă că trăiesc şi mor pentru Hristos. „Sânt căsătorit” înseamnă că tânjesc şi însetez după Hristos. Cununile sânt şi semne împărăteşti, aşa că soţul şi soţia sânt împărat şi împărăteasă, iar casa lor este împărăţie, o împărăţie a Bisericii, o prelungire a Bisericii.

Care a fost începutul căsătoriei? Căderea în păcat a omului. Înainte de aceasta, nu era căsătorie – nu în înţelesul de astăzi. Abia după Cădere, după ce Adam şi Eva au fost izgoniţi din rai, Adam a „cunoscut” pe Eva (Fac. 4:1) şi s’a pus început căsătoriei. De ce atunci? Pentru ca să-şi amintească de căderea lor şi de izgonirea din Rai, şi să caute să se întoarcă acolo. Căsătoria este, prin urmare, o întoarcere în raiul duhovnicesc, Biserica lui Hristos. „Sânt căsătorit” înseamnă, aşadar, că sânt un împărat, un mădular credincios şi adevărat al Bisericii.

Cununile simbolizează şi biruinţa cea mai de pe urmă, ce va fi atinsă în împărăţia cerurilor. Când preotul ia cununiile, îi zice lui Hristos: „primeşte cununile lor întru Împărăţia ta”, ia-le în împărăţia Ta şi le ţine acolo, până la biruinţa cea mai de pe urmă. Aşadar, căsătoria e un drum: începe pe pământ şi se sfârşeşte în cer. Este o împreunare, o legătură cu Hristos, Care ne încredinţează că ne va duce la cer, spre a fi pururea cu Dânsul. Căsătoria este un pod care ne duce de la pământ la cer. E ca şi cum taina ar zice: Dincolo şi mai presus de dragoste, dincolo şi mai presus de soţul tău, de soţia ta, mai presus de întâmplările de zi cu zi, adu-ţi aminte că eşti menit cerului, că ai plecat pe un drum care te va duce acolo negreşit. Mireasa şi mirele îşi dau mâna unul altuia, iar preotul le ţine pe ale amândurora, şi îi duce în jurul mesei, dănţuind şi cântând. Căsătoria este mişcare, este sporire, este o călătorie ce se va încheia în cer, în veşnicie.

Căsătoria pare să unească două persoane. Însă nu sânt două, ci trei. Bărbatul se căsătoreşte cu femeia, şi femeia se căsătoreşte cu bărbatul, iar cei doi împreună se căsătoresc cu Hristos. Aşadar, trei iau parte la taină, trei rămân împreună în viaţă.

În dănţuirea din jurul mesei, perechea este purtată de preot, care este un chip al lui Hristos. Aceasta înseamnă că Hristos ne-a prins, ne-a izbăvit, ne-a răscumpărat şi ne-a făcut ai Săi. Aceasta este „taina cea mare” a nunţii (cf. Gal. 3:13).

În latină, cuvântul „taină” a fost tradus cu „sacramentum”, care înseamnă jurământ. Şi căsătoria este un jurământ, o făgăduinţă, o împreunare, un legământ, aşa cum am mai zis. Este o legătură netrecătoare cu Hristos.

„Sânt căsătorit”, aşadar, înseamnă că mi-am robit inima lui Hristos. Dacă vreţi, vă puteţi căsători. Dacă vreţi, nu vă căsătoriţi. Dar dacă vă căsătoriţi, acesta este înţelesul căsătoriei în Biserica Orthodoxă, cea care v’a adus întru fiinţă. „Sânt căsătorit” înseamnă: sânt robul lui Hristos.

Note:
(1). Vezi, de pildă, Sf. Ioan Gură-de-aur, Omilie la Colosseni 12:6 – „Ce ruşine este în cele de cinste? Pentru ce roşeşti din pricina celor neprihănite? Făcând aşa, defăimezi obârşia naşterii tale, care-i un dar dela Dumnezeu.” (P.G. 62:388)
(2). Sf. Ignatie al Antiohiei, Epistolie către Policarp (P.G. 5:724B).
(3). Sf. Simeon al Thessalonicului, Dialogos 277 (P.G. 155:508B).
(4). C. Kallinikos, Biserica creştină şi slujbele sale (Athena, 1968), 514.
(5). Sf. Grigorie Cuvântătorul-de-Dumnezeu, Epistola 193: „Pun mâna unuia în a celuilalt, şi pun pe amândoi în mâna lui Dumnezeu” (P.G. 37:316C).

Traducere: Radu Hagiu

*Mulţi preoţi, monahi şi mireni din Grecia (şi nu numai) socotesc această omilie drept cea mai izbutită scriere ortodoxă în privinţa căsătoriei. Arhimandritul Emilianos Simonopetritul este unul din marii părinţi duhovniceşti contemporani, care au revigorat viaţa duhovnicească a ultimelor decenii. Textul de faţă (pp 111-125) face parte dintr-o culegere mai cuprinzătoare a cuvintelor Stareţului Emilianos, reunite în greacă sub numele Biserica în rugăciune – Tainica liturghie a inimii (Sfânta Mănăstire a Buneivestiri – Ormilia, Grecia, 2005).

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!