Cuviosul Pavel, ctitorul mănăstirilor aghiorite a Sfântului Pavel și Xiropotamu (28 iulie / 10 august)

Sfântul Pavel, frescă de Manuil Panselinos, Biserica Protaton din Karyes, Sfântul Munte, sec. XIV

Pomenirea Cuviosului Pavel Xiropotamitul se face pe 28 iulie/10 august.

Fiu al unor binecredincioși boieri bizantini, deși ajunsese în viața lumească ”ipat al filosofilor”, a îmbrățișat virtutea de tânăr. Luând înfățișare de cerșetor, părăsește Constantinopolul și sosește, nerecunoscut de nimeni, în Muntele cel cu nume sfânt.

În curtea Mănăstirii Xiropotamu – foto pr. Contantin Prodan

Și-a înjghebat coliba nevoințelor sale aproape de locul unde astăzi se află mănăstirea Xiropotamu, al cărei ctitor avea să devină. Având drept saltea pământul și drept pernă o piatră, virtutea lui a atras uimirea și admirația oamenilor, care veneau de pretutindeni să îl caute.

Katholikonul Mănăstirii Xiropotamu – foto pr. Contantin Prodan

Dorul după mai multă isihie îl îndepărtează de Mănăstirea Xiropotamu și îl călăuzește la poalele Athosului, unde este nevoit, din pricina numeroșilor ucenici pe care îi avea, să zidească o nouă mănăstire, în cinstea Sfântului Gheorghe, cunoscută astăzi sub numele de Mănăstirea Sfântului Pavel.

Mănăstirea Sfântul Pavel, a doua ctitorie a Sfântului Pavel Xiropotamitul – foto pr. Contantin Prodan

Cu multă vreme înainte și-a cunoscut sfârșitul și s-a pregătit pentru plecarea din această lume, învățându-i pe ucenicii săi astfel: ”Să aveți, fiilor și fraților mei duhovnicești, dragoste, rugăciune, smerenie și ascultare, pentru că monahul care nu are aceste virtuți nici nu trebuie să se numească monah, ci om lumesc”.

Monahul Gherasim Micraghiannanitul i-a compus o nouă slujbă.

Sursa: Monahul Moise Aghioritul, Sfinții Sfântului Munte via pemptousia.ro

Cap. XLVII: Despre darurile Sfântului Duh [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Cu puţin înainte de moartea sa, în Palestina, Sfântul Sava le-a spus ucenicilor săi:
– După ce vor trece mulţi ani, un prinţ din Serbia va veni aici ca pelerin. Numele lui va fi Sava. Îi veţi da icoana Maicii Domnului «Galaktotrofusa» (care alăptează). Când se va închina mormântului meu, cârja mea de păstor va cădea asupra lui, dându-i binecuvântare să călăuzească poporul lui Dumnezeu.
Când ucenicul Sfântului Sava, Sfântul Ioan Damaschin, a auzit aceasta, a cerut ca şi icoana Maicii Domnului «Tricherousa» (în care Maica Domnului are trei mâini), care îi vindecase mâna sa tăiată, să-i fie dată sârbului Sava de la Hilandar. Şi totul s-a petrecut aşa cum a prezis Cuviosul Sava cel sfinţit. Când după aproape şase veacuri a venit la Locurile Sfinte sfântul sârb Sava şi s-a închinat, a primit două icoane şi cârja, pe care le-a dus la Chilia «Schimbarea la Faţă» din Karyes, unde locuia. De atunci, chilia se numeşte «Pateriţa»* sau «Typikario», pentru că în locul altor slujbe zilnice, înainte de Sfânta Liturghie, se citeşte toată Psaltirea.
Sfântul Pavel de la Xeropotamu a zidit atât Mănăstirea Xeropotamu, cât şi Mănăstirea Sfântul Pavel. El a fost numit «cel mai învăţat dintre filosofi». Minunată este predica sa de la «Intrarea în Biserică a Maicii Domnului», precum şi canoanele la cei 40 de Mucenici, pe diferite glasuri, şi canonul iambic la Sfânta Cruce.
*Pateriţa (πατερίτσα) = «cârjă» [Nota editorului].

Dreptul şi de Dumnezeu insuflatul părinte Maxim Kafsokalivitul înota în marea darurilor divine, care sunt dăruite din Fântâna veşnică a Harului ce-i împodobeşte pe toţi sfinţii. De asemenea, el avea un dar deosebit ce numai rareori este dat unora. Putea să zboare. Putea să meargă dintr-un loc în altul prin aer. Era o pasăre a cerului, atât la figurat cât şi literal. Biograful său, Teofan Peritheoriou, a fost martor al harului său special. Iată cum descrie el:
„Nu vreau să ascund ceea ce am văzut. Am fost martor, pentru că îl întâlnisem şi păstram des legătura cu el. Într-o zi, însoţit de un alt monah, am părăsit Vatopedul şi am plecat la chilia lui din Kafsokalivia. Nu l-am găsit acolo şi eram trist, aşa că m-am uitat împrejur, sperând să-l găsesc undeva. Am mers în spatele colibei sale şi, privind spre drumul lui Isaia, era acolo. L-am văzut lângă bazinul lui Agelarios, la aproape două mile distanţă, pe o întindere colţuroasă a unui drum stâncos, foarte dificil. L-am văzut pe sfânt ridicat deasupra pământului în aer. El zbura ca un vultur deasupra pădurii şi a stâncilor, venind spre mine. În acel moment, m-am speriat şi am strigat: «Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este îndeajuns spre lauda minunilor Tale». Fiindcă eram speriat, m-am tras înapoi, şi el, cât ai clipi din ochi, a apărut în faţa mea, cântând. Am căzut în genunchi, ca să-i fac plecăciune. Iar el mă întrebă:
– De cât timp eşti aici?
Apoi mi-a ţinut mâna cu blândeţe, ca un părinte, şi m-a condus în coliba lui. După ce a terminat de a mă povăţui, mi-a spus:
– Fii atent, să nu descoperi nimănui ce ai văzut, cât sunt încă în viaţă. Şi să ştii că într-o zi vei fi egumen şi apoi Mitropolit al Archithesului. Vei înfrunta multe ispite, dar fii răbdător şi urmează-L pe Hristos, Care a fost răstignit pe cruce de lemn. Hristos te va ajuta în timpul ispitelor, necazurilor şi luptelor tulburătoare.
Şi, într-adevăr, toate acestea s-au întâmplat în viaţa mea exact cum îmi prezise şi îmi descrise cu cuvintele sale profetice“.

Dreptul Teoclit s-a nevoit în teritoriul Esfigmenului. El a devenit ierarhul de Filadelfia, şi împreună cu dreptul Nichifor au fost învăţătorii rugăciunii minţii ai Sfântului Grigorie Palama.

Drepţii Mitrofan şi Dionisie (secolul XVI) s-au nevoit într-o peşteră ce aparţine de Sfânta Ana Mică. Un grup activ de călugări din ascultarea monahului Gherasim Imnograful şi a ieromonahului Dionisie au transformat peştera într-un paraclis. Cei doi sfinţi nu au permis ca sfintele lor moaşte să fie mutate. Mulţi au simţit mireasma care venea din zona peşterii sfinţilor.
Sfântul Dionisie şi-a petrecut toată viaţa studiind Sfintele Scripturi şi retorica. Ca urmare, el a fost numit «Oratorul». A simplificat multe cuvântări ale diferiţilor părinţi, care au fost găsite în manuscrise şi adăpostite în diferite mănăstiri ale Muntelui Athos. El însuşi a scris un comentariu numit «Îndreptar».

Dreptul Acachie din Kafsokalivia avea darurile înainte-vederii şi al proorociei. El era în stare, cu ajutorul iluminării dumnezeieşti, să vadă starea interioară a fiecărei persoane, iar dacă cineva încerca să ascundă ceva, chiar un simplu gând, el descoperea înţelegerea acelui gând prin sfatul dat aceluia.

Sfântul Sava de la Mănăstirea Vatoped, cel «nebun pentru Hristos», pentru o lungă perioadă de timp s-a nevoit într-o peşteră din pustiul de lângă Iordan. Atunci era călugăr în ascultarea Mănăstirii Cinstitului şi Slăvitului Prooroc Ioan Inaintemergătorul. El era înzestrat cu harul lui Dumnezeu şi avea o relaţie specială de prietenie cu animalele, chiar cu leii din zona înconjurătoare, asemănătoare cu relaţiile omului dinaintea căderii. Iată ce povesteşte despre aceasta ucenicului său:
– Prietenul meu, eu de multe ori am câştigat folos de la harul lui Dumnezeu prin apropierea de animalele sălbatice. Adesea m-am întâlnit prin pustie cu lei şi mergeam împreună, ca şi cum am fi fost prieteni. Adesea mergeam intenţionat printre ei, când erau doi sau trei împreună. I-am observat cu atenţie: ochii lor, mărimea trupurilor lor, mişcarea maiestuoasă a gâtului spre dreapta sau spre stânga, salturile lor curajoase şi maiestuoase. Şi sunt sigur că ai auzit de ghearele lor ascuţite şi despre toate celelalte detalii. Leii mă lăsau să-i observ în felul acesta, confortabil, nedorind să mă oprească. Ei doreau compania mea foarte mult şi stăteau lângă mine, într-un fel prietenos şi liniştit, ca şi cum ne cunoşteam de mult timp. Examinând toate aceste lucruri, pe care le-am menţionat mai înainte, am obţinut, ca niciodată înainte, o minunată cunoaştere a creaţiei lui Dumnezeu. Sufletul meu a fost străpuns de puternicul sentiment al slavei şi dragostei lui Dumnezeu. De fiecare dată mi-l aminteam pe marele David, care a invitat fiarele şi toată creaţia să-L laude pe Dumnezeu. Şi eu am cântat împreună cu el, cu mare bucurie şi admiraţie, acest binecuvântat verset: «Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut».

Isihastul Ilarion Iviritul a fost un om foarte duhovnicesc. Se ruga fără încetare şi era înainte-văzător. Un vas rusesc trimis de Ţar la Mănăstirea Dionisiu a aşteptat trei zile ca să primească de la acest slujitor luminat a lui Dumnezeu un răspuns despre rezultatul războiului din Crimeea (1854). Când în cele din urmă l-a dat, el a spus că Rusia va suferi şi va fi înfrântă în final, dar că nu va pierde nici un pământ. Şi exact aşa s-a întâmplat.
Cel ce a fost martor cu ochii şi urechile sale la înainte-vederea părintelui a fost evlaviosul călugăr Iacov Dionisiatul care, când era frate începător, l-a vizitat pe el. Părintele l-a chemat de la distanţă pe nume: «Vino, copilul meu Ioan», a spus el, chiar dacă nu-l văzuse niciodată mai înainte. Apoi i-a dat sfat duhovnicesc, spunându-i să fie mai degrabă răbdător decât trist, fiindcă fratele său Gheorghe părăsise Mănăstirea Dionisiu în chiar acea zi şi plecase la Mănăstirea Xenofon. Apoi l-a luat în micuţul paraclis închinat Sfântului Iacov, şi-a pus mâinile pe capul său şi a spus:
– Iubeşte-l şi cinsteşte-l pe acest apostol, al cărui nume îl porţi. Va fi cel mai bun ocrotitor al tău.
– Dar, părinte, numele meu nu este Iacov. Eu mă numesc Ioan.
– Ştiu, fiule. Vei fi numit Iacov. Dar, până vei deveni monah, trebuie să ştii aceste lucruri pe care le-ai auzit azi de la un monah prost.
I-a fost dăruit ca să ştie timpul morţii sale, ceea ce a făcut posibil ca să dea ultimele sfaturi şi dorinţe despre aceasta.

În anul 1880, părintele Averchie ardea de dorinţa unei vieţi ascetice şi a venit de la mănăstirea din Nakos şi s-a aşezat într-o peşteră de la Noul Schit. El s-a luptat cu toată puterea împotriva patimilor trupului şi a sufletului, ca şi împotriva duşmanului neamului omenesc, diavolul. Prin post, priveghere şi rugăciuni lungi, el a atins mari înălţimi de virtute şi a câştigat darul înainte-vederii şi al discernământului.
Odată, în timpul unei privegheri de toată noaptea, a intrat nechemat în Sfântul Altar şi s-a apropiat de Sfânta Masă. Acolo L-a văzut pe Domnul, Care i-a arătat numele lui scris în Cartea Vieţii şi Care i-a spus să sporească nevoinţele ascetice. Cu 20 de zile înainte de a se întâmpla, a prezis focul care avea să înghită Mănăstirea Sfântul Pavel şi, de asemenea, a prezis întronizarea regelui Alexandru în timpul lui Elefterie Kenizelos.
Adesea vedea adânc în inimile celor ce se împărtăşeau cu Sfintele Taine. În funcţie de starea duhovnicească a fiecărei persoane pe care o observa, era fericit sau trist.

Pustnicul Damaschin din pustia Sfântului Vasile ne-a spus următoarele:
– Odată am căzut grav bolnav şi aproape mort. La scurt timp după aceasta, evlaviosul monah Sofronie m-a întâlnit. El era din grupul de călugări «Giannokopoula», din zona Marii Lavre, unde administrase viile mănăstirii. M-a întrebat: «Ce s-a întâmplat cu tine în acea noapte când mi-ai cerut ajutorul şi a trebuit să mă scol şi să fac rugăciune pentru tine?». Am fost surprins. Nu m-am aşteptat ca cineva, care înainte a fost doar muncitor, să arate o astfel de harismă şi virtute.
Părintele Damaschin ne-a povestit aceste lucruri ca să dovedească că încă sunt părinţi rugători care sunt dăruiţi cu diferite harisme. Dar ei nu le expun în public. De multe ori nici ei nu sunt conştienţi de darurile lor. Ei sunt apăraţi de smerenie, ca să nu piardă harul pe care l-au câştigat.

Dreptul ascet Petru a spus:
– Când în timpul nopţii am mers afară să fac rugăciune, am auzit lucruri cereşti.

– Să nu crezi că aici sunt singur. Nu. Am acest mic animal, i-a spus părintele P. unui pelerin şi i-a arătat o broască. Torn multă apă la rădăcinile roşiilor, sub acest copac, şi broscuţa locuieşte acolo, nelipsindu-i nimic. Se va face călugăr! Vezi, frate, toate sunt blânde în pustie. Chiar şi fiarele sălbatice devin ascultătoare unui om al lui Dumnezeu. Odată, aveam mulţi şoareci în chilia mea. De câte ori tăiam lemne, imediat se adunau câte 15 şi se jucau în rumeguş. Aceasta a durat un timp lung. Bietele fiinţe erau flămânde şi eu nu aveam nimic ce să le dau să mănânce. De aceea, într-o zi au dispărut fără să se mai întoarcă vreodată.
Într-un schit al Ivirului trăia binecuvântatul monah Hristofor din Arta. Născut în 1730, el a fost elevul lui Evghenie Vulgaris. A fost unul dintre cei mai învăţaţi călugări din Sfântul Munte în secolul XVIII, fiind autorul a multe slujbe şi a multe cărţi. Membru al grupului de călugări «Kollivades», a fost cunoscut nu numai pentru înţelepciunea sa, dar şi pentru virtutea sa în general, pentru dragostea sa de isihie, care curăţeşte sufletul.

Vrednicul de pomenire părinte Gavriil de la Dionisiu, poreclit «bunicul», ne-a povestit despre arhimandritul Hrisostom Hagi Daniel, care a trăit cu un secol în urmă. El era absolvent al Şcolii Teologice de la Halki, aproape de Constantinopol, şi al Universităţii de la Heidelberg; profesor şi cărturar, cinstit cu o medalie de guvernul francez. În ciuda tuturor acestor lucruri, era aşa de smerit şi de neafectat, încât cerea permisiune şi pentru lucrurile minore şi nu cerea să fie cinstit de nimeni.
Spre sfârşitul vieţii sale, când ascultarea lui a fost de a sluji ca portar, mulţi porumbei sălbatici veneau cu familiaritate la el, ca să primească firimituri de pâine din mâinile sale. Ei erau atât de blânzi, încât, când îl certa pe unul că nu-l lasă pe altul să mănânce, el imediat se aşeza pe umărul lui, chiar dacă nu mergea lângă ceilalţi.

În ţinutul Sfintei Mănăstiri Stavronikita trăia un ascet rus la care veneau păsărelele şi le hrănea din palmă.
De asemenea, am văzut un alt pustnic pe care îl înconjuraseră nenumărate păsărele de tot soiul şi care şedeau pe capul său, pe mâinile şi pe umerii săi, cu multă veselie şi bucurie, ciripind neîncetat.
Monahul Eftimie, biograful contemporan al Sfântului Nicodim de la Sfântul Munte (1749–1809), a scris despre marile daruri ale învăţăturii, retoricii şi înţelepciunii faimosului aghiorit următoarele:
– O, părinţilor, cum pot să scriu aceste lucruri fără lacrimi! Poporul nostru a început să-L laude pe Dumnezeu, Care ne-a dăruit un luminător neclintit în asemenea vremuri nefericite, când lipsa evlaviei şi a ateismului predomină aproape în fiecare parte a lumii, iar poporului nostru i s-a dat un asemenea îndrumător pentru cei rătăciţi în păcat, ca să fie mângâiere pentru cei în supărări. Da, îl numesc aşa, nu numai pentru scrierile sale prin care a luminat şi va continua să lumineze până la sfârşitul timpului întreaga Biserică Ortodoxă a lui Hristos, dar eu mărturisesc pentru toate pe care le-am observat zilnic, când toţi cei răniţi de păcat i-au părăsit pe ierarhi şi părinţi duhovniceşti şi au alergat la Nicodim, care era îmbrăcat în zdrenţe, să găsească vindecare şi mângâiere pentru durerile lor. Nu numai călugării din mănăstiri şi schituri şi chilii veneau la el, dar şi mulţi credincioşi din diferite ţări, ca să-l vadă şi să fie mângâiaţi de el. Adesea îl auzeam plângându-se de povara acestor fraţi în Hristos, pentru care scrisese şi explicase lucruri duhovniceşti toată viaţa, astfel ca textele să le fie de folos. Nu pentru că veneau la el şi plângeau, ci mai degrabă din cauza timpului mult pe care-l petrecea cu ei şi care-i împiedica îndatoririle duhovniceşti, căci avea mereu o mare dorinţă pentru rugăciunea minţii. Era silitor cu lucrarea rugăciunii minţii zi şi noapte. El închina câte două săptămâni întregi interpretării Sfintei Scripturi sau rugăciunii, cu capul aplecat în partea stângă a pieptului, cufundându-se în rugăciunea inimii, plângând din adâncul sufletului său: «Doamne Iisuse, miluieşte-mă». Din acest motiv ne spunea: «Hai să mergem, părinţii mei, într-o insulă pustie, să scăpăm de lume».

Era un bun şi blând monah rus cu numele Augustin, care aduna toţi catârii bolnavi din zonă şi avea grijă de ei, îngrijind de bolile lor. Astfel era flacăra milei în inima lui pentru întreaga creaţie şi pentru creaturile lui Dumnezeu. Chilia lui aparţinea de Mănăstirea Filoteu.
Când era încă începător, mănăstirea metaniei sale, Sfântul Pantelimon, l-a trimis la unul din metocurile ei [în afara Muntelui Athos], unde a suferit o mare ispită trupească din cauza prezenţei fetei unui muncitor de acolo. Ca să depăşească ispita, el a sărit într-un râu. De atunci a cerut să fie ascet în afara mănăstirii şi să nu mai fie trimis din nou la acel metoc.

Un ascet numit Pahomie era fără şcoală. Ştia să spună numai «Hristos a Înviat». Muncea într-o chilie, împlinindu-şi datoria ascultării lui şi, din când în când, cineva îi aducea mâncare. Mulţi şerpi veneau la locul lui de muncă şi-i făceau munca foarte grea. Trebuia să-i ia în mână şi să-i arunce. Odată, un şarpe mare i-a făcut o aşa problemă, că l-a apucat şi l-a legat în jurul mijlocului, ca pe o curea, şi a continuat să muncească. În acel moment, călugărul care-i adusese mâncare a intrat în chilia lui. Când a văzut şarpele legat în jurul mijlocului, s-a speriat foarte tare şi i-a spus să-l arunce afară, ca să nu fie rănit de el. Atunci bătrânul a repetat cuvintele lui Hristos: «Vă dau putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi toată puterea vrăjmaşului nu va putea face nimic ca să vă rănească» (Luca 10, 19), şi: «Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor lua, nu-i va vătăma» (Marcu 16, 18).

Părintele Irinarh din Schitul românesc Prodromu s-a născut în Mileşti din judeţul Dolj. Un om învăţat, care vorbea multe limbi. El era smerit, tăcut şi răbdător. Munca vieţii sale a fost una a unei mari aspiraţii şi unică în felul ei, conţinând 20 de volume mari, intitulate «Istoria Sfântului Munte», în total 10.000 de pagini.

Monahul Isaia de la Prodromu, de asemenea român, s-a născut la Aninoasa. Chiar dacă avea o educaţie limitată, a devenit un înţelept învăţător şi îndrumător duhovnicesc al practicii virtuţilor. Multe suflete, călugări şi credincioşi ce trăiau în lume, au găsit lângă el pocăinţă şi renaştere duhovnicească. A fost ascet şi chiar dăruit cu iscusinţa de a predica, aducând suflete pierdute la Hristos.

Diferitele harisme ale lui Hagi Gheorghe au fost evidente încă de când era începător. Harul lui Dumnezeu l-a vizitat la o vârstă foarte tânără. Odată, în timpul iernii, în timp ce toţi făceau rânduiala rugăciunii în amurg, a auzit vocea părintelui său, spunându-i:
– Călugării mei, salvaţi-mă!
Hagi Gheorghe a alergat şi a spus fratelui mai mare, care l-a certat, spunându-i:
– Pleacă cu înţelegerile tale greşite, continuă-ţi rugăciunea şi nu da atenţie.
Hagi Gheorghe, care ca începător era cunoscut cu numele de Gavriil, s-a supus. Apoi a auzit din nou vocea chinuită a părintelui său, spunându-i:
– Călugării mei, salvaţi-mă! Sunt lângă aşezarea Crucii, lângă Zigos, înainte de Kerasia şi sunt în pericol. Ajutaţi-mă!
Hagi Gheorghe a mers din nou la acel frate şi i-a spus:
– Părintele nostru este în pericol lângă Crucea.
Fratele l-a certat din nou.
– Eşti aşa de mult înşelat, încât poţi auzi vocea părintelui nostru din locul Crucii, care e la două ore distanţă?
Apoi, începătorul Gavriil l-a rugat pe el:
– Părinţilor, rugaţi-vă cu şiragul de metanii o dată, făcându-vă cruce şi veţi afla.
Şi, într-adevăr, de îndată ce au început să spună rugăciunea lui Iisus şi şi-au făcut semnul Crucii de două ori, au auzit strigătul disperat al părintelui lor. Imediat toţi au înfăşurat în jurul picioarelor vergele cu funii, ca să poată merge pe zăpadă, şi au plecat. Le-a luat aproape jumătate de zi să meargă de la Kafsokalivia până la locul Crucii. În unele locuri zăpada ajunsese la un metru înălţime.
Părintele lor Neofit, mergând de la Sfânta Ana la Kerasia, a obosit şi a căzut în zăpadă, neputând să se mişte. Când călugării l-au găsit, era aşa de adânc căzut în zăpadă, că de-abia putea să respire. L-au dus la Kerasia, unde i s-a dat primul ajutor, şi apoi au pornit spre Kafsokalivia. Este o realitate faptul că ceea ce l-a salvat pe părintele Neofit a fost rugăciunea fratelui Gavriil.

Marele Hagi Gheorghe avea de asemenea un dar cu fiarele sălbatice. Când era începător la Chilia Sfântul Gheorghe din Kafsokalivia, un porc mistreţ îi distrugea grădina de legume. Părintele Neofit i-a poruncit începătorului Gavriil să lege porcul sălbatic cu cureaua şi să-l aducă la el. Şi a cerut de asemenea să-i facă un coteţ în grajd. Când începătorul l-a adus, el i-a spus porcului: «Când ţi-e foame, vino aici şi călugării te vor hrăni, dar nu distruge grădina de legume». Astfel, porcul avea coteţ şi hrană. Când îi era foame, venea la grajd pentru mâncare.

Să spunem o poveste asemănătoare.
Pe când Hagi Gheorghe era mai marele unui grup de călugări, un porc mistreţ distrugea grădina de legume. El le-a spus ucenicilor săi să-l anunţe dacă văd animalul din nou. Într-o noapte, fiara a intrat în grădină prin gard. Când părintele l-a văzut, i-a poruncit să rămână nemişcat. Apoi l-a luat de urechi şi l-a dus, acum blând ca un miel, la grajduri. Acolo i-a dat poruncă să stea trei ore fără să mănânce. După ce a trecut timpul, l-a lăsat să plece, spunându-i: «Animal binecuvântat, nu-i destul Athosul pentru tine? De ce vii şi distrugi cele câteva legume pe care le cultivăm ca să ne hrănim? Du-te şi să nu te mai întorci, pentru că dacă te vei întoarce îţi voi dubla pedeapsa». Şi, cu adevărat, de atunci mistreţul nu s-a mai întors.

Mulţi greci şi ruşi mergeau să fie sfătuiţi de luminatul de Dumnezeu om, Hagi Gheorghe. Odată i-a scris Ţarului, sfătuindu-l să nu treacă în caleaşcă pe un anumit pod într-o anumită zi. Ţarul i-a ignorat sfatul. Dar cu şase luni mai târziu, când necazul s-a întâmplat, şi-a adus aminte ce i-a spus părintele, şi de atunci înainte l-a cinstit pe el mult.

Când Hagi Gheorghe a fost exilat la Constantinopol, prezenţa sa harismatică a dat mângâiere dumnezeiască creştinilor, necredincioşilor şi chiar turcilor. Harul lui Dumnezeu, prin vasul curăţit de viaţa ascetică, lucra minuni. Chiar şi cureaua lui Hagi Gheorghe făcea minuni. Bolnavii care o purtau se vindecau. Femeile aflate în pericol în timpul naşterii li se dădea naştere fără primejdie, iar cei posedaţi de demoni erau eliberaţi. Mulţi turci, suferind de diferite boli, erau binecuvântaţi şi vindecaţi de sfântul ocrotitor şi doctor al oamenilor. Respectat de toţi, el era numit «bizim-baba», care în turceşte înseamnă «tatăl nostru».

Cuviosul părinte Gherasim Imnograful mi-a spus multe lucruri despre sufletul simplu şi înzestrat al luptătorului duhovnicesc Petru, sau Micul Petru, cum era cunoscut. Acest Petru era unul dintre Daniilei şi era, de asemenea, unul dintre cei mai bătrâni şi înţelepţi părinţi ai timpului său.
Părintele ascet P. hotărâse să intre sub ascultarea pustnicului Petru. Dar când se pregătea să meargă la Karulia să se alăture pustnicului, însuşi părintele, după multe ore de mers de la Karulia la Filotei, a venit la el şi i-a spus că nu-l poate primi în ascultarea sa, deoarece a fost înştiinţat că părintele P. va muri curând. Şi, într-adevăr, de sărbătoarea Sfântului Petru Atonitul, 11 Iunie, mulţi părinţi au venit la chilia Părintelui P. să-i ureze la mulţi ani de ziua sa. După ce le-a dat nişte dulceţuri şi apă, s-a aşezat pe un scăunel şi şi-a dat duhul în pace, în timp ce ceilalţi pustnici se bucurau de aceste dulceţuri.

Părintele Teofilact a fost unul din călugării sfinţi de la Schitul Sfântul Vasile. Se spune despre el că, odată, o căprioară, fiind rănită la picior, a venit lângă chilia lui şi s-a întins jos. Părintele s-a apropiat de ea şi i-a vorbit blând, ca şi cum ar fi fost om.
– Stai ca să-ţi pot bandaja piciorul şi te vei face bine.
Căprioara s-a supus şi a rămas tăcută. Ca un bun doctor ortopedic, părintele, cu dragoste pentru creaturile naturii şi cu o inimă compătimitoare, a luat două nuiele şi o bucată de cârpă şi a făcut o atelă pentru piciorul rupt al nefericitului animal. Apoi, a mângâiat-o blând şi i-a spus:
– Du-te, draga mea, cu binecuvântarea Maicii Domnului şi vino peste 30 sau 40 de zile ca să-ţi iau atela!
După timpul dat, căprioara s-a întors la părintele Teofilact care, îndepărtând atela, a găsit piciorul complet vindecat.
Sfârşitul acestui om a fost unul sfânt. În timpul ultimelor sale clipe faţa lui strălucea ca a unui înger. Faţa lui era la fel de strălucitoare ca luna plină.

Binecunoscutul şi harismaticul părinte duhovnicesc katunakian, Ignatie, a fost vizitat de călugărul H., care era foarte tulburat de atacul fioros al diavolului. Aceasta era în anul 1922.
– Părinte sfinte, binecuvintează!
Şi părintele duhovnicesc, ca şi cum ar vorbi de a treia persoană care nu era acolo, i-a spus amănunţit despre ispitele lui, şi în loc să-i răspundă cu binecuvântare, i-a spus cu dragoste părintească:
– Micule Hrisant (l-a numit aşa datorită bogatei sale dragoste), nu fi intimidat, nu te teme de cei ce pot omorî trupul, dar nu pot omorî sufletul.
De un timp fiind orb, părintele Ignatie putea să vadă cu ochii duhovniceşti, şi «antenele» sufletului receptau multe bucurii. El era înştiinţat de Duhul Sfânt despre multe lucruri.
Un ascet contemporan spunea:
– Gândeşte-te la un şarpe care stă sub o stâncă toată iarna şi primăvara, iar când vrea să se încălzească la soare, noi îl omorâm. Gândeşte-te cum ar fi dacă Dumnezeu te-ar fi făcut măgar (El e Stăpân, El poate face orice doreşte), şi după ce ai fi fost încărcat cu lucruri, stăpânul tău s-ar aşeza şi el, te-ar băga într-o groapă şi te-ar lovi. Ţi-ar fi plăcut aceasta? Dacă ai examina acestea, ai lua toate poverile măgarului asupra ta şi I-ai mulţumi lui Dumnezeu că te-a făcut om şi ţi-a dat posibilitatea să câştigi raiul, de vreme ce este rai şi iad numai pentru oameni, nu şi pentru animale. Când iubeşti animalele, ele simt aceasta şi te văd ca pe prietenul lor. Înainte de căderea omului, animalele şi oamenii erau prieteni buni. Adam era clarvăzător. El putea să vadă duhovniceşte. Putea să prevadă toate nevoile animalelor şi să le ajute. Vulturul mânca numai animale moarte, dar după ce s-a sălbăticit a început să mănânce numai vii. Toate animalele erau blânde şi s-au sălbăticit numai după căderea omului.

Părintele Avacum, ce umbla desculţ, avea o memorie fenomenală. De asemenea, el era o expresie creştină vie a darurilor Sfântului Duh. Chiar dacă avea puţină educaţie, cu toate acestea, avea o cunoaştere uimitoare a Scripturilor. Memorase atât Noul, cât şi Vechiul Testament, rând cu rând, şi putea interpreta fiecare verset. Ore întregi, acest bătrân, cu ochii strălucind de bucurie şi plăcere, recita şi interpreta constant cuvintele lui Dumnezeu, ori în picioare, ori stând jos pe pământ, ori cu şiragul de metanii, ori cu mica lui lampă în mâini.
Părintele Gherontie, care era în ascultare şi a plecat la Metocul de la Kalamitsion, cum i s-a spus să facă, era un adevărat îngrijitor şi ocrotitor iubitor al animalelor. În fiecare după amiază, animalele veneau la Kalamitsion ca să-şi stingă setea în apa proaspătă de acolo. Şi de îndată ce auzeau vocea lui spunând «Veniţi, veniţi», ele se apropiau de părintele Gherontie, îşi frecau capul de pieptul lui şi apoi plecau.
Dacă lipsea vreun animal dintre cele ce se înghesuiau în jurul lui, părintele Gherontie se ruga Sfântului Modest şi apoi ieşea să-l găsească. De asemenea, dacă unul dintre ele era bolnav, se ruga aceluiaşi sfânt şi animalul se vindeca.
În timpul acelor ani, măcelari din Salonic cumpărau animalele mănăstirii şi toate veniturile din vânzare erau date de mănăstire ca ajutor pentru şcolile înrobite ale naţiunii.
Părintele Gherontie era supus şi grijuliu, ca să nu calce ascultarea părintelui său. El era admirat pentru aceasta de toţi fraţii. Într-o zi, fraţii l-au întrebat cum a devenit aşa blând şi supus şi el le-a spus:
– Când eram în lume, eram tulburat de toate: capre, oi şi vite. Eram supărat, ţipam şi le loveam fără nici un motiv. Când am venit aici, am auzit în una dintre povestiri despre Varlaam, că în timp ce lovea un animal, Dumnezeu l-a făcut pe animal să vorbească: «Ce ţi-am făcut, că mă loveşti?». De atunci, o mare schimbare a avut loc în mine şi am hotărât să am grijă cu plăcere de animale. Ca urmare, animalele se supun cu bucurie şi vin aproape de mine, de îndată ce le chem. Urmând această schimbare a minţii, pacea a venit asupra mea, împreună cu blândeţea în sufletul meu. Iarna sunt foarte trist, pentru că nu sunt grajduri, numai câteva colibe de paie unde trăiesc ele. Dimineaţa merg prin frig să caute mâncare şi seara, ele sunt fericite să se întoarcă în acele colibe de paie.

Părinţii din Dionisiu ne-au povestit despre părintele Isaac. Înaintea umilinţei şi a felului lui simplu de a fi, chiar şi fiarele se plecau. El era brutarul mănăstirii şi în brutărie ţinea un şarpe de un metru şi jumătate, pe care l-a numit Elafiatis. Bătrânul pregătea aluaturi moi, pentru ca şarpele să mănânce. După ce mânca, reptila dormea pe salteaua părintelui. În schimb, el gonea şoarecii din brutărie. Cât timp a trăit bătrânul, şarpele a stat acolo. Când alt călugăr a luat ascultarea, şarpele a dispărut.

Odată, părintele Teofilact a văzut duhurile rele lustruind pantofii unui monah. Mai târziu, acest monah a renunţat la schima monahală şi s-a întors în lume.
Altădată, a spus că a văzut demoni bătându-şi joc de călugării care-şi neglijau îndatoririle duhovniceşti şi-şi petreceau timpul în câştiguri materiale.
Un monah, care încă trăieşte, spunea că a văzut monahi care au căzut în ispita negoţului şi au uitat de sufletele lor.

Maica Timoteia, stareţa de la Makrimallis Pahnon, din Euboia, mi-a povestit despre părintele Avimelech, care i-a spus:
– Ţine minte că în viitor un preot îţi va propune să fii stareţă într-o mănăstire. Dar să nu accepţi. Nu va fi spre folosul tău.
Şi, într-adevăr, prezicerea lui s-a împlinit.
Altădată i-a spus:
– Una dintre călugăriţele tale se gândeşte să plece din mănăstire. Ai grijă şi n-o lăsa să plece, că va fi vătămată.
Acestea i le-a mărturisit ei şi o călugăriţă, ce avea gânduri de a pleca.

Cel mai drept ieromonah, Atanasie, un călugăr idioritmic de la Iviru, trăia în mănăstirea sa de metanie ca un ascet simplu, întotdeauna îmbrăcat ieftin, fără şosete, cumpătat, mâncând nu mai mult decât o mâncare simplă pe care o găsea în holul comun de la stăreţie. El trăia în două camere cu pânze de păianjen, pereţi afumaţi plini cu inscripţiile a variate versete din Scripturi şi cuvinte filosofice. Era cu adevărat un filosof a cărui minte zbura spre mari înălţimi duhovniceşti. Cunoştea multe limbi. Fusese educat în străinătate şi era înţelept şi echilibrat atât în scris, cât şi la vorbă. Dar era mai ales un bărbat ortodox cu o adâncime şi o experienţă duhovnicească, câştigând prin eforturile sale monahale o viaţă de pocăinţă, mistică, în Hristos.
A fost tuns monah la vârsta de 16 ani şi după aceea a început să slujească Biserica. A plecat în Rusia, Constantinopol şi Salonic, ca învăţător. Pentru o perioadă a lucrat ca preot slujitor la Neapoli, Italia, şi apoi în Tripolidida, patriarhia Alexandriei, unde plănuise să-l facă episcop. După ce a vizitat Ţara Sfântă, în 1938, a venit la Mănăstirea Iviru de pe Sfântul Munte, unde a încetat să mai slujească ca preot şi trăia ca un monah simplu, cum mulţi alţii au făcut în trecut după ce au venit la Muntele Athos. Smerenia şi căinţa sa erau permanente, fără întrerupere.
Îşi spunea lui însuşi: «Nici o altă persoană, vreodată, n-a păcătuit ca tine şi nu este altă nădejde pentru tine, decât nădejdea care vine din partea pierzării». Sute de suflete au găsit sfat, mângâiere şi ajutor din cuvintele sale, pline de har, întăritoare, pline de căinţă, pe care le vărsa ca dintr-o fântână nesecată. Cât de bine mi-l amintesc aici, în camera de primire a mănăstirii!
Acest părinte vrednic de pomenire accentua insistent că numai îndrumarea ascetică practică produce creştini maturi, persoane duhovniceşti adevărate. De asemenea, arăta pericolele pe care le au de înfruntat ieromonahii care trăiesc şi muncesc în lume.

De câte ori Dumnezeu îi da ocazia să-i ajute pe fraţi, părintele P. spunea cu o voce compătimitoare şi cu bucurie: «Slavă lui Dumnezeu!». Avea harisma de a mângâia pe acei călugări şi mireni din lume care sufereau, erau trişti, disperaţi, ori aveau ispite. După ce erau sfătuiţi de el, ei plecau fericiţi, mângâiaţi şi uşori, cu nădejdea reînnoită. Într-adevăr, mare e darul mângâierii unui suflet şi al alungării neliniştii şi fricii.
Un alt mângâietor asemănător, care a primit putere şi luminare de sus, de la Preaiubitorul şi Preasfântul Mângâietor, Duhul Adevărului, este binecunoscutul ieromonah kafsokalivitean, părintele Porfirie, pe care l-am întâlnit. Lângă el, nenumărate suflete au găsit sfat şi luminare, răbdare şi vindecare. După ce a venit la Sfântul Munte, s-a curăţit pe sine şi a lucrat virtutea, fiind în aspra ascultare a părinţilor de la Chilia Sfântului Gheorghe din Kafsokalivia, trăind în rugăciune neîncetată.
Ca urmare a bolii sale, care a apărut la o vârstă foarte tânără, a plecat să locuiască în lume, ca stareţ contemporan. «Nu simt că spun ceva important – spunea cuiva. Eu spun numai ce mă luminează Dumnezeu să spun». Dar, într-adevăr, avea harisma înţelepciunii, cunoaşterii, previziunii şi prezicerii, cum a fost dovedit în nenumărate cazuri de călugării, preoţii şi credincioşii care au căutat ajutorul lui.

L-am întâlnit pe isihastul sârb Gheorghe pe când era bibliotecar la Mănăstirea Sfântul Pantelimon (Russikon) şi mai târziu când era pustnic în Paleomonastiron. Avea grad academic şi cunoştea multe limbi. Părintele meu îl respecta mult, pentru că era silitor în rugăciunea minţii şi în trezvie. Îl vedeai adesea cu băţul lui ascetic şi şiragul de metanii, cu capul plecat în jos, întotdeauna rugându-se.
Părintele meu şi eu aveam o dorinţă fierbinte de a-l întâlni, şi care s-a împlinit printr-un mesaj dumnezeiesc pe care el l-a confirmat, când l-am întâlnit, chiar dacă nu fusese anunţat dinainte de vizita noastră. Printre alte lucruri avea şi darul înţelepciunii. Ne spunea nouă:
– Viaţa duhovnicească este o necontenită rămânere în Dumnezeu. Adică «Rămâneţi în Mine şi Eu în voi…» (Ioan 15, 4). Nimeni nu se poate socoti teolog fără Teologia apofatică. Dogmele Bisericii noastre şi adevărurile dogmatice trebuie să fie trăite şi să devină experienţe. De aceea, trebuie să facem un Paşte personal, o trecere, pentru a le dobândi. NULLA CUPIDO IGNOTI = Nici o dorinţă a ceea ce e necunoscut*. Dacă nu-L cunoaştem pe Dumnezeu, nu-L vom dobândi. Vederea lui Dumnezeu** înseamnă şi cunoaşterea Sa. Cel ce Îl vede pe Dumnezeu vede şi lucrurile lui Dumnezeu… Fiinţa lui Dumnezeu este neîmpărtăşibilă***, dar energiile Sale sunt împărtăşite. Este accesibilă slava, strălucirea provenită din Fiinţa lui Dumnezeu. Luminaţi prin reflectare, cunoaştem persoane, cunoaştem cele dificile ale Sfintei Scripturi, primim informaţii, în fine, le cunoaştem pe toate… Ideile lumeşti, ale lumii în general, risipesc concentrarea, făcându-ne extrovertiţi, adică oameni vechi. Cine poate descrie bucuria Sfintei Împărtăşanii? «Hristos a Înviat!» este o nespusă bucurie în existenţa noastră… Iar cea mai bună rugăciune este «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă».
*În sensul că nu ne dorim ceea ce nu cunoaştem [Nota editorului].
**În original «θεοπτία», referire la felul în care sihaştrii Îl vedeau, Îl priveau pe Dumnezeu cu mintea (η νοερά θεά του Θεού) [Nota editorului].)
***În original «αμέθεκτος», în sensul de «la care nu mai participă nimeni» [Nota editorului].

Adesea, când aghioriţii vor să descrie drumul corect şi plin de succes urmat de un călugăr spre mântuire şi perfecţiune, ei spun: «Acest om a văzut un iepure!».

Părintele Gavriil, egumenul de la Dionisiu, a lăsat în urma sa reputaţia unui om iscusit şi credincios. El era un om care avea atât talente duhovniceşti, cât şi de conducere. De multe ori am descoperit discernământul şi grija pe care părintele duhovnicesc le avea. Relaţiile publice cu autorităţile guvernamentale erau fără reproş, şi el punea tradiţiile Sfântului Munte deasupra tuturor.
În timpul privegherilor de toată noaptea şi a altor slujbe sfinte, el stătea în strana sa ca un stâlp neclintit. Întotdeauna intra în biserică primul şi ieşea ultimul.
Cum poate cineva să descrie pocăinţa şi tristeţea lui voioasă? Stilul său unic de a citi Psaltirea şi prochimenele erau cea mai vie expresie a plângerii fericite a Bisericii Ortodoxe, care pătrunde adânc cultul nostru. Încă îi aud vocea sa şi sunt cutremurat până în adâncurile fiinţei mele.
Odată m-a ţinut de mână şi m-a dus la trapeza mănăstirii, unde sunt picturi murale minunate, mi l-a arătat pe Sfântul Ioan Scărarul şi mi-a spus:
– Pe acesta trebuie să-l imiţi, fiul meu; urmează-i exemplul lui sfânt.

Binecunoscutul monah român Nectarie, un nou Cucuzel, profesor de muzică, care a fost privighetoarea Sfântului Munte, cânta ca un înger în trup.
Ucenicii lui spuneau despre viaţa lui dreaptă: «Nu l-am văzut niciodată râzând sau glumind. Întotdeauna privea în jos. De multe ori, în timpul zilei, putea fi găsit plângând ori oftând. Trudea la rugăciunea minţii!».
Traducător de muzică din greceşte în româneşte, nu a fost numai un om cu o voce îngerească, el a fost, de asemenea, un om cu virtute îngerească.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XL: Despre smerenia cea înălţătoare [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Rareori este vreo fiinţă care să arate o smerenie şi lepădare de sine mai mare decât Sfântul Atanasie, care a fost părintele tuturor monahilor aghioriţi. Când a venit la început pe Muntele Athos, el şi-a schimbat numele în Barnaba, de teamă ca Nichifor Foka şi generalii săi din Bizanţ să nu-l găsească. Ca şi cum aceasta nu a fost deajuns, el a mers la Mănăstirea Zegou, ca să fie în ascultarea unui părinte simplu în trăire şi cunoştinţe.
– Cine eşti, frate? De unde eşti şi pentru care motiv ai venit aici? l-a întrebat bătrânul.
– Am fost marinar, părinte, şi când am fost în pericol pe mare, i-am promis lui Dumnezeu că voi părăsi lumea aceasta şi-mi voi plânge păcatele. Luminat de Dumnezeu, am venit aici, la sfinţia ta, şi aş vrea să intru în ascultarea ta.
Părintele, fiind curat, a acceptat această poveste şi i-a îngăduit sfântului să stea cu el. I-a încredinţat îndatoriri destinate pentru tăierea voii şi unirea cu povara ascultării. Când sfântul a împlinit cele mai umilitoare ascultări, el a dorit altele, dorind să dobândească desăvârşita smerenie, când se ajunge la desăvârşirea duhovnicească. El ştia că numai cei ce se smeresc şi devin precum copiii, după cum spune Domnul, vor fi mari în împărăţia lui Dumnezeu. După ce a stat destul timp lângă acest părinte simplu, într-o zi i-a spus:
– Părinte, învaţă-mă literele importante, ca să pot citi în Psaltire. Cât am fost în lume, n-am învăţat nimic altceva decât să vâslesc.
Şi părintele, care nici nu-şi imagina cine era de fapt persoana din faţa lui, a luat o tăbliţă şi a scris pe ea literele alfabetului. Sfântul a luat tăbliţa, a făcut o plecăciune şi a continuat, ca şi cum era un ucenic începător. S-a prefăcut că are greutăţi în învăţarea unor litere şi cuvinte, că e mai puţin inteligent şi chiar a reuşit să-l facă pe bătrân să-şi piardă răbdarea şi să-l mustre aspru. Şi acest minunat monah ascultător, care se prefăcea a fi analfabet, pe când în realitate era unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai timpului său, a încercat să-l încurajeze pe bătrân:
– Părinte, nu fi descurajat de această ispită! Sunt atât de greu de cap! Fii răbdător şi ajută-mă cu rugăciunile tale!
Bătrânul nu s-a lăsat convins şi a încetat lecţiile, iar sfântul continua să se prefacă a fi analfabet.
În timpul unei întâlniri ce avea loc de trei ori pe an la Karyes, sfântului i s-a poruncit să citească Psaltirea. Deja existau zvonuri despre cineva important care se ascundea undeva pe Sfântul Munte. După ce sfântul a refuzat să citească o dată, mai apoi s-a supus. El stătea în picioare şi citea ca un copil ce împleticeşte cuvintele. De îndată ce cel ce se ocupa de citit a auzit acestea, s-a ridicat şi i-a poruncit să citească corect. Apoi limba sfântului, care fusese legată din cauza smereniei, s-a dezlegat şi a arătat arta şi înţelepciunea sa. Când ceilalţi l-au auzit citind cu asemenea uşurinţă şi stil, au fost uimiţi de fenomen. Şi ce putea să spună cineva de părintele său, care era mut de uimire? Ochii lui s-au umplut de lacrimi şi a spus:
– Binecuvântat să fie numele lui Dumnezeu. Prin acest frate înţelept m-ai învăţat cum să mă smeresc.
Şi astfel, Sfântul Atanasie, care voia să se ascundă, a fost descoperit. Atât Nichifor Foka, cât şi guvernatorul Salonicului ar fi fost mulţumiţi să afle acestea. Dar şi după descoperirea identităţii sale tuturor celor adunaţi acolo, el a continuat să-şi arate marea sa smerenie, apropiindu-se de Protos* şi rugându-l:
– Părinte, te rog să nu mă descoperi celor ce mă caută, pentru că altfel voi fi nevoit să părăsesc acest loc, ceea ce m-ar întrista mult.
Protosul a promis să nu spună nimănui, pentru că şi-a dat seama de importanţa de a avea o asemenea persoană în Sfântul Munte. El i-a arătat Sfântului Atanasie o chilie singuratică unde a trăit ascuns, întreţinându-se de unul singur, prin muncă grea.
(*Protos (Пρώτος) este numit la Sfântul Munte acela care, timp de un an, îi conduce pe reprezentanţii Sfintelor Mănăstiri.)

Neştiut şi în taină, îmbrăcat în haine zdrenţuroase, un prinţ a părăsit Constantinopolul şi a venit la Sfântul Munte ca un străin. El avea să devină Sfântul Pavel de la Mănăstirea Xeropotamu.
Odată, Protosul Protatonului l-a chemat şi l-a întrebat de unde este. Sfântul a răspuns:
– Sunt un monah sărac, după cum vedeţi, şi vin dintr-un sat mic şi vechi numit Xeropotamon.
Bătrânul împărat Romanos al Constantinopolului era rudenie cu Sfântul Pavel. El a încercat mult să afle unde plecase sfântul. Dar între timp, Sfântul Pavel a fost convins de Protosul Protatonului ca să-l viziteze pe unchiul său la Constantinopol. El a plecat îmbrăcat într-o rasă zdrenţuită, ţinând în mână Sfânta Cruce, şi cu harul Sfintei Cruci l-a vindecat pe unchiul său, care suferea de o boală de moarte.

Sfântul Nifon, Patriarhul Constantinopolului, înainte de a fi înscăunat, a fost începător la Mănăstirea Dionisiu. După ce a îndrumat Biserica lui Hristos mulţi ani, el a renunţat la scaun şi s-a întors la mănăstire, unde a trudit pentru pocăinţa sa, fără să-şi descopere identitatea.
El a spus că numele lui e Nicolae şi că doreşte să fie călugăr. Egumenul l-a avertizat întâi că este obiceiul ca fiecărui începător să i se dea sarcina de a avea grijă de animalele mănăstirii. Sfântul a acceptat cu bucurie şi a stat afară, unde era grajdul, având grijă de catâri, hrănindu-i, adăpându-i şi curăţindu-i. El a arătat astfel o răbdare şi o smerenie netulburată.
În fiecare noapte monahii vedeau un stâlp de lumină ridicându-se din grajd până la cer. Ei i-au spus egumenului despre aceasta, iar el, la rândul lui, s-a rugat lui Dumnezeu să-i descopere înţelesul acestei întâmplări supranaturale. Şi, într-adevăr, i s-a descoperit imediat că acea persoană care avea îndatorirea de a avea grijă de animale şi de a căra lemne din pădure era Nifon, Patriarhul Ecumenic, care fusese frate la mănăstire.
În aceeaşi noapte a descoperirii acestuia, egumenul copleşit de smerenia desăvârşită a sfântului, a chemat toţi preoţii şi diaconii şi le-a cerut să se îmbrace în veşminte şi să stea în rând cu ceilalţi monahi, având în mâini lumânări şi cădelniţe, aşteptând să-l primească pe sfânt când se va întoarce din pădure, aducând animalele şi cărând lemne. Când a ajuns, îmbrăcat în rasa lui veche şi cu părul nepieptănat, ei toţi au căzut în genunchi, cerând binecuvântare şi zicând:
– Patriarhul nostru, smerenia ta e destulă! Ia-ne şi ne păstoreşte şi condu-ne la păşunea mântuirii!

Iată unul dintre cuvintele Patriarhului Nifon:
– Cel ce dobândeşte smerenie îşi zideşte casa pe Stâncă, ce e Hristos. Cel ce are mândrie şi se crede evlavios e gol de toate virtuţile, plin de imaginaţie şi construieşte pe nisipul mândriei sale. Smerenia face toate virtuţile neclintite, iar cel ce e smerit, întotdeauna e luminat. Dimpotrivă, mândria satanică şterge toate urmele dragostei şi aduce întuneric în minte. Un om mândru e mereu în întuneric, după cum spune Sfânta Scriptură: «Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har» (I Petru 5, 5).

Sfântul Ioan Cucuzel a fost un muzician deosebit, dascăl şi primul psalt din palat în timpul domniei împăratului bizantin Komninos (secolul XII). A părăsit în taină lumea aceasta trecătoare, cu slava şi plăcerea ei deşartă, şi a venit la Mănăstirea Marea Lavră, ascunzându-şi identitatea şi spunând că a fost păstor cât timp a stat în lume. Egumenul i-a încredinţat turma de berbeci a mănăstirii, ca să o pască în pădure. Între timp, împăratul Komninos l-a căutat peste tot.
Ioan îşi împlinea ascultarea foarte fericit, fiind binecuvântat cu smerenie şi isihie, până într-o zi când a dorit să cânte frumoasele imnuri ecleziastice pe care le cânta la Constantinopol. El a cântat cu o voce atât de dulce, încât chiar caii şi berbecii pe care-i păştea s-au oprit din mâncat şi au stat atenţi, ascultând cu plăcere acea melodie îngerească, ca nişte fiinţe inteligente.
Această privelişte, împreună cu glasul, a fost minunată. Când au văzut aceasta, pustnicii din colibele din împrejurimi, fără ca să ştie Cucuzel, au mers a doua zi să spună egumenului ceea ce au văzut. În felul acesta a fost descoperit Cucuzel. El a fost tuns monah şi a cântat ca psalt la strana din dreapta a bisericii.
În timpul unei Privegheri, când era cântat Acatistul, el a adormit pentru scurt timp în strana sa, şi în somn i-a apărut Maica Domnului ca o regină, în slavă, şi i-a spus: «Bucură-te, fiul meu Ioan! Cântă-mi mie şi eu nu te voi părăsi niciodată!», şi i-a pus o monedă de aur în mâna dreaptă. Mai târziu, această monedă a fost atârnată de icoana ei. Altădată, Maica Domnului i-a vindecat piciorul, spunându-i: «De acum înainte, să fii sănătos».
Sfântul a zidit o Katismă în cinstea Arhanghelilor, unde stătea şase zile din săptămână, iar duminicile şi de sărbători se ducea şi cânta la slujbele din mănăstire.

Un părinte spunea:
– E posibil ca să trudeşti, să te nevoieşti mult timp, dar să nu sporeşti mult din cauza lipsei de smerenie. Alţii, pe de altă parte, pot să se lupte mai puţin (privind asceza, postul şi altele), dar pot să sporească mult, deoarece au smerenie, care le înlocuieşte pe toate.

Şi iarăşi a spus:
– Am văzut dragostea lui Dumnezeu în inima cuiva, pentru că acea persoană a fost nedreptăţită. Dragostea şi mila lui Dumnezeu erau evidente, deoarece sufletul său avea tot ce era necesar. Avea o inimă curată, dragoste şi smerenie. Acestea sunt necesare. Smerenia e ca un magnet, atrăgând harul lui Dumnezeu. Celor smeriţi li se dă har. Aceste lucruri sunt rânduite.

Au trecut trei ani până când dreptul Nifon Kafsokalivitul, care ţinuse tainică identitatea sa, i-a spus părintelui său, Teognost, că era preot. Părintele Teognost, văzând virtutea lui Nifon, n-a vrut să-l aibă ca ucenic, ci ca egal al său. Dreptul Nifon l-a implorat să-l ţină ca ucenic, ca înainte, insistând că un monah nu poate începe viaţa isihastă decât dacă şi-a supus întâi voia proprie. Teognost a refuzat această cerere şi sfântul bărbat a plecat în iubita lui peşteră, unde a trăit o viaţă isihastă timp de 14 ani, având darul lacrimilor şi mâncând numai o masă pe săptămână, uneori cu puţină pâine uscată.

Dreptul Acachie Kafsokalivitul punea smerenia deasupra celorlalte virtuţi. Nu-i plăcea nici să facă, nici să spună ceva arogant, nici, mai ales, să audă ceva de felul acesta. Odată, părinţii schitului s-au adunat în faţa bisericii principale şi au cerut de la «dikaios» ca să fie numit un adjunct, ca el să nu fie deranjat tot timpul. Atunci, egumenul i-a înmânat cârja de păstor dreptului Acachie. Acachie i-a sărutat mâna şi a ţinut cârja în mâna sa numai atunci, iar altădată niciodată, îndepărtând orice gând care l-ar fi putut ispiti la mândrie.

Un ascet spunea:
– Întâi predă-te cu totul lui Dumnezeu şi apoi Dumnezeu te va curăţi şi te va reda oamenilor. Când o persoană crede că e cea mai rea dintre toţi, atunci un «Doamne, miluieşte» spus de aceasta valorează mai mult decât o sută de-a altcuiva.

Părintele Iosif de la Noul Schit era numit «privighetoarea Maicii Domnului», pentru vocea sa minunată şi deosebită. El era primul psalt al schitului. Când cânta, se auzea de parcă erau zece cântăreţi la un loc. Meşteşugul său era sculptura în lemn. A trăit numai până la 57 de ani. Deşi slujea ca prim cântăreţ la biserica centrală, niciodată nu s-a lăudat cu vocea sa frumoasă. El atribuia acest dar lui Dumnezeu, Dătătorul tuturor celor bune, «de la Care e tot darul cel bun şi toată darea cea de sus».

Minunate sunt lucrările smereniei, care conduc o persoană spre înălţimile slăvite şi dumnezeieşti ale harului şi ale cinstei.
Era un călugăr la Sfânta Ana, vas al harului, care a fost psalt la Patriarhie şi a fost un caz asemănător cu cel al lui Ioan Cucuzel. Acest monah a mers la un duhovnic la Sfânta Ana, ca să se spovedească şi să-i ceară sfatul.
– Ce fel de muncă ai făcut? l-a întrebat duhovnicul pe el.
– Am fost primul psalt de la Patriarhie, sfinte părinte.
– Dacă vrei să te mântuieşti, a spus duhovnicul, nu spune nimănui că eşti cântăreţ, căci aici pe Sfântul Munte sunt multe sărbători şi vei fi chemat să mergi şi să cânţi, şi astfel nu vei avea adevărata ocazie de a fi călugăr. Te voi da în ascultarea unui părinte bun. Vei citi bine, dar nu vei cânta niciodată. Vei fi incapabil să cânţi şi te vei preface că nu înţelegi muzica.
– Binecuvintează, părinte sfinte, a spus începătorul, care a fost trimis apoi la un părinte evlavios.
A trecut destul timp, până când duhovnicul l-a întrebat pe părinte:
– Cum merg lucrurile cu începătorul?
– Bine, a răspuns el. E ascultător. Singurul lucru e acela că nu poate să cânte. Dar citeşte foarte bine.
Anii au trecut. Duhovnicul, care era înainte-văzător, a prevăzut că acel cântăreţ, care se ascundea, era aproape de sfârşitul său. La sărbătoarea hramului de la Sfânta Ana se slujea în biserica centrală. Duhovnicul acela a fost numit tipicar al schitului. El i-a poruncit cântăreţului ce se ascundea să se pregătească să cânte Imnul Heruvimic. Călugărul s-a întristat, pentru că nu dorea să fie descoperit, ci să trăiască în taină. El s-a prefăcut că a uitat muzica cu trecerea timpului. Chiar şi aşa, el s-a supus duhovnicului său.
Când a venit timpul Imnului Heruvimic, tipicarul l-a tras pe călugăr acolo unde erau cântăreţii. Ceilalţi s-au întristat, crezând că tipicarul face o greşeală. După ce au auzit cântecul, şi evidentele cunoştinţe muzicale ale acestui cântăreţ şi nobil necunoscut, au spus unul către altul:
– Şi el, binecuvântatul, în tot acest timp ne-a ascultat pe noi şi n-a spus nimic!
După ce Liturghia s-a terminat, duhovnicul l-a luat pe călugăr la chilia sa. După două zile s-a îmbolnăvit şi a adormit în Domnul. Nimeni n-ar fi ştiut lupta victorioasă a smereniei sale, dacă duhovnicul său nu ar fi descoperit-o.

Un bătrân părinte spunea:
– Noi trebuie să cerem de la Dumnezeu smerenia ce vine după lupte. Smerenia vine urmând o logică foarte simplă, şi anume: aceea a cunoaşterii de sine. După ce cineva se cunoaşte pe sine, smerenia devine starea fiinţei sale. Dacă nu e aşa, dacă persoana nu se cunoaşte cu adevărat pe sine, poate fi foarte smerit pentru o clipă şi apoi să-i treacă prin gând, ca rezultat al acestui sentiment, că e chiar cineva! Şi aceasta chiar dacă în realitate nu e nimic. Drept urmare, e posibil să fie nevoie a lupta pentru smerenie până la moarte. Dacă moartea o găseşte cu gândul ce-i spune că e nimic, atunci hotărârea aparţine lui Dumnezeu. Dacă gândurile din ceasul morţii îi spun că ar fi cineva, şi nu-şi pricepe rătăcirea, atunci toate eforturile sale au fost în zadar.
Trebuie să fiu logic. Trebuie să-mi spun: «Sunt monah. Aş fi putut să fiu un animal, dar Dumnezeu nu m-a creat animal. El m-a creat om. El m-a invitat personal să mă alătur îngerilor, şi eu ce am făcut? Dumnezeu a făcut atât de multe pentru mine. M-ar fi putut face o broască, o broască ţestoasă sau un scorpion. Dar El m-a făcut om».
Gânduri ca acestea te smeresc.
Trebuie să răspundem pentru toate câte ne-a făcut nouă Dumnezeu.

În Filocalie (vol. III, pag. 36) este scris:
– Omul care se ridică până la smerenie îşi împuţinează aprecierea de sine, în vreme ce acela care nu are smerenie şi-o înmulţeşte. Cel de-al doilea nu vrea să fie pus într-o categorie cu cei mărunţi, şi din acelaşi motiv e întristat că nu e inclus printre oamenii importanţi.
Vrednicul de pomenire ieromonah Sava Sârbul avea acel fel de smerenie, care considera rangurile lumii acesteia ca fiind nimic. De aceea, a renunţat la toate. Când veneau noi călugări la mănăstirea sa, chiar dacă slujise ani de zile ca supraveghetor şi protos, el se retrăgea la casa pentru bătrâni a mănăstirii, lăsând în camera sa toate lucrurile ce-i aparţineau, ca să le folosească monahii mai tineri, luând cu el numai hainele ce le purta.

Un bătrân a spus:
– Smerenia este prima treaptă a virtuţilor, iar iubirea este treapta cea mai înaltă. De ce nu ne sfinţim astăzi? Tocmai fiindcă nu avem smerenie.

Altul spunea:
– A fi trezvitor este echivalent cu a fi sfinţit. Satana nu merge după cei ce sunt pierduţi, ci după cei înţelepţi. Cei ce făceau minuni au fost cei ce au stat cu Dumnezeu. Satana îi chinuieşte cu încrederea în sine, cu raţiunea şi judecarea. De aceea, să ne păzim mintea la loc ferit, până când va reveni la noi sfinţită.

În Chilia Sfinţilor Trei Ierarhi de la Sfânta Ana trăia în ascultare un călugăr tânăr, numit Nectarie. El avea un stareţ român şi era aproape mereu tăcut. Câţiva părinţi cu discernământ din schit au spus unul către altul:
– Trebuie să încercăm vinul din butoiul lui, cum are gustul: dulce, amar, acru?
Într-o zi, părintele Teodosie împreună cu alţii au plecat la docuri. Părintele Nectarie era şi el acolo. Când l-au văzut, ei s-au hotărât să-l verifice.
– Părinte Nectarie, tu eşti tânăr. Poţi să-ţi duci sacul şi lucrurile şi să mergi pe jos la Karyes. Noi suntem bătrâni şi mulţi, iar barca e mică şi n-o să încăpem toţi în ea (în acei ani părinţii foloseau o barcă mică pentru transport).
La aceste cuvinte, părintele Nectarie, cel tăcut de mai înainte, a devenit mânios. El şi-a deschis gura şi nu înceta să se certe. Atunci părinţii şi-au aplecat capetele şi au spus:
– Butoiul lui e plin cu vin amar (însemnând că tăcerea lui nu era pentru Dumnezeu).
Părintele Nectarie şi-a dat seama care era problema lui, a făcut plecăciuni până la pământ şi şi-a cerut iertare.
– Noi am crezut că te înfrânai, ca să rămâi tăcut. Acum ţi-ai dat singur seama că ai limba ascuţită şi trebuie să o mai îndulceşti, i-au spus ei.
Părintele Nectarie le-a mulţumit şi s-a străduit de atunci încolo să-şi cureţe toată patima ce o avea. A citit «Mântuirea păcătoşilor» şi scrierile Sfântului Damaschin. El dormea pe o scândură de lemn şi se ruga Maicii Domnului să-l ia la viaţa veşnică din această viaţă trecătoare de sărbătoarea Părinţilor de pe Sfântul Munte. Şi, într-adevăr, aşa s-a întâmplat. A plecat la cer în acea zi de sărbătoare, împodobit cu darul tăcerii, care l-a ajutat să se păstreze curat de toate certurile.

Un părinte spunea:
– Noi semănăm cu urzicile. Pe câmp, de la distanţă, ele par verzi şi proaspete, dar când te apropii de ele şi le atingi vezi urâţenia lor şi simţi înţepătura lor.

De asemenea, el spunea:
– Nu te baza pe cunoştinţele tale. Ca să poată răsări în tine cunoaşterea dumnezeiască, trebuie să fie ştearsă cunoaşterea lumească; să devii ca un copil, să nu te lauzi cu cunoaşterea ta, căci «cunoaşterea te face mândru», după cum spune Apostolul Pavel. Coboară-te mai jos decât toţi. Batjocoreşte-te. Cât de mult a fost umilit Domnul pe cruce? Ce ruşine? Gol, părăsit, insultat, dar apoi a fost slăvit! La fel şi tu, trebuie să ajungi la cea mai mare umilinţă, şi apoi vei fi slăvit!

Şi iarăşi spunea:
– Sfinţii simt că sunt nevrednici şi păcătoşi.

Vrednicul de pomenire părinte al meu ne spunea următoarele despre părintele H. de la Sfânta Ana, un dascăl cu discernământ al începătorilor.
El l-a vizitat odată pe părintele H. în chilia sa isihastă, în timp ce slujea Sfânta Liturghie. L-a găsit desculţ, îmbrăcat cu haine vechi, zdrenţuite şi cu o cruce mâncată de carii, pe care el însuşi a făcut-o. Era simplu, dar blând, în ciuda înfăţişării sale sălbatice şi nebune, cum se prefăcea că este, cu părul său dezordonat ce-i zbura în toate părţile. În acea zi el avea mulţi vizitatori care ascultau Liturghia în mica bisericuţă a schitului său, şi atunci îi ceruse unui preot din ascultare ca să fie cântăreţ la Liturghie. Preotul avea o voce atât de dulce, că nu ştiai dacă asculţi îngerii sau un om care cântă.
Toţi au simţit o mare plăcere duhovnicească din frumuseţea Sfintei Liturghii din acea zi, dar o întâmplare a marcat-o special. Puţin înainte de a se termina slujba, a stat la intrarea în altar, ca să-l umilească pe ieromonahul său şi ca să se folosească şi vizitatorii săi. Cum făcea adesea, el a început să arunce asupra ucenicului său acuzaţii precum: «Om rău şi fără ruşine, care nu te temi de Dumnezeu şi nu ţi-e ruşine de oameni; eşti un ipocrit. Crezi că eşti sfânt şi-ţi place să fii cinstit şi lăudat. Pleacă, ieşi, ieşi din biserică…».
«Binecuvintează, părinte, ai dreptate», a răspuns el liniştit. Deloc supărat, s-a plecat până la pământ şi a plecat liniştit. Am rămas uimiţi, nemişcaţi, ca statuile, până ce, după câteva momente de tăcere, părintele care păruse aşa de mânios, a stat la intrarea altarului cu lacrimi în ochi şi a explicat cu bucurie.
– Fraţii mei, pentru că am vrut să vă spun ceva folositor şi pentru că sunt neînvăţat şi fără ştiinţă, am vrut să vă arăt cum e smerenia în practică, folosindu-mi ucenicul drept pildă. Trebuie să ştiţi că el este un monah adevărat la Sfânta Ana.

Un pustnic a fost întrebat:
– Ce trebuie să facem când suntem lăudaţi şi măguliţi?
Cu smerenie şi cunoaştere de sine, a răspuns:
– Îţi voi da un exemplu. Când sculptez pe o bucată de lemn faţa unui sfânt şi am terminat-o, cred că e bună. După un timp, o privesc din nou şi descopăr că unele lucruri nu au fost făcute complet. Dacă folosesc o lupă, pot vedea că la urma urmelor nu-i un lucru atât de minunat. Acelaşi lucru poate fi făcut cu mâinile cuiva. Noi credem că ele sunt curate. Dar dacă le examinăm cu o lupă, putem vedea murdărie şi microbi. Trebuie să examinăm îndeaproape şi apoi ne vom da seama că nu suntem nimic, în ciuda multor laude.

Când l-am vizitat pe părintele Bartolomeu, care avea 106 ani, el purta un pulover acoperit cu nenumărate petice:
– Unde este ştiinţă, există şi mândrie. Oriunde este mândrie, Dumnezeu nu e acolo; omul e lăsat singur, cu mândria lui.

Altul spunea:
– Mândria noastră Îl face pe Dumnezeu să nu ne audă.

Am întrebat un călugăr în vârstă ce face şi cum îşi petrece timpul, iar el a răspuns:
– Ocupăm locul degeaba…

Părintele rus Tihon, care a trăit 60 de ani pe Muntele Athos, după ce vizitase 300 de mănăstiri în Rusia, a spus:
– Dimineaţa, Dumnezeu binecuvintează cu o mână lumea întreagă şi-Şi foloseşte ambele mâini să-l binecuvinteze pe omul smerit. Un om smerit e mai presus de întreaga lume.
Şi de asemenea:
– Doamne Iisuse Hristoase, dăruieşte-mi smerenie.
Tot el spunea:
– Un lucru este celibatul şi altceva e smerenia. Mulţi celibatari mândri au sfârşit în iad.

Săracul şi smeritul călugăr Neofit de la Lavra avea întotdeauna, când trebuia să primească Sfânta Împărtăşanie, o căinţă adâncă. Întâi săruta mâna tuturor, chiar şi a începătorilor, cerând iertare. Aşa era smerenia sa.

Un părinte spunea:
– Motivul pentru care suferim e că nu suntem smeriţi, iar lipsa smereniei cauzează şi altora suferinţe. Suntem chinuiţi până când devenim smeriţi.

Odată, eu şi cu un frate duhovnicesc de-al meu l-am vizitat pe părintele Zosima, un pustnic rus din Karulia. L-am găsit aşezat pe pământ şi despicând lemne. I-am cerut binecuvântare, ne-am închinat la icoane în mica bisericuţă şi apoi i-am cerut să ne spună ceva, ca să ne mângâie. Abia atunci şi-a ridicat faţa veselă şi a rostit un cuvânt în ruseşte. Era un cuvânt care cuprindea întreaga viaţă duhovnicească a omului. «Smirenia, smirenia», a spus el, care înseamnă smerenie. Nimic altceva. Şi-a aplecat din nou capul şi, răbdător, a continuat să despice cele câteva lemne pe care le avea pentru iarnă.

Părintele Arsenie Nevoitorul (cu care stătea părintele Iosif, Locuitorul din peşteră), ne-a spus:
– L-am avut pe părintele Iosif ca îndrumător, deşi eu eram mai în vârstă. El avea vederea lui Dumnezeu şi avea ştiinţă. Eu numai am pus lucrurile în practică. Odată, doi oameni doreau să treacă peste un râu. Unul era orb, iar celălalt nu avea picioare. Cel orb l-a cărat pe cel şchiop, care putea să vadă, pe umerii săi, şi au trecut râul. «Părinte Iosif, am spus eu, tu ai vederea lui Dumnezeu şi rugăciunea minţii, dar nu eşti practic. E ca şi cum nu ai avea picioare, iar eu am picioare, dar nu am viziuni şi rugăciunea minţii. Prin urmare, noi trebuie să fim împreună. Eu te voi căra în spate şi vom merge înainte. Tu vei fi ghidul, călăuza, ca să putem traversa râul vieţii».

De curând slăvitul părinte Nectarie de Pentapolis, noul nectar şi miere al Ortodoxiei, pentru adânca sa smerenie a scris părintelui Daniil Katunakiotul, pentru a cere ajutorul şi îndrumarea. Într-una din scrisori, el spune:
– Ne-ai îndatora mult dacă ai avea plăcerea să ne scrii ceva duhovnicesc, să întăreşti credinţa măicuţelor de aici. Scrisoarea ta, scrisă cu experienţa vederii lui Dumnezeu şi a practicii, va fi pentru ele, care sunt lipsite de o asemenea învăţătură trăită, o plăcere şi un sprijin duhovnicesc adevărat.

Patriarhul Chiril a fost întemeietorul academiei ecleziastice de pe Sfântul Munte, care a devenit cel mai important centru de dascăli, îndrumători înţelepţi, ca şi de martiri, oameni drepţi pe care poporul Greciei i-a avut. A fost adesea asuprit de greutăţile create de turci şi de alţi ierarhi. De fapt, turcii l-au îndepărtat din scaunul patriarhal de două ori. El a renunţat la rangul său slăvit şi a venit să fie ucenic, cu un grup de călugări, în Chilia Sfinţilor Apostoli, la schit, mai jos de biserica centrală de la Sfânta Ana. Deşi era foarte bătrân, el a lucrat împreună cu fraţii, cu grijă şi răbdare, în grădina de măslini. A fost admirat de fraţi pentru munca sa, perfecţiunea sa ascetică, răbdarea care trecea peste limitele muncii grele. Părinţii schitului, din respect pentru vârsta şi poziţia sa anterioară, i-au dat un măgar ca să-şi care uneltele şi tot ceea ce avea nevoie.
Într-o zi de vară s-a petrecut o întâmplare uimitoare. În timp ce urca cu măgarul un deal abrupt de la livadă spre schit, în cel mai greu loc, a văzut doi călugări prealuminaţi ce ştergeau sudoarea de pe faţa măgarului. În timp ce se plângea şi se certa cu ei despre aceasta, ei i-au spus: «Nu meriţi nici odihnă, nici ca faţa ta să fie ştearsă de sudoare, pentru că nu ai cărat tu încărcătura. Animalul a făcut toată munca».
De atunci, patriarhul n-a mai folosit animalul istovit şi, fără să se plângă, a cărat totul sus, de-a lungul abruptei Golgote a schitului, până la biserica centrală. Mai târziu, în chilia sa, ca şi un om îndreptat, a devenit un exemplu de ascultare şi lepădare de sine.
A murit în 1775, la o vârstă înaintată, cunoscându-şi dinainte moartea. În timpul ultimelor 24 de ore din viaţa sa a văzut părinţi binecuvântaţi şi îngeri care l-au făcut foarte fericit. Craniul său, care este încă păstrat în chilia sa, e gălbui la culoare, dovadă a vieţii sale virtuoase.

Acesta e şi cazul episcopului Teofan de Euboia, care seamănă cu povestea Sfântului Nifon, patriarhul Constantinopolului. Nu avem date despre eveniment, dar admirabilul lucru al povestirii e smerenia omului pe care ea îl descrie.
Episcopul Teofan a venit la Sfântul Munte după o minune copleşitoare la care a fost martor, privind trupul neputrezit a unui nobil decedat. După ce a vizitat multe mănăstiri, a ales ca să stea la Noul Schit, unde şi-a ascuns identitatea cu grijă şi unde a ales să fie în ascultarea unui părinte dificil, numit Chiril.
Răbdarea şi îndelunga suferinţă a episcopului nu pot fi spuse în cuvinte; el părea un monah simplu, sub ascultare, care împlinea toate sarcinile şi ordinele pe care dificilul său părinte i le dădea. Au trecut doi ani, timp în care el a fost în această stare. Spre sfârşitul Postului Mare din al doilea an, un vas care venea din Euboia, încărcat cu felurite produse, a ancorat în portul schitului. Părinţii au mers la arsana să cumpere alimente pentru Paşti: ouă, brânză şi alte produse. Începătorul Teofan a mers şi el să-şi ia alimente. Dar căpitanul, care l-a recunoscut, a spus în faţa tuturor:
– Nu eşti tu, episcopul Teofan, care a dispărut cu doi ani în urmă? Şi a căzut la pământ, ca să i se închine.
Negând acestea, a spus:
– Trebuie să fie o greşeală, prietenul meu. Nu sunt eu acela. Probabil semăn cu cineva.
El s-a întors la schit hotărât să plece de acolo, de vreme ce a fost descoperit şi toţi bănuiau cine este. Părintele său l-a admirat ca pe un om de o mare smerenie şi răbdare, încât a căzut la picioarele lui, cerând iertare pentru felul lui crud de a fi cu el.
Episcopul Teofan a plecat în pustie, la Chilia «Izvorul Tămăduirii», şi a trăit acolo ca un simplu monah.

Ce putem spune despre duhovnicul Ignatie Katunakiotul? După sfârşitul fiecărei Liturghii, părintele său îl mustra, iar el nu se plângea niciodată. În schimb, spunea aceste cuvinte minunate:
– Părinţilor şi fraţilor, ascultaţi! Când părinţii noştri ne insultă şi ne pălmuiesc, nu trebuie să fim nici trişti, nici veseli şi trebuie să-i ajutăm, căci ei ne ajută să ne eliberăm de tridentul* diavolului, care e mândria, egoismul şi aroganţa. Dacă trece o zi şi părintele meu Neofit nu mă insultă, sunt foarte trist şi spun sufletului meu: «Neimportantule! Nevrednicule părinte Ignatie, azi n-ai fost mustrat, aşa că ai grijă la tridentul diavolului, căci el va străpunge mai adânc în tine».
(*Furcă cu trei dinţi care era considerată în antichitate ca simbol al puterii zeului Neptun [Nota editorului].)

Un părinte foarte simplu spunea:
– Oamenilor învăţaţi li se întâmplă următorul lucru: caută să cerceteze cele dumnezeieşti. Dacă însă nu-ţi ajunge funia, de ce încerci să cobori în prăpastie?

Pustnicul român Enoh spunea:
– Monahul trebuie să fie smerit, nu să ajungă sus sau jos. Poate fi mântuit cu smerenia. Dar, oh, pentru preot este o povară dublă! Este foarte greu, sunt numai câţiva preoţi buni. De ce ar vrea cineva acest rang? Nu vrei să-ţi mântuieşti sufletul? Ai venit la Sfântul Munte să-ţi mântuieşti sufletul, nu să cauţi slavă. Fii simplu şi smerit. Doresc numai să-mi mântuiesc sufletul. Nu e alt lucru mai bun decât mântuirea sufletului.
Chiar dacă acest părinte trecuse de 75 de ani, el nu dădea nimănui voie să-l respecte. Se privea pe sine ca şi cum ar fi fost nimic. Cerea un pic de pâine ca să-i hrănească pe ceilalţi oameni în vârstă ca el, care erau slăbiţi şi istoviţi. Se pleca şi cerea binecuvântare de la toţi monahii, începătorii, oamenii mireni şi pelerini. Odată, a vrut să cumpere o desagă, dar era prea scumpă şi nu avea bani. Deodată a observat un sac de pânză obişnuit în colţul magazinului.
– Cât costă? l-a întrebat pe vânzător.
– Acesta nu costă nimic. Pentru ce îl vrei?
– Îl voi purta în spate în locul unui rucsac, a spus el.
– Ei bine, nu ţi-e ruşine să porţi un aşa lucru în spate?
Şi părintele Enoh a răspuns:
– De ce să fiu stânjenit, când sunt mai fără valoare decât acest sac!

Talentatul teolog şi ieromonah Hrisostom de la Marea Lavră a fost întrebat de patriarh dacă n-ar dori să fie hirotonit episcop. El a refuzat, alegând smerenia în locul înaltei slujbei ecleziastice, şi a spus:
– Nu voi renunţa la culionul de călugăr.

Cu câtva timp în urmă un important vizitator ortodox, străin, a cerut să-l întâlnească pe părintele Siluan. Ieromonahul N., membru al consiliului de conducere, i-a spus vizitatorului:
– Nu înţeleg de ce tu, un teolog învăţat, vrei să-l vezi pe părintele Siluan, un ţăran neînvăţat. Nu e nimeni altcineva cu mai multe cunoştinţe pe care ai vrea să-l întâlneşti?
Atunci vizitatorul a răspuns cu durere în suflet:
– Ca cineva să-l înţeleagă pe părintele Siluan, trebuie să fie foarte învăţat.
Acelaşi ieromonah N., neîmpărtăşindu-se nefericitul din dumnezeieştile experienţe ale sfântului, spuse odată cuiva:
– Mă întreb de ce merg la el. Cred că nu citeşte nimic.
– Nu citeşte nimic, dar face totul. Nu ca cei ce citesc mult, dar nu fac nici un lucru, i-a răspuns acel om.

Odată l-am întrebat pe un pustnic simplu, în vârstă:
– De ce lămâii dumitale sunt plini de fructe?
– Pentru că le-am aplecat crengile, fiul meu, a răspuns el.

Am întâlnit un călugăr tânăr care era sub ascultare, din a cărui gură nu au fost rostite niciodată cuvinte, după cum îl sfătuise părintele său duhovnicesc.

Sfântul Siluan de la Muntele Athos spunea:
– Acesta e cântecul meu iubit: În curând voi muri şi sărmanul meu suflet va coborî în iad. Acolo voi suferi singur, în sclavie şi întuneric, şi voi vărsa lacrimi amare. Cum să nu-L caut pe El? El m-a căutat întâi şi mi-a apărut mie, păcătosului… Domnul Însuşi m-a învăţat cum să mă smeresc: «Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui». Astfel se câştigă împotriva vrăjmaşilor. Dar când mi-am mutat mintea de la gândul iadului, toate gândurile mele tulburătoare şi-au recăpătat puterea lor.

Un pustnic în vârstă ne spunea:
– Mulţi părinţi contemporani au înţeles că umilirile şi mustrările de la părinţii lor au fost folosite ca să ajute la curăţirea inimii de patimile mândriei şi îngâmfării şi astfel mulţi să guste din dulceaţa mântuirii sufletului lor. Deşi mulţi dintre ei nu au avut şcoală, ei au putut să interpreteze scrierile Sfântului Grigorie Teologul. După munca de peste zi, mulţi alergau la chilia lor, ca să se mângâie cu rugăciunea şi cititul. Au ajuns la asemenea înălţimi ale smereniei încât se considerau ultimii oameni.

Când toţi părinţii şi fraţii în Hristos îi urau «Rai bun» părintelui Teofilact de la Noul Schit, le spunea:
– Raiul nu-i un grajd, ca să mă primească pe mine, un animal!
Aşa era defăimarea de sine la părinţi.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XXXII: Despre un sfârşit cuvios [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Sfântul părintele nostru Pavel din Xeropotamu era un făcător de minuni. El l-a vindecat pe bătrânul împărat Romaos al Constantinopolului de o boală de moarte. Ca recunoştinţă, împăratul i-a dat o bucată din Sfânta Cruce şi bani pentru cheltuielile construirii Mănăstirii Xeropotamu.
Spre sfârşitul vieţii lor, sfinţii străluceau ca soarele, şi cei ce erau prezenţi la plecarea lor din această lume nu puteau îndura acea strălucire şi cădeau la pământ. O asemenea stea strălucitoare de virtute, blând cu cei din jur şi aspru cu sine însuşi, a fost dreptul Pavel, care a fost întemeietorul a două mănăstiri.

În Mănăstirea Vatoped a trăit un cuvios călugăr, prosmonarul* mănăstirii, care a auzit un glas venind de la icoana Maicii Domnului spunându-i că mai are de trăit numai un an. Ea l-a sfătuit să se pregătească pentru plecarea din această viaţă trecătoare. Mai târziu, a auzit din nou vocea ei, spunându-i: «A sosit timpul ca să pleci la Domnul».
* Prosmonar (προσμονάριος) este acela care îi primeşte pe străinii şi pelerinii unei mănăstiri.

Învăţăturile părintelui Damaschin de la Sfânta Ana despre isihie au fost multe, dar, din nefericire, nici una dintre acestea nu ne-a fost transmisă în scris, deoarece nimeni nu s-a gândit să le noteze în acea vreme. Viaţa lui s-a sfârşit astfel:
Era pe 6 martie, în timpul Postului Mare, când, după vechile rânduieli, nimeni nu ieşea afară din chilia lui. Părintele Damaschin, fiind înştiinţat că viaţa lui va lua sfârşit în aceea zi, i-a spus bătrânului Onufrie, care-l vizita atunci, să-i ceară ucenicului părintelui Mina să vină la el. Când a cerut aceasta, el plângea, aşa că părintele Onufrie l-a întrebat:
– Ce s-a întâmplat, părinte Damaschin? De ce plângi?
– Părinte Onufrie, ia această carte a Sfântului Efrem şi păstreaz-o, căci eu mor nepocăit.
Uimit, părintele Onufrie i-a spus:
– Părinte Damaschin, ai fost isihast atâţia ani şi atâţia oameni s-au mântuit şi au ajuns la sfinţenie cu învăţăturile tale. Cum poţi să spui că nu te-ai pocăit?
Iar el i-a răspuns cu lacrimi şiroind pe faţa lui:
– Da, părinte Onufrie, nu m-am pocăit pentru că ar fi trebuit să rămân ucenicul părintelui Mina şi să stau necunoscut în chilia mea, fără să văd pe nimeni, pentru că laudele împiedică mântuirea unui monah adevărat.
Părintele Onufrie a plecat la părintele Mina şi l-a înştiinţat despre tot ce s-a întâmplat. Apoi, imediat, amândoi s-au întors la chilie unde l-au găsit pe părintele Damaschin deja adormit în Domnul, murind ca un sfânt. Ei l-au îngropat şi s-au întors imediat la chilia lor. Când au intrat, părintele Mina a spus:
– Tremur. Am febră.
Pe 9 martie, de sărbătoarea celor 40 de Sfinţi Mucenici, părintele Mina a plecat din această lume trecătoare, având moartea unui drept.

Monahul Eftimie, autorul vieţii Sfântului Nicodim Aghioritul, scrie despre sfârşitul sfântului următoarele:
«În ultimele zile i-au făcut toate lucrurile necesare înainte de moarte: Spovedanie completă, Sfântul Maslu, Împărtăşire zilnică cu Sfintele Taine. A treisprezecea zi, el s-a simţit mai rău şi nu a fost în stare să spună cu mintea rugăciunea lui Iisus, aşa cum era obişnuit să facă. El a fost nevoit să spună rugăciunea tare şi le-a spus fraţilor:
– Iertaţi-mă, părinţilor, mintea mea e obosită şi nu pot să mă concentrez la rugăciunea minţii; de aceea o spun tare. Viaţa mea se sfârşeşte, dar Dumnezeul Cel Sfânt vă va răsplăti pentru truda dragostei voastre ce o aveţi pentru mine, un păcătos. Vă rog să-mi aduceţi moaştele Sfântului Macarie din Corint şi a sfântului părinte Partenie.
Luându-le în braţe, sărutând Sfintele Moaşte şi vărsând lacrimi, a spus:
– Părinţi sfinţi, de ce m-aţi părăsit? Voi aţi plecat în pace, agonisind multe virtuţi în viaţa pământească, iar acum vă bucuraţi de slava lui Dumnezeu, în timp ce eu sufăr din cauza fărădelegilor mele. Vă rog, părinţilor, rugaţi-vă Domnului ca să aibă milă de mine şi să mă învrednicească să fiu acolo, cu voi.
Astfel plângând, a petrecut o zi întreagă, iar spre seară sănătatea lui s-a înrăutăţit. Fraţii au stat treji toată noaptea, aşteptând plecarea sa. Apropiindu-se de el deseori, îl întrebau:
– Cum te mai simţi, părinte? şi vorbeau cu el câte puţin timp.
În al şaselea ceas al nopţii, după ce l-au întrebat din nou, el a răspuns:
– Mor, mor, mor. Vă rog, împărtăşiţi-mă.
Fiind pregătit, el a primit Sfintele Taine. După puţin timp ei l-au găsit cu mâinile încrucişate, cu picioarele întinse, şi l-au întrebat:
– Învăţătorule, cum te simţi? Te odihneşti?
Iar el a răspuns:
– L-am primit pe Hristos în mine. Cum să nu am pace?
După ce au vorbit unul cu celălalt, puţin timp, el a tăcut».

Cu puțin timp înainte de a adormi în Domnul, marele pustnic şi dascăl al rugăciunii minţii şi îndrumător a multor suflete, Calinic, isihastul din Katunakia, a avut o vedenie cu bărbaţi sfinţi aghioriţi care-l aşteptau, ţinând în mâini lumânări. Faţa lui strălucea de bucurie, când l-a chemat pe ucenicul său şi i-a spus:
– Te rog, du-te şi pregăteşte biserica, pentru că părinţii aghioriţi au venit să mă ia. I-am rugat toată viaţa să-mi dăruiască acest dar.
Aceste lucruri despre sfârşitul fericit al acestui bărbat binecuvântat, mi-au fost spuse de ucenicul său, părintele Hristodul, un om simplu în cuvinte şi fapte şi neprihănit ca un miel a lui Dumnezeu, care acum e plecat din această viaţă.

Un monah a adormit în Domnul în timp ce Îl chema pe Sfântul Duh. În ultimele clipe ale vieţii sale a strigat: «Duhule Sfinte! Duhule Sfinte! Duhule Sfinte!», de trei ori, şi a plecat din lumea aceasta.

O viaţă şi o moarte sfântă a avut pustnicul Filaret, prieten al virtuţii şi al pustiei. Chiar înainte de plecarea sa din viaţă, el a chemat doi fraţi de la Daniilei, Daniil şi Acachie. Întâi le-a vorbit despre rugăciunea minţii şi viaţa îngerească a călugărilor, apoi s-a ridicat şi le-a cerut să-i cânte imnul Muntelui Athos: «Axion Esti». El a stat şi a ascultat atent, plângând continuu, apoi i-a îmbrăţişat şi sărutat cu dragostea lui Hristos şi le-a spus:
– Fraţii mei, îngeraşii Maicii Domnului, de acum înainte nu vă voi mai vedea cu ochii omeneşti, pentru că am fost chemat la Domnul, prin mijlocirea Maicii Domnului şi a părinţilor aghioriţi din locaşurile cereşti.
În ziua următoare, când au mers să-l vadă şi să primească binecuvântarea lui, ei l-au găsit întins pe patul său de lemn, cu mâinile încrucişate şi ochii închişi, ca şi cum ar fi dormit.

Părintele Iacov din Kafsokalivia a mers la bătrâneţe la Lavra, ca să fie îngrijit. Când a simţit că sfârşitul îi este aproape, el a hotărât să meargă în taină în pustia unde a trăit mulţi ani, ca să moară. Într-o după amiază, când părinţii cântau Vecernia, el a plecat fără să anunţe, cu o lampă de ulei aprinsă. În timp ce mergea spre pustie, se ruga necontenit Sfinţilor Trei Ierarhi: «Sfinţilor Trei Ierarhi, ajutaţi-mă să merg şi să mor acolo». El a mers încet toată noaptea. Când a ajuns la chilia sa, a stins lampa. Vecinii săi l-au văzut şi au alergat să-l întâlnească. El a trecut pragul chiliei sale repetând într-una: «Sfinţilor Trei Ierarhi, ajutaţi-mă să mor aici». Şi apoi, şi-a dat duhul său în pace.

Când evlaviosul ascet Petru, care a trăit aproape întreaga sa viaţă în aer liber, şi-a simţit sfârşitul aproape, a mers să-şi ia rămas bun de la părinţii din pustie. «Nu ne vom mai vedea», i-a spus părintelui Gherasim Imnograful.
În ajunul sărbătorii Sfântului Petru Athonitul, s-a întors în peştera unde este o biserică închinată Sfântului. Acolo erau alţi pustnici prezenţi la sărbătoare. El a primit Sfintele Taine, iar părinţii l-au salutat cu tradiţionalul salut pustnicesc: «Un Rai bun, părinte Petru». La acestea, el a răspuns «Amin» şi a adormit în pace.
Cu câteva zile înainte de aceasta, el a mers la Karyes şi a vândut lucruri meşteşugite de el, ca să asigure bani pentru cheltuielile de înmormântare şi cele 40 de Liturghii.

Sfânt şi plin de bucurie, ca la Înviere, a fost sfârşitul părintelui Damian Simonopetritul. El a văzut dinainte sfârşitul său, a intrat în biserică şi a cântat «Hristos a Înviat». A murit în 1927, după patru zile de febră.
Fiind mândria vieţii chinoviale, a purtat aceeaşi rasă timp de 50 de ani. În loc să aibă o chilie, el folosea un paravan din lemn, pe care l-a făcut să stea ascuns în colţul unui coridor, unde se ruga şi dormea.

Monahul Hariton Kafsokalivitul era fiul duhovnicesc al isihastului Hariton. El a urmat calea binecuvântată a părintelui său şi a fost devotat luptei şi căii ascetice încă din tinereţe. Viaţa lui a fost o permanentă priveghere şi rugăciune, iar moartea lui a fost ca a unui sfânt. El a fost ţintuit la pat şi chiar înainte de sfârşitul său a avut o vedenie.
– Părinte Atanasie, i-a spus fratelui călugăr, priveşte copiii aceia mulţi îmbrăcaţi în alb. O, ce frumos! Ei ţin flori în mâini. Îţi mulţumesc, Doamne, că m-ai lăsat să-i văd pe îngerii Tăi.

Odată, de Sărbătoarea Paştelui, s-a întâmplat un eveniment minunat în biserica Schitului Sfânta Ana. În momentul slujbei de Paşti, când se cânta «Astăzi este ziua Învierii», un călugăr din ascultare de la Chilia «Doctorilor fără de arginţi» stătea în mijlocul bisericii şi făcea plecăciune până la pământ, ca atunci când primim Sfintele Taine. Nimeni nu l-a întrebat de ce le-a făcut. După masă, acel călugăr a plecat la chilia sa. Înainte de a bate clopotul pentru Vecernie a venit vestea că el a plecat din viaţa aceasta.
Părinţii aghioriţi cred că cei care pleacă la Domnul în ziua Învierii nu mai trec prin vămile duhurilor rele.
Ei l-au binecuvântat pe acel călugăr care a prevăzut plecarea sa prin acele plecăciuni, care au descoperit marea sa dorinţă de a pleca la Dumnezeu în slăvita zi de Paşti, cerând iertare de la fraţii săi.

În altă zi de Paşti, un alt frate a plecat la Domnul, în timp ce părinţii cântau «Astăzi este ziua Învierii». Acel frate, de multe ori binecuvântat, stătea drept în picioare în strana sa, ţinând în mâini o lumânare aprinsă de Paşte, iar sufletul lui vesel, plin de bucuria Învierii, s-a ridicat la cer. Când părinţii s-au apropiat de el, l-au aflat mort. Ei l-au înmormântat în cimitirul schitului. Trupul său a rămas moale. Nu la toţi călugării, după moarte, trupurile devin rigide. Unele rămân flexibile.
Minunate suflete, mijlociţi pentru noi păcătoşii!

Episcopul Ierotei de Melitoupolis a fost de faţă la sfânta plecare la Domnul a binecuvântatului părinte Artemie Grigoritul. Chiar înainte de a adormi în Domnul, el stătea liniştit pe pat, ţinând în mâini şiragul de metanii.
– Episcope, eu plec, plec. Binecuvintează ca să găsesc milă înaintea lui Dumnezeu, a cerut el.
– Te vei face bine şi ne vom întâlni din nou, a spus episcopul.
– Sper să ne întâlnim din nou, oricare ar fi voia lui Dumnezeu, dar astăzi stai, din dragoste pentru mine, şi du-te mâine. Vreau să am de la tine ultima binecuvântare.
Două ore mai târziu, după ce a primit Sfintele Taine, el şi-a dat duhul spunând: «Slavă Ţie, Doamne! Slavă Ţie!».

Ieromonahul Metodie trăia într-o chilie părăsită a Sfântului Nil. El era milostiv cu toţi. Nimeni nu pleca cu mâna goală, când îl vizita. S-ar fi dat milostenie pe sine însuşi, dacă ar fi putut. El a plecat la Domnul ca o păsărică nepământească. În timp ce călugării cu care locuia îi citeau rugăciunile de seară ale îngerului păzitor, evlaviosul părinte a cerut:
– Părinte Nil, citeşte din nou «Sfinte Îngere păzitorul vieţii mele…».
Când s-a aşezat, şi-a dat sufletul, cu trei răsuflări liniştite. Iată sfârşitul unui om drept.

Un monah l-a întrebat pe altul, care avea peste 100 de ani:
– Acum, când trebuie să pleci din viaţa asta trecătoare, ce simţi?
– Simt aşa o bucurie şi o linişte, ca şi cum aş merge la o nuntă, a răspuns el.

Un călugăr bun şi evlavios de la Mănăstirea Sfântul Pavel a adormit în Domnul în afara mănăstirii, în timp ce stătea pe o piatră şi binecuvânta cu mâna dreaptă.

Un ascet în vârstă numit Hrisostom, care încă trăieşte şi a petrecut patruzeci de ani de viaţă ascetică în singuratica Katunakia, mi-a spus:
– Era un călugăr numit B. ce avea acelaşi duhovnic ca şi mine. El era un atlet mai ales în întrecerea pentru ascultare. În timp ce sufletul lui pleca la Domnul, faţa lui strălucea. Mai târziu, am fost înştiinţat că exact în timpul plecării lui din trup, o femeie posedată dintr-o mănăstire din afara Atenei a spus: «Văd acum un monah în ascultare din Katunakia, care este judecat de duhurile rele, iar acum el este încoronat cu o panglică roşie şi poartă cuvintele «Un înger al secolului VIII».

Pe 13 noiembrie 1985 am vizitat Chilia Sfântului Hrisostom, ce aparţine de Mănăstirea Kutlumuş, unde iubitul meu părinte Moise este nevoitor. Am fost acolo ca să petrec sărbătoarea. S-a întâmplat ca în acea Sfântă Sărbătoare a Sfântului cu gură şi cuvinte de aur, să fie oficiată o slujbă de pomenire pentru vrednicul de pomenire părinte Ioan, care atunci când a îmbătrânit a fost îngrijit de părinţii acestei mănăstiri. Acest binecuvântat părinte, care a murit la 95 de ani, a prezis cu mai multe zile înainte trecerea sa:
– Vreau să mor de sărbătoarea Sfântului Ioan Hrisostom, aceeaşi zi în care a adormit în Domnul şi stareţul meu.
Şi aşa s-a întâmplat.

 

Hagi Gheorghe s-a apropiat de sfârşitul său fiind în Constantinopol. În acelaşi timp se apropia şi sfârşitul fratelui său duhovnicesc, părintele Neofit de la Kafsokalivia. Părintele Neofit era foarte bătrân, evlavios şi binecuvântat. Într-o zi a căzut în extaz. Când şi-a revenit în simţiri, el a spus:
– Chiar acum am fost în Constantinopol cu Hagi Gheorghe.
– Ce ne-ai adus de acolo? l-au întrebat pe el.
– Iată, v-am adus colivă.
– Şi ce ţi-a spus Hagi Gheorghe?
– El mi-a spus: «Voi veni după tine peste trei zile».
Şi, într-adevăr, la trei zile după moartea lui Hagi Gheorghe, de la 17 decembrie 1886, pe 20 decembrie, părintele Neofit şi-a dat sufletul în pace, fără să fie bolnav.

Părintele Teofil de la Lavra a avut grijă să se pregătească pentru slujbele de înmormântare. În acest scop, înainte de moarte, el a împărţit toate lucrurile sale fraţilor şi părinţilor.

– Hristoase al meu, mila Ta e mare!
Acestea au fost ultimele cuvinte ale părintelui Avacum, cel care umbla desculţ, când a murit în pace.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XXXI: Despre vedeniile şi apariţiile dumnezeieşti [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

De-a lungul secolelor, oameni cu poziţie socială şi politică înaltă, precum regi, regine, prinţi şi nobili au intrat în viaţa monahală plini de nădejde.
Dreptul Pavel de la Xeropotamu a fost un asemenea exemplu. El a fost fiul regelui Mihail Kouropalatinul. Neputând să îndure nedreptatea şi dezordinea omenească a timpului său, el a renunţat la succesiunea la tron şi a devenit călugăr. Înaintea naşterii lui, mama sa, vrednica Procopia, a avut o vedenie în legătură cu el. Ea a văzut că a născut un miel pe o grămadă de grâu. Curând după naştere, mielul a fost atacat de doi lei a căror forţă a copleşit-o, ţinând în mână Sfânta Cruce, care i-a ucis.
Cei doi lei reprezintă pe satana şi lumea, ce a fost învinsă de sfânt, blândul, dar curajosul miel al lui Hristos, ce a hrănit multe suflete cu cuvintele sale dulci, ca şi cum ar fi avut grămezi de grâu duhovniceşti şi pâine de har.

Când Sfântul Grigorie Sinaitul a părăsit Sfântul Munte, Marcu cel simplu s-a pregătit să-l urmeze. El aproape plecase de pe Sfântul Munte când a auzit o voce şi s-a întors să vadă cine-l strigă. Apoi a văzut un lucru ciudat şi minunat. Munţii erau înconjuraţi cu ziduri înalte de cetate şi turnuri mari, crenelate de la un capăt la altul. Înăuntrul zidurilor erau palate înalte, frumoase, din aur, unde regina cerului, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, şedea înconjurată de o mulţime fără număr de îngeri, arhangheli şi călugări, care-i cântau laude necontenit.

Sfântul părinte rus Antonie, din Mănăstirea Esfigmenu, a ajuns să fie cunoscut în jurul anului 1012. El a întâlnit călugări de la Muntele Athos pe când era în Constantinopol şi a fost impresionat de evlavia şi virtutea lor. Când a văzut înălţimea eforturilor lor ascetice, el a venit în Munte şi a intrat sub ascultarea egumenului de la Esfigmenu. Acolo a stat ca începător trei ani, înainte de a fi tuns monah. Stareţul Sfântului Antonie a avut o vedenie în care el a fost îndemnat să-şi trimită ucenicul înapoi în Rusia, ca să introducă viaţa monahală şi acolo, pentru folosul sufletelor, deoarece în acel pământ întins, unde creştinismul de abia pătrunsese, viaţa monahală era necunoscută încă. Şi, într-adevăr, Sfântul Antonie a înfiinţat o mănăstire în Kiev, împreună cu dreptul Teodosie, care a fost egumen.

În naosul bisericii de la schitul din Kafsokalivia există o pictură murală a sfinţilor părinţi care s-au nevoit în zonă, îngenunchiaţi în faţa tronului Sfintei Treimi, rugându-se pentru toţi călugării aghioriţi. Pictorul care a pictat această scenă s-a inspirat din vedenia Sfântului Acachie, care l-a văzut pe Sfântul Maxim Kafsokalivitul în timpul Liturghiei tămâind în Kiriakon, îmbrăcat în veşminte preoţeşti şi urmat de patruzeci de părinţi sfinţi.

Când Sfântul Dionisie de la Muntele Olimp se nevoia în Muntele Athos, şi-şi construia un paraclis, o cunoştinţă de-a sa l-a vizitat. Acel călugăr, în timp ce se apropia de locuinţa prietenului său, a văzut alţi doi oameni, care-l ajutau pe dreptul Dionisie la căratul pietrelor, până la locul unde sfântul zidea biserica. Când l-a salutat pe sfânt, ceilalţi doi bărbaţi au dispărut şi numai Sfântul Dionisie era acolo, şezând singur. Uimit, monahul ce-l vizita a întrebat cine erau ceilalţi doi şi unde au plecat. Dar sfântul a răspuns că nu a fost nimeni acolo, decât Dumnezeu. El şi-a dat seama că Domnul a trimis îngeri ce semănau cu bărbaţi, ca să-l ajute şi să-l ocrotească, iar el a preamărit pe Dumnezeu pentru purtarea Sa de grijă şi călăuzirea dumnezeiască.

Viaţa sfântului părinte Cosma Zografitul, care era de origine bulgară, a fost plină de multe revelaţii sfinte. El a venit pe Munte în 1280 şi a trăit în Mănăstirea Zografu un timp scurt, înainte de a se muta la viaţa isihastă în pustia din apropiere. Lui i-a fost dat darul clarviziunii şi înainte-vederii. Într-o vedenie, a văzut sufletul egumenului de la Hilandar chinuit de diavoli. De asemenea, el a văzut pe Născătoarea de Dumnezeu, în ziua de Bunavestire, slujind în biserică şi la trapeză.
Odată, când părintele Cosma a dorit să mănânce peşte, un vultur a smuls unul de la un pescar numit Hristofor şi i l-a adus sfântului. Sfântul Cosma a suferit, de asemenea, mult din cauza atacurilor demonilor.
În timp ce părinţii cântau la înmormântarea lui, toate animalele din regiunea apropiată s-au strâns, atât cele de pe pământ, cât şi cele din aer, şi toate au plâns, fiecare cu plânsul ei, în felul ei, ca şi cum ar fi vrut să-şi ia rămas bun, pentru ultima oară, de la nevoitorul plin de har.
Trebuie să amintim că osemintele sale n-au fost găsite când a fost deschis mormântul său.

În Marea Lavră s-a nevoit mult evlaviosul Grigorie Domestikos. În timpul Vecerniei din ajunul Teofaniei*, după ce a cântat: «Întru tine se bucură…», el a adormit pentru scurt timp şi a văzut pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu stând acolo şi spunându-i:
– Am primit cântarea ta, Domestikos, şi îţi mulţumesc foarte mult.
Tot atunci ea i-a dat o monedă de aur, care este atârnată pe icoana ei până astăzi.
* Botezul Domnului nostru Iisus Hristos (6 ianuarie).

Odată, când dreptul Eftimie, ctitorul Mănăstirii Iviron, era preot slujitor la sărbătoarea «Schimbării la Faţă» şi slujea pe vârful Muntelui Athos, toţi cei ce erau acolo au fost acoperiţi de o lumină cerească, ce i-a făcut să cadă la pământ, nefiind în stare să suporte acea strălucire.

Binecunoscutul părinte M. de la Sfânta Ana l-a trimis odată pe un ucenic cu un comision. Când trecea pe lângă biserica principală a schitului, călugărul a văzut o femeie în vârstă măturând biserica şi curtea de afară. Nu era nimeni altcineva decât Sfânta Ana, mama Născătoarei de Dumnezeu.

Mult respectatul cărturar şi călugăr Teoclit Dionisiatul mi-a spus că, odată, a mers să-l întâlnească pe pustnicul rus Tihon, un suflet minunat cu o înfăţişare biblică. Pe când se apropia de chilia lui, a auzit un cântec dumnezeiesc. El a crezut că se săvârşea Liturghia şi a aşteptat în afara chiliei până când s-a terminat. Când a intrat, el l-a găsit pe părintele Tihon singur, împărtăşindu-se în acel moment cu Dumnezeieştile Taine. El întotdeauna lua Sfintele Taine [uscate], pe care le păstra de-a lungul anului şi din care se împărtăşea. Părintele Teoclit s-a mirat de cântecul pe care-l auzise mai devreme.
Cu puţin înainte ca părintele Tihon să adoarmă, binecuvântatul ucenic al pustnicului era respectatul părinte Paisie. Era în ajunul Praznicului Naşterii Maicii Domnului, pe 8 septembrie. Părintele Paisie l-a vizitat în chilia lui.
– Tu eşti, Sfinte Serafim? a întrebat părintele Tihon, care era aproape pe moarte.
– Ce spui părinte? Nu înţeleg.
– Ei bine, a spus el, cu puţin timp în urmă a fost aici Sfântul Serafim de Sarov cu Maica Domnului şi vorbeau împreună.
– Ce ţi-a spus Maica Domnului? a întrebat Părintele Paisie.
– Mi-a spus că mă va lua după ziua Praznicului ei.
Şi, într-adevăr, aşa s-a întâmplat. Pe 10 septembrie, după două zile de la Praznic, părintele Tihon a adormit în pace, ţinând în mână crucea. Înainte de a răposa, părintele Paisie i-a dat nişte busuioc ca să miroasă.
– Nu miroase minunat, părinte?
– Da, fiul meu, dar mireasma Raiului e cu mult mai frumoasă decât aceasta!

Când slăvitul părinte rus Siluan Athonitul era începător şi trecea prin martiriul atacurilor demonilor, a ajuns într-o zi în aşa o stare de deznădejde, încât a spus: «Dumnezeu e nemilos!». De îndată ce a avut acest gând, el s-a simţit complet abandonat şi sufletul său a fost aruncat în întunericul unui chin îngrozitor. La puţin timp după aceea, el s-a dus la Vecernie în biserica Sfântului Prooroc Ilie, care e lângă moara de la Sfântul Pantelimon. Acolo el l-a privit pe Hristos ieşind din icoana din partea dreaptă a iconostasului. Înfăţişarea Lui era nespus de frumoasă, iar sufletul şi trupul Sfântului Siluan au fost umplute de focul harului Sfântului Duh (Luca 12, 49).
El a căzut pe pământ, pentru că nu a putut îndura această vedenie. Curând după aceea, Domnul a dispărut din vederea lui. După cum ne-a spus sfântul mai târziu, el nu a putut să spună în ce stare era în momentul vedeniei, «dacă era în trup sau nu», când a auzit «cuvinte de nespus» venite de sus (II Corinteni 12, 22). În acel moment, faţa senină a lui Hristos, Care le iartă pe toate, plină de umilinţă şi bucurie, a apropiat de El întreaga fiinţă a Sfântului Siluan, a cărui suflet a fost scos din captivitatea lumii acesteia, prin prezenţa lui Dumnezeu şi a dragostei Lui divine.

Urmând acestei arătări a lui Dumnezeu, în care el a devenit familiar cu lumina adevăratei stări veşnice, Sfântul Siluan a cunoscut realitatea Praznicului Învierii: totul era frumos, lumea era minunată, oamenii plăcuţi, natura frumoasă, trupul plin de lumină, cuvântul lui Dumnezeu dulce, privegherile dorite şi sufletul milostiv pentru toată lumea.

Odată un călugăr bun şi evlavios a văzut-o pe Maica Domnului măturând Mănăstirea Lavra. Curând după aceea sultanul a poruncit armatei să se retragă din Muntele Athos. Era în 1928.

Un chip nevoitor, binecuvântat, a fost părintele Evloghie de la Mănăstirea Faneromenu. El nu era aspru cu ceilalţi, dar cu sine era neîndurător. A mâncat fără ulei treisprezece ani, urmând rânduiala lui Hagi Gheorghe. În timp ce slujea la bucătărie, la hramul de la Chilia Sfânta Treime, el a văzut doi demoni şezând pe farfuriile murdare şi lingând resturile de la mâncare, căci fiind sărbătoare puseseră şi carne. După aceasta, bătrânul Hagi Gheorghe, care întotdeauna postea, a dat diferite sfaturi ucenicilor săi. Şi ca să-i convingă de gravitatea neascultării lor, el i-a făcut pe demoni să stea până i-a chemat pe toţi ca să-i vadă. Ei i-au văzut şi s-au minunat. Tremurând de frică, au cerut iertare de la adevăratul ucenic a lui Hristos, marele Hagi Gheorghe.

În anul 1894 trăia la Mănăstirea Dionisiu un mare părinte numit Iacov. El era un om al virtuţii, ascezei şi dreptăţii.
Odată, pe când era treaz, în intervalul obişnuit dintre ceasuri şi Sfânta Liturghie el a crezut că se află în curte, în spatele sfântului altar al bisericii. El i-a văzut pe toţi cei o sută de fraţi din mănăstire ca şi cum ei erau un snop de grâu strâns. De asemenea, l-a văzut pe Sfântul Ioan Botezătorul, ocrotitorul şi patronul mănăstirii, ieşind din biserică şi ţinând în mână o unealtă de vânturat. Acolo l-a văzut pe dumnezeiescul Botezător vânturând călugării mănăstirii în aer, ca şi cum ar fi fost un snop de grâu.
Unii dintre ei au căzut pe pământ, iar alţii, ca pleava, au fost măturaţi de vânt înspre mare. La vederea acestora, bătrânul cu inimă bună a plâns. Când s-a terminat vânturatul, acei monahi care au adus roadă s-au plecat înaintea Sfântului Înaintemergător şi au reintrat în biserică.

Un pustnic i-a spus acestea unui frate:
– Fratele meu şi părintele meu, nu ştiu cum, dar eu, cel nevrednic, am fost onorat să primesc Sfânta Împărtăşanie de la un înger al Domnului. Întâi am văzut o lumină, apoi un înger a venit ţinând în mână Sfintele Daruri. Cum s-a întâmplat, nu ştiu!

Este un metoc al Mănăstirii Dionisiu în Halkidiki, numit Vozina. Între 1919–1920, bătrânul Nifon a fost econom al mănăstirii, iar ajutorul său a fost părintele Lazăr. Într-o zi, a venit un sătean cu un măgar, ce căra două burdufuri din piele de capră pline cu ulei, având fiecare cantitatea de 80 oca şi le-a dat părinţilor.
– Tatăl meu, a spus săteanul, a murit cu o lună în urmă. De trei ori l-am visat într-un rând. El îmi tot spune: «Fiul meu, Yannis, umple două burdufuri din piele de capră cu ulei şi du-le economului de la Dionisiu. De asemenea, dă-i acel măslin mare care e la capătul proprietăţii noastre, deoarece l-am luat de la mănăstire, căreia îi aparţine. Fă aceasta fără întârziere, ca sufletul meu să-şi găsească odihna, fiindcă sunt chinuit mult».

Isihastul Iosif, care a adormit în pace în 1959, ne-a spus despre o vedenie pe care a avut-o la începutul vieţii sale ascetice. S-a întâmplat când spunea dulcea rugăciune a lui Iisus:
– În timp ce eram cufundat în rugăciune, fiind atent la cuvintele rugăciunii, deodată am fost înconjurat de lumină şi întregul loc s-a umplut de lumină. Deodată au apărut în jur trei copii de şase sau opt ani, asemănători la înfăţişare şi vârstă. Ei erau fermecători şi frumoşi, încât, privindu-i, a fost captivată întreaga mea fiinţă. Ei veneau spre mine ritmic, împreună, ca şi când era numai unul. Ei cântau «Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat. Aliluia». Când au venit aşa de aproape, încât aş fi putut să-i ating, ceea ce am şi încercat să fac, ei s-au întors fără să se uite în spatele lor, cântând continuu acelaşi imn. Ei m-au binecuvântat cu semnul Sfintei Cruci, cum binecuvintează preotul!

Cinstitul isihast din Katunakia, părintele Efrem, ne-a spus că, făcând multe rugăciuni cu lacrimi, a fost asigurat că atât părintele Nechifor, cât şi primul său stareţ, Efrem, amândoi răposaţi, au fost mântuiţi.

Un bătrân spunea:
– Călugării nu cred uşor în vedenii.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu