AUDIO: Cuvânt de învățătură de la IPS Athanasie de Limassol – „Lasă-le pe toate în mâinile lui Dumnezeu!” (subtitrare Ro)

AUDIO: Cuvânt de învățătură de la IPS Athanasie de Limassol – „Lasă-le pe toate în mâinile lui Dumnezeu!” (subtitrare Ro).

Mitropolitul Athanasie de Limassol este fost nevoitor aghiorit la Nea Skiti şi Vatopedi, fost protos al Sfântului Munte și ucenic al Sfinților Paisie Aghioritul şi Efrem Katunakiotul.

VIDEO: Ieromonahul Chiril Vatopedinul – Pocăința și adevăratul virus

Deși primește cu bucurie a spune cuvânt ziditor de suflet pelerinilor români care se închină în Lavra Vatopedului din Muntele Athos, înregistrări video sau audio cu părintele Chiril de la Vatopedi nu se prea găsesc.

Există obiceiul ca într-una din arsanalele mănăstirilor de pe coastă, un părinte aghiorit să urce pe câte un vapor de croazieră cu odoare ale mănăstirii aduse spre închinare. Un fel de mângâiere și binecuvântare athonită pentru femeile care nu se pot închina în Grădina Maicii Domnului. Într-un astfel de context, părintele Chiril, ținând în mâini racla cu Cinstitul Brâu al Maicii Domnului adusă special de la Vatopedi, spune pelerinilor, bărbați și femei, un cuvânt de întărire pentru vremurile de acum.

„Pocăința oamenilor schimbă planurile lui Dumnezeu… Nu e atât de mare problemă pandemia, ci e mai mare problemă faptul că oamenii s-au îndepărtat de Dumnezeu…”

Să avem folos din cuvântul Părintelui Chiril!

30 de cuvinte ziditoare de suflet de la Sfântul Nicolae Velimirovici

Sufletul – mai de preţ decât trupul

Timpul este pasărea care te împodobeşte cu penele sale pestriţe, dar care va şi veni să smulgă cele ale sale. Dacă te vei lega cu sufletul prea mult de pene, timpul va smulge împreună cu penele şi sufletul. O, cât de urâtă va fi atunci goliciunea ta!

Necredinciosul îşi este sieşi călău

Când omul îşi întoarce faţa către Dumnezeu, toate drumurile duc la Dumnezeu. Când omul, însă, îşi întoarce faţa de la Dumnezeu, toate drumurile duc spre prăpastie. Cine se leapădă cu totul de Dumnezeu, şi cu buzele şi cu inima, acela nu săvârşeşte în viaţă nimic altceva decât cele ce duc la desăvârşita lui surpare, şi trupească şi sufletească. De aceea, nu te grăbi să cauţi călău pentru cel necredincios. El însuşi l-a găsit în sine, unul mai de încredere decât cel pe care i l-ar da lumea întreagă.

Tăcere

Despre trei lucruri nu te grăbi să vorbeşti: despre Dumnezeu, până ce nu-ţi întăreşti credinţa în El; despre păcatul altuia, până ce nu-l cunoşti pe al tău; şi despre ziua de mâine, până ce nu se luminează de ziuă.

Slăbănogul

Facerea de rău este o slăbiciune, nu o putere. Rău-făcătorul este un slăbănog, nu un viteaz. De aceea, socoteşte-l întotdeauna pe cel ce-ţi face rău ca fiind mai slab decât tine şi, aşa cum nu te răzbuni pe un copil neputincios, tot aşa nu căuta să te răzbuni nici pe făcătorul de rele. Căci el nu este făcător de rele după putere, ci după slăbiciune. În acest fel, vei strânge putere în tine şi te vei asemăna mării, care nu se revarsă pentru a îneca pe orice copil ce aruncă în ea cu pietre.

Moartea întemniţaţilor

– Cultură şi progres! se laudă un întemniţat al vieţii către alt întemniţat al vieţii. – Vrei să zici: curăţirea şi luminarea închisorii! Dar cine ne va străpunge zidul închisorii? îl întreabă întemniţatul pe întâiul întemniţat. Şi două cuvinte, cu două inimi, se afundă în pivniţa închisorii.

Nu te mândri cu înţelepciunea

Nu te mândri cu înţelepciunea. Nici cu a altuia, căci nu este a ta. Nici cu a ta, căci dacă te mândreşti cu ea, înseamnă că nu ai îndeajuns. Nicio lampă de gaz nu arde până ce nu i se pune gaz. Toate lămpile pot fi umplute, dar lampa înţelepciunii – niciodată.

Adevărul este Fiinţă

Adevărul nu este un gând, nu este o vorbă, nu este o legătură între lucruri, nu este o lege. Adevărul este Fiinţă. Adevărul este putere dătătoare de viaţă, care la toate dă viaţă. Adevărul este fiinţă, care cuprinde toate fiinţele. Adevărul este precum aerul, dar nu este aer, în care înoată toate fiinţele; este precum lumina, dar nu este lumină, în care strălucesc toate fiinţele în cer şi pe pământ. Adevărul este Fiinţă. Puţine sunt în lume limbile care, asemenea limbii Slave, să aibă un cuvânt atât de potrivit şi grăitor pentru Ceea ce este. Adevărul este ceea ce este veşnic acelaşi. Nimic nu este veşnic acelaşi şi neschimbat şi întocmai sieşi, fără numai Adevărul.

Alcătuirea acestei vieţi

Viaţa aceasta nu ar putea fi închipuită fără de acestea trei: fericirea, nefericirea şi moartea. Puţină fericire, puţină nefericire şi moartea fac cu putinţă această viaţă. Chimia morală a acestei lumi este mult mai uimitoare decât chimia fizică. Fericirea este darul lui Dumnezeu, nefericirea – îngăduinţa lui Dumnezeu, iar moartea – biruinţa lui Dumnezeu. Fericirea neîntreruptă, fără amestecul nefericirii, ar ajunge să fie lipsită de culoare şi plictisitoare. Nefericirea nesfârşită, fără moarte, ar preschimba această viaţă într-un iad fără scăpare. În fericire, oamenii nu vor să-şi amintească de Dumnezeu; chiar şi în nefericire nu vor să-şi amintească de Dumnezeu; la moarte, însă, sunt siliţi s-o facă.

Întregul – mai lămurit decât partea

Totdeauna întregul este mai lămurit decât o parte a întregului. Aceasta, de bună seamă, din pricina noimei şi a unităţii întregului. Este mai lesne de văzut stejarul decât ghinda din stejar. Este mai lesne de văzut trăsura decât roata trăsurii. Mai lesne se vede omul, decât mâna omului. Natura, în întregul ei, se vede mai lesne decât orice lucru din natură. Dumnezeu este mai lămurit vederii decât natura şi decât tot ce fiinţează în natură. Dar dacă omul îşi aţinteşte privirea asupra ghindei din stejar, ghinda se arată mai lesne vederii decât stejarul; dacă îşi aţinteşte privirea asupra roţii, roata se vede mai bine decât trăsura; dacă priveşte mâna, mâna se vede mai bine decât omul; dacă îşi aţinteşte privirea asupra oricărui lucru din natură, lucrul acela se vede mai lesne decât natura; şi dacă îşi aţinteşte privirea asupra naturii, natura ajunge mai lămurită vederii decât Dumnezeu. Însă această limpezime a părţii este vremelnică, pe când limpezimea întregului este dăinuitoare. De aceea Dumnezeu este cea mai mare şi cea mai dăinuitoare limpezime.

Răsunetul sufletului tău

Natura întreagă se aseamănă unui pian mare, în care făpturile sunt, de fapt, clape. Orice clapă ar atinge omul, poate auzi ecoul sufletului său.

Simţurile, gândirea şi mintea

Gândirea are în slujba ei cinci simţuri; mintea are un singur simţ. Simţul minţii este gândirea. Raţionali sunt acei oameni la care gândirea stăpâneşte peste simţuri. Oamenii inteligenţi însă sunt mai presus decât cei raţionali, aşa cum cei raţionali sunt mai presus decât cei care se călăuzesc după simţuri. Inteligenţi sunt oamenii la care mintea stăpâneşte în chip desăvârşit peste gândire, adică la care mintea primeşte doar experienţa adusă de raţiune, ca material brut, pe care-l preschimbă în ceva cu totul deosebit şi care nici nu mai seamănă cu experienţa adusă de raţiune – întocmai cum stomacul primeşte din afară hrană şi-o preface în sânge, adică în ceva cu ce nu se aseamănă cu hrana primită. Însă oamenii la care gândirea stăpâneşte mintea şi la care experienţa gândirii rămâne singurul conţinut – nemistuit – al minţii, îşi pierd minţile. După cum se vorbeşte despre un stomac stricat şi despre hrană nemistuită, tot aşa se poate vorbi despre o minte stricată şi despre o experienţă – nemistuită – nepreschimbată în viaţă. Şi aşa precum un organism din prea multă hrană şi fără putinţa de a o mistui ajunge să slăbească, tot aşa şi mintea ajunge să se întunece din mult prea multă experienţă şi cunoaştere – atunci când pierde puterea de control asupra cantităţii şi puterii de preschimbare a acestora în ceva cu totul neasemuit.

Nu te încrede în fericire

Când ai bogăţie, cugetă cum să rabzi cu vrednicie sărăcia. Când eşti fericit, cugetă cum să rabzi cu vrednicie nefericirea. Când te laudă oamenii, cugetă cum să rabzi cu vrednicie defăimările lor. Şi, toată viaţa ta, cugetă cum să mori cu vrednicie.

Cinci imbolduri

Sunt cinci imbolduri de căpetenie, după care se călăuzesc oamenii în faptele lor: 1. câştigul personal cu desfătarea proprie; 2. legătura de rudenie sau de sânge; 3. legile comunităţii; 4. conştiinţa; 5. simţământul prezenţei Dumnezeului Celui Viu. Primele trei impulsuri le întâlnim şi la animale; cel de-al patrulea la mulţi oameni, iar cel din urmă doar la unii oameni. Să ne exprimăm într-un limbaj militar: impulsul al cincilea este asemeni primei linii a frontului pe care, dacă omul o pierde, se retrage şi cade în a doua linie a frontului (şi anume impulsul al patrulea), pe care dacă îl pierde omul se retrage şi cade în a treia linie a frontului (şi anume al treilea impuls), pe care dacă omul îl pierde se retrage şi cade în a patra linie a frontului (şi anume al doilea impuls), pe care dacă îl pierde omul se retrage şi cade în a cincea linie a frontului (şi anume întâiul impuls). Aşa merge decăderea omului – decăderea şi pierzania. Zicem şi pierzania pentru că omul poate pierde şi ultima linie a frontului (respectiv impulsul cel dintâi), şi atunci nu-i rămâne nimic decât nepăsarea tocită faţă de toate, deznădăjduirea şi sinuciderea.

Natura, oglinda omului

Teoriile despre egoism nu se pot îndreptăţi prin natură. Oamenii se grăbesc foarte să arunce vina asupra altuia pentru răul lor. Natura se călăuzeşte după oameni. Natura îşi rânduieşte firea după stările sufleteşti ale omului. Câtă vreme Adam s-a supus lui Dumnezeu, şi natura i s-a supus. Însă când el s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, şi natura s-a răzvrătit împotriva omului. Aşa cum anumite gânduri, dorinţe sau patimi puternice lucrează asupra întregului organism şi asupra nervilor omului până la vârf, tot aşa şi firea, starea sufletească, credinţa şi moralitatea omului lucrează asupra întregii naturi de la un capăt la altul. Răutatea omului poate umple întreaga natură de răutate, iar mila omului poate preschimba întreaga natură prin milostivire. La noi, în Balcani, şi astăzi poporul crede că ploile, seceta, grindina, anii roditori ori neroditori, sănătatea şi molimele ţin de curăţia morală a poporului. Aceasta este cea mai veche şi cea mai trainică credinţă a tuturor popoarelor de pe pământ. Pentru sfinţi, natura este milostivă; pentru cei nesfinţiţi şi necuraţi, e răzbunătoare. Natura este, aşadar, oglinda omului. Aşa cum este omul, aşa şi natura îl înfăţişează în sineşi. Nu este nicio lege a egoismului în natură. Dar oamenii egoişti, când ajung la culmea egoismului, îşi privesc faţa urâţită în oglinda naturii şi pun urâţenia lor pe seama oglinzii. Dar când a dat socoteală oglinda de faţa urâţită, pe care trebuie s-o arate aşa cum este?

Fapte, legi şi Аdevărul

Copiii pătrund până la fapte; oamenii obişnuiţi pătrund până la legi; numai oamenii duhovniceşti pătrund până la Adevăr. Fapta se poate măsura, legea se poate descrie, însă Adevărul nu se poate nici măsura, nici descrie. Cel ce stă în Adevăr poate simţi Adevărul, însă nu-l poate vesti prin cuvinte acelora care stau în afara Adevărului, în cercul faptelor şi al legilor. Faptele şi legile ascund şi mărginesc Adevărul şi nu îngăduie să se vorbească despre Adevăr altfel decât prin ele. De aceea, când vorbesc despre Adevăr, oamenii duhovniceşti se coboară la măsura copiilor sau a oamenilor obişnuiţi.

Lucrarea tăcută a lui Dumnezeu

Nenumăraţi oameni lucrează, de dimineaţă şi până seara, la lumina Soarelui, fără să privească la Soare, fără să simtă Soarele, fără să cugete măcar o dată la Soare! Nenumăraţi oameni îşi petrec veacul în lumină, cu puterea şi cu ajutorul lui Dumnezeu, fără măcar să privească la Dumnezeu, fără să cugete măcar o dată la Dumnezeu! Şi Soarele tace fără mânie, şi continuă să lumineze neîncetat. Şi Dumnezeu tace fără de mânie, şi continuă să ajute neîncetat. Însă, când se face întuneric, când cade ceaţa, când ciupeşte gerul, atunci oamenii îşi aduc aminte de Soare, îşi întorc privirea spre Soare, laudă Soarele, suspină după Soare. Tot aşa, când încep suferinţele, lipsurile, chinurile în neputinţă şi strâmtorările fără ieşire, oamenii îşi aduc aminte de Dumnezeu, îşi întorc privirea spre Dumnezeu, Îl laudă pe Dumnezeu şi suspină după Dumnezeu.

Omul este chip pentru om

Oamenii pe care îi întâlneşti să fie pentru tine chipuri vii ale binelui sau răului din tine. Ţine-ţi neîncetat gândurile şi dragostea asupra chipurilor bune, ca şi tu să ajungi astfel chip al binelui, pentru fraţii tăi.

Adevărul şi binele

Adevărul nu poate fiinţa fără bine, nici binele fără adevăr, nici amândouă fără roadele lor. Aceasta este pecetea dumnezeiască cu care se pecetluieşte tot lucrul şi toată fiinţa, din toate lumile. Până ce nu se deschide toată pecetea, nu este cu putinţă a înţelege nici o făptură şi nici o fiinţă, de la cea mai mică la cea mai mare. Prin osteneala lor, oamenii nu pot ridica decât a treia parte din pecetea cea tainică. Numai Cel ce a pecetluit-o o poate desface cu totul. Îngrijeşte-te neîncetat de curăţia inimii, ca să ţi se deschidă pecetea oricărei taine din lume. Căci adevărul oricărui lucru este ca şi oglinda care niciodată nu se înceţoşează şi în care omul îşi poate vedea frumuseţea cea cerească.

Suflete simple

La noi, în Balcani, încă se mai întâlnesc, prin satele de munte, suflete simple cu atâta bogăţie de bunătate şi neprihănire, încât dacă ar fi aduse pe orice bulevard din cele cinci capitale, v-aţi aduce aminte, vrând, nevrând, de povestea comorii ascunse în pământ. Ce s-ar întâmpla cu aceste suflete simple, plinite de bunătate şi de curăţie, dacă ar studia şaptezeci şi şapte de filosofii şi teologii de la oraş? S-ar întâmpla, fără nici o îndoială, acelaşi lucru ca şi cu omul sănătos care ar înghiţi şaptezeci şi şapte de pilule potrivite unui om bolnav. S-ar îmbolnăvi! Filosofiile şi teologiile se înmulţesc acolo unde se înmulţeşte vlăguirea duhovnicească. Acolo unde este boala, acolo-i şi medicina. Legătura între credinţă şi sistemele filosofiei şi teologiei este asemenea legăturii dintre igienă şi medicină.

Lumea ne sperie, Adevărul ne îmbărbătează

Cine merge după Soare şi vede numai ceea ce-i arată Soarele, acela n-a făcut încă niciun pas în cercul lăuntric al fiinţei, ci, privind la cariatidele din faţa muzeului, a uitat să mai intre în muzeu. Cine merge după Soare şi, râzând ziua întreagă, se sprijină din trandafir în trandafir, după apusul Soarelui se va întoarce plângând, sprijinindu-se din spin în spin. Soarele ne descoperă slovele; înţelegerea ne învaţă să citim cuvintele, dar numai Dumnezeu este legătura între cuvinte şi înţelesul lor. Viaţa ne învaţă cele trecătoare, moartea întăreşte învăţătura vieţii, dar Dumnezeu respinge amândouă învăţăturile. Viaţa ne numără zilnic prin fapte; moartea ne înfricoşează zilnic cu coasa legii, iar Adevărul ne îmbărbătează zilnic: „Nu vă temeţi! Eu v-am pregătit loc de cinste deasupra faptelor şi am rupt coasa legii”.

Opreliştea virtuţii

Mulţi cred că dacă ar fi trăit în alte împrejurări ar fi fost oameni mai buni. Bogatului i se pare că opreliştea virtuţii este bogăţia, săracului – sărăcia, învăţatului – ştiinţa, celui simplu – simplitatea, bolnavului – boala, celui sănătos – sănătatea, bătrânului – bătrâneţea, iar tânărului – tinereţea. Însă aceasta e doar o închipuire şi o recunoaştere a înfrângerii morale. Ca şi când un ostaş nevolnic ar căuta să se mângâie: „În acest loc voi fi biruit, să fiu trimis altundeva şi voi fi viteaz!” Ostaşul adevărat este întotdeauna viteaz, fie că rămâne la locul său, fie că este răpus. Dacă Ţarul Lazăr ar fi dat bir cu fugiţii din Kósovo, ar fi fost socotit un înfrânt; însă pentru că a rămas la locul său până la sfârşit şi a căzut, este socotit biruitor. Adam în Rai şi-a pierdut credinţa; Iov în groapa de gunoi şi-a întărit credinţa. Prorocul Ilie niciodată n-a spus: „Foamea mă împiedică să ascult de Dumnezeu!”. Nici Împăratul David n-a spus: „Coroana mă împiedică să ascult de Dumnezeu!”.

Duhul împotrivirii

Oricine se împotriveşte legii lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească şi legii naturale şi sociale. Oricine se împotriveşte voii lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească voii oricui. Oricine se împotriveşte autorităţii lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească autorităţii oricui. Oricine se împotriveşte dragostei lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească şi dragostei de mamă, de soţie, de copii şi de prieteni. Dragostea unui astfel de om se va preface în iubire de sine, iubirea de sine în deznădejde, iar deznădejdea este calea cea mai scurtă către sinucidere.

Legile firii

Niciodată nu s-a vorbit atât despre legile firii ca în timpul nostru, niciodată oamenii nu s-au simţit mai înrobiţi de aceste legi ca în timpul nostru. Desele revoluţii şi războaie – dovadă a celor spuse – sunt ca nişte buboaie stoarse cu verigi de fier. Desele revoluţii şi războaie, facerile de rău şi sinuciderile sunt dezminţirea cea mai limpede a tuturor cuvântărilor oamenilor de azi despre libertate şi progres. Nicicând nu s-a propovăduit atât respectul legilor firii ca în timpul nostru. Însă de ce nu îndrăzneşte nimeni să propovăduiască dragostea faţă de legile firii? Fiindcă toţi oamenii ar simţi dezgust faţă de o astfel de propovăduire. Iar oamenii duhovniceşti ştiu că legile firii sunt doar slugi ale dragostei veşnice şi că omul este mai de preţ decât legile firii. Oricât de mult s-ar socoti respectul a fi o virtute, e totuşi o virtute mai mică decât dragostea. Şi când această virtute mai mică se cere faţă de un lucru aşa de mare precum legile firii, atunci unde şi cât de mare este obiectul celei mai înalte virtuţi, al dragostei? Obiectul dragostei este acolo unde legile îşi pierd puterea şi de unde îşi primesc puterea.

Conţinutul istoriei

Conţinutul principal al istoriei omenirii este rezolvarea şi întocmirea legăturilor oamenilor cu Dumnezeu. Tot ce rămâne sunt episoade şi trăsături de mai mică însemnătate. Perioadele istoriei omenirii înfăţişează fluxul sau refluxul omului faţă de Dumnezeu. În vremea fluxului, marii artişti îşi găseau inspiraţia în Dumnezeu, în vremea refluxului, marii artişti îşi găseau inspiraţia în natură. Acestea se pot numi artă de primă mână şi artă de mâna a doua. Arta cea dintâi este mai mult bărbătească şi dramatică; a doua, mai mult feminină şi lirică. Când tatăl lipseşte, atunci mama primeşte oaspeţii şi întreţinându-se cu ei, le spune ce a auzit de la tatăl. Fiecare reflux, adică fiecare alunecare de la contemplarea lui Dumnezeu la contemplarea naturii, înseamnă încopilărirea oamenilor. Fluxul este sănătate duhovnicească, refluxul este boală duhovnicească. Firesc este ca omul matur să părăsească atracţia dulceagă a naturii, a firii, şi să-şi iuţească paşii către tărâmul înalt al celor mai presus de fire, către împărăţia adevărată a lui Dumnezeu. Precum spune un poet persan: „Pruncul micuţ şi neputincios se ţine de fusta mamei sale. Însă când creşte şi se face mare El merge în rând cu tatăl său. Şi, iată, tu te ţii aşa tare de mama ta: de corpurile şi elementele firii, încât, crescut mare, nu te mai alături Tatălui tău cel preaînalt.” Sa’ad Uddin Mahmud Shabestari: „Secret Rose Garden” (John Murray, 1920)

Se cuvine să ne aducem aminte de întâmplarea cu Iisus cel de 12 ani, când Maica Sa l-a găsit în Biserică, după multă căutare şi rătăcire. „Pentru ce mă căutaţi?”, i-a întrebat Hristos. „Oare nu ştiaţi că întru cele ale Tatălui meu mi se cade a fi?”.

Egalitatea

Dumnezeu nu este Dumnezeul egalităţii, ci al dragostei. Egalitatea ar înlătura toată dreptatea şi toată dragostea, ar înlătura toată moralitatea. Oare soţul îşi iubeşte soţia din pricina egalităţii? Mama îşi iubeşte oare copilul din pricina egalităţii? Prietenul îşi iubeşte oare prietenul din pricina egalităţii? Inegalitatea este temelia dreptăţii şi reazemul (sprijinul) dragostei. Câtă vreme dăinuieşte dragostea, nimeni nu se gândeşte la egalitate. Câtă vreme domneşte dreptatea, nimeni nu vorbeşte despre egalitate. Când se pierde dragostea, oamenii vorbesc despre dreptate şi gândesc la egalitate. Când, odată cu dragostea, piere şi dreptatea, oamenii vorbesc despre egalitate şi se gândesc la imoralitate. Adică, când morala piere, imoralitatea îi ia locul. Din mormântul dragostei răsare dreptatea, din mormântul dreptăţii răsare egalitatea.

Tăcere

Tăcerea a fost iubită de toate sufletele mari, deoarece au simţit adânc adevărul acelei zise din popor: „vorba bună e de-argint, iar tăcerea-i de aur”. Orice om cugetător a cunoscut, prin sine însuşi, că el nu-i ceea ce spune despre sine, ci ceea ce tăinuieşte. Nu ceea ce tăinuieşte dinadins, ci ceea ce tăinuieşte din nevoie, pentru că este de negrăit. Discuţiile noastre în societate sunt ca mărunţişul de bani cu care ne răscumpărăm pe noi înşine, pe câtă vreme banul cel scump rămâne în noi, nearătat. Sau: noi ne înfăţişăm societăţii prin fotografii făcute în pripă, pe câtă vreme adevăratul nostru chip duhovnicesc rămâne în noi, nearătat. De altfel, toate stihiile mari sunt tăcute, şi Însuşi Dumnezeu mai tăcut decât toate; pe câtă vreme toate făpturile mici sunt gălăgioase. Ce minune este, aşadar, că toate sufletele mari sunt tăcute?

Cuvântul dragoste

Dumnezeu a dat oamenilor cuvântul dragoste, ca să numească cu acest cuvânt legătura lor cu El. Când oamenii întrebuinţează rău acest cuvânt şi îi schimbă menirea, şi încep să numească cu el legătura lor cu pământul, atunci acest cuvânt slăbeşte în legătură cu Dumnezeu. Cuvintele îşi pierd puterea tainică şi dumnezeiască dacă sunt rău întrebuinţate, şi ajung ca şi moarte. Ca un pom din miazănoapte sădit la miazăzi, care se veştejeşte şi se usucă.

Sufletul nu ştie de oboseală

„Dă-mi odihna trupului!”. După o dreaptă înţelegere, aceasta înseamnă: dă-mi somnul!

„Dă-mi odihna sufletului!”. După o dreaptă înţelegere, aceasta înseamnă: dă-mi-L pe Dum­nezeu! Vrednic de râs este chiar şi gândul că sufletul, care îi împrumută trupului din puterea sa, poate obosi aşa de repede precum trupul şi are nevoie să se odihnească aşa de mult ca trupul. Noaptea, sufletul lucrează ca şi ziua; noaptea, el rezumă şi-şi mistuie lecţia sa de peste zi. Noaptea, sufletul îşi rosteşte asupra omului înfricoşata sa judecată pentru toată lucrarea din ziua ce a trecut. Pustnicii din Sfântul Munte, şi îndeobşte pustnicii din Răsărit, au obiceiul de a dormi mai mult ziua, iar noaptea şi-o petrec în cugetare şi rugăciune. Acest lucru este de căpătâi pentru sufletul lor. În liniştea şi-n întunericul nopţii, când încetează lucrarea simţurilor, sufletul lucrează nestingherit şi mai cu spor. Dar şi ziua, prin somn şi rugăciune, lucrarea simţurilor omului este mărginită, ceea ce ajută iarăşi la lucrarea mai liberă şi mai vioaie a sufletului. Neîntrerupta părtăşie a sufletului omului duhovnicesc cu lumea nevăzută şi nematerialnică face, de bună seamă, ca şi visele sale să se deosebească de cele ale oamenilor trupeşti.

Marii rugători cunosc din cercare că sufletul nu oboseşte. Iar oamenii care nu au învăţat sau care s-au dezobişnuit să stea în părtăşie cu Dumnezeu, prin cugetare şi rugăciune, vorbesc neîncetat despre „oboseală sufletească”. Însă acea „oboseală sufletească” a lor nu este nimic altceva decât tirania hiperactivităţii simţurilor asupra sufletului nelucrător şi îngrădit.

Prietenie şi vrăjmăşie

Omul nu poate urî niciodată un vrăjmaş neştiutor la fel cât un vrăjmaş imoral. Vrăjmaşul din neştiinţă nu este niciodată atât de respingător ca vrăjmaşul din răutate. Ne facem vrăjmaşi unui om atunci când îi cunoaştem însuşirile rele, dar nu-i cunoaştem însuşirile bune. Ajungem prietenii unui om când luăm seamă la însuşirile lui bune, dar le întrevedem pe cele rele. Tăria prieteniei ori a vrăjmăşiei noastre faţă de oameni nu ţine, aşadar, de ceilalţi, ci de noi înşine, de cunoaşterea şi de pătrunderea noastră.

Când vom fi fericiţi?

Dumnezeu îi va răsplăti pe cei credincioşi Lui (adică pe cei asemănători Sieşi) cu fericire – şi nu cu fericirea animalului, ci cu fericirea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu va întârzia cu răsplata, dar nici nu se va grăbi. Oare ţăranul aşteaptă să primească rodul grâului de îndată ce-l seamănă? Sau conducătorul de care aşteaptă, oare, laurii în vremea alergării? Sau corăbierul aşteaptă, oare, să vadă portul în mijlocul mării? Sau stăpânul ogorului îşi plăteşte, oare, zilierii în toiul lucrului? Atunci tu, oare, pentru ce aştepţi răsplată în vremea alergării, în mijlocul oceanului şi în toiul lucrului? În această viaţă eşti trimis nu să ai fericire, ci să te faci vrednic de ea.

extras din Sfântul Nicolae Velimirovici – Gânduri despre bine şi rău, Predania, Bucureşti, 2009

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

VIDEO: „Ce vrea Dumnezeu de la noi?” – Un interviu nou cu Monahul Pimen Vlad, starețul Chiliei Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Schitul Lacu, Muntele Athos

„Ce vrea Dumnezeu de la noi?”
Un interviu realizat cu monahul Pimen Vlad, starețul Chiliei Intrarea Maicii Domnului în Biserică din Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos.

Realizator Cristi Bumbenici

Mai multe informații cu și despre Părintele Pimen găsiți urmând categoria: Pimen Vlad 

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

De unde să luăm putere când toate ne merg rău?

De unde să luăm putere când toate ne merg rău?

Părintele Andrei Lemeshonok, duhovnicul Mănăstirii de maici Sfânta Elisabeta din Minsk – Belarus.

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul: Despre cunoaşterea voii lui Dumnezeu

Aflarea voii dumnezeieşti este una din problemele cele mai delicate şi mai complicate ale vieţii noastre, mai ales pentru cei ce încearcă s-o cunoască prin rugăciune.

Viaţa noastră alături de Stareţ a avut mai degrabă caracterul unei petreceri copilăreşti, iar nu al uneia mature. Strădania noastră, în linii generale, se îndrepta spre tradiţia monahală, silindu-ne după putere la îndatoririle noastre tipiconale.

Ceea ce ne lipsea, în esenţă, era judecata dreaptă a unei experienţe pline de discernământ, pentru aprecierea corectă a situaţiilor, astfel încât să nu ne rămână [nedescoperită] măsura duhovnicească a Stareţului în toată adâncimea şi înălţimea ei. Dar, oare, este neapărat ca ucenicii să-l descopere pe dascălul lor atunci „când s-a făcut nevăzut de la ei”(Lc. 24, 31)? Fără odihnă şi neîncetat, Stareţul căuta să ne transmită orice era duhovnicesc, şi nu dădea greş în încercarea sa, fiindcă „înţeleptul are ochii în cap”(Eccl. 2, 14). Cu toate acestea, este adevărat că „pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire”(Eccl. 3, 1).

La o vârstă matură, când Stareţul nu se mai afla cu noi, am început să înţelegem adâncimea cuvintelor şi a faptelor sale chiar şi în amănunt. Atunci când trăia, ele păreau lipsei noastre de experienţă enigmatice şi neînţelese. Strădania noastră de a asculta de Stareţ şi de a nu-l mâhni se făcea din toate puterile noastre sărace. Înţelegeam însă foarte puţin noima şi scopul principal al legii duhovniceşti pe care cu atâta râvnă ne-o explica. Nu mă voi referi iarăşi la date biografice, ci vă voi vorbi puţin despre legea duhovnicească despre care am amintit mai sus şi care în mod deosebit însoţeşte viaţa oamenilor.

Niciodată nu îl vedeam pe Stareţ să întreprindă ceva fără ca mai înainte să facă rugăciune. Noi îl întrebam despre ceva referitor la viitor sau la ziua următoare, iar el ne răspundea că ne va spune a doua zi. Însă scopul era ca să premeargă rugăciunea.

Dorinţa noastră se îndrepta către cunoaşterea voii dumnezeieşti. Cum poate cineva recunoaşte voia dumnezeiască? Ne spunea:
– Despre asta întrebaţi, fiilor, care este lucrul cel mai de temelie?
Atunci noi, mânaţi de curiozitate, îl provocam să ne vorbească. Şi-l întrebam:
– Părinte, dar voia lui Dumnezeu nu se poate cunoaşte pe deplin din Sfintele Scripturi şi din toată dumnezeiasca Descoperire? Ce trebuie să mai facem noi, monahii, de vreme ce toate în viaţa noastră sunt incluse în rânduieli tipiconale?

Atunci Stareţul a răspuns astfel: „Dumnezeu să vă dea «pricepere în toate» (2Tim. 2, 7). Cuviosul Nil Calabrezul s-a rugat să i se dea «să înţeleagă ce să grăiască potrivit cu voia dumnezeiască»[1]. În general, lucrarea faptei bune şi a oricărei porunci este voia lui Dumnezeu, iar amănuntele ce ţin de ea sunt necunoscute, căci «cine a cunoscut mintea Domnului?» (Rom. 11, 34). Şi iarăşi: «Judecăţile lui Dumnezeu, adânc mult» (Ps. 35, 6). Nu numai timpul ajută la desluşirea voii dumnezeieşti, ci şi locul, persoanele, lucrurile, precum şi cantitatea, modul şi împrejurările. Şi nu numai atât. Însuşi omul, când îşi schimbă dispoziţia lăuntrică, schimbă de multe ori şi dumnezeiasca hotărâre. Pentru aceasta nu este suficient pentru cineva să cunoască definiţia generală a voii dumnezeieşti, ci trebuie să aibă şi o judecată corectă asupra unor situaţii concrete, pentru că numai astfel va fi sigură izbânda. Scopul esenţial al voii dumnezeieşti este exprimarea şi manifestarea dragostei dumnezeieşti, pentru că menirea tuturor acţiunilor noastre este pregustarea plinătăţii dragostei Lui.

De vreme ce «şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem» (Rom. 14, 8), atunci voia pe care o căutăm – chiar dacă ni se pare că este proprie sau a cuiva dintre cunoscuţii noştri – are centrul greutăţii ei în Persoana dumnezeiască, pentru Care «trăim şi ne mişcăm şi suntem» (F.A. 17, 28). Uitaţi de Rugăciunea Domnească din Grădina Ghetsimani care spune: «de este cu putinţă, treacă…, însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti» (Mt. 26, 39)? Orice strădanie făcută în scopul ascultării de voia dumnezeiască, dacă nu are ca temei iubirea faţă de El, se primejduieşte să rămână o lucrare omenească sau, mai bine zis, o slăbiciune omenească. Dacă, după Pavel, suntem datori să «supunem tot gândul spre ascultarea lui Hristos» (2 Cor. 10, 5), deoarece «nu suntem ai noştri» (1Cor. 6, 19), cum oare va deveni ascultarea conştientă pentru cel ce se supune, dacă nu se va face cunoscută cu acrivie voia lui Dumnezeu pentru acest caz? De altfel şi binecuvântarea şi Harul dumnezeiesc, care vin ca o consecinţă şi spre care ne şi silim, se arată numai în ascultarea desăvârşită.

Deci atunci când voiţi să aflaţi voia lui Dumnezeu, lăsaţi-o cu desăvârşire pe a voastră dimpreună cu orice alt gând sau program personal şi cu multă smerenie cereţi în rugăciunea voastră cunoaşterea ei. Şi orice se va contura sau va stărui în inima voastră, să o faceţi, căci aceea va fi voia lui Dumnezeu. Cei care au mai multă îndrăzneală şi deprindere în a se ruga pentru aceasta, aud înlăuntrul lor foarte lămurit „vestirea”, se fac mai atenţi în viaţa lor şi nu mai săvârşesc nimic fără vestire dumnezeiască.

Există şi alt mod de cunoaştere a voii lui Dumnezeu, pe care îl foloseşte, în general, Biserica: sfatul părinţilor duhovniceşti şi al duhovnicilor. Marea binecuvântare a ascultării, care îi umbreşte în chip binefăcător pe cei ce o preţuiesc, li se face cunoaştere în tot ceea ce nu cunosc şi acoperământ şi putere în a săvârşi sfatul-poruncă, pentru că Dumnezeu Se descoperă celor ascultători în calitatea Sa de Părinte. Desăvârşirea ascultării, ca virtute de temelie, îi aseamănă pe ucenicii ei cu Fiul lui Dumnezeu, «Care S-a făcut ascultător până la… cruce» (Filip, 2, 8). Şi precum I S-a dat lui Iisus toată stăpânirea (Mt. 28, 18) şi toată bunăvoirea Tatălui, tot astfel şi ascultătorilor li se dă vestirea voii dumnezeieşti şi Harul spre deplina ei săvârşire.

Cei care se adresează pe oamenii duhovniceşti, dorind să afle voia dumnezeiască, este bine să cunoască şi amănuntul acesta. Voia lui Dumnezeu nu se descoperă în chip magic, nici nu este relativă şi nici nu este îngrădită în limitele înguste ale raţiunii umane. Preabunul Dumnezeu Se pogoară către slăbiciunea omenească şi-l vesteşte lăuntric pe omul care mai întâi crede fără să se îndoiască, iar apoi se smereşte, însetând cu înflăcărare după această vestire şi având dispoziţia lăuntrică de a o îndeplini. De aceea şi primeşte cu credinţă şi recunoştinţă primul cuvânt al părintelui duhovnicesc care-l sfătuieşte. Când însă aceste virtuţi ale credinţei, ale ascultării şi ale smereniei nu merg împreună, ci ucenicul se împotriveşte în cuvânt sau, şi mai rău, intenţionează să-i întrebe şi pe alţii, atunci voia lui Dumnezeu se ascunde precum soarele în norul ce trece peste el. Subiectul acesta este foarte delicat şi de aceea este nevoie de multă luare aminte. Avva Marcu spune: «Omul îl sfătuieşte pe aproapele său precum ştie. Dumnezeu însă lucrează în cel ce-L ascultă, după credinţa sa»[2]. Condiţia absolut necesară în aflarea voii dumnezeieşti este ca cel care o caută să se facă vrednic de această descoperire, pentru că, aşa cum am mai spus, voia dumnezeiască, în virtutea caracterului ei suprafiresc, nu poate fi cuprinsă şi nici îngrădită în chip magic în locuri şi organe, ci se descoperă numai celor vrednici de această bunăvoinţă dumnezeiască”.

Acum îmi amintesc ce ni se întâmpla şi nouă atunci când îi ceream Stareţului să ne spună care este voia lui Dumnezeu. Ne obişnuisem din experienţa de mai înainte şi primeam primul său cuvânt ca pe o lege, fără împotrivire. Şi, într-adevăr, toate se făceau după dorinţă, chiar şi acolo unde existau unele îndoieli bazate pe raţiunea omenească. Ştiam că, dacă-l contraziceam punând înainte unele pricini binecuvântate, după judecata noastră, Stareţul ceda spunând: „faceţi cum credeţi”, dar pierdeam puterea şi acoperământul tainic al reuşitei. Prin urmare, „primul cuvânt” al părintelui duhovnicesc, primit cu credinţă şi ascultare, exprimă voia dumnezeiască. În aspectul ei mai general problema este complicată şi greu de deosebit, pentru că, aşa cum ştim, chiar şi celor desăvârşiţi nu le este cunoscută întotdeauna voia dumnezeiască, mai ales când omul pretinde să o afle în limite de timp determinate. Alteori dificultatea apare şi din pricina stării celui care o caută. Potrivit măsurii în care acesta este slobod de tendinţe pătimaşe şi de pofte, ce influenţează mişcările şi hotărârile sale, se impune şi răbdarea.

Eu personal am auzit de la un om duhovnicesc şi întru toate vrednic de crezare că a rugat pe Dumnezeu să-i descopere voia Sa într-o problemă personală şi a primit înştiinţarea cerută după patruzeci şi doi de ani. Iar eu, în nepăsarea mea, m-am cutremurat, minunându-mă de răbdarea sa de fier.

Concluzia generală este că aflarea voii dumnezeieşti este una din problemele cele mai delicate şi mai complicate ale vieţii noastre, mai ales pentru cei ce încearcă s-o cunoască prin rugăciune. Căci deşi ea se descoperă după îndemnul: „cereţi, căutaţi şi bateţi şi se va da vouă” (Mt. 7, 7), totuşi aceasta presupune răbdare, încercări, ispite şi experienţă, care să stingă patimile şi voia proprie, de care se scârbesc negrăita gingăşie şi sensibilitate a Harului dumnezeiesc. Oricum, fie că se face cu trudă, fie că cere multă răbdare, rugăciunea rămâne absolut necesară, ca singurul mijloc al comuniunii noastre cu Dumnezeu, singurul mijloc prin care putem cunoaşte voia Sa cea dumnezeiască.

Sursa: Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2001, pp. 105-109.

Note:

[1]. Sfântul Nil Calabrezul 47, Editura Sfintei Mănăstiri „Buna Vestire”, Ormilia, 1991, p. 188.
[2]. Sfântul Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, cap. 78, p. 237.

Comandă online cărțile editurii Evanghelismos: goo.gl/GvGn5S

Povățuiri din Sfântul Munte: Monahul Paisie Neoskitiotul (1903-1990)

Vizitele mele repetate la Nea Skiti mi-au dat binecuvântarea de a-l cunoaşte pe preacuviosul monah Paisie. Cunoştinţa noastră i-a dat şi lui posibilitatea să lege o legătură duhovnicească frumoasă cu mănăstirea noastră. Astfel, fie pentru motive de sănătate, pentru că în mănăstire avem doi medici monahi, fie pentru a lua parte la privegheri şi la sărbători, bătrânul Paisie a devenit, aş putea spune, o parte a obştii monahale de Mănăstirea Grigoriu.

M-am dus odată la chilia sa pe când era în vizită la mănăstirea noastră. Acolo, am început obişnuita noastră discuţie:

– Unde v-aţi născut, părinte Paisie?

– M-am născut în satul Kurunio din eparhia Karousias din părinţi ortodocşi şi foarte cucernici. Mama mea avea o mare evlavie la Sfântul Ioan Înaintemergătorul şi l-a rugat să-i dea un copilaş şi, dacă va dobândi acel copilaş, să-l afierosească lui Dumnezeu şi să-i dea numele lui. Într-adevăr, a rămas însărcinată şi m-a născut. Înainte de a se împlini patruzeci de zile de la naştere, mama mea s-a îmbolnăvit foarte grav. De asemenea şi eu, pruncul, m-am îmbolnăvit. Mama părea ca moartă timp de mai multe zile. Rudele s-au gândit să cheme un preot ca să mă boteze, pentru a nu muri nebotezat. Rudele mele voiau să-mi dea un alt nume. Sfântul Ioan Înaintemergătorul însă a vizitat-o pe mama şi i-a spus: „Vorbeşte şi dă-i copilului numele meu, aşa cum ai făgăduit! Ai tăi vor să-i dea numele Panayotis.” Mama şi-a revenit îndată şi le-a spus cu voce tare: „Să daţi copilului numele de Ioan, şi nu altul!”. Atunci preotul care venise mi-a pus numele de Ioan, pentru că şi-a dat seama că aceasta este voia lui Dumnezeu. Astfel, am fost botezat în iulie 1903. Ca toţi creştinii de atunci, mi-am dus şi eu viaţa în mijlocul a numeroase ispite. Când am fost în clasa a doua din şcoala primară, m-am îmbolnăvit de tifos. Când am început să mă simt mai bine, din cauza tratamentului greşit al medicului, am mâncat ceea ce nu trebuia şi m-am îmbolnăvit iarăşi de tifos. Medicii mi-au dat medicamente şi considerau că nu mai am nici o scăpare. Dar totuşi, voia dumnezeiască a fost ca să mă fac iarăşi bine, însă de atunci mi-am pierdut frumuseţea glasului. La vârsta de 15 ani, în 1918, m-am îmbolnăvit de gripă în timpul marii epidemii în care au murit foarte mulţi oameni în întreaga lume. Şi atunci, mulţi dintre medici au socotit că sunt aproape de moarte, dar iarăşi, cu ajutorul dumnezeiesc, m-am vindecat. În 1922, am fost chemat să fac armata la Tesalonic. Înainte de eliberare, m-am îmbolnăvit grav de malarie, apoi de icter şi de anemie. M-au dus la spital în Atena, iar medicii, după ce au făcut un consult general, au tras concluzia că nu mai am nici o nădejde de viaţă. Totuşi, cu voia lui Dumnezeu, m-am făcut bine. În 1927, m-am căsătorit cu o consăteană de-a mea şi am avut patru copii, doi băieţi şi două fete. Atunci lucram la atelierele de fierărie din Stratoniki, din peninsula Halcidică, unde munca era foarte periculoasă, deoarece în fiecare zi cădeau bucăţi mari de stânci şi de pământ. În perioada ocupaţiei germane, am suferit eu şi familia mea de foame şi peste tot ne urmărea şi ne pândea primejdia morţii. Neamţul acela care în Rafina omorâse toţi bărbaţii din oraş, în jur de o mie şase sute de persoane, a hotărât să ne omoare şi pe toţi cei din satul nostru, în jur de şaizeci de bărbaţi. Dar totuşi, la interogatoriul pe care ni l-a luat, prin răspunsurile insuflate de Dumnezeu nouă de sus, a hotărât să ne lase în viaţă. În 1943, au vrut să mă ia în Pendeli la judecată. Luaseră încă alţi treizeci şi nouă de bărbaţi, pe care i-au şi omorât în chinuri cumplite. Eu am fugit noaptea şi astfel am scăpat. Apoi, am mers pentru o oarecare treabă la Sintagma. Nemţii m-au prins şi au vrut să mă trimită în Haigari ca să mă omoare, dar iarăşi Pronia dumnezeiască m-a salvat. Am trecut prin multe pericole, şi din partea italienilor şi a germanilor, dar cei mai răi au fost partizanii. Un verişor de-al meu, partizan, a intrat la noi în casă şi a tras cu pistolul ca să mă împuşte. Ce să vă mai spun? Sărăcia, lipsurile, ostenelile, truda nu pot fi descrise în cuvinte şi, totuşi, am scăpat şi trăiesc slăvindu-L pe Dumnezeu.

În 1959, eram în Atena şi m-am îmbolnăvit de gripă. Lucrurile au evoluat într-o formă gravă de bronhopneumonie. Mă găseam acasă, pentru că la spitale nu mai era loc, toate fiind pline de bolnavi. Medicul care mă trata se aştepta să mor, toţi mă plângeau şi îmi aşteptau sfârşitul. Epuizat cu desăvârşire, am cerut atunci ajutorul Sfântului Nectarie. Am simţit din plin harul Sfântului. Am strigat-o pe fata mea Ecaterina: „Adu, copiliţa mea, uleiul Sfântului de la iconostasul nostru şi însemnează-mă cu el!”. Fata a luat puţină vată, a înmuiat-o în uleiul de la Sfânt şi mi-a făcut cruce pe frunte. În scurt timp am început să mă fac bine. Medicii au spus să mi se împuţineze numărul de medicamente, pentru că vedeau că mă însănătoşesc. Când a venit medicul să mă vadă, a spus: „În situaţia în care aţi fost dumneavoastră au murit până astăzi unsprezece oameni, dar dumneavoastră văd că nu mai aveţi nimic, ca şi cum nici n-aţi fi fost bolnav.”

În 1972 mi-a murit soţia de cancer, iar în 1973 am lăsat lumea şi deşertăciunea vieţii acesteia şi am venit la Sfântul Munte pentru a fi monah, deşi sunt plin de boli. Enumăr câteva: spondiloză, poliartrită, alergie, anemie, ficat mărit, ulcer gastroduodenal şi altele. Dar, slavă lui Dumnezeu!

– Cândva, părinte Paisie, mi-aţi spus că aţi văzut-o pe Maica Domnului la Tinos, la acel mare centru de pelerinaj din iubita noastră Grecie. Puteţi să-mi povestiţi mai pe larg întâmplarea?

– În 1929, din îndemnul mamei mele, m-am dus de Bunavestire la Tinos. M-am dus chiar în ziua praznicului. După Vecernia cea mare, preoţii au plecat, la fel şi cântăreţii, şi a rămas numai poporul în biserică, în priveghere. Eu eram în curtea din faţa bisericii şi priveam la poporul care intra în biserică. Dintr-odată, cineva s-a apropiat de mine şi a spus cu putere alor mei: „Eu n-o să mai supăr iarăşi pe Maica Domnului…” Şi apoi ne-a spus că, în biserică, Maica Domnului se arată vie oamenilor care erau acolo. Am alergat şi eu cu multă greutate să prind un loc printre cei prezenţi, pentru că biserica era plină până la refuz de lume. Dintr-odată, am auzit glasuri strigând: „Iată! Iată! Maica Domnului! Maica Domnului!”.

Într-adevăr, o pasăre mare, neagră, cu aspect eteric, zbura din candelabru în candelabru şi intra din când în când în Sfântul Altar prin uşile împărăteşti, fără să păşească pe pământ, iar alteori zbura pe deasupra iconostasului. Trecea apoi pe deasupra capetelor tuturor creştinilor şi îi binecuvânta pe toţi cu o cruce pe care o ţinea în mână. Altădată, a intrat prin uşa dinspre miazăzi, cea pe care se află Sfântul Arhanghel Mihail. Ţinea Sfânta Cruce într-o mână, iar în cealaltă un crin. Zbura către turnurile şi cupolele bisericii. Apoi zbura pe deasupra capetelor noastre, apoi intra iarăşi în icoana cea făcătoare de minuni, făcea metanii şi se ruga pentru mântuirea lumii. În noaptea aceea, m-am vindecat, cu ajutorul Maicii Domnului, de şase boli pe care le aveam.

Atunci am început să plâng ca un copil mic. Mă miram de aceasta, pentru că niciodată până atunci, în împrejurările grele prin care trecusem, nu plânsesem. Atunci însă plângeam şi am zis cu multă durere Maicii Domnului: „Preasfânta mea Stăpână, ajută-mă să nu mai păcătuiesc, să nu-L mai supăr pe Dumnezeu şi învredniceşte-mă să te propovăduiesc!”.

Dimineaţa, în vremea dumnezeieştii Liturghii, o fată s-a vindecat, deoarece din pricina multei învăţături îşi pierduse minţile. Mama ei, o femeie foarte cucernică, s-a rugat acolo cu lacrimi, preţ de multe ore.

 În 1931 am venit pentru prima oară la Sfântul Munte. De atunci am încetat să mai hulesc şi să mai hulesc cele sfinte. Viaţa monahală mi-a plăcut foarte mult. I-am spus lucrul acesta unui părinte de la Kavsokalivia, iar acela m-a tuns monah, fără să mă spovedească şi să mă întrebe ce legături am eu cu lumea. Eu însă eram căsătorit şi nu ştiam că, dacă cineva se căsătoreşte, nu poate să fie monah. Nici părintele care m-a tuns călugăr nu m-a întrebat nimic în legătură cu aceasta. Mai târziu, când problema mea a devenit cunoscută, m-au izgonit de acolo, mi-au dat jos şi rasa, şi mi-au spus să merg mai întâi să termin cu obligaţiile mele familiale şi apoi să vin să îmi duc viaţa de călugăr. Aşa a şi fost. Am plecat iarăşi în lume şi m-am ocupat de familia mea. Am venit iarăşi la Sfântul Munte ca să trăiesc viaţa mea monahală, de data aceasta şi corect, în 1973.

În 1935 mă găseam la Mănăstirea Sfântului Haralambie din Evvia. Era, îmi amintesc, o duminică înaintea Adormirii Maicii Domnului. Nu era nimeni care să ţină predica. Am cerut binecuvântare de la preot şi, fără să fi studiat înainte ceva sau fără să mă fi pregătit, am început să vorbesc. Un adevărat şuvoi de cuvinte, ca şi cum ani de zile n-aş fi făcut nimic altceva decât să ţin predici! Maica Domnului mi-a împlinit şi cererea aceasta a mea. De atunci, vreme de mulţi ani, până când m-am stabilit definitiv la Sfântul Munte, am ţinut predici în biserică, cu binecuvântarea preoţilor şi a episcopilor, spre slava şi strălucirea Preacuratei Fecioare.

– Părinte Paisie, ce ne puteţi spune despre războiul nevăzut cu demonii?

– Războiul cel nevăzut cu dracii este foarte aspru şi are mai multe forme. Uneori, diavolul vine noaptea, făcând un zgomot mare şi puternic. Atunci eu încep să spun Crezul, iar ispita încetează. Într-o noapte, a venit de două ori, alteori mă tulbură cu neîncetate gânduri de plăcere, alteori mă îndeamnă să hulesc şi-mi aduce în minte tot felul de cuvinte hulitoare şi înjurături, care mi se opresc pe buze. Atunci eu, cu multă hotărâre, mă oştesc împotriva lui, zicând: „Ho, răule şi netrebnicule, pleacă, în numele Domnului nostru Iisus Hristos! Vrednic eşti de toată osânda, pentru că ai pricinuit pierzania multor suflete pentru care Hristos a murit pe cruce!”. Alteori, aud că dracii mă strigă din curte. Deschid uşa chiliei şi nu este nimeni afară. Alteori, iarăşi aud bătăi şi zgomote puternice chiar înăuntrul chiliei, ca şi cum casa s-ar dărâma. Alteori, glasul lor se aude strigându-mă de departe pe numele meu lumesc. Alteori, îmi aduc înaintea ochilor, ca un fel de film, tot felul de imagini legate de plăcerile pe care le-am trăit în lume. Odată, pe când eram la Kerasia, în vremea slujbei Miezonopticii, am auzit un glas la fereastră spunându-mi: „Ioannis, ce tot faci aici? Du-te afară în lume şi desfătează-te de dulceţile şi frumuseţile ei!”.

Nu-ţi spun acum decât puţine din meşteşugirile diavolului şi din ispitele pe care le-a adus asupra mea. Aici îmi aduce somn, alteori lucruri vrednice de râs, toate vin una după alta ca şi valurile mării, dar apoi trec. Pe cât îmi este cu putinţă, mă împotrivesc. Mă rog şi cer mila întru-tot înduratului Dumnezeu. Chiar şi în vremea dumnezeieştii Liturghii, îmi aduce gânduri şi somn. Duhovnicul meu mi-a spus că toate acestea sunt de la cel viclean. „Nu trebuie, mi-a spus, să te mâhneşti. Ajunge să rămâi la Sfânta Liturghie până la sfârşit. Dacă nu pleci, el este biruit. O să treacă şi astea, precum au trecut şi atâtea altele.” Din toate ispitele acestea ale diavolului am învăţat şi eu cum să mă port şi cum să fiu atent, astfel încât să nu-i dau drepturi să mă ispitească.

Dacă am cerut de la Dumnezeu blândeţe, smerenie şi iluminare, este normal ca să fiu războit de către draci. Am atâtea boli, şi totuşi sunt încă viu. Toate acestea sunt spre încercare mea. Nu am ce să dau înapoi. Dumnezeu le îngăduie pe toate pentru mântuirea mea. Doamne, Dumnezeul meu, întăreşte-mă şi pe mine şi pe toţi monahii, ca să ducem o viaţă bineplăcută Ţie şi să ajungem în împărăţia Ta cea cerească! În Tine, Doamne, am nădăjduit, Ţie ne-am supus, pe Tine Te lăudăm, Ţie ne închinăm, pentru Tine am lăsat toate şi purtăm haina monahală şi cerem mila Ta! Sunt un închinător credincios al Tău, Doamne, toate le jertfesc pentru dragostea Ta. Dacă îmi îngădui, chiar şi martiriul l-aş primi cu bucurie.

– Mulţumesc, părinte Paisie, pentru sfaturile sfinţiei-tale şi să ne grăbim, că începe slujba.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 91-98, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Monolog – „A nu-ți fi milă de tine”

Un frumos monolog pe tema „a nu-ți fi milă de tine” al părintelui Andrei Lemeshonok, duhovnicul Mănăstirii de maici Sfânta Elisabeta din Minsk – Belarus.

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .