O importantă învățătură în cuvinte simple: Ce este gândul și cum să ne raportăm la acesta?

O importantă învățătură în cuvinte simple: Ce este gândul și cum să ne raportăm la acesta?

Părintele Andrei Lemeshonok, duhovnicul Mănăstirii de maici Sfânta Elisabeta din Minsk – Belarus.

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC . 

Reclame

Despre gândurile păcătoase, interviu cu Gheronda Efrem, egumenul Sfintei Mari Mănăstiri a Vatopedului

Sunt gândurile păcătoase un fragment din ființa noastră? Cum se nasc și cum pot fi alungate? Cum trebuie să trateze omul aceste produse ale răului și cum poate să le învingă?

Cunoscuta revistă rusească «Slavianka» a publicat un interviu cu arhimandritul Efrem, egumenul Sfintei Mari Mănăstiri a Vatopedului, pe tema «Gândurile păcătoase». Gheronda Efrem, care este cunoscut tuturor datorită profunzimii cuvântului său duhovnicesc și clarității cu care descrie cele mai subtile sensuri spirituale, încearcă să ne ofere o imagine cât mai limpede a ceea ce numim gânduri păcătoase, subliniind faptul că uneori anumite gânduri ne întăresc duhovnicește.

Adevărul e că mulți dintre noi nu cunoaștem proveniența gândurilor, nici cât de mult ne pot vătăma din punct de vedere spiritual. Ce sunt gândurile, de unde apar ele în viața noastră de zi cu zi, cum le putem discerne și cum trebuie să le tratăm, toate acestea reprezintă câteva din subiectele pe care le tratează gheronda Efrem în cadrul interviului său.

În cele ce urmează, vă prezentăm un fragment din acest interviu, așa cum a fost publicat el în revista «Slavianka»:

Reporterul (R.): Ce sunt gândurile păcătoase și care este ipostasul lor spiritual?

Gheronda Efrem (G.E.): Gândurile păcătoase sunt cugetări care se împotrivesc voii lui Dumnezeu și acționează în spațiul gândirii omului, fie din voia sa, fie fără voia sa. Mintea omului se află într-o continuă mișcare. Fie produce singură diverse gânduri, fie alți factori externi o bombardează cu o sumedenie de gânduri, care se perindă pe ecranul nostru intelectual.

R.: De unde provin aceste gânduri?

G.E.: Unele izvorăsc din inima împătimită a omului, iar altele sunt provocate de către diavol. Însuși Hristos ne învață că «din inimă ies gândurile rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule» (Mat. 15, 19). Patimile omului produc și se hrănesc cu gânduri păcătoase. Din cauza urii nemăsurate pentru om, demonii încearcă cu orice chip să-l împiedice pe acesta să pășească pe drumul mântuirii. Lucrarea lor constă în însămânțarea gândurilor păcătoase, rele, rușinoase, viclene și hulitoare în mintea omului.

Desigur, există și gânduri bune, dumnezeiești, care provin de la Însuși Dumnezeu sau de la sfinți, gânduri care îl îndeamnă pe omul păcătos la pocăință, îl mângâie în încercări și îl luminează spre «descoperirea adâncului Dumnezeirii» (I Cor. 2, 10). Propășirea spirituală a omului depinde de calitatea gândurilor sale. Așadar, trebuie să cultivăm gândurile curate, sfinte, dumnezeiești. Să transformăm mintea noastră într-o fabrică de gânduri bune, așa cum ne îndeamnă Gheronda Paisie.

R.: Cum putem discerne gândurile bune de cele păcătoase?

G.E.: Numai prin trezvie putem să ne păstrăm mintea curată, să veghem la poarta sufletului nostru și să discernem gândurile care ne vin. Trezvia este înfrânarea, atenția pe care eu o impun minții mele. Poate fi dobândită prin invocarea preacinstitului și preadulcelui nume al lui Iisus Hristos. Rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă» – cea mai puternică armă împotriva patimilor și demonilor – este cea care ajută mintea să controleze și să discearnă gândurile.

Gândurile sunt asemenea avioanelor care zboară în văzduh. Nu depinde de noi faptul că aceste avioane zboară continuu în văzduh. Suntem însă datori să nu le lăsăm să aterizeze pe pista sufletului nostru, să nu le îngăduim să pătrundă înlăuntrul nostru.

R.: Care este diferența dintre poftă și gânduri?

G.E.: Pofta, dispoziția pe care o avem spre anumite lucruri sau stări, este o mișcare a inimii, pe când gândul se învârte în spațiul intelectului. Mai întâi poftim ceva în inima noastră, iar apoi această poftă se exprimă prin intermediul gândului… Așadar mai întâi apare pofta, care este rădăcina păcatului, iar apoi gândul. Tăindu-ne poftele păcătoase, nu facem altceva decât să ne eliberăm de sub stăpânirea gândurilor rele.

De aceea Domnul Hristos, atunci când avertizează că «oricine se uită cu poftă la o femeie a și comis adulter cu ea în inima lui» (Mat. 5, 28), urmărește tăierea poftei din rădăcină. Sfântul Grigorie Palama spune că mintea credinciosului care se roagă se curăță ușor de gânduri, însă inima omului, care este forța care produce gândurile, nu se poate curăți dacă nu se curățesc și celelalte forțe ale sufletului, adică pofta și mânia.

R.: Trebuie să ne spovedim toate gândurile?

G.E.: Gândurile care intră zilnic în mintea noastră sunt de ordinul miilor. Cele mai multe dintre acestea sunt gânduri deșarte, necurate, păcătoase. Cel viclean știe foarte bine cum să-și facă treaba, împrăștiind tot felul de gânduri. Responsabilitatea noastră pentru acestea începe din momentul în care ne dăm consimțământul față de ele, adică atunci când le punem în aplicare. Fiecare om se va confrunta cu gândurile sale în funcție de starea duhovnicească în care se află. Mai exact, cei care au ajuns pe o înaltă treaptă duhovnicească, dobândind cunoașterea perfectă a propriilor lor gânduri, nu vor fi vătămați de contactul cu acestea. Pentru un novice în cele duhovnicești, însă, consimțământul față de un gând păcătos poate deveni extrem de vătămător.

Cel care se nevoiește din punct de vedere spiritual va căuta să-și spovedească gândurile care nu-i dau pace, cele pe care singur nu le poate îndepărta din mintea sa. Nu putem să ne spovedim absolut toate gândurile, fiindcă acest lucru denotă că suntem bolnavi psihologic. Mulți merg la spovedanie cu un caiet în care și-au notat mii de gânduri care le trec zilnic prin minte. Acest lucru nu este corect, fiindcă, pe de o parte, îl obosesc pe duhovnic, iar, pe de altă parte, nu le este de folos nici penitenților. Așadar o astfel de practică nu reprezintă rodul trezviei și propășirii spirituale, ci, mai degrabă, denotă o stare bolnăvicioasă.

R.: Putem să ne împărtășim dacă, exact în momentul în care ne apropiem de Sfântul Potir, ne-a dat târcoale un gând păcătos?

G.E.: Desigur că putem. Ce spune Sfântul Ioan Damaschin în rugăciunea de dinainte de Sfânta Împărtășanie? «Înaintea ușilor casei Tale stau și de gândurile cele rele nu mă depărtez». Sfinții Părinți ne avertizează că războiul gândurilor este foarte greu. În cazul de mai sus, trebuie să tratăm gândul respectiv cu un dispreț imediat, fiindcă este provocat intenționat de către vrăjmaș, cu scopul de a ne împiedica să ne împărtășim. Nu ne vom împărtăși numai dacă ne-a atacat vreun gând care are legătură cu un păcat de moarte, pe care nu l-am spovedit, deși cred că astfel de gânduri nu ne vor lupta abia în acel moment, ci ne vor mustra conștiința cu mult înainte de aceasta.

R.: Există gânduri deosebit de vătămătoare care ne pot provoca moartea spirituală?

G.E.: Da, gândul deznădejdii și al disperării. Sfinții Părinți spun că aceste gânduri sunt atât de vătămătoare, de parcă îi taie capul celui care se nevoiește, astfel încât nu mai poate face nimic, nici să se împotrivească, nici să se lupte cu ele. Credinciosul nu trebuie să uite niciodată că Dumnezeu îl iubește oricât de păcătos ar fi. De asemenea, nu trebuie să-și piardă niciodată speranța, ci să aibă mereu în minte faptul că se poate pocăi în orice clipă și de orice păcat.

Hristos nu a venit să judece lumea, ci să o mântuiască. Să nu uităm că l-a mântuit până și pe tâlharul care era răstignit dimpreună cu El pe cruce, tocmai pentru că s-a pocăit în ultima clipă a vieții lui.

R.: În cadrul căsniciei, bărbatul și femeia trebuie să-și spovedească gândurile unul altuia?

G.E.: Cred că nu. Mai bine să-și mărturisească gândurile în fața unui duhovnic comun. Trebuie să știți că diavolul, din momentul în care doi tineri se unesc în taina Cununiei, caută cu orice preț să-i despartă. Așadar există un război nevăzut, pe care, din păcate, cele mai multe cupluri nu-l conștientizează. La început, toate sunt bune și frumoase în căsnicie, există iubire din belșug, însă, mai apoi, încep să apară neînțelegeri, certuri, care, în timp, duc la slăbirea iubirii. La un moment dat, cei doi ajung în punctul de a-și spune unul altuia: «nu-mi mai placi» sau, mai grav, «nu te mai iubesc». Toate acestea țin de acest război nevăzut.

Oare ce s-a întâmplat după zece ani de căsnicie de nu se mai iubesc? De aceea, atunci când încep să apară diverse probleme, este indicat ca cei doi soți să-și spovedească gândurile unui duhovnic comun, care, luminat fiind de Duhul Sfânt, îi va îndruma pe calea cea dreaptă. Cu rugăciunile și dezlegările sale, acesta va reuși să îndepărteze de la ei forța celui viclean care încearcă să-i despartă. Nu zic că cei doi soți nu trebuie să discute între ei, ferească Dumnezeu. Desigur că trebuie să vorbească între ei, tocmai pentru a păstra unitatea și iubirea care-i leagă. Însă să nu-și spovedească unul altuia gândurile păcătoase pe care i le provoacă diavolul.

R.: Cum să ne luptăm cu gândurile?

G.E.: Să folosim cele două arme duhovnicești: trezvia și rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă». Sfântul Ioan Sinaitul ne îndeamnă în Scara sa «să-i biciuim pe vrăjmași cu numele lui Iisus». Vrăjmașii sunt patimile noastre, gândurile păcătoase, demonii. Nu există o armă mai eficientă în lupta cu gândurile decât Rugăciunea lui Iisus rostită cu inimă zdrobită și îndurerată.

Dacă vedem că gândurile rele insistă și nu ne lasă în pace, în ciuda rugăciunii și efortului nostru de a le alunga, atunci trebuie neapărat să le spovedim. Spovedania este, dacă vreți, și un mod de a ne smeri și știm că «Dumnezeu celor smeriți le dă har» (Iacov 4, 6). Rușinea – pe care eventual o vom simți în fața duhovnicului în momentul în care ne vom spovedi gândurile păcătoase – ne va îndreptăți în fața lui Dumnezeu. Iar Domnul ne va elibera de sub stăpânirea patimilor provocate de gândurile păcătoase.

De asemenea, este foarte bine să cultivăm gânduri bune și să disprețuim gândurile rele. Desigur, acest lucru necesită multă nevoință și osârdie. Disprețul pe care îl vom arăta față de gândurile păcătoase cultivate de diavol îl va face pe acesta din urmă să crape de ciudă, să se îndepărteze de la noi, fiindcă este arogant și îi place să fie în centrul atenției; nu suportă să fie disprețuit.

Deci bine ar fi să cultivăm numai gândurile bune, fiindcă acesta este modul cel mai «nesângeros», așa cum spune și sfântul Porfirie Kavsokalivitul. Să cerem permanent pacea și iubirea lui Hristos, încercând să alungăm din sufletele noastre tot ce e rău – adică patimile și gândurile păcătoase. Să ne îndreptăm toată atenția și întreaga noastră ființă spre Hristos, implorând mila Sa cea bogată. Și astfel, încet – încet, fără să ne dăm seama, vom păși pe drumul sfințeniei, ne vom dezbrăca de omul vechi, eliberându-ne de poftele și gândurile cele rele, și ne vom îmbrăca în omul cel nou, «făcut după chipul lui Dumnezeu» (Efes. 4, 24).

Sursa online și foto: pemptousia.ro

Scurtă notă biografică

Părintele Efrem provine dintr-o familie cipriotă săracă, dar evlavioasă. S-a născut în 1956 în localitatea Peristeronopighí din Cipru. A rămas orfan de copil, atunci când tatăl său a fost omorât de turci, în faţa întregii familii, în timpul invaziei din 1974. După încheierea studiilor liceale, în 1974 a intrat la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena. A absolvit în 1978 şi s-a întors în Cipru, unde, în 1979, a fost numit profesor la Şcoala Bisericească „Apostolul Varnava” din Nicosia. În 1981 a hotărât să devină monah la Sfântul Munte, intrând în obştea lui Gheronda Iosif. A fost hirotonit diacon în 1983 şi preot în 1984. După ce a fost ales egumen la Vatopedi, Părintele Efrem a preluat administrarea mănăstirii şi îndrumarea duhovnicească a monahilor acesteia.

În timp foarte scurt, Gheronda Efrem a reuşit să reaşeze din punct de vedere liturgic și tipiconal mănăstirea, să o restaureze în cea mai mare parte, să îi conserve vechile odoare şi să se îngrijească de întreaga ei zestre materială. Mănăstirea, care astăzi numără peste 110 monahi, a ajuns să fie cel mai mare așezământ de călugări din Grecia.

Cap. XXX: Despre cuget şi gânduri [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Un părinte contemporan ne spunea:
– Dacă pui un copil într-o cofetărie aflată în vârful unei prăpăstii şi deschizi toate uşile, nu va fi nici un pericol ca el să iasă şi să moară, deoarece atenţia lui va fi concentrată asupra dulciurilor. La fel este cu mintea. Ea e ataşată de ceea ce îi este cel mai plăcut. Din acest motiv trebuie să exersăm duhovniceşte cu minţile noastre.

Un părinte spunea:
– Văd că tineretul de astăzi face atâtea păcate numai pentru plăcere. Dar ei ar putea să culeagă mai multă plăcere dintr-o viaţă duhovnicească. Unul dintre ei ar putea să spună: «Îmi vorbeşti despre Rai şi aşa mai departe! De unde ştim noi dacă este sau nu? Chiar în această viaţă pot să trăiesc o bucurie şi o plăcere mare, nu numai pentru un minut sau zece, ci pentru zece zile sau un an. Mă face să mă simt atât de bine şi mă întreb dacă ar fi posibil să existe o plăcere mai mare în Rai, decât cea pe care o simt acum». Este la fel ca şi cu copiii care au trăit în timpul foametei, sub ocupaţia germană. De fiecare dată când găseau ceva aruncat de soldaţi, chiar când era stricat, când mâncau, ei credeau că e delicios!

În Sfântul Munte era un diacon rus numit Macarie, pictor, şi care era un călugăr model de ascultare. El a ajuns la o asemenea treaptă a virtuţii, încât îşi acoperea capul cu o cutie neagră, ca să-şi păstreze mintea unită cu Dumnezeu.

Un călugăr bătrân de la Sfânta Ana ne spunea:
„Pe părinţii care s-au nevoit în peşterile din regiunea de deasupra schitului, unde părintele Damaschin a trăit experienţa gustului dulce al vedeniilor înalte şi a rugăciunii minţii, eu i-am vizitat în tinereţe, urcând stâncile abrupte unde se vedeau trepieduri pe care-şi puneau cărţile pentru citit. Acolo era cu adevărat un loc unde puteai să observi şi să înveţi multe despre monahism.
Aceşti părinţi erau ascultători, fără voinţă proprie şi învăţau cum să evite capcanele celui rău. În timpul rugăciunilor de noapte, ei se înălţau cu duhul, experimentând dulceaţa ce vine din repetarea numelui Domnului Iisus Hristos, iar şi iar şi iar. Unii dintre ei se hrăneau cu ghindă şi, ajungând la mari înălţimi de nepătimire, se ascundeau de părinţii din schitul de jos. Acestor plăcuţi ai Săi, Dumnezeu le-a dăruit sfinţenie, pentru că au făcut voia Sa. De atunci, locul unde au trăit ei a fost numit loc sfânt.
Mulţi oameni mireni se plâng că în timpul sfintelor slujbe mintea lor hoinăreşte prin tot locul. Aceşti oameni trebuie să înveţe din următoarele:
De fiecare dată când oamenii călătoresc cu vaporul, mai ales pe mări agitate, se gândesc ei la altceva decât la persoanele pe care le iubesc? Când sunt în biserică, ar trebui să-şi aţintească atenţia interioară, pe care o au asupra persoanelor şi lucrurilor când călătoresc pe mare, asupra înfricoşătoarei Taine care are loc în Biserică, unde Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Se jertfeşte. Creştinii ar trebui să se dedice total acestei Sfinte Taine. Creştinul, şi mai ales călugărul, trebuie să fie unit cu Preasfântul Dumnezeu, deoarece atunci când sufletul se desparte de trup, va vedea îngeri ţinând vase cu flori înmiresmate pe care ni le-am închipuit întotdeauna că sunt în rai, flori de care numai cei uniţi cu Sfânta Treime din această viaţă se vor bucura. Cei a căror minte a fost umplută cu gânduri nefolositoare în timpul Sfintei Liturghii vor vedea acele vase înmiresmate, dar diavolii cei răi şi invidioşi nu-i vor lăsa să se bucure de ele.
Ei vor spune îngerilor: «Acele suflete care în timpul Sfintelor Taine au fost tulburate şi minţile lor s-au îngrijit de plăcerile lumeşti, de vreme ce ele nu s-au luptat să-L păstreze pe Dumnezeu în minţile lor şi n-au gustat plăcerea duhovnicească cât timp au fost în trup şi nu s-au căit până la sfârşitul vieţii pământeşti nu au dreptul să se bucure de miresmele prezenţei veşnice a lui Dumnezeu».
Aceste sărmane suflete vor vedea de la distanţă ce au pierdut din cauza neascultării de Dumnezeu şi a poruncilor Lui divine şi vor spune mereu: «Vai nouă, că am fost nepăsători şi am pierdut veşnica bucurie!».
Şi Sfântul Teodor Studitul spune că: «Neţinând voturile făcute, când se primeşte schima îngerească, şi fiind învinse de mândria lumii acesteia, sufletele vor spune: Suntem pierdute!»“.

Odată, în Mănăstirea Iviru, un preot slujitor tămâia în faţa unor călugări din conducerea mănăstirii. El a trecut pe lângă unul dintre ei fără să-l tămâieze. După Liturghie, preotul a fost chemat să explice. El a spus că nu a văzut pe nimeni când a trecut prin acel loc; era gol. Mai–marele l-a chemat pe acel călugăr şi i-a spus ce s-a întâmplat, adăugând:
– Părinte, fii atent, pentru că preotul slujitor, care e un om simplu, ne-a spus exact ce a văzut.
Iar călugărul, cu regret, a răspuns:
– Preotul slujitor are dreptate. Eram în acel loc numai cu trupul. Mintea mea era în altă parte, gândindu-se la metocul nostru de afară, din lume.

Un pustnic spunea:
– Monahule, ai grijă! Chiar dacă ai linişte, nu-i da voie minţii tale să lenevească. Gândeşte-te la albină şi cum se aseamănă ea cu inima, care întotdeauna pofteşte felurite flori, care sunt felurite virtuţi. Încrezându-te în dragostea lui Dumnezeu, ţine-ţi mintea în inima ta – care are ca simbol stupul. Sfântul Nicodim spunea că fiecare dintre sfinţii părinţi au avut inima ca un stup, de unde-şi hrăneau necontenit mintea cu dulceaţa rugăciunii neîncetate. Şi rugăciunea, ca regina albinelor, atacă şi ucide trântorii, care sunt patimile ce ne tulbură.
Sunt cuvinte atât de înţelepte scrise ucenicului său de un bătrân, atlet experimentat din Athos.

Cu mulţi ani în urmă, ieromonahul Matei trăia într-o cameră mică, unde se ruga neîncetat, lângă locul unde sunt păstrate oasele părinţilor decedaţi de la Schitul Sfânta Ana. Într-o zi, a auzit un zgomot în gropniţă. El a deschis uşa şi a văzut nişte tineri frumoşi, care cărau de acolo oase şi le duceau în altă parte. Alţii aduceau oase şi le puneau în osuar. Părintele Matei se întreba mirat, dar mirarea lui a fost rezolvată de unul dintre acei tineri încântători:
– De ce eşti uimit, părinte Matei? a întrebat el. Suntem îngerii lui Dumnezeu, şi Maica Domnului ne-a poruncit să facem ceea ce vezi.
Apoi a continuat:
– Noi mutăm aici oasele acelor oameni a căror minţi au fost permanent la Muntele Athos şi dorinţa lor a fost ca să-şi sfârşească zilele aici, dar nu s-a întâmplat aşa. Noi aşezăm oasele lor aici, ca să învie în acest loc la a doua venire a lui Hristos. Iar celelalte oase, pe care vezi că le mutăm de aici în lume, sunt oasele călugărilor care au fost numai cu trupul aici, iar cu mintea lor în lume. Ei au dorit să fie în legătură cu rudele şi cu ceilalţi oameni din lume. În ziua Judecăţii ei nu vor învia pe Sfântul Munte, ci în lume.

Bătrânul isihast Iosif sculpta cruci. Era ascultarea sa. El nu punea prea multe modele pe ele. Când a fost întrebat odată despre simplitatea lucrului mâinilor sale, el a răspuns:
– Singurul motiv pentru care fac acest lucru simplu e să fac rost de ceea ce e nevoie pentru viaţă. Dacă ar trebui să fac un lucru mai complicat, ar trebui să petrec mai mult timp pentru aceasta. Un desen mai amănunţit i-ar putea face pe oameni interesaţi de acest produs, iar aceasta ar fi stânjenitor pentru isihie. Toate aceste lucruri sunt periculoase şi fac mintea să hoinărească şi să se depărteze de permanenta aducere aminte a lui Dumnezeu. Când pentru un monah un lucru împiedică aducerea aminte a lui Dumnezeu, ar trebui să nu mai continue ceea ce face, pentru că această piedică înseamnă că eforturile sale monahale merg pe un drum greşit. Hristos situează aceste griji alături de beţie şi desfrâu. Imaginează-ţi aceasta! Gândeşte-te că după ce te-ai înfometat prin post, ca să spunem aşa, poţi cădea din viaţa duhovnicească şi să fii ca cel ce-şi risipeşte viaţa în beţie. Pentru că toate aceste trei lucruri (beţia, desfrâul şi gândul la lucrurile lumeşti) fac inima grea şi nesimţitoare, adică o slăbesc.
Cuvintele lui ne amintesc de vechii părinţi ai pustiului care făceau lucruri simple şi ieftine şi care necesitau foarte puţin timp.

Un mare ascet contemporan, care din motive medicale a trebuit să iasă în lume pentru câteva zile, mi-a spus:
– Când m-am întors la Sfântul Munte, a trebuit să treacă o lună ca să-mi pot aduna mintea din împrăştiere în timpul rugăciunii!

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XXVI: Despre smerenie şi lacrimi [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Cuviosul şi vrednicul de pomenire egumenul de la Dionisiu, arhimandritul Gavriil, obişnuia să spună că monahul Gherontie, care era tipicar* la Sfântul Pantelimon, petrecea cea mai mare parte din zi şi din noapte în biserică, având smerenia ca însoţitor permanent. Tot timpul liber şi-l petrecea în naosul bisericii, folosindu-şi mâna stângă pentru şiragul de metanii, iar mâna dreaptă ca să-şi şteargă lacrimile ce-i curgeau pe faţă. Pentru aceasta folosea o cârpă pe care o spăla în mare.
El era originar din Kidonia, Asia Mică, unde a ucis un turc ce ataca o tânără creştină. Nimeni nu ştia dacă el a intenţionat sau nu să-l ucidă pe acela în timp ce se lupta cu el. De la acea întâmplare, monahul Gherontie a trăit într-o mănăstire rusească, în linişte şi pace, mai inofensiv decât un miel.
În 1922, în Vinerea din a cincea săptămână a Postului Mare, începătorul Dionisie (care avea să devină egumenul Gavriil) a fost în biserica Russikon în timpul ceasurilor de la Canonul cel Mare, care avea loc acolo ca o priveghere. Acea slujbă mistagogică a rămas de neuitat în inima lui. El spune că l-a văzut «ca într-o vedenie» pe cuviosul părinte Gherontie ştergându-şi lacrimile în timp ce cânta «De unde să încep să-mi plâng faptele vieţii mele păcătoase?». Şi când a cântat ultima laudă a Născătoarei, inima lui era într-o pocăinţă atât de adâncă, încât, ridicându-şi mâinile spre sfânta ei faţă, cu ochii plini de lacrimi şi cu familiaritatea unui fiu, el a cântat: «Preasfântă, nădejdea tuturor celor ce se roagă ţie cu multă dragoste, ridică de la mine greul jug al păcatelor».
Când acest vrednic de aducere-aminte părinte a început să citească viaţa Sfintei Maria Egipteanca, a continuat egumenul Gavriil, era o imagine unică şi de neuitat a cincizeci sau mai mulţi monahi, care vorbeau ruseşte, adunaţi strâns în jurul analogului tipicarului, unii dintre ei în genunchi, alţii, foarte bătrâni, şezând pe podea cu picioarele încrucişate şi care ascultau fără să clipească din ochi, concentraţi la buzele tipicarului; eu, neînţelegând mai mult, dar fiind captivat de umilinţa cititorului şi de felul minunat de a citi. Continuând să citească cu o emoţie neîntrecută, căldura din vocea sa a crescut, iar căinţa sa interioară, la emoţionantul moment al dialogului dintre părintele Zosima şi Sfânta Maria, când el a întrebat-o: «Spune-mi, femeie sfântă a lui Dumnezeu…» şi ea i-a răspuns «Avva Zosima…», blândul părinte nu a mai putut să-şi controleze emoţia. El a izbucnit în lacrimi şi suspine nestăpânite, răspândind astfel emoţia la întreaga adunare.
* Tipicar (τυπικάρης) este cel ce se îngrijeşte de ordinea Sfintelor Slujbe.

«Tu ai cultivat cu revărsarea lacrimilor tale pustiul sterp al Sfântului Vasile şi al Muntelui Carmel, devenind luminătorul nostru, părinte Gherasim».
Într-adevăr, bătrânul isihast Gherasim a devenit un truditor campion al lacrimilor şi un transmiţător al luminii prin rugăciunea minţii. Timp de şaptesprezece ani el s-a nevoit pe muntele Carmel al profetului Ilie, în vestul Kerasiei, mai jos de vârful Muntelui Athos. A dus o viaţă eroică, deoarece a luptat permanent împotriva naturii – vânt, tunet, fulger, ploaie, zăpadă – şi împotriva vicleniei demonilor. El a adormit în Domnul la vârsta de 90 de ani.

Un bătrân spunea:
– Inima se curăţă pe ea însăşi cu un suspin, ca răspuns la harul lui Dumnezeu. Ar trebui să ne spălăm sufletul în lacrimi, dar un suspin adânc, dureros, e egal cu două coşuri de lacrimi.

Erau monahi care aprindeau candelele cu ulei în Schitul Sfânta Ana şi în chinovie, care, în timpul sfintei ascultări, în faţa sfintelor icoane, aveau ochii plini de lacrimi.

A venit la Muntele Sfânt din Cipru. Era cunoscut pentru mintea sa curată şi inima sa smerită. El a fost dăruit cu rugăciuni pline de lacrimi şi o viaţă isihastă. Lăsa mâncarea pentru a se retrage în chilie ca să plângă.
Aşa era părintele Dionisie de la Sfânta Ana.

Ochii pustnicului rus Tihon erau întotdeauna plini de lacrimi. El se ştergea permanent cu o batistă udă pe care o purta totdeauna în mână. Epitrahilul său era ud de lacrimi, iar crucea cu care binecuvânta era tocită. El spunea adesea că trebuie să spălăm picioarele lui Iisus cu lacrimile noastre în toate zilele vieţii şi să I le ştergem cu părul nostru, în timp ce facem plecăciuni în faţa Lui. În chilia lui, crucea de lemn, înaintea căreia se ruga, era udă de lacrimi.

Părintele Daniil Isihastul, care a trăit în peştera Sfântului Petru, a oficiat zilnic Liturghia, timp de 60 de ani, slujind Liturghia Sfântului Vasile, ca să trăiască slujba mai intens. El avea asemenea smerenie, încât nu spunea «Pentru rugăciunile…» dacă pământul nu se făcea noroi din lacrimile sale. Imediat după aceea, el se retrăgea în singurătate, timp de o oră, ca să nu-şi piardă smerenia.

Cu o constituţie puternică şi numit «Postitorul», ascetul Andrei de la Sfânta Ana era originar din Epir. El era robust şi rezistent. Plin de dragoste, el dorea întotdeauna să-i ajute şi să-i aline pe cei ce urcau dealul, purtând o povară grea de pe ţărm până la biserica mănăstirii. Nu avea şcoală, dar avea înţelepciunea lui Dumnezeu, pentru că era binecuvântat cu darul rugăciunii curate şi neîntrerupte. El se ruga mereu la Maica Domnului, vărsând râuri de lacrimi de pocăinţă, pline de dragoste cerească.

Un frate l-a întrebat pe un părinte cu barba albă, care-şi petrecuse mulţi ani în asceză grea:
– Câţi ani ai părinte?
– Nu se numără anii după trecerea timpului, ci după gândurile curate şi viaţă curată.
Şi, mişcat în inima sa, a continuat, plângând:
– Fiul meu, pe măsură ce trec anii, creşte şi sărăcia mea duhovnicească.

Bătrânul orb Gherontie a trăit un timp în peştera Sfântului Simeon. El a fost binecuvântat cu darul rugăciunii neîncetate a minţii şi cu o întristare veselă. El se ducea mereu într-o chilie ca să plângă. Cu cât se ruga mai mult, cu atât plângea mai mult.

Sfatul ascetului rus Tihon era:
– Fiul meu, trebuie să-I speli picioarele lui Iisus cu lacrimile tale, iar El se va întoarce şi va curăţi păcatele tale.

De fiecare dată când părintele Kodrat arăta pelerinilor sfintele moaşte, mai ales coiful Sfântului Mercurie, povestind martiriului lui, ochii săi se umpleau de lacrimi. În timpul Sfintei Liturghii el plângea adesea, mai ales la «Vohod», când cânta: «Pomeneşte-ne pe noi, Doamne, întru împărăţia Ta».

Un bătrân spunea:
– Când cineva are darul lacrimilor, mai întâi lacrimile sunt mângâiere dumnezeiască. Aceasta este prima treaptă a lacrimilor. A doua treaptă e aceea a preamăririi, care este diferită de prima. Lacrimile care curg prima dată slăbesc trupul; cele de mai târziu umplu sufletul de bucurie şi laudă… Atunci se cunoaşte diferenţa.

– Părinte Filaret, de ce când noi cântăm, dumneata plângi? Te-am urmărit de câtva timp. Spune-ne, de ce? a fost întrebat ascetul Karuliot de părintele Daniil al Daniileilor şi Toma al Tomadeilor.
Bătrânul părinte a răspuns:
– Părinte Daniil, când vă ascult cântările, câteodată sufletul meu se înalţă. Simt că ascult îngerii şi mintea mea e în cer, iar ochii îmi sunt plini de lacrimi. Alteori plâng deoarece nu pot să cânt cu voi şi să laud numele lui Dumnezeu. Mă gândesc la păcătoşenia mea şi mă întreb dacă voi fi cu îngerii în cer, sau voi fi despărţit de ei pentru totdeauna? Aceste gânduri îmi împovărează inima şi eu laud, Îi mulţumesc şi mă rog Domnului nostru.

L-am întâlnit pe vrednicul de pomenire Nifon Konstamonitul, care a adormit în Domnul în al optzecilea an al vieţii sale. El era responsabil pentru patru sau cinci ascultări în chinovie şi niciodată nu se plângea. Nu era nelinişte, supărare sau mânie în acest om. El era mereu râvnitor, blând, vesel, serios, tăcut, neobosit, iubitor şi plăcut tuturor. El n-a dezamăgit niciodată pe nimeni. Iubind şi iubit de toţi, el avea, printre multele sale daruri, darul pocăinţei şi al lacrimilor. Ochii săi erau mereu plini de lacrimi.

Era un ascet în Karulia care plângea în chilia sa în fiecare noapte.

Odată, Sfântul Siluan a întâlnit un ascet care avea darul pocăinţei şi vărsa multe lacrimi în fiecare zi, când se gândea la patima şi răstignirea Domnului.
– E bine să ne rugăm pentru morţi? l-a întrebat sfântul pe el.
El a oftat şi a răspuns:
– Dacă aş putea să-i scot pe toţi din iad! Atunci aş fi foarte fericit.
El a făcut o mişcare ca şi cum ar aduna grâu şi a început să plângă.

Odată, vrednicul de pomenire părinte al meu mi-a spus următoarele:
– Când eram monah începător aveam nevoie să fiu ajutat zilnic. Chilia mea era lângă a stareţului meu. Seara, deseori el citea după Pavecerniţă. De fiecare dată când găsea un text folositor, mi-l citea şi mie. Îmi amintesc că, odată, când m-a chemat în chilia sa, l-am găsit adâncit în lectură. Am aşteptat în picioare un timp, până mi-a făcut semn să mă aşez. Apoi mi-a citit un frumos text din viaţa Sfântului Andrei, nebunul pentru Hristos. În acel text sfântul descria cum a văzut vedenia raiului, într-o noapte de iarnă, când era acoperit de zăpadă, îngheţat trupeşte. El a fost luat cu sufletul din lumea aceasta în tărâmul luminii. În acel text, Sfântul Andrei încerca să descrie prin cuvinte omeneşti ceea ce e de nedescris, folosind imagini din lumea aceasta, ca să descrie viaţa ce va să vină.
Părintele meu a fost atât de mişcat de acea descriere, că pentru moment a întrerupt cititul, a închis cartea şi a rămas tăcut, ştergându-şi lacrimile. El mi-a spus: «Gândeşte-te, fiul meu, ce lucruri ne sunt pregătite! Lucruri pe care ochiul omenesc nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi inima nu le-a simţit!».

Adesea Sfântul Siluan se ruga astfel:
– Doamne, dă-mi lacrimi ca inima mea să plângă cu dragoste pentru fratele meu!

Odată, părintele meu l-a vizitat pe părintele Teodor, fratele lui Ierotei din Kafsokalivia (într-un timp părintele Teodor a fost egumen la Grigoriu şi eu îl întâlneam. El era apropiat, prietenos; un părinte binecuvântat).
– Chilia ta este ascetică şi te înalţă, i-a spus părintele meu.
– În această chilie, fiul meu, mulţi călugări sfinţi au trăit în asceză. Acum trăieşte în ea un păcătos neglijent. Ce voi spune la judecata viitoare? şi a început să plângă şi să suspine.

Un părinte spunea:
– Lacrimile unui călugăr amestecate cu sudoarea lui pot curăţi sufletul.

Când inima cuiva e plină de dragoste, credinţă şi pocăinţă, după ce rugăciunea lui Iisus e desăvârşită pe şiragul de metanii, vor urma lacrimi de pocăinţă. Aceasta am trăit-o chiar eu. Odată mă rugam ca un începător, folosind şiragul de metanii, iar sufletul meu a fost aşa de mişcat, că n-am mai putut rosti rugăciunea.

Era un părinte numit Evghenie a cărui stare de pocăinţă era frecventă. El a început asceza în Schitul Vatoped, iar mai târziu a venit chiar la sfânta mănăstire.
– Eu plâng ca fiul risipitor: «Părinte, am păcătuit», şi-mi bat pieptul meu, ca Domnul să aibă milă de mine şi să mă îmbrace în veşmintele de la început! spunea mereu când plângea.

Cu câţiva ani în urmă l-am întâlnit pe cel mai simplu monah, Cosma, în Sfânta Mănăstire Grigoriu, care a trăit în viaţa de chinovie timp de 60 de ani, plin de credinţă, luptă şi pocăinţă. El mi-a spus:
– Evanghelia e Însuşi Hristos. În ea este toată puterea. Diavolului îi este frică de ea (Bătrânul o citea tot timpul şi o purta la piept legată într-un săculeţ). În ultimul timp diavolul mă tulbură mult. Mă îndeamnă să mă arunc în prăpastie; îmi spune să arunc Sfânta Evanghelie; el face zgomote în jurul meu. Nu-i aşa că e nebun satana? Hristos va arăta martiri până când numărul celor împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, ce au să fie ucişi, se va împlini (Apocalipsa 6, 11).
Din Noul Testament îl citesc mai ales pe Sfântul Ioan Teologul. Odată, în timpul Vecerniei, doar pentru un scurt timp, am adormit. M-am trezit pe o câmpie ce semăna cu marea. Acolo erau buchete de flori cu un miros îmbătător. Din cauza mirosului puternic am căzut jos, iar îngerii lui Dumnezeu, ca nişte copii mici, au alergat ca să mă ridice… «Hai să mergem şi să-L lăudăm pe Domnul», au spus ei, şi m-au condus într-o biserică uriaşă. Era aşa de încântătoare şi strălucea cu o lumină orbitoare, încât n-am mai putut îndura şi am căzut jos…
Pe măsură ce această povestire se desfăşura, ea era întreruptă frecvent de suspine de bucurie şi lacrimi de pocăinţă.

În 1970, vrednicul de pomenire părintele meu şi cu mine am vizitat Sfânta Mănăstire a Sfântului Pavel. În infirmeria mănăstirii era un călugăr foarte bătrân.
– Am citit multe din cărţile bibliotecii noastre, a spus el.
– Acum ce aştepţi, părinte? La ce te gândeşti? l-am întrebat noi.
– Eu contemplu iubirea lui Dumnezeu, cum a binevoit să devină Om pentru mântuirea noastră! a răspuns întru-un mod sincer şi a început să plângă.

Un părinte spunea:
– Primele lacrimi, de pocăinţă, sunt obositoare. Cele ce urmează sunt ale vederii. Lacrimile dragostei divine nu sunt niciodată obositoare. Ele îţi umplu inima de bucurie.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XIX: Despre recunoştinţă şi despre gândurile bune [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Un părinte cu discernământ şi îndrumător a spus:
Odată, o cunoştinţă a venit să mă vadă, fiind într-o stare mizerabilă. El îşi construia o casă într-un loc foarte liniştit din oraş. În curând, nişte oameni au deschis un garaj lângă casa lui. Apoi, mai în jos, a fost construită o autostradă. Vis-a-vis s-a deschis un club de noapte. În curând omul nu a mai putut să doarmă deloc.
– Ce pot să fac, părinte? m-a întrebat. Să-mi construiesc altă casă? Cum aş putea?
El avea cinci copii. Nu e uşor să construieşti altă casă.
– Ce să facem? Nu mai e odihnă pentru noi acolo.
Astfel era problema lor, încât toată familia lua calmante.
– Ascultă, binecuvântate, am spus eu. Tu nu te confrunţi duhovniceşte cu problema. Să presupunem că acolo a început un război şi eu ţi-am spus că, dacă stai în acea casă îţi voi garanta că nu ţi se va întâmpla nimic; dacă ai vrea să ieşi afară, nimeni nu te va deranja şi nici măcar o bombă nu va cădea pe casa ta. Ce-ai spune? Probabil că aceasta ar fi cea mai mare binecuvântare în asemenea situaţie. Şi ai spune: «Ce binecuvântare este aceasta, Domnul meu! Lumea întreagă este distrusă şi mie mi se garantează viaţa!». Cu siguranţă că ai considera aceasta ca o mare binecuvântare. Acum să ai alt gând bun, de această dată despre situaţia curentă şi să spui: «Mulţumesc lui Dumnezeu! Cel puţin nu sunt tancuri blindate care să meargă pe aici… vedem numai nişte maşini… nu convoaie blindate. Unii oameni merg ca să aibă grijă de afacerile lor. Nu este război! Ce binecuvântare! Mulţumesc lui Dumnezeu!». Să dai mereu mulţumire. Pentru că dacă nu gândim pozitiv şi nu avem pace înăuntru nostru, nu trebuie să ne păcălim că dacă mergem într-un loc liniştit, vom avea atunci pace. Chiar şi acolo ispitele se vor aduna în jurul nostru ca şacalii, ca să urle noaptea. De fapt, şacali adevăraţi ar putea să se adune. De ce? Pentru că întotdeauna vom avea ispite. În timpul zilei, de exemplu, dacă în locul nostru liniştit avem un copac, se vor aduna greierii. Atunci aceste ispite ne vor înşela ca să folosim un băţ, pentru a împrăştia insectele, sau pietre, pentru a îndepărta şacalii! Trebuie să înfruntăm întotdeauna orice situaţie cu gânduri bune!

Un părinte spunea:
Odată eram într-un autobuz. Ce situaţie! Cineva i-a cerut şoferului să dea mai încet radioul. «Avem un preot printre noi», a spus el, fiindcă mă observase. Şoferul l-a dat mai tare. Eu spuneam rugăciunea lui Iisus. Persoana care vorbise a vrut să mă ajute, dar i-am spus: «Nu mă deranjează», fiindcă mă gândeam: dacă, Doamne fereşte, ar fi fost un accident şi s-ar fi scos oamenii din autobuz – unul cu piciorul rupt, altul rănit la cap, altul plângând, şi poate chiar un copil mic rănit –, cum aş fi putut să îndur o asemenea imagine? «Mulţumesc lui Dumnezeu, mi-am spus, toţi de aici sunt bine şi pot chiar să cânte!».
Astfel zgomotul de acolo a devenit tonul de bază pentru rugăciunea mea. Ei se comportau cum doreau, iar eu mă simţeam bine.
Nu este o altă cale de a înfrunta toate situaţiile decât o atitudine pozitivă, încercând să te pui în locul celeilalte persoane. De altfel, noi încercăm adesea să avem felul nostru de a fi şi lumea devine o casă de nebuni.
Când o persoană se pune în locul alteia, lucrurile revin la ordine. Ia de exemplu o femeie bătrână şi nora sa. Cea mai tânără ar trebui să se pună în locul celei bătrâne şi să spună: «Cum aş vrea eu să fiu tratată? Când o să fiu bătrână, pisăloagă, aş vrea eu ca nepoţii mei să râdă de mine? Şi nora mea să mă certe? Mi-ar place aceasta? Deci cum ar trebui să mă comport cu soacră-mea?».
De asemenea, ar trebui să ştii că dacă cineva nu se comportă duhovniceşte, atunci legile duhovniceşti intră în vigoare şi acela va trebui să plătească pentru toate. Dumnezeu îngăduie aceasta datorită dragostei Lui, ca noi să plătim pentru toate în această viaţă!

Un ascet spunea:
Să ai încredere în Dumnezeu şi în părinţii tăi duhovniceşti. Fii ascultător când îţi vor cere să faci aceasta sau cealaltă şi vei fi liniştit. În timpul cât te-ai încrezut în tine ce ai câştigat? Încrederea în sine e un mare obstacol pentru harul divin.
Să nu ai încredere în raţiunea ta. Să ai gânduri smerite şi Dumnezeu, pentru smerenia ta, te va ocroti şi vei trăi bucuria şi pacea Lui. Progresul nostru duhovnicesc depinde de noi. Dacă nu facem lucrurile bune, nici marele Antonie, nici marele Varsanufie nu ne pot mântui. Dumnezeu e obligat faţă de noi când ne încredem deplin în El.
Oricine are gânduri bune e sănătos duhovniceşte.
În timpul ocupaţiei germane, copiii mici din sate trăiau cu turtă de mălai şi obrajii lor erau trandafirii, pentru că indiferent ce mâncau, totul era asimilat în sânge. Din contră, copiii oamenilor bogaţi, chiar dacă mâncau pâine bună cu unt şi marmeladă, erau palizi şi bolnavi. La fel este şi cu lucrurile duhovniceşti. Dacă gândim smerit şi curat, fără răutate, atunci vom fi sănătoşi duhovniceşte.

Un părinte spunea:
Hai să construim o fabrică de gânduri bune. Dacă o fabrică produce gloanţe şi o aprovizionăm cu fier, va face gloanţe. Dacă o fabrică face potire şi o aprovizionăm cu aur, va produce potire din aur. Dacă o aprovizionăm cu fier, va face potire din fier. Ce gânduri vom pune în minte, aceea vom obţine.

Un părinte spunea:
Durerile, necazurile, curăţă şi lustruiesc omul. Nu e nimic mai mare decât aceasta, nici chiar rugăciunea lui Iisus nu e mai mare.
Părintele Tihon spunea că rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi» valorează o sută de drahme, dar «Slavă lui Dumnezeu» valorează o mie.
Prin aceasta a vrut să spună că lauda adusă lui Dumnezeu e mai valoroasă decât orice altceva, pentru că, de multe ori, oamenii spun Rugăciunea lui Iisus când au nevoie de ceva; dar când cineva, fiind în suferinţă, Îl slăveşte pe Dumnezeu, aceasta este o nevoinţă.

Un ascet aghiorit, care Îl slăvea neîncetat pe Dumnezeu, spunea:
– Noi toţi suntem păcătoşi. Ar trebui să ne înfruntăm păcătoşenia. Ar trebui să ne gândim: Ce a făcut Dumnezeu pentru noi? Şi ce facem noi pentru Dumnezeu? Gândind astfel, se va sparge chiar o inimă de granit. Gândeşte-te numai: Dumnezeu m-ar fi putut face un catâr şi aş fi fost încărcat cu 150 kg de lemne de către cineva fără judecată, şi aş fi fost lovit peste cap de către săteni. Şi mi-aş fi sfârşit zilele căzând într-un şanţ, şi aş fi fost mâncat de câini, iar trecătorii şi-ar fi ţinut nasurile din cauza mirosului urât pe care l-ar fi împrăştiat stârvul meu. I-am mulţumit eu lui Dumnezeu pentru ceea ce sunt? Nu, nu i-am mulţumit.
M-ar fi putut face şarpe sau scorpion. Dar Dumnezeu, din marea Sa iubire, m-a făcut om. S-a jertfit pe Sine pentru mine. Cu numai un strop din Sângele dumnezeiesc a curăţit întregul neam omenesc.

Tot el a mai spus:
– Un învăţător avea cinci sau şase copii. Nu avea încă 50 de ani. Una din fiicele lui avea ceva la unul din ochi. Au operat-o şi i-au găsit tumoare şi au fost nevoiţi să-i scoată ochiul! Toţi copiii de la şcoală râdeau de sărmana fetiţă. «Cum putea fi mângâiat acest copil?», m-am gândit eu. De vreme ce are numai 12 ani, ea ar fi capabilă să înţeleagă numai unele lucruri. Dar acest copil ştia despre ce mângâiere era vorba. Aşa că i-am spus învăţătorului, tatălui ei:
– Dacă aceste suflete suferinde şi-ar înfrunta suferinţa cu măcar o singură doxologie, ele se vor alătura lui Pafnutie, mărturisitorul credinţei noastre, al cărui ochi a fost scos pentru dragostea lui Hristos.
Învăţătorul a înţeles aceasta şi a fost foarte fericit. Nu era o mângâiere falsă. Este un fapt. Şi-a dat seama că nu era o nedreptate. Dumnezeu nu e nedrept. Cine nu acceptă aceasta, ar putea spune: «Ce a făcut acest copil ca să merite o tumoare la ochi? Au operat-o şi copilul creşte cu un handicap».
Dar eu cred – şi mi-ar fi imposibil să nu cred – că în ziua judecăţii acest copil, care a suferit atât de mult, va fi răsplătit de Dumnezeu.

Un părinte spunea:
– Trăieşte întotdeauna lăudându-L şi slăvindu-L pe Dumnezeu. Cel mai mare păcat e nerecunoştinţa. Cel mai mare păcătos e omul nerecunoscător.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XVI: Despre lucrarea Sfântului Har [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

 Odată am întrebat un părinte:
– Cum poate o persoană să primească harul divin?
– Nu se poate primi harul divin dacă nu înduri toate ispitele care vin, a răspuns el.
Şi apoi a adăugat:
– Cel mai mare obstacol care împiedică harul lui Dumnezeu este iubirea de sine. Când Dumnezeu găseşte inima golită de toate dorinţele, El o umple cu harul Său, ceea ce este imposibil de descris. Poate fi numai trăit în inimă. Dar chiar o clipă de gânduri păcătoase poate face ca acest har să se retragă.

Când atletul ascetismului, pustnicul Petru, care s-a nevoit în peştera Sfântului Petru Athonitul, a simţit în inima sa harul lui Dumnezeu, a exclamat: «Dumnezeu m-a lovit cu suliţa milei!».

Un bătrân spunea:
– Oamenii din ziua de astăzi nu au harul lui Dumnezeu. Şi dacă uneori au puţin har, ei îl îndepărtează. Atunci diavolii stau cu ei. Gândurile rele împiedică harul divin. Nici asceza nu-i aşa puternică ca gândurile bune. Gândurile bune vin numai la acei care văd totul cu ochi curaţi.

Un cuvios isihast contemporan îmi spunea:
– Nu mulţi oameni au har în zilele acestea. Adesea rămânem goi de harul lui Dumnezeu. Apoi, printr-o supărare sau o greutate, el vine din nou la noi.

Un părinte spunea:
– De multe ori nu ni se răspunde la rugăciuni din cauza noastră. Alteori, din cauza cuiva şi pentru un motiv diferit. De exemplu: cineva îmi cere să mă rog pentru o persoană bolnavă. Eu mă rog, şi să spunem că am destulă credinţă şi nu sunt egoist, dar Dumnezeu nu-mi răspunde la rugăciunea mea, deoarece cealaltă persoană nu e destul de smerită. Ea poate să creadă că Dumnezeu o va ajuta, dar ego-ul său îi stă în cale. Noi trebuie să avem încredere în Dumnezeu; noi trebuie să-L lăsăm să facă ce vrea El. Dacă mă rog corect, pot simţi îndepărtarea ispitei şi totul va merge bine. Ori de câte ori Dumnezeu ne lasă să trecem printr-o ispită, e spre folosul nostru şi noi n-ar trebui să-I cerem lui Dumnezeu să ne elibereze de acea greutate. Dacă acea supărare vine de la diavol, atunci Dumnezeu ne va ajuta imediat. De multe ori voia lui Dumnezeu nu ne este cunoscută.

Odată, un ascet a fost întrebat:
– De ce de multe ori când ne rugăm în biserică sau altundeva, în particular, nu simţim nimic?
El a răspuns:
– Sunt posibile mai multe motive. Câteodată, poţi simţi o adâncă pocăinţă sau poţi simţi că Dumnezeu ţi-a dat o dulce mângâiere, dar nu ca urmare a efortului tău. Apoi, deoarece nu înţelegi aceste lucruri, El le ia până când vei ajunge să înţelegi. Întotdeauna există un scop a acestor lucruri. În orice caz, nu vă străduiţi pentru darul lacrimilor, în timp ce vă rugaţi, sau pentru alt dar duhovnicesc sau pentru lucruri importante. Suferinţa tăcută dintr-o persoană pentru vreun păcat făcut în trecut e cel mai bun dar. Lacrimile forţate în timpul rugăciunii pot fi periculoase, deoarece ele pot crea iluzii despre starea duhovnicească. Lacrimile dau odihnă. Un oftat adânc, de multe ori poate valora – nu sunt sigur, aceasta este numai părerea mea, şi poate greşesc –, mai mult decât un coşuleţ cu lacrimi. N-ar trebui să cerem de la Dumnezeu darul lacrimilor; mai degrabă ar trebui să cerem de la El pocăinţă, mereu şi mereu. Avem nevoie de pocăinţă.

Cunoscutul părinte Lazăr Dionisiatul ne-a povestit următoarea întâmplare, care este o experienţă de-a sa proprie. Tocmai fusese călugărit şi, într-o zi, în timp ce citea Acatistul Sfântului Ioan Botezătorul, stând cu evlavie în faţa icoanei lui, a fost umplută inima lui cu asemenea har, că s-a simţit ridicat deasupra pământului, şi întregul lui trup l-a simţit umplut de o fericire de nedescris.
Altădată, în timp ce se ruga pentru o problemă foarte importantă înaintea aceleiaşi icoane a Înaintemergătorului, el l-a auzit pe Sfântul Ioan Botezătorul, spunându-i: «Du-te la Paraclisul Sfinţilor Doctori fără de arginţi şi fii isihast».
Părintele Lazăr cu adevărat se rugase pentru acest lucru, deoarece avea dorinţa de a se nevoi în afara mănăstirii, la o kathismă aflată în pădure.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XIII: Despre virtutea discernământului gândurilor şi a stărilor duhovniceşti [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Renumitul isihast şi duhovnic, părintele Grigorie, a locuit în Schitul Sfânta Ana Mică înaintea părintelui Sava. Era într-o neîncetată rugăciune şi tăcere. Vorbea numai când era necesar şi toţi se minunau de darul lui dumnezeiesc, al vorbirii inspirate. A devenit sprijinul şi întărirea călugărilor, al pustnicilor şi al pelerinilor.
Datorită discernământului acestui preaînţelept părinte duhovnicesc, căpitanul Giorgaki, şeful unei bande de tâlhari, a fost îndrumat spre pocăinţă. Pentru a ajunge la acest lucru, părintele a folosit o admirabilă stratagemă. A pretins că şi el fusese vinovat de multe crime, care erau chiar mai mari decât ale banditului. Prin acest şiretlic, el a câştigat încrederea cumplitului Giorgaki. Şi astfel l-a îmblânzit şi l-a adus aproape de o schimbare completă a inimii. De asemenea, i-a promis banditului că-l va împărtăşi în fiecare zi, cu o singură condiţie: să ţină post amândoi timp de 40 de zile. Giorgaki a fost de acord.
Totuşi, părintele Grigorie nu i-a dat Sfânta Împărtăşanie propriu-zisă, ci doar pâine şi vin obişnuit, până când nu au trecut cele 40 de zile de pocăinţă. Apoi l-a împărtăşit cu adevărat.

Părintele Gavriil, egumenul Mănăstirii Dionisiu, mi-a povestit următoarele:
– Cu peste 50 de ani în urmă, pe lângă Karyes (în Schitul Kutlumuş), a trăit un părinte duhovnic tare simplu şi cu puţină educaţie, dar cu mintea curăţită şi aplecată spre învăţătura lui Hristos. Ascultarea lui era să tricoteze ciorapi pentru paznicii civili ai Muntelui Athos şi pentru oamenii de la munte, din Rumeli şi Epir. Când venea la târgul de sâmbăta din Karyes să vândă produsele sale, stătea sub porticul cimitirului, lângă drum, ţinând în mâna dreaptă metaniile şi în stânga lucrurile de vânzare. Cu ochii plecaţi, el rostea neîncetat rugăciunea lui Iisus: «Doamne Iisuse, miluieşte-ne». Dacă cineva îl tachina, spunându-i: «Ridică ochii şi uită-te după cumpărători», el îi răspundea: «Cât timp mă văd ei pe mine, nu este necesar ca să mă uit eu după ei».
Acest om avea un astfel de discernământ, încât îşi dădea seama la spovedanie de problema majoră a persoanei care se spovedea şi apoi îl sfătuia pentru îndreptare.
Auzind despre el Patriarhul Ecumenic, Ioachim al III-lea, care în acel timp era în Muntele Athos, a venit la Karyes să-l întâlnească. El s-a apropiat de părinte şi l-a rugat ca după amiază să meargă împreună la chilie pentru a-l spovedi.
– Chilia mea este prea mică, Preasfinţia ta, pentru a primi un Patriarh, a răspuns părintele.
– Nu contează că e mică, a replicat Patriarhul.
– Dar e prea joasă pentru a intra în ea, Preasfinţia ta!
– Mă voi apleca să intru, a insistat marele Patriarh.
– Din nefericire, nu vă plecaţi! a spus părintele. Dacă aţi fi plecat capul, aţi fi putut fi Patriarh demult!
El se referea la faptul că Patriarhul a fost arogant şi a avut o atitudine care nu era dispusă să cedeze. De multe ori Patriarhul spunea despre acest incident:
– Cât timp voi trăi, nu voi uita discuţia cu acel părinte, un om simplu, dar de un mare discernământ.

La acelaşi părinte duhovnicesc a venit un părinte să se plângă de tânărul călugăr pe care-l avea sub ascultare care, deşi avea numai pravila şi totul era uşor pentru el, nefiind împovărat cu multă muncă, totuşi era copleşit de multe gânduri de nelinişte, fiind în pericol de a cădea pradă unei confuzii duhovniceşti din cauza deprimării. Părintele care era răspunzător pentru el a venit la părintele Gavriil, pentru a se sfătui cum să-l ajute pe tânăr.
– Căsătoreşte-l, i-a răspuns părintele Gavriil.
Auzind aceasta, părintele a rămas uimit şi s-a uitat la el cu mirare, necrezându-şi urechilor.
– Pune-l să muncească! i-a repetat bătrânul. Oamenii tineri pot fi smeriţi şi pot fi liniştiţi numai prin muncă regulată. Pentru un călugăr, rugăciunea singură, fără muncă, este la fel ca munca fără rugăciune. Căsătoreşte-l cu munca sa.

– Ori de câte ori apar ispite şi necazuri, apare şi cununa victoriei, spunea părintele Grigorie ieromonahului Ioachim Spetsieris. Şi apoi adăuga:
– Dacă s-ar găsi o mănăstire numai cu îngeri şi tu ai fi frate în acea mănăstire, tot n-ai fi mântuit, căci nimeni nu te-ar necăji şi ai duce o viaţă uşoară. Pentru această situaţie se potriveşte următorul verset: «Ţi-ai primit cele bune în viaţa ta»*
Odată, ieromonahul Ioachim Spetsieres i-a spus părintelui Grigorie:
– Părinte, pierd bătălia în lupta cu ispitele trupeşti. Nu mă pot odihni nici ziua, nici noaptea!
– Nu deznădăjdui. Acesta este semn că izbăvirea este aproape. Nu te teme, Hristosul nostru nu ne lasă să fim ispitiţi mai mult decât putem noi îndura.
Şi curând după ce l-a binecuvântat, a fost eliberat de ispită.
(*Acestea sunt cuvintele cu care Avraam se adresează omului bogat ajuns în iad, care se găsesc la Luca (16, 20–25).).

Un bătrân a spus că Hagi Gheorghe, care la rândul lui a fost la început frate, îi înţelegea pe călugării în ascultare. El era grijuliu în a-i ajuta să se îndrepte şi-i povăţuia cu mult discernământ.

Un pustnic a spus:
– Dacă-ţi plăteşti toate datoriile în această viaţă, poţi fi mântuit. Însă, dacă eşti lovit în cap de multe ori, vei primi chiar şi ceva în plus. Pentru oamenii care sunt bătuţi pe nedrept există o răsplată. Aceasta înseamnă că, de multe ori, Dumnezeu permite ca cei care duc o viaţă bună să fie greu loviţi. De ce este aşa? Lăsaţi-mă să vă dau un exemplu.
Există o familie fericită în care toţi sunt buni: tatăl, mama şi copiii. Ei se duc la biserică şi se împărtăşesc regulat. Deodată, un beţiv sau un nebun îl ucide pe tatăl cel bun, fără nici un motiv. Din această cauză, mulţi dintre cei care sunt depărtaţi de Dumnezeu vor spune: «Uitaţi-vă la el! Vedeţi? El mergea la biserică şi uite ce i s-a întâmplat!».
Câtă obrăznicie! Dumnezeu îngăduie suferinţa celor nevinovaţi pentru a da o a doua şansă celor nepocăiţi, astfel ca ei să poată fi aduşi pe calea pocăinţei, văzând suferinţa celui nevinovat, şi astfel să fie precum tâlharul cel bun care a fost răstignit pe cruce de-a dreapta lui Hristos.
Ce observăm la cei doi tâlhari între care a fost răstignit Hristos? Unul L-a defăimat pe Hristos, spunându-i:
– Dacă eşti Tu Hristosul, mântuieşte-Te pe Tine şi pe noi.
Dar celălalt, certându-l, i-a zis:
– Nu te temi tu de Dumnezeu, de vreme ce eşti în aceeaşi osândă? Noi, după dreptate primim ce ni se cuvine după faptele noastre, dar Acesta nici un rău n-a făcut (Luca 23, 39–41).
De aceea, Dumnezeu îngăduie ca unii oameni nevinovaţi să sufere, ca să fie spre folosul celor răzvrătiţi, chiar dacă cei care suferă sunt cu adevărat iubiţi de Dumnezeu. Cred că în Rai, Dumnezeu le va spune: «Iată, acest lăcaş este pentru tine, sau îţi poţi alege oricare îţi place!».
Înţelegeţi? Aşa este. Dacă cerem justificări pentru ce ni se întâmplă, putem pierde totul. Ne pierdem liniştea minţii şi răsplata.

Unul dintre părinţii cei mai luminaţi şi cu mult discernământ ai Muntelui Athos a fost părintele Daniil, care a construit pentru părinţii aghioriţi o sfântă sihăstrie în pustia Katunakiei. Acolo, călugării aflaţi sub ascultarea sa au fost numiţi după numele lui «Daniilei» – din cauza personalităţii deosebite şi harismatice a Bătrânului lor.
El a devenit vestit ca un înţelept îndrumător duhovnicesc a multor călugări vieţuitori în obşte, pustnici şi mireni, pentru virtuţile şi educaţia sa, provenite din experienţă. Inspirat de Duhul Sfânt, el era în special capabil să discearnă orice capcană întinsă din partea dreaptă* de către duhurile răutăţii, în războiul pornit de satana. Aceste ispite din partea dreaptă includ toate acţiunile unei persoane care arată virtuţi false, exagerări, înşelări, lucruri făcute fără binecuvântare, laudă de sine şi slavă deşartă. Toate aceste lucruri duc la o mândrie satanică.
Unul dintre aceşti fraţi, care a fost înşelat de satana, a fost părintele Damaschin Konstamonitul. El s-a gândit că ar putea deveni un zăvorât, ca unul dintre marii asceţi, dar fără să ceară binecuvântarea stareţului său. S-a hotărât să nu iasă deloc din mănăstire. Ieşea din chilia sa doar pentru a merge la biserică şi la trapeză şi îşi îndeplinea ascultările încredinţate lui. Şi-a petrecut 10 ani din viaţă gândind că era un zăvorât, dar plin cu o astfel de mândrie.
Între timp, datorită faptului că se credea atât de virtuos, mândria lui creştea împreună cu dispreţul pentru ceilalţi, cu clevetirea şi cu disputele şi certurile cu ceilalţi călugări. Datorită faptului că problema nu se îndrepta, stareţul a trimis după preacuviosul părinte Daniil, care a venit din toată inima, bucuros întotdeauna să ajute.
Părintele Daniil, cel plin de discernământ, l-a chemat la el pe înşelatul Damaschin şi, cu blândeţe, cum îi era caracteristic lui, a discutat cu el şi încetişor l-a făcut să-şi vină în fire şi l-a adus la pocăinţă. Părintele Daniil a folosit exemple din Vechiul şi Noul Testament, de la Moise, de la israeliţi şi de la Sfinţii Părinţi şi i-a spus:
– Frate, fii atent, de acum înainte să nu te mai încrezi în tine însuţi şi gândurilor tale, ci repetă acel înţelept cuvânt al Avvei Dorotei: «Blestemate fie gândurile tale şi cunoaşterea numai prin tine însuţi».
(*Ispite venind din partea dreaptă: este o expresie întâlnită în monahismul ortodox şi care se referă la toate încercările celui rău de a înşela pe cineva şi a-l face să creadă că are virtuţi pe care de fapt nu le are.)

Bătrânii de la Muntele Athos spun:
– Nu locul te mântuieşte, ci felul [în care vieţuieşti].

Un părinte spunea:
– Ar trebui să fim mai degrabă fericiţi decât trişti, când oamenii se poartă urât cu noi, pe nedrept. Nu trebuie să încercăm să fim crezuţi de oameni, chiar dacă noi avem dreptate. De vreme ce Dumnezeu e drept şi noi ne silim numai pentru viaţa care va veni, nu are nici un sens să încercăm ca să avem înţelegerea celorlalţi, sau să fim trataţi bine, sau să fim recunoscuţi pentru valoarea noastră şi să nu fim trataţi nedrept, şi aşa mai departe. Dacă noi vom urma acea cale în viaţă, ne vom da seama că drumul pe care mergem acum nu duce la Rai.

Un pustnic simplu şi neînvăţat mi-a spus:
– Cei care sunt prea deştepţi sunt repede prinşi în mreaja satanei, deoarece sunt plini de egoism, binecuvântatul meu părinte. Ei sunt precum crabii prinşi într-o plasă de pescuit.

Cu câtva timp în urmă am întâlnit un călugăr dintr-o mănăstire, care vorbea într-un mod minunat de expresiv. El vorbea despre frica de Dumnezeu, despre evlavie şi despre logica omenească. Niciodată până atunci în viaţa mea n-am întâlnit pe cineva care să se poată exprima atât de viu. Cuvintele lui erau ca un izvor de apă ţâşnitoare. Vorbirea lui era precisă, curată, fierbinte şi însoţită de gesturi spontane şi încântătoare. El spunea lucruri ca de exemplu:
– Cine este plin de respect are frică de Dumnezeu. Cel care are frică de Dumnezeu este şi smerit. Dumnezeu îi păzeşte pe cei smeriţi. Numai cel smerit are şi o gândire logică. Cel arogant nu poate gândi logic. Şi cel care nu are grijă de sufletul său, fie devine brutal şi se preface într-o fiară, fie se umple cu înşelarea de sine.

– Ce este monahismul?
– Muncă grea, a răspuns un părinte experimentat.
– Într-adevăr, a spus un ascet contemporan către un nou ostaş al lui Hristos. Dacă vrei să reuşeşti în chemarea monahală, îţi spun un singur lucru, fiul meu: Să fii sigur că iubeşti munca fizică.

Marele sihastru Hariton* duhovnicul, de fiecare dată când primea un oaspete, lucru pe care îl făcea cu multă dragoste şi bunătate, obişnuia să spună:
– În vremea aceea Hristos a început să lucreze şi să vorbească.
Părintele evita vorbăria nefolositoare şi cleveteala, privindu-le ca pricină a nenumărate boli.
(*Am scris o biografie a acestui minunat sihastru al Athosului)

Un cuvios călugăr de la Noul Schit spunea:
– La fiecare Paşti, când spunem «Hristos a Înviat», noi ne aducem aminte de strigarea îngerului în faţa mormântului gol al lui Hristos. Cei care părăsesc biserica imediat după ce s-a cântat «Hristos a Înviat» nu sunt creştini. Cei care rămân şi la Sfânta Liturghie sunt creştini.

Părintele Grigorie de la Schitul Xenofont, un călugăr care are peste 100 de ani, ne-a spus:
– Când eram călugări începători îl rugam pe părintele nostru duhovnic să ne citească o rugăciune în biserică, pentru patima noastră de a vorbi în deşert.

De asemenea, el a mai spus:
– Un călugăr fără o regulă de ascultare nu este călugăr.

– Călugării care trăiesc în viaţa idioritmică* nu pot fi corectaţi – obişnuia să spună cuviosul părinte Teofil Lavriotul, dorind să ne arate astfel toate neajunsurile unor astfel de mănăstiri.
(*În felul de vieţuire idioritmic, fiecare călugăr este de sine, având propriile reguli de muncă, post şi rugăciune şi nu este, de obicei, sub ascultarea unui Bătrân. Spre deosebire, în viaţa cenobitică, călugării urmăresc o regulă de viaţă comună şi toţi sunt îndrumaţi de acelaşi părinte duhovnic)

Minunatul călugăr Teofilact de la Kafsokalivia a spus unui tânăr începător:
– Dacă doreşti să devii un călugăr bun, aminteşte-ţi toată viaţa de acest lucru: Dă slavă lui Dumnezeu pentru că ai fost lipsit de toate bunurile personale la care te-ai fi putut aştepta. Foloseşte un pat de lemn pe care să dormi, iar de Paşti mănâncă o sardea şi câteva verdeţuri cu o lingură de ulei. Un călugăr nu are nici un drept în viaţa aceasta, astfel încât să poată fi liber. Pe câţi i-a distrus diavolul prin ispita de a avea cât mai multe bunuri personale!

Un bătrân a spus:
– Cu cât o persoană este mai înduhovnicită, cu atât mai puţine bunuri îşi doreşte în viaţă.

Am întrebat un părinte câţi ani a stat în Muntele Athos şi ne-a spus:
– Am fost aici mulţi ani, dar n-am sporit deloc. Şacalii care trăiesc în sălbăticie rămân întotdeauna şacali.

Un pustnic bătrân a spus:
– Un om cu frica lui Dumnezeu îi respectă pe toţi. Părintele meu se închina cu respect chiar şi celui mai nebăgat în seamă şi nevrednic om.

Un părinte a spus:
– Oamenii s-au îndepărtat de părinţii lor duhovnici şi s-au pierdut în gânduri şi tot felul de patimi, astfel că ei sfârşesc prin a se mărturisi unui psihiatru, care-i îndoapă cu pastile, pentru a uita de problemele lor. La scurt timp după asta, aceleaşi probleme ies din nou la suprafaţă şi totul se repetă. Dacă o persoană are grijă de starea sa interioară, poate dormi ca un bebeluş şi n-are nevoie de pastile şi nici de orice altceva.
– Vieţuirea în pustie nu rezolvă nimic de la sine, ci doar dacă eu, fiind în pustie, mi-am părăsit şi patimile. Sau, altfel spus, acel loc nu este un pustiu când îl adaptez după mine, în loc să mă adaptez eu pentru a trăi într-un loc pustiu.

Un bătrân a spus:
– Dumnezeu nu predestinează, dar El cunoaşte dinainte.

Un bătrân a spus:
– Când îţi spui părerea celorlalţi, fă-o în aşa fel încât ei să se folosească de ea. Dacă va avea ca urmare cleveteala, fă-o doar cu Dumnezeu. Nimeni nu poate să obosească când vorbeşte cu El, pentru că rugăciunea e odihnitoare. De multe ori ne rugăm pentru cineva care este bolnav. Şi alţii, de asemenea, se roagă pentru el, dar, în ciuda acestui lucru, persoana aceea moare. Cei care s-au rugat pentru el se întreabă de ce Dumnezeu nu le-a ascultat rugăciunile. Ei nu realizează că Dumnezeu le-a ascultat rugăciunile, dar El ştie ce este mai bine. Noi nu ştim care ar fi fost sfârşitul acelei persoane dacă ar fi trăit. Noi trebuie să-I dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate.

Un călugăr bătrân spunea:
– Pentru călugări râpele devin palate, iar cerul care este deasupra lor acoperiş. Pământul le este saltea, iar nucile şi verdeţurile sălbatice hrana lor. Fiarele sălbatice sunt vecinii lor, iar peşterile devin odăi împărăteşti.
– Părinte, este greu să devii călugăr? l-am întrebat noi pe un călugăr înţelept.
– Nu este greu. Când te-ai uitat cu totul pe tine, atunci îţi dai seama că aceasta este cea mai uşoară sarcină de purtat.

Un bătrân a spus:
– Pentru ca cineva să obţină ajutor trebuie să aibă urechile sale larg deschise, pentru a putea primi semnalele de la o altă persoană. Când inima cuiva nu este receptivă, mai întâi el trebuie să-L roage pe Dumnezeu ca să i-o deschidă, astfel încât cuvântul lui Dumnezeu să poată fi primit.
– Apropiaţi-i pe aceşti oameni îndepărtaţi de Dumnezeu printr-un mod simplu, cu smerenie şi cu dragoste adevărată. Faceţi-vă că nu vedeţi multe din lucrurile rele ale acestora şi corectaţi numai ce este absolut necesar, datorită faptului că oamenii sunt plictisiţi şi împovăraţi cu viaţa şi nu le place când sunt corectaţi de altcineva, nu contează cât de bine intenţionat.

– Preoţia este dăruită ca o manifestare a dragostei lui Dumnezeu pentru omenire, a spus ieromonahul ivirit Atanasie. Dumnezeu ne iubeşte şi ne face preoţii Lui. Un preot slujitor îşi împrumută vocea şi mâinile lui Dumnezeu, pentru a săvârşi Sfintele Lui Taine.
– Un preot este curăţit de Harul lui Dumnezeu când se îmbracă în veşminte, afară de cazul când la acesta se găseşte o lipsă de moralitate, o atitudine de răzbunare sau o lăcomie după bani.
– Cei care se ostenesc pentru cuvântul lui Dumnezeu ar trebui mai întâi să fie pregătiţi prin asceză.
Părintele Avacum, cel desculţ, spunea tuturor părinţilor duhovniceşti:
– A sfătui este un lucru sfânt, pentru că atunci se întâlnesc două minţi în iubire şi smerenie.
El sublinia mai ales că orice sfătuire se cuvine a fi făcută cu multă dragoste, smerenie, îngăduinţă şi pace, şi nu contează la ce oră din zi o persoană ar putea veni să ceară ajutor.
– Călugării, insista el, se cuvine să primească pe toţi cu un zâmbet, astfel încât vizitatorii să plece mulţumiţi şi să-L slăvească pe Dumnezeu.

Un bătrân spunea:
– Nu trebuie să-L punem pe Dumnezeu într-o situaţie dificilă. El este dragoste deplină. Lui Dumnezeu nu-I place să ne vadă trişti. Ce face atunci Dumnezeu? Când suntem dăruiţi cu harul Lui din belşug, noi ne lăudăm. Dacă nu ni se dă acest har suntem trişti, nefericiţi, chiar disperaţi. Curând după ce încercăm să punem început bun, obosim. Chiar dacă mergem pe de-a lături, aceasta poate fi o experienţă bună pentru noi, deoarece ea este doar ca să ne smerească. Câteodată Dumnezeu Îşi retrage harul de la noi. Acesta este de fapt felul în care se smereşte un om. Când îi este dat înapoi harul lui Dumnezeu, omul vede că a crescut în cunoaşterea de sine şi realizează că nu se poate bizui pe el însuşi, ci că are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Este exact ca un bebeluş. De îndată ce este în stare să ţină mâna mamei sale, el încearcă să meargă. Face paşi mari şi gândeşte că-i face foarte bine, închipuindu-şi că merge doar pe picioarele lui. Dacă continuă, copilul devine dependent, pentru că dacă noi îi ţinem mâna tot timpul, el are o falsă siguranţă şi apoi cade de-a berbeleacul, când de fapt se aşteaptă să meargă singur.
Uneori diavolul reuşeşte să ne folosească, ca să-l ispitim pe fratele nostru. Când ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască dragoste, atunci Dumnezeu poate îngădui ca un frate să se îmbolnăvească, şi astfel să avem ocazia să ne arătăm dragostea noastră, când fratele bolnav cere ajutor. Cel bolnav poate să-ţi ceară: «Adu-mi nişte ceai, adu-mi asta, adu-mi cealaltă…». În felul acesta Dumnezeu va pune la încercare şi dragostea şi răbdarea ta. Câteodată Dumnezeu Îşi retrage harul de la mai-marii noştri şi atunci ei ne vorbesc mai aspru. Prin aceasta ne pune la încercare, pentru a vedea dacă noi judecăm sau nu, noi care I-am cerut mai înainte să ne dăruiască virtutea de a nu judeca.

Un bătrân părinte contemporan, plin de discernământ, spunea:
– Nu vorbim în numele libertăţii atunci când spunem celorlalţi că orice este îngăduit. Aceasta este robie. Numai prin ispite poate cineva spori. Iată un exemplu: Avem un copac tânăr şi purtăm grijă de el. Îl fixăm cu o aţă de un băţ; nu folosim sârmă, pentru că asta i-ar face rău. Facem şi o mică îngrăditură în jurul lui. Acesta este singurul mod de a avea grijă de el. Iată un alt caz, al unui copil mic. Noi îi restrângem libertatea încă de la zămislirea lui, deoarece pentru nouă luni el trăieşte în captivitatea pântecelui mamei sale. După naştere este înfăşat în scutece. Când mai creşte puţin, punem în jurul lui un mic gărduleţ şi aşa mai departe. Aceste restricţii sunt necesare până când copilul devine ceva mai mare. Aparent el n-are libertate, dar fără o ocrotire, copilul ar fi putut să nu trăiască sau să nu crească.

Părintele Avacum Lavriotul, cel plin de har, spunea:
– Bucuria vine din legătura şi unirea cuiva cu Dumnezeu. Omenirea a fost creată să fie fericită şi nu tristă. Când te bucuri de lucruri rele, cu siguranţă vei plăti pentru această plăcere pe care ai avut-o. Dar bucuria lui Dumnezeu nu cere nici o răsplată. De exemplu, eu, care nu am nimic în lumea asta, nu pot plăti pentru fericirea pe care o am. Nu sunt singurul care afirm acest adevăr. Fraţii mei călugări, care nu au nimic altceva decât pe Dumnezeu, sunt plini de bucurie. M-am golit pe mine însumi de dragul lui Hristos. Eu nu am nimic decât pe Domnul meu şi bucuria. Sărăcia este minunată, pentru că aduce libertate. Omul trebuie să se golească pe sine însuşi pentru a face loc lui Hristos să intre în inima sa. Când Dumnezeu este cu mine, am şi fericire. În fiecare peşteră locuită de vreun pustnic vei găsi bucurie duhovnicească.

Un sihastru bătrân a spus unui grup de preoţi care l-au vizitat:
– Pentru a avea timp de rugăciune, cineva nu trebuie să-şi piardă timpul cu lucrul de care ar putea avea grijă altcineva. De exemplu: un doctor nu se va ocupa cu bandajarea, pentru că o asistentă poate face asta. Medicul are grijă de lucruri mai serioase, cum ar fi examinarea unui pacient sau realizarea unei operaţii. Dacă îşi pierde timpul cu lucruri minore, el nu va mai avea timp pentru cele importante şi nimeni nu va beneficia de cunoştinţele sale medicale. Acest lucru se aplică şi la voi. Rugaţi-vă pentru credincioşii voştri şi subliniaţi numele celor care sunt în mai mari nevoi decât alţii. Ajută ca să ştii care este problema particulară a fiecărei persoane, astfel încât să te poţi ruga mai bine pentru fiecare caz în parte.

Un bătrân pustnic l-a sfătuit pe un preot în felul următor:
– Încearcă cât poţi tu de mult ca să te desăvârşeşti şi să ajungi un preot mai bun. Atunci vei vedea că enoriaşii tăi îţi vor urma exemplul fără ca tu să le mai spui altceva. Astfel vei vedea că trudind pentru desăvârşirea ta, devii un exemplu tăcut pentru alţii.

Tot acest pustnic a spus:
– Trebuie ca treptat să facem pe celălalt să aibă gânduri bune. Apoi totul va fi bine. O persoană care nu are gânduri bune este sub influenţă demonică. Noi trebuie să deschidem întrerupătorul potrivit. Când avem totul pe aceeaşi lungime de undă, atunci putem beneficia de ascultare, de vreme ce întrerupătorul potrivit este deschis. Tinerii care-şi încep o viaţă duhovnicească trebuie să-şi îndrepte atenţia spre cauzele principale ale păcatului şi trebuie totdeauna să încerce să aibă gânduri bune.
Odată, un pustnic bătrân a plecat la oraş cu nişte treburi şi când s-a întors la schit ceilalţi fraţi l-au întrebat ce a văzut în oraş. El a răspuns că n-a văzut nici un om, doar copaci sălbatici.
În zilele noastre, oamenii doresc să devină sfinţi fără nici un efort şi câţiva dintre ei spun:
«Toate învăţăturile teologice trebuiesc trecute prin sita patristică».
De fapt, se cuvine să cernem totul prin învăţăturile părinţilor şi să aruncăm tot ce înseamnă gunoi. Trebuie să cercetăm în conformitate cu părinţii. Voi demonstra cu un exemplu: Avem trei metale: aramă, bronz şi aur. Aceste metale sunt de calitate diferită. Avem aur de 12 carate şi de 24 carate. Noi îl alegem pe cel de 24 carate. De asemeni, avem nevoie şi de metale mai ieftine, dar să alegem aurul.

Un călugăr care locuia în Chilia Sfânta Treime de la Schitul Sfânta Ana a fost ispitit de demonul trândăviei până aproape a deznădăjduit. Într-o zi, în descurajarea sa, a spus:
– Voi urca dealul până în vârf, mă voi aşeza pe cea mai înaltă stâncă, îmi voi legăna picioarele şi voi aştepta să treacă timpul.
Era în ajunul sărbătorii Sfântului Ioan Botezătorul, hramul Mănăstirii Dionisiu. A urcat până în vârful unei stânci, s-a aşezat jos şi a început să-şi legene picioarele, în timp ce murmura şi rugăciunea lui Iisus, dar nu tot timpul bineînţeles, ci când şi când, de vreme ce era plin de trândăvie demonică. Când el stătea în acea poziţie leneşă, un batalion de diavoli a trecut pe acolo, având ca ţintă Mănăstirea Dionisiu, ca să ispitească pe călugării din mănăstire. Unul dintre demoni a spus celorlalţi: «Am să-mi bat joc de acel trup pe jumătate mort, îmbrăcat în negru, care stă acolo sus». «Nu te duce, o să te ardă», i-au spus ceilalţi demoni. Dar acel demon s-a dus oricum şi a apărut ca un călugăr înaintea acelui începător şi i-a zis:
– Ce faci aici?
– Hm, mai nimic, a răspuns călugărul tânăr. Sunt leneş şi nu sunt în stare să-I ofer nimic Domnului meu, în afară de a sta aici şi de a-mi legăna picioarele.
Auzind aceste cuvinte smerite, demonul l-a părăsit imediat şi s-a întors să se alăture grupului său. Această întâmplare este povestită de părinţi, care îi sfătuiesc pe tinerii începători care au dificultăţi să-şi ţină regula de ascultare.

Un pustnic bătrân spunea:
– Mintea şi inima cuiva nu pot fi curăţate, atâta timp cât ele sunt îndreptate spre lume şi problemele ei.

Un pustnic katunakiatan, pe care îl chema Rafail, îşi repeta mereu:
– Toate câte sunt pe pământ sunt trecătoare, dar toate câte sunt deasupra sunt pentru veşnicie.

Spunea un părinte:
– Lumea este pentru monah ca un cărbunar!*
(*În sensul că îl murdăreşte sufleteşte ca un cărbunar).

Alt bătrân spunea:
– Faptul că monahismul înfloreşte în zilele noastre e un indiciu că Dumnezeu pregăteşte ceva deosebit pentru lume. Lumea întreagă se află în criză. Oamenii sunt însetaţi după lucruri duhovniceşti.

Un bătrân spunea ucenicilor săi:
– Când venim la mănăstire să ne facem călugări, trebuie să lăsăm lumea în spatele nostru, împreună cu obiceiurile, confortul şi luxul ei.

Un bătrân a spus:
– Viaţa duhovnicească a unui călugăr începe atunci când el se îndepărtează de toate lucrurile văzute şi nevăzute şi se îndreaptă cu totul spre Dumnezeu.
Mai spunea:
– Când eram în lume, toată lumea mă striga «călugăre», aşa că mi-am zis: Dacă tot eşti călugăr, ce mai cauţi în lume?

Călugărul Mihail Lavriotul, infirmier la Lavra, a fost un exemplu pentru dăruirea şi slujirea sa. Slujea Sfânta Liturghie în toate amănuntele. Lucra oriunde şi oricând. Era palid şi avea o înfăţişare strălucitoare, ascetică.

Părintele pustnic Damaschin de la Sfântul Vasile ne-a povestit odată despre un călugăr de la Kafsokalivia, care a trăit cu mult timp în urmă. Îşi neglijase canonul* şi celelalte îndatoriri duhovniceşti. La sfârşitul vieţii sale trândave, el s-a îmbolnăvit şi în timp ce era pe moarte, sufletul lui nu voia să părăsească trupul, timp de mai multe zile. Aceasta se întâmpla în 1935–1936.
Doctorul, un călugăr cu mult discernământ, şi-a dat seama că aceasta i se întâmplă din cauză că fusese fără de grijă de-a lungul întregii sale vieţi. Atunci părintele Grigorie, duhovnicul călugărului muribund, a îngenunchiat şi s-a rugat fierbinte, plin de milă şi dragoste pentru cel care era sub ascultarea sa, făgăduind înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor că va continua el să împlinească regula călugărului până la completarea ei. Din momentul terminării acestei rugăciuni, călugărul a adormit în pace.
(*Canonul monahului sunt 100–300 de metanii şi 6–12 şiraguri de metanii cu rugăciunea lui Iisus în fiecare zi.)

Spunea un călugăr:
– În aceste zile, noi încercăm să obţinem sfinţenia cu foarte puţin efort.
Şi a spus din nou:
– Pe măsură ce ne trudim din greu, vom primi mai mult har.
Apoi a adăugat:
– Dumnezeu poate umple inimile noastre cu atât de multă fericire şi dragoste pentru El, încât noi să nu putem a fi în stare să o primim şi am fugi din mănăstiri, căutând izolare într-o peşteră. Şi mirenii, dacă ar experimenta o astfel de fericire, ar putea să-şi abandoneze responsabilităţile, familiile şi copiii şi să se ascundă de ei. De aceea, Dumnezeu, Care este cu totul iubire, nu ne umple în totalitate cu fericirea Sa.

Un părinte a spus:
– În aceste zile, oamenii sunt atât de stresaţi, încât nu vor găsi fericirea adevărată în petrecerile sau distracţiile lumeşti.
Şi, de asemenea, a spus:
– În timpurile noastre tradiţia a dispărut. Singurele noastre exemple ar trebui să fie toţi sfinţii.

Alt părinte a spus:
– Dacă părintele tău duhovnicesc arată semnele lepădării de sine, acceptă toate sfaturile lui. Dacă tu nu-i spui totul, el nu poate să-ţi dea sfatul potrivit pentru tine. Domnul spune: «Dacă un prooroc a fost înşelat, Eu am făcut-o, pentru că inima ta nu este dreaptă». Nu fi cu două feţe.

Spunea un bătrân:
– Nu pot să-ţi descriu, fiule, ce bucurie am simţit de fiecare dată când am fost nedreptăţit de către oameni. Simţeam că împărtăşesc nedreptatea pe care a suferit-o Mântuitorul.

A fost odată un călugăr într-o mănăstire care era neglijent. În ciuda acestui fapt, egumenul îl tolera, dorind mântuirea călugărului, zicând că Maica Domnului o să-l mântuiască, de vreme ce el n-a părăsit niciodată Grădina ei. Era evident că nădejdea egumenului se baza pe râvna şi evlavia de la început ale călugărului.

Muncind din greu, părintele Ignatie de la Dionisiu a transformat versantul stâncos al muntelui într-o adevărată grădină. O pădurice de măslini roditori. Totdeauna purta un topor la centură şi câteva unelte în traistă şi cu entuziasm a curăţat zona împădurită de pe versantul din faţa mănăstirii. A altoit toţi măslinii sălbatici. Datorită interesului şi râvnei lui pentru propăşirea mănăstirii, a lăsat în urma sa această moştenire. Este de asemenea vrednic de amintit că munca sa grea în crângul de măslini a fost totdeauna însoţită de o binecuvântată smerenie şi fapte de milostenie.
– Neglijenţa poate distruge oamenii evlavioşi! Un lucru îngrozitor! – a exclamat un bătrân ascet iscusit.
În Mănăstirea Sfântul Pavel am întâlnit un distins ieromonah şi duhovnic român, părintele Macarie, care spunea:
– Cei care pot să se roage cu inimă curată sunt cei care se ostenesc şi participă la Sfintele Taine.

Un călugăr evlavios a dat următorul sfat:
– Iubiţi pe toată lumea, dar să nu aveţi prietenii particulare cu nimeni.

Cunosc un părinte care nu-şi punea niciodată metaniile jos. Se ruga neîncetat, tot timpul şi oriunde mergea. Dumnezeu i-a dăruit o dorinţă nesfârşită pentru rugăciune.

Aceasta spunea vieţuitorul în obşte, ieromonahul S., cel cu barbă albă:
– Odată, erau 8000 de călugări în Muntele Athos şi, în ciuda tuturor dificultăţilor care existau atunci, muncii din greu şi a nevoinţelor ascetice fără de sfârşit, aveau de toate. Acum, călugării tineri au chiar şi maşini. Starea de nelinişte şi grija lor pentru bunuri materiale sunt ca o epidemie. Pe măsură ce au mai mult, pe atât de mare e necazul. E un cerc vicios. Cauza acestui lucru este păcatul, care distruge pe amândouă, şi trupul şi sufletul.

Un bătrân a spus:
– În timpurile noastre călugării se mântuiesc prin ispite, căci virtute* nu există. Cei care pot suferi toate ispitele diavolului, vor fi ca unii din părinţii de demult, cu condiţia să rabde până la sfârşitul vieţii. Aceasta înseamnă că răbdarea fără să te plângi este egală cu regula de rugăciune.
(*Prin aceasta voia să spună că nu mai există acele mari nevoinţe ale sfinţilor şi asceţilor din vechime.)

Un alt părinte ascet a spus:
– Răul este peste tot şi întunericul triumfă. El se aseamănă cu un câmp arat de curând, cu pământul său negru întors. Şi dacă plantezi în el, seminţele vor încolţi repede şi vom culege roadele la vremea recoltei.

Părintele isihast Iosif a spus:
– Principalul scop al diavolului este să ne atace credinţa. Dacă diavolul reuşeşte să facă o persoană să-şi lepede credinţa, atunci el transformă acea persoană într-un trădător!

Părintele Daniil şi cu mine am avut acelaşi părinte duhovnicesc. Numele lui era Averchie şi era ca un al doilea Pavel cel simplu. Era de la Chilia Sfântului Ioan Înaintemergătorul. El n-a părăsit niciodată Muntele Athos de când era băieţel, când a fost adus aici ascuns într-un coş acoperit cu cepe – în timpul când Grecia era sub ocupaţie turcească.
Părintele Averchie ne-a rugat pe amândoi ca să-i fim ucenici.
– Voi muri în curând, a spus el, şi cine va mai aprinde candela Sfântului Ioan?
– Maica Domnului o să vă trimită pe cineva, i-am răspuns, şi apoi, glumind, am adăugat: Noi suntem foarte dificili şi tu eşti aspru (de fapt era mai blând decât un mieluşel).
– Voi face o listă pe o bucată de hârtie cu virtuţile şi alta cu păcatele, şi fără să vă spun nimic, o să vi le arăt.
Ce suflet binecuvântat! A fost binecuvântat în două chipuri: întâi cu simplitate, şi-n al doilea, cu respect pentru libera voinţă a omului.

Acum câţiva ani în urmă, părintele Gherasim Imnograful, pentru care am avut un mare respect, mi-a spus:
– Sfântul Grigorie Palama spune că doar un singur lucru este imposibil la Dumnezeu: să se unească cu o persoană necurată. Asta nu se întâmplă niciodată.

Un ascet grec făcea mături, le ducea la mănăstirea rusă Sfântul Pantelimon şi le dădea la schimb pe pâine uscată. Astfel, prin această osteneală, îşi câştiga el pâinea cea de toate zilele.

L-am întâlnit în ultimele zile ale vieţii sale pe harismaticul părinte Simeon, care fusese sub ascultarea părintelui Sava până la sfârşitul vieţii acestui binecunoscut părinte. Părintele Simeon ne-a povestit multe despre acest părinte plin de virtuţi şi de discernământ şi, de asemenea, ne-a sfătuit:
– Să vă temeţi de păcat şi nu de diavol, căci acesta nu are nici o putere.

Un bătrân isihast, spunea:
– Un frate se supune cu evlavie, fără întrebări. Mai târziu raţionează, lucru care omoară ascultarea. Examinează prin ochii logicii.

Pustnicul Hristodul, care a fost sub ascultarea părintelui Calinic, cel plin de trezvie, obişnuia să ne spună de fiecare dată când îl vizitam la chilia sa:
– În zilele noastre trebuie neapărat să încercăm mai din greu să ajungem la răbdare. În trecut, sfinţii se osteneau din greu pentru această virtute. Noi nu suntem în stare să egalăm asceza lor, dar cel puţin trebuie să ne străduim să avem ceva răbdare, ascultare şi smerenie.

– Când am ajuns în Muntele Athos, am gândit că am ajuns la Dumnezeu. Dar, după ce l-am întâlnit pe părintele Daniil, mi-am dat seama cât de departe era Dumnezeu de mine – a spus A. Moraitidis, un scriitor care mai târziu a devenit monahul Andronic, ucenic al părintelui Daniil, cel plin de discernământ.

În 1968, împreună cu părintele Daniil, tovarăşul meu de nevoinţă, am plecat la Karulia, cea mai izolată pustie a Athosului, pentru a-l vedea pe minunatul părinte pustnic Zosima, care făcea coşuri. Cu sfinţia sa era ucenicul său, părintele Serafim, care cunoştea puţină greacă. Ne-a dus la paraclisul lor, închinat Sfântului Gheorghe. Şi în acea pustie ne-au fost oferite trei pasaje din Sfânta Scriptură, ca gustări duhovniceşti:
«Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat…» (Ioan 17, 6). «Şi celor câţi L-au primit, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu…» (Ioan 1, 12). «…să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului» (Matei 28, 20).
Părintele Serafim ne-a mai spus:
– Trăim timpuri grele. În curând va veni Antihristul; el va fi de origine evreiască.
L-am vizitat şi pe părintele Andrei, care era foarte sărac şi bolnav. Suferea de vertigo, dar era foarte răbdător. Iată două lucruri din cele ce ne-a spus:
Trebuie să punem în practică învăţăturile Sfintei Scripturi, nu doar să le citim.
În rugăciunile noastre, mintea şi inima trebuie să fie unite. Înfrânarea este o condiţie esenţială pentru rugăciunea curată. Nu judeca pe aproapele tău pentru nimic. Fă răbdare şi ascultare chiar şi faţă de cei care sunt mai tineri decât tine. Dacă ai 90 de ani, ascultă pe cineva care are 18.
Cu greu, dar cu bucurie, ne-a primit şi părintele Bartolomeu. Iată câteva din spusele lui:
De fiecare dată când avem lacrimi în timpul rugăciunii, suntem în legătură cu Dumnezeu.
Prin virtuţile noastre ne asemănăm lui Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus ne uneşte cu El.
Iată cum stau lucrurile, fraţilor: Vai mie, căci am pierdut binecuvântarea vieţii de obşte!
Ascultarea duce la smerenie, tristeţe, lacrimi, curăţire şi iluminare.
După ce ne-a tratat pe fiecare cu câte o smochină şi cu apă de ploaie din rezervorul său, ne-a povestit despre evlaviosul părinte Isaac Dionisiatul şi despre virtuţile sale.

Nu cu mult timp în urmă am avut o discuţie cu unul din părinţii unui schit despre răbdarea şi ascultarea catârilor folosiţi de călugări la transportul lucrurilor grele pe cărările abrupte şi stâncoase ale Athosului.
– Aceste animale sunt dascăli buni pentru noi, frate, mi-a spus. Nu se plâng niciodată şi întotdeauna aşteaptă cu răbdare şi fără cârteală să se supună.
Alt cuvios călugăr, care avea grijă de toate animalele mănăstirii, zicea:
– Catârii îşi fac datoria fără să se plângă. Cară încărcături grele de lemn, fie pe ploaie, fie pe frig. Dacă sunt hrăniţi sau nu, ei nu se plâng. Eu am fost învăţat de aceste nobile animale. În timp ce le hrăneam, deseori am plâns, comparând impoliteţea mea cu amabilitatea lor, neascultarea mea cu ascultarea lor.

Marele pustnic Daniil din Katunakia a îndreptat şi liniştit odată un frate care era deznădăjduit din cauza certurilor şi întâmplărilor supărătoare din mănăstire. El i-a spus fratelui: «Rabdă certurile, fiule; nimeni nu este perfect».

Un călugăr smerit mi-a spus:
– Am întrebat-o noi pe Maica Domnului, care este păzitoarea şi ocrotitoarea Muntelui, dacă este de acord cu construcţia de drumuri prin Athos, folosind maşini şi motoare, producând mult zgomot în acest centru monahal? Este oare posibil ca prin astfel de lucruri să ignorăm pe Născătoarea de Dumnezeu şi toate promisiunile ei pentru Sfântul Munte?

Un ascet contemporan a spus:
– În zilele acestea este multă făină pentru a face aluatul de pâine, dar nu şi drojdie, care o determină să crească.

O vorbă athonită sună cam aşa:
– Să fii precaut în aducerea unui străin în mănăstirea ta, aşa cum ai fi în adopţia unui animal rătăcit.

Un frate l-a întrebat pe părintele Auxentie Grigoritul, a cărei viaţă a fost împărţită între rugăciunea lui Iisus şi acatistele Maicii Domnului:
– Spune-mi, acum când voi fi hirotonit, la ce să fiu atent mai întâi?
– Să fii smerit şi să eviţi cearta.

Părintele Nicandru de la Konstamonitu a fost odată întrebat:
– Chiar dacă citim biografiile sfinţilor şi ale evlavioşilor călugări şi ne facem pravila, de ce nu devenim ca ei?
– Când un muncitor în metale doreşte să aplice un aliaj pe aramă, mai întâi curăţă arama şi apoi o pune în foc. Până ce rugina nu este îndepărtată, aliajul nu se lipeşte de aramă. Aceleaşi lucruri se întâmplă şi cu noi. Noi intrăm într-o mănăstire pentru a deveni călugări, dar rugina câştigată în lume este adusă cu noi. Astfel că, până nu este îndepărtată, harul lui Dumnezeu nu ne face să strălucim.

Stareţul de la Konstamonitu, Modest, spunea:
– Încearcă să nu priveşti la greşelile altor oameni.

În mod frecvent, călugării athoniţi spun:
– Nu contează locul unde trăieşti, ci felul cum trăieşti. Asta te va mântui.

– Părinte Gavriil, eu am o singură dorinţă în inimă: să vin să stau în Muntele Athos, i-a spus părintele Chiril unui renumit pustnic karuliot.
– Fii atent la ce am să-ţi spun. Într-adevăr, poţi să vii, dar acum, cât eşti în lume, du-te acasă, închide uşa casei tale, trage perdelele, posteşte, citeşte, roagă-te şi vei fi în Sfântul Munte.

– Când vorbea, cuvintele lui erau ca de foc şi faţa lui avea o culoare ca de ceară şi strălucitoare.
Astfel vorbea un contemporan al părintelui Nichifor despre el.
Părintele Nichifor a trăit în Mănăstirea Simonopetra. El spunea neîncetat Rugăciunea lui Iisus şi a acceptat hirotonirea doar pentru a fi sub ascultare, dar se ruga întotdeauna pentru a fi eliberat de alte responsabilităţi ale preoţiei. Rugăciunea i-a fost ascultată, fiind izbăvit când şi-a pierdut vederea.

Părintele G. era neîndurător cu cei leneşi. El îi sfătuia pe călugări să muncească, pentru a se asemăna asceţilor din vechime. Unii dintre ei făceau coşuri, alţii baloturi pe câmp, alţii ulei din seminţe, iar alţii culegeau flori pentru ceai.

Un părinte spunea:
– Mântuirea noastră nu e un lucru care ţine de şansă, ci doar de trudă asiduă. Împărăţia lui Dumnezeu vine la cei care se silesc [vezi Matei 11, 12 – Nota editorului].

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. VII: Despre creşterea copiilor [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Un părinte a spus:
– Rugăciunea este semn al încrederii în Dumnezeu. Când încrederea în Dumnezeu este totală, nu este necesar să te rogi pentru ceva, pentru că Dumnezeu are grijă de ce e nevoie. Atunci trebuie să aştepţi cu răbdare ca fructul să se coacă şi să cadă din copac. De aceea, părinţi, încredinţaţi-vă copiii lui Dumnezeu, pentru că voi le-aţi dat numai trupul, iar Dumnezeu le-a creat sufletul. Deci este obligat să aibă grijă de ei.

Un alt părinte a împărtăşit următoarele gânduri:
– Un copil are nevoie de multă îndrumare şi dragoste. Privitul la televizor este dăunător.
– Un om îi dă unui copil trup din trupul său. Dumnezeu creează sufletul copilului. Când un copil creşte, părinţii nu mai sunt răspunzători pentru el. Dumnezeu dă câte un înger păzitor pentru fiecare om care se naşte, ca să-l ajute de-a lungul vieţii sale. Atunci n-ar trebui ca noi să avem încredere în Dumnezeu?
– Ar trebui să vă ajutaţi copiii până la un punct. Dincolo de asta, lăsaţi-i în grija lui Dumnezeu. Îngerul păzitor este totdeauna cu ei. Cineva ar putea spune: «Dacă un om cedează ispitelor, îngerul păzitor stă deoparte». Dar îngerul nu deznădăjduieşte; el stă alături. Chiar şi când cineva rătăceşte, Dumnezeu îi trimite gânduri bune prin îngerul său păzitor.
– Nu ar trebui să ne depărtăm de Dumnezeu, pentru că aceasta este foarte dureros. Îngerul păzitor încearcă de-a lungul vieţii să ofere gânduri bune oamenilor, el aşteaptă şi suferă, este trist când omul păcătuieşte şi stă înaintea lui Dumnezeu fără a putea face ceva. Să ne gândim la aceasta! Numai asta provoacă atâta durere. Numai din acest motiv oamenii nu ar trebui să se îndepărteze de Dumnezeu, refuzând să facă voia Sa. Unii îngeri mai greu şi alţii mai uşor aduc lui Dumnezeu sufletul omului. Dar alţi îngeri, luptând din greu, chinuiţi şi suferinzi, vin în faţa lui Dumnezeu cu mâinile goale. Este aşa de dureros! Imaginaţi-vă! Merită să vă luptaţi cu demnitate, numai ca îngerul păzitor să nu fie supărat. Sunt atât de mulţi oameni care şi-au văzut îngerul păzitor. Dacă cineva îşi vede îngerul păzitor, nu va mai cere nimic altceva. Când vedem copii mici, zâmbind prin somn, este pentru că îşi văd îngerul păzitor. Ar trebui să vă învăţaţi copiii cum să se roage, pentru că Dumnezeu le ascultă rugăciunile. Rugăciunile ar trebui să pătrundă în inimile copiilor. Rugăciunea nu are nici un rezultat dacă nu vine din adâncul inimii.
– Când copiii sunt mici, ajutaţi-i cu bunătate, pentru ca să înţeleagă mai adânc viaţa. Totdeauna purtaţi-vă cu ei cu bunătate.

Un pustnic obişnuia să sfătuiască pelerinii despre educarea copiilor:
– Încă sunt trist, pentru că nu m-am dus la spovedanie înainte de 18 ani. Sunt încă trist din cauza aceasta. Când un copil are 6–7 ani, trebuie să aibă un părinte duhovnic. Aşa să faceţi.
– Deci, de îndată ce vă întoarceţi de la Sfântul Munte la casele voastre, daţi atenţie copiilor, catehizaţi-i şi păziţi-i, în special cu rugăciunile voastre. Rugaţi-vă aşa cum s-a rugat şi patriarhul Iacov pentru copiii săi. Rugaţi-vă aşa: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, apară, ajută şi ai grijă de copiii mei». Faceţi-vă cruce în timp ce vă rugaţi şi cântaţi un imn Maicii Domnului. Vegheaţi asupra lor. Să ştiţi exact unde se duc noaptea şi cu cine se însoţesc. Anturajul rău strică învăţătura bună. Copilul poate să fie bun, dar altcineva poate să aibă influenţă rea asupra lui. Acesta este sfatul meu către toţi mirenii.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu