Arhive blog
Sfântul Nicolae Velimirovici: Unei femei singure şi bolnave, despre sinucidere
Unei femei singure şi bolnave, despre sinucidere
Sfântul Nicolae Velimirovici
Eu ştiu că ţi-e greu. Acum câţiva ani ţi-a murit soţul. L-ai jelit şi l-ai răsjelit. Ţi-ai însurat singurul fiu – bucuria s-a întors. După aceea, te-a bucurat şi mai mult nepoţelul. Dar ceea ce ai iubit tu a iubit si Dumnezeu, şi ţi-a luat. Îndată ce nepoţelul s-a înălţat în zbor la lumea nevăzută, ţi s-a îmbolnăvit şi nora. Au uscat-o mâhnirea şi jalea, şi s-a dus în urma fiului. În urma lor a plecat şi cel unul-născut al tău. Şi ai rămas singură pe lume. Ai încercat o dată să te otrăveşti. Ai rămas în viaţă. După aceea, ai pregătit un laţ ca să te spânzuri. A dat însă peste tine o fată din vecini. Văzându-te sub ştreangul pregătit, ţi-a spus cum a auzit ea din bătrâni că sinuciderea este păcat fără iertare în amândouă lumile. Bine ţi-a zis. Această fată ţi-a mântuit sufletul. Cu adevărat, ea ţi-este cel mai mare binefăcător din lume. Doar mulţumită ei poţi nădăjdui că te vei vedea pe lumea cealaltă cu fiul, nora, nepotul şi soţul.
Biserica lui Hristos dintru început s-a împotrivit cu hotărâre sinuciderii, ca unui foarte greu păcat. Dascălul apusean al Bisericii, Augustin, a zis: „Cine se omoară pe sine, a omorât un om”. Aşadar, sinucigaşul este pus de către el alături de ucigaş. În Biserica noastră de Răsărit, sinuciderea este însă judecată mai aspru. Potrivit canonului 14 al patriarhului Timotei al Alexandriei, sinucigaşul este lipsit de prohod şi de înmormântare bisericească. Biserica Ortodoxă a hotărât pedeapsă aspră chiar şi pentru încercarea de sinucidere. Asupra celui ce încearcă să se sinucidă, ea pune o epitimie de 12 ani. Ştiu ce vei gândi: că această pedeapsă este din cale-afară de aspră. Această asprime vine însă din milă. Adevăr îţi spun: Biserica este atât de aspră în privinţa sinuciderii din curată milă faţă de oameni. Fiindcă Biserica are în vistieria sa duhovnicească experienţa vizionară potrivit căreia sinucigaşii nu intră în împărăţia vieţii fără de moarte şi a milei veşnice. Şi prin asprimea sa, Biserica vrea să-i ferească pe oameni de pieirea veşnică. În Sfânta Scriptură sunt amintiţi numai doi oameni ce şi-au luat viaţa. Unul este Ahitofel, trădătorul împăratului David, celălalt Iuda, trădătorul Domnului Iisus Hristos. Departe să fie de tine şi gândul de a te afla în această tovărăşie dincolo de mormânt.
Cine va răbda până în sfârşit, se va mântui, a grăit Domnul. Numeroase şi felurite sunt cele de răbdat pe care Domnul le îngăduie asupra oamenilor, dar scopul lor este unul şi acelaşi: prin amărăciune să vindece sufletele omeneşti de păcat şi astfel să le pregătească pentru veşnica mântuire. Oricât ţi-ar fi de greu uneori, aminteşte-ţi de două lucruri: primul, că însuşi Tatăl tău Ceresc hotărăşte măsura pătimirii; şi al doilea, că El ştie puterea ta. Dacă îţi vine câteodată gândul la sinucidere, leapădă-l ca pe o şoaptă a Satanei.
Mila lui Dumnezeu să te întărească!
Sursa: Scrisoarea a 73-a, din Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. I, Editura Sophia, 2002
SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!
Sfântul Episcop Nicolae Velimirovici: Despre înţelesul cuvintelor lui Hristos: „Nu am venit să aduc pace, ci sabie”
Despre înţelesul cuvintelor lui Hristos:
„Nu am venit să aduc pace, ci sabie”
(Răspuns fierarului Kosta)
Oare un om atât de drept şi de milostiv să nu ştie adâncul înţeles al acestor cuvinte? Eu cred ca ştii şi cauţi doar o întărire. Celor drepţi şi milostivi Dumnezeu Însuşi le descoperă tainele prin Duhul Său. Dacă ai fi fost singurul fierar din Ierusalim atunci când evreii L-au răstignit pe Domnul, nu ar fi avut cine să facă piroanele.
„Nu socotiţi că pace am venit să aduc pe pământ; nu am venit să aduc pace ci sabie”. Aşa a grăit Domnul. A se citi: „Nu am venit să împac adevărul şi minciuna, înţelepciunea şi prostia, binele şi răul, dreptatea şi silnicia, dobitocia şi omenia, nevinovăţia şi desfrânarea, pe Dumnezeu şi pe mamona: ci am adus sabie ca să tai şi să le despart, încât să nu se amestece”.
Cu ce să le tai şi să le desparţi, Doamne? Cu sabia adevărului. Ori cu sabia cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce e totuna: fiindcă adevărul este cuvântul lui Dumnezeu, şi cuvântul lui Dumnezeu este adevărul. Apostolul Pavel sfătuieşte: „luaţi sabia duhovnicească, care este cuvântul lui Dumnezeu”. Iar sfântul Ioan a văzut în vedenie pe „Fiul lui Dumnezeu în mijlocul a şapte sfeşnice, şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită de amândouă părţile”. Sabia care iese din gură ce altceva poate fi decât cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul adevărului? Această sabie este mântuitoare pentru lume, nu pacea binelui cu răul. Şi atunci, şi acum, şi din veac şi până în veac. Că această înţelegere este dreaptă se vede şi din ce spune Hristos în continuare: ca am venit să despart pe om de tatăl său, şi pe fiică de mama sa, şi pe noră de soacra sa. Căci dacă fiul merge după Hristos, iar tatăl rămâne în întunericul minciunii, sabia adevărului lui Hristos îi va despărţi. Adevărul este mai vrednic de iubit decât tatăl. Şi dacă fiica merge după Hristos, iar mama rămâne îndărătnică în tăgăduirea lui Hristos, ce unire poate fi acolo? Oare nu este Hristos mai dulce decât mama? La fel şi nora şi soacra ei.
Dar să nu înţelegi strâmb – că cel ce Îl cunoaşte şi-L îndrăgeşte pe Hristos trebuie deodată să se despartă trupeşte de rudele sale. Aşa ceva nu scrie. Este destul a fi despărţit cu sufletul şi a nu primi în el nimic din gândurile şi faptele necredinţei; căci dacă credincioşii s-ar despărţi şi trupeşte de necredincioşi s-ar face în lume două tabere potrivnice. Cine i-ar mai învăţa şi îndrepta atunci pe necredincioşi? Şi Domnul Însuşi l-a răbdat lângă Sine pe necredinciosul Iuda trei ani în cap. Înţeleptul Pavel scrie: „că se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeia credincioasă, şi se sfinţeşte femeia necredincioasă prin bărbatul credincios”.
În fine, pot sa-ţi aduc la cunoştinţă felul în care tâlcuieşte duhovniceşte aceste cuvinte ale lui Hristos slăvitul Teofilact al Ohridei: „Prin tată, mamă şi soacră înţelege tot ce este vechi, iar prin fiu şi fiică tot ce este nou. Aşadar, Dumnezeu voieşte ca noile şi dumnezeieştile Lui porunci şi învăţături să biruiască toate vechile noaste obiceiuri şi deprinderi păcătoase”.
Aşadar, cuvintele despre aducerea sabiei pe pământ sunt pe deplin potrivite cu Hristos – Făcătorul de pace şi Dătătorul de pace. El dă cereasca Sa pace, ca pe un balsam ceresc, celor ce cred în El fără făţărnicie. Însă nu a venit să facă pace între fiii luminii şi fiii întunericului.
Sănătate ţie şi copiilor. Pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu să fie asupra voastră!
Sfântul Episcop Nicolae Velimirovici – „Răspunsuri la întrebări ale lumii de azi. Scrisori misionare”, Editura Sophia, Bucureşti, 2002.
Foto: Domnul Iisus Hristos cu sabie (frescă, sec. XIV), Mănăstirea Dečani, Serbia. Este una din puținele reprezentări cunoscute în care Hristos poartă sabie.
SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!
Scrisoarea pentru Hristos a micului Anastasis
Domnul Temistocle vindea tablouri, rame şi mărunţişuri în prăvălioara lui din Constantinopol. Ţinea mult la familia lui şi se chinuia să-şi vândă „nimicurile”, pentru ca să umple cinci guri flămânde. Deschidea dis-de-dimineaţă, îşi făcea semnul crucii privind spre Biserica Sfânta Sofia, atârna ramele în cuiele ce se găseau pe pereţii din afară, lângă uşa magazinaşului, ştergea praful ce se aşeza din gros pe picturi – prăvălioara se găsea pe o străduţă strâmtă, nepietruită – şi aşa îşi aştepta clienţii.
Domnul Temistocle era un om bun, care simţea durerea celuilalt. Când intra vreun şcolărel să ia o bomboană, gândea în sinea lui: „Sărăcuţul, este galben ca ceara. Cine ştie ce mănâncă”. Cunoştea bine faţa sărăciei, după cum cunoştea şi sufletul omului, cu bunele şi cu relele lui. Dintre toţi copilaşii de prin vecini, cel mai mult ţinea la un băieţel dulce şi cuviincios, pe nume Anastasis, care trăia singur-singurel într-o cămăruţă, peste drum de casa lui. Sărăcuţul, cu noaptea în cap pleca şi cu noaptea în cap se întorcea. După faţa-i trasă şi după hăinuţele şi ghetuţele lui rupte, se putea uşor vedea că abia dacă avea ce mânca.
Într-o dimineaţă de iarnă, domnul Temistocle se îndrepta spre prăvălioara lui. Era frig şi zloată şi mergea strângându-şi pe el paltonul, când îl vede pe micul Anastasis că se apropie pe trotuarul celălalt.
– Unde te duci, Anastasis? Ai alt drum astăzi? Nu te duci la lucru? Băieţelule, o să răceşti. Nu eşti îmbrăcat gros.
– Mă duc la poştă să duc nişte scrisori.
– Dă-mi-le mie. Trec eu acum pe la poştă. Hai, fugi înapoi la lucru, că o să răceşti afară.
– Vă mulţumesc mult, domnule, spuse micuţul dârdâind de frig.
Ce i-a venit domnului Temistocle, că s-a uitat pentru cine sunt scrisorile. Una era pentru un negustor, alta pentru o fabrica de tutun, a treia era… „CĂTRE DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS, ÎN CER”. S-a oprit locului şi a început să zâmbească.
– Săracul băieţel! Ia să vad ce cere… A deschis scrisoarea şi a citit:
„Hristoase al meu,
Hainele mi s-au rupt, pantofii mi s-au stricat şi mi-e frig. Din ce-mi dă stăpânul, nu-mi ajunge nici de mâncare. N-am reuşit să trimit aproape nimic mamei mele, care este săracă. Ce să mă fac acum? Cum ies eu din iarnă, Doamne? Ajută-mă! Mă închin Ţie.
Robul Tău,
Anastasis”.
– Comoară scumpă, spuse domnul Temistocle şi a plecat spre casă. A pregătit un pachet cu haine călduroase de iarnă – flaneluţe, un palton, pantofi, şosete de-ale copiilor lui – şi s-a dus apoi la poştă.
Peste două zile l-a şi văzut îmbrăcat în haine călduroase. Îi veneau numai bine. Ochii copilului străluceau de bucurie. Ba luase pe chip şi o adiere de lumină tainică, căci cine poate şti câte nu şi-au spus seara la rugăciune Domnul şi micuţul Său rob…
Domnul Temistocle s-a bucurat mult să-l vadă fericit pe acel băieţel, dar nu avea cum să-i treacă atunci prin gând că Anastasis va ajunge cândva Sfântul Nectarie al Eghinei, făcătorul de minuni (prăznuit la 9 noiembrie)… De unde să fi putut bănui?
Autor necunoscut
Desen Sfântul Nectarie copil, de Cristina Ionescu Berechet
SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!
O felicitare de Crăciun a Arhimandritului Sofronie de la Essex
Paraschevi, iubita soră întru Hristos, care numai din smerenie nu dorește să-i menționăm complet datele ei personale, dar care pe timpul studiilor ei în Anglia a fost una dintre primele fiice duhovnicești ale Bătrânului Sofronie, ne trimite fotografiile unor texte scrise de mână pe care i le-a trimis fericitul întru pomenire Egumen Sofronie (Saharov) de la Essex. – Pemptousia
Cel dintâi text este o felicitare de Crăciun pe care fericitul întru pomenire Arhimandrit i-a trimis-o în anul 1967, pe când destinatara trecea printr-un necaz, o serioasă problemă de sănătate a cuiva apropiat din familie.
Arhimandritul Sofronie
The Old Rectory, Tolleshunt Knight
Maldon, Essex
Crăciunul 1967,
†
Iubită în Hristos soră Paraschevi!
Harul și pacea Domnului să se înmulțească întru voi!
Și mai întâi vă urez Crăciun Fericit și un An Nou binecuvântat!
Paraschevi, vi s-a întâmplat vreodată ca atunci când ați făcut ceva după binecuvântarea mea rezultatul să fie ceva vătămător?
Sau dimpotrivă, atunci când ați făcut ceva după ideea voastră, lăsând la o parte cuvântul meu și smeritul meu sfat, s-a întâmplat vreodată oare ca lucrurile să iasă după bunăvoința lui Dumnezeu și să fie reușite?
Așa și acum, să mă ascultați pe mine, cel lipsit de minte, și să faceți așa cum vă binecuvântez să faceți. Singura cale care vă va fi de folos, atât pentru dumneavoastră, cât și pentru rudele dumneavoastră – este să vă terminați studiile, lucrând așa cum lucrează călugării mei, adică de dimineață până seară sau, mai degrabă, până noaptea. Alungați acum orice grijă lumească în ceea o privește pe [nume privat] și pe familia dumneavoastră.
Nevrednicul Arhimandrit Sofronie
Dragoste vă trimit toți cei care se află în mănăstirea noastră.
***
Celălalt text constituie dedicația autografă a Starețului către destinatară, datată 15 august 1975, atunci când Părintele Sofronie îi dăruiește noua lui carte, Starețul Siluan Athonitul. Dedicația citează și un cuvânt al Sfântului Siluan.
Iubitei noastre surori în Hristos, Paraschevi, calde urări și dragoste,
Arhimandritul Sofronie
15 august 1975
[Cu caractere tipărite:]
Celui s-a avântat din diferite patrii
și s-a sălășlui în Munte,
sălaș al Cuvioșilor Părinți,
celui care de cele împotriva firii s-a îndepărtat,
cele după fire a păzit
și la cele mai presus de fire s-a ridicat.
[Dedicație manuscrisă:]
Din Duhul Sfânt izvorăște dragostea și fără de această dragoste nimănui nu-i este cu putință să cunoască cele despre Dumnezeu ”așa cum se cuvine să cunoască”. SS, p. 443.
[Inițialele S.S. se referă la Starețul Siluan (Cuviosul Siluan Athonitul), încă nu avusese loc așezarea lui în rândul sfinților].
Credința vine din auzire. Scrisoarea Mitropolitului Nikiforos al Africii Centrale
„Vocea Ortodoxiei”
Postul de radio „Vocea Ortodoxiei” pătrunde în fiecare dimineață în case, în colibe, în satele și orașele localnicilor din împrejurimi. Acesta reprezintă cateheza de zi cu zi ce se face aici, în inima Africii, în Mitropolia Ortodoxă a Africii Centrale, difuzată din Universitatea ortodoxă „Sfântul Athanasie Athonitul” din capitala Congo, Kinshasa.
„Vocea Ortodoxiei” transmite cântări, viețile sfinților, cateheze, tâlcuirea evangheliilor din fiecare zi, omilii ale Părinților Bisericii noastre, transmite mesajul Ortodoxiei.
Timp de patru ore dimineața și patru ore la amiază, „Vocea Ortodoxiei” este ascultată nu numai de către zece, douăzeci sau o sută de oameni, ci de către oricine va deschide radioul pe frecvența 94,1 Mhz.
Acolo unde nu poate merge preotul, acolo unde nu poate pătrunde catehetul, în casele oamenilor de diferite religii, pătrunde „Vocea Ortodoxiei” și se înfăptuiesc minuni.
Adeseori sună telefonul:
„- Vă ascult și vă cunosc prin intermediul radioului. Ce trebuie să fac ca să devin ortodox?”
„- Ne aflăm la o distanță de două sute de kilometri de Kinshasa. Aici nu avem nici biserică, nici preot, nici catehet. Ascultăm în fiecare zi postul de radio ortodox, aflăm cum să ne mântuim și cântăm ceea ce auzim. Ce frumoase cântări!”
„- L-am vizitat pe prietenul meu din Kinshasa care asculta postul dumneavoastră de radio, „Vocea ortodoxiei”. „S-a odihnit sufletul meu”, mi-a spus. „Am aflat lucruri pe care nu le știam, am văzut adevărul, ceva a vorbit înlăuntrul meu.” Îl invidiam. În timpul pe care l-am petrecut alături de el, am ascultat împreună. Peste puțin timp voi pleca în satul meu, care se află la 600 km distanță de aici. Cum se poate să vă ascultăm și noi acolo? Faceți-ne și nouă un astfel de post de radio.”
„- Sunt ortodox. La răstimpuri, un preot vine și săvârșește Sfânta Liturghie. Zilnic, dimineața și la amiază, catehetul îi adună pe credincioși în biserica noastră, o colibă din paie, și cântă. Eu sunt la pat și nu pot merge la biserică dar ascult postul de radio al Bisericii noastre și mă bucur, uit de singurătatea și de handicapul meu și dau slavă lui Dumnezeu.”
„- Am devenit creștin ortodox după ce am ascultat postul vostru de radio și îi îndemn pe prietenii mei: „Ascultați „Vocea Ortodoxiei” și vă va schimba viața!”
„Vocea Ortodoxiei” este cateheza care ajunge pretutindeni, Biserica ce pătrunde în casa oricărui om, ortodox sau nu.
Din păcate însă, această „voce a Ortodoxiei”, riscă să înceteze a mai răspândi mesajul său. Riscă să fie redusă la tăcere. Și asta, nu pentru că nu ar avea cuvânt de transmis oamenilor, nu pentru că nu ar avea oameni cu trăire și jertfă care să mențină funcțional postul de radio, ci pentru că nu are bani să cumpere combustibil pentru generatorul electric, ca aparatura postului de radio să poată funcționa.
Criza economică din Grecia a adus greutăți financiare și în lucrarea misionară. Înțelegem. Cine, din Grecia, să ne poată ajuta, când condițiile de trai se înrăutățesc?
Noi, cei de aici, așteptăm contribuția celor milostivi, ca să facem față cheltuielilor misiunii, ca școlile să continue să funcționeze, ca să îi ajutăm pe cei care nu au ce mânca, pe cei care nu au cu ce merge la doctor, pe cei care nu își permit să cumpere medicamente, nu își permit să studieze sau să se căsătorească.
Încercăm să răzbim economisind până la ultimul bănuț. Ne doare, însă. Să se stingă „Vocea Ortodoxiei”, să se închidă postul de radio al Mitropoliei pentru că nu avem bani să cumpărăm combustibil pentru generator?
Zilnic Îl rugăm pe Dumnezeu să ne trimită donatori și sponsori pentru ca „Vocea Ortodoxiei” să poată continua să pătrundă în casele localnicilor, să pătrundă în inimile lor.
† Mitropolit Nikiforos al Africii Centrale
Click here to donate to the Orthodox mission in Congo.
[P] Pelerinaje la Muntele Athos
Traducere şi adaptare după ierapostoles.gr pentru Blogul Sfântul Munte Athos de Elena Dinu. Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos
Vă recomandăm și linkul Vrăjitoria în Congo și dificultățile misiunii ortodoxe în Africa, Părintele Damaschin Grigoriatul
Notă: Părintele Nikiforos (Mikraghiannanitul) a fost monah athonit la Mikra Agia Anna (Chiliile Sfânta Ana Mică), iar din 2010 a fost ridicat la demnitatea de arhiereu, mai exact intronizat Mitropolit al Africii Centrale.
Scrisoare a Sfintei Chinotite către Patriarhul Ecumenic cu privire la Papa Romei
Preafericirii Sale,
Patriarhului Ecumenic,
kir Bartolomeu,
Preacinstitul nostru Părinte și Stăpân
Preafericite Părinte și Stăpâne,
Ne adresăm Preafericirii Voastre cu profund respect întru Domnul și Vă prezentăm prețuirea noastră și smeritele noastre urări prin epistola aceasta pe care o trimitem la începuturile noului an al bunătății Domnului, pomenind zi și noapte cinstitul Vostru nume în smeritele noastre cereri către Domnul.
Ca unii ce ne-am învrednicit să viețuim în sfânta Grădină a Doamnei noastre Născătoare de Dumnezeu, săvârșind sfintele slujbe sau citind scrierile Părinților de Dumnezeu purtători, uneori îl cinstim pe cel întru Sfinți Sfințitul Mucenic Cosma, Protosul Athosului, și pe cei martirizați dimpreună cu el, care prin mărturisirea și sângele lor ”au păstrat Biserica neprihănită de înșelare și erezie” ”nedorind să se împărtășească și să aibă același cuget cu latinii” (troparul cântării a treia și Condacul), alteori alături de Cuviosul Nicodim Aghioritul îl fericim și pe Sfântul Marcu al Efesului Evghenicul, pentru că ”s-a arătat neînduplecat de darurile împotrivitorilor, văzând dumnezeiasca credință stricată de latinii măsluitori” (Slava Vecerniei Mici), alteori citim la Cuviosul Siluan, care striga: ”Cât de fericiți suntem noi, creștinii ortodocși, pentru că Domnul ne-a dat nouă viața în Duhul… Cred numai în Biserica Ortodoxă, pentru că întru aceasta se află bucuria mântuirii, care se dobândește prin smerirea întru Hristos”!
Ca unii ce ne-am hrănit din această tradiție duhovnicească și cercetăm luptele celor de demult ca și ale Părinților din vremurile din urmă purtate pentru credința Bisericii noastre, ca aceasta să rămână liberă de inovații, ne este greu să înțelegem cele săvârșite în zilele de prăznuire ale Apostolului Andrei celui Întâichemat de către Patriarhul nostru chiar în momentul prea sfânt al Sfintei Anaforale, când a ieșit din Sfântul Altar pentru a da sărutarea liturgică Papei Romei, îmbrăcat fiind cu omoforul și care în continuare a rostit Rugăciunea domnească!
Ascultând neliniștea părinților și fraților care se nevoiesc în societatea cu nume sfânt [Athos, n.tr.], dăm glas neliniștii lor, care este și a noastră, întrucât cele de mai sus vatămă simțământul dogmatic și liturgic ortodox și pricinuiesc confuzie în conștiințele creștinilor din toată lumea, și încă o dată ne fac să conștientizăm că întru nimic nu se folosesc de pe urma acestora, ci mai multă sminteală se pricinuiește, dată fiind stagnarea dialogului teologic început în urmă cu decenii, așa încât viziunea unirii întru adevăr și într-o credință a ajuns să pară o realitate cu neputință de împlinit, în timp ce mulți romano-catolici, dezamăgiți de Biserica Apuseană secularizată, insuflată de concepțiile eretice ale papismului, cer intrarea în Biserica Ortodoxă.
În calitate noastră de Sfântă Chinotită, Preafericite, am socotit drept o datorie fiască să vă împărtășim neliniștea noastră, insuflați de dorința ca unitatea bisericească a ortodocșilor de pretutindeni să rămână neclintită, ca și unitatea Trupului aghiorit însuși, pentru că, nu ascundem, ne întristează și ne neliniștește eventualitatea reiterării evenimentelor care au avut loc în urmă cu 50 de ani, lucru, desigur, pentru care îl implorăm pe Dumnezeu să nu se întâmple, ca unii ce suferim încă dureroasele consecințe ale acelor evenimente, așa cum de altfel vi s-a adus la cunoștință prin scrisoarea ce Vi s-a adresat din partea Sfintei Chinotite, cu nr. F 2/7/1679/18.7.2014.
Cunoscând greaua povară pe care o purtați pe umeri, cu durere și cu întristarea inimii vă împărtășim acestea, rugându-vă ca niște fii ca să vă îngrijiți ca un părinte spre a liniști conștiințele fraților noștri ”pentru care a murit Hristos”; cerem binecuvântările Voastre patriarhale și Vă sărutăm dreapta cu cel mai profund respect.
Toți reprezentanții și Întâistătătorii celor douăzeci de mănăstiri ale Sfântului Munte Athos adunați în Sinaxă comună.
Eugen Ionescu a fost primul om care m-a trimis spre rugăciune. Emoționanta scrisoare a marelui dramaturg către o tânără din România
Istoria unei scrisori de suflet
În urmă cu mai bine de doi ani postam pe blogul de față un text despre experiența pe care a avut-o marele dramaturg român Eugen Ionescu în Muntele Athos: Eugen Ionescu și duhovnicul de la Muntele Athos: „Dacă ai, într-adevăr, credintă, atunci totul intră în rânduială, de la sine”
La puțin timp am început o corespondeță prin e-mail cu o doamnă care-mi întărea convingerea despre înțelegerea creștinească pe care a avut-o marele Ionescu. În vremea adolescenței îi scrisese marelui scriitor o epistolă la care primise un răspuns plin de lumină și căldura credinței. Pentru a înțelege mai lesne răspunsul lui Eugen Ionescu voi face o scurtă introducere, folosind cuvintele fericitei destinatare a epistolei.
Eram în liceu, aveam 17 ani. Eram la vârsta marilor întrebari. Citeam de ceva vreme din scrierile lui și îmi plăcea ce găseam acolo. Simțeam că seamănă cu mine ca suflet, ca fel de a fi. Trebuia să îmi aleg ce facultate să urmez și mă întrebam, de fapt, eu ce meserie o să am. Tot citisem din scrierile lui și observam că tot spunea că orice realizare e inutilă. Și mă gândeam că, dacă el, care ajunsese celebru, spunea lucrul ăsta, atunci eu ce puteam să fac ca să zic că am făcut ceva? Și așa m-am hotărât să-i scriu. M-am gândit că, fiind așa de asemanatori sufletește, când o să fiu de vârsta lui o sa fiu tot cam ca el. Și am zis să mă folosesc de experiența lui și să nu mai aștept să ajung și eu la 80 de ani (cam cât avea el atunci) ca să ajung la aceleași concluzii. Ci să progresez. Să merg de unde a ramas el. Și când i-am scris, m-am gindit cu putere că orice îmi va răspunde, o să fac.
Redau mai jos scrisoarea mea, așa cum mi-o amintesc, inclusiv ca formă. Am scris pe o coala albă de hârtie A4:
- Iată și răspunsul lui Eugen Ionescu:
Dragă Iuliana,
Vă scriu în franceză pentru că secretara mea nu știe românește.
Într-adevar, nimic nu valorează nimic, orice realizare este inutilă. Am depășit vârsta de 80 de ani și caut în continuare. Dacă aș fi știut asta mai devreme aș fi făcut un lucru pe care vă sfătuiesc să-l faceți: rugați-vă, rugați-vă Lui Dumnezeu.
Scuzați-mă că v-am răspuns cu atâta întârziere. Dar să-mi mai scrieți. Scrisorile dumneavoastră or să-mi parvină, atât cât voi mai fi.
Îmbrățișări paterne.
Eugene Ionesco
PS: Da, mă întreb și mă reîntreb de ce se intamplă totul. Trăiesc în uimire încă de la nașterea mea. Daca ați citit ceva din operele mele poate că ați înțeles.
Am primit răspunsul. De la primele rânduri l-am și judecat că a scris în franceză și mă gândeam – ce snob! Doar acum de curând am văzut un interviu cu fiica lui și spunea că în ultimii ani a suferit de o boală la încheieturile degetelor și nu mai putea să scrie cu mâinile lui și îl ajuta o secretară.
Apoi am citit răspunsul la intrebarea mea, „ce să fac”. Și a fost o maaaare dezamagire. Eu din ce citisem din el, și de-aia îmi plăcea, îl vedeam ca pe unul care se lupta cu Dumnezeu și-I reproșează. Nicidecum ca pe un credincios. Eu atunci nu prea aveam gândul la Dumnezeu în sensul creștinesc. Adică eram cam atee. Și răspunsul lui a venit ca o lovitură în moalele capului. Mai ales pentru că îmi promisesem mie insămi (și sunt genul de persoană care se cam ține de cuvânt) să fac orice îmi va spune. Dar la asta chiar nu mă așteptam. Totuși… m-am scuturat puțin și am zis: ok, am zis că o să fac orice îmi va zice. A zis să mă rog lui Dumnezeu. Ce rugăciunea știu eu? Tatăl Nostru. Și așa am început să zic Tatăl Nostru în fiecare seară înainte să mă culc. Și așa… mulți ani. Fără să am altă participare la credință. Doar acest Tatăl Nostru.
Cu alte cuvinte, Eugen Ionescu a fost primul om care m-a trimis spre rugăciune. Pentru asta-i mulțumesc. (Iuliana)
Se va prelua doar cu precizarea sursei – Blogul Sfântul Munte Athos
Scrisoarea de pocăință a femeii care a încălcat legea Avatonului
Scrisoarea de pocăință a femeii care a încălcat legea Avatonului [1]
În anul 1930 am fost reprezentantul Mănăstirii mele la Sfânta Comunitate. În luna Octombrie a venit la Sfânta Comunitate o scrisoare a domnișoarei Alice Diplarakou [2], aleasă Miss Grecia, care spunea astfel:
Din Davos, Elveția…
Cuvioși Părinți, vă mărturisesc din tot sufletul greșeala pe care am săvârșit-o în luna Mai ce a trecut la Mănăstirea Vatoped. Am ajuns acolo cu vaporul logodnicului meu Dl. Moran și s-a întâmplat să fie acolo ancorate și navele de război „Limnos” și „Kilkis”. Atunci vicleanul mi-a insuflat gândul să urc la Mănăstire, deși știam că este interzis pentru femei. Am împrumutat o uniformă de marinar și astfel am intrat (în Mănăstire) împreună cu logodnicul meu, am înconjurat biserica și alte locuri ca un marinar, fără să mă cunoască cineva.
De atunci, Părinților, mi-am pierdut sănătatea și am ajuns aici în sanatoriile Elveției pentru a mi-o dobândi, însă, din păcate, nu văd nici o îmbunătățire. Am cunoscut și cred cu fermitate că aceasta este o pedeapsă din partea Maicii Domnului, pe care am necinstit-o, căci nu trebuia ca eu, o fată cultivată, să fac ceea ce am făcut. Pentru aceasta acum mă pocăiesc, rugând-o pe Maica Domnului să mă ierte. Rugați-o și voi, sfințiților Părinți. Iar pentru aceasta primiți 5.000 de drahme, ca să faceți Liturghii și paraclise pentru sănătatea mea.
Cu mult respect…
Și mult-milostiva Stăpână a cerului și a pământului a primit pocăința ei și i-a dăruit iarăși sănătatea.
Sursa: Arhim. Gavriil Dionisiatul, Avatonul Sfântului Munte, „Orthodoxos Filotheos Martyria”, nr. 38-39, Tesalonic 1990, p. 59 via marturieathonita.ro
Note:
[1] Avatonul este legea care interzice femeilor a intra in Sfantul Munte Athos. “Avaton” inseamna “neumblat”, prin acest cuvant facandu-se referire la interdictia femeilor de “a umbla” pe pamantul Sfantului Munte Athos. Avatonul este actul care a permis locului sa ramana pana astazi unul sihastresc si monahal, singurul de acest gen din intreaga lume. Avatonul este un fel de granita naturala a Sfantului Munte.
[2] În anul 1930 Miss Grecia și Miss Europa a fost aleasă Alice Diplarakou.
Recomandăm și textele:
Sfântul Munte Athos 