Arhive blog

„Vino și vezi!” Gânduri despre pelerinaj, Laurențiu Dumitru

Pelerinajul

Nevoia de pelerinaj este nevoia întâlnirii cu taina, născută din dorul unei pregustări din Cerul lui Dumnezeu ascuns în oazele duhovnicești presărate pe tot pământul. Este nevoia de a primi răspunsuri la întrebări lăuntrice, tămăduiri la neputințele de zi cu zi și așezări în matca firescului și a purtării de grijă a lui Dumnezeu și a casnicilor Lui.

Orizontalul vieții mundane nu ne plinește, de aceea ne pornim, în răstimpuri, în căutarea verticalei comuniunii cu Dumnezeu și Sfinții Lui. Efemeritatea lumii și contrafacerile ei, agonia și stresul vieții cotidiene ne îndeamnă să căutam acel „altceva”, diferit de tot ce ne înconjoară.

Locurile sfinte ne sunt oaze cu apă limpede și faruri călăuzitoare ce deschid noi perspective de înțelegere asupra vieții. Pelerinul care caută cu inimă bună răspunsuri, găsește linişte sufletească şi împlinire. Chiar și nepregătit fiind, poți fi bulversat de experiențele trăite într-un pelerinaj în așa măsura încât te poți întreba, asemenea criticului literar Dan C. Mihăilescu: „Oare m-am întors de la Athos?” Adică, oare nu cumva inima mea a rămas captivă în acele sfinte locuri, într-un dor mistuitor greu de numit?

Îndemnul evanghelic e limpede: „Vino și vezi!” (Ioan 1, 46). Dacă vrei să realizezi cât de contrafăcută și falsă e viața lumii noastre, vino să petreci câteva zile în Locurile sfinte ale Ortodoxiei! Fie că e vorba de Țara Sfântă sau Muntele Athos, Rusia pravoslavnică sau Serbia martiră. Ori Romania noastră cea dreptcinstitoare, presărată de la un capăt la altul de locuri binecuvântate ca Sihăstria, Neamț, Voroneț, Agapia, Lupșa, Râmeț, Nicula, Tismana, Frăsinei, Cozia sau Dervent. Vino și vezi! Vino și descoperă sfințenia „pe viu”!

Și chiar dacă pelerinul nu va avea întotdeauna ocazia de a intra, spre exemplu, în contact cu parinții din mănăstiri, este imposibil să nu te folosești de prezenţa lor, de cadența pasului monahal, de ritmul rugăciunilor, de închinarea la odoarele sfinte și tihna locurilor. În Pateric se vorbeşte de trei monahi care obişnuiau să-l viziteze pe Antonie cel Mare pentru a-i pune întrebări legate de chestiunile duhovniceşti care îi preocupau. Unul dintre ei rămânea întotdeauna tăcut, fără a-l întreba vreodată ceva pe Avva Antonie. Avva Antonie l-a întrebat, aşadar, la un moment dat pe acest frate: „De atâţia ani de când vii aici de ce nu m-ai întrebat nimic?”. Iar fratele i-a răspuns: „Mi-e de ajuns doar să te văd, Părinte”.

În a doua jumătate a secolului al IV-lea, o anume Egeria, posibil călugăriță, originară din Spania, pleca într-un pelerinaj de anvergură în Țara Sfântă, Siria, Egipt, Constantinopol. Pelerinajul avea sa dureze câțiva ani, astăzi însă, datorită deplasării cu ușurătate în spațiu, pelerinajele ne sunt mai la-ndemână, osteneala este mai mică, dar folosul duhovnicesc cu nimic mai prejos.

Într-o lume aflată în derivă, care persiflează nevoia creștină de a fi prezent la Locurile sfinte, opunem cuvântul de foc al Cuviosului Părinte Paisie Aghioritul care spunea: „Dacă lumea ar vizita mai mult mănăstirile şi ar avea legături cu monahii, s-ar închide multe spitale de psihiatrie”.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Laurențiu DUMITRU

Textul a fost scris inițal pentru Ziarul Lumina / 29 octombrie 2017. Aici apare într-o formă uşor prescurtată.

Anunțuri

Blogul “Sfântul Munte Athos” în cifre: 5 ani, 1158 de articole, 4.428.800 de vizualizări, 535.300 de persoane ne urmăresc pe facebook

simonopetra-trapeza

Pe 23 ianuarie 2012 porneam acest blog www.sfantulmunteathos.wordpress.com – pagină dedicată iubitorilor Sfântului Munte Athos, celor interesați să cunoască mai în amănunt viața athonită, petrecerea cuvioșilor părinți aghioriți, istoricul mănăstirilor, evenimente, știri, pelerinaje.

Au trecut cinci ani de atunci. În acest răstimp am postat pe blog 1158 de articole ce au în marea lor majoritate legătură cu viaţa aghiorită, materiale ce au adunat în total 4.428.800 de vizualizări. La acest moment ne urmăresc pe pagina de facebook Sfântul Munte Athos – 535.300 de persoane.

E o bucurie mare pentru mine să văd că împărtășim aceleași valori și idealuri! Nădăjduiesc ca toți cei ce iubesc Grădina Maicii Domnului să se bucure de postările de aici. Să avem parte de rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu în toate zilele vieții noastre!
Vă mulțumesc că țineți aproape!

Laurențiu Dumitru
Președinte al Asociației Culturale Karyes

Foto: Trapeza Mănăstirii Simonopetra / Arhiva blogului

Precizări legate de data de pomenire a lui Gheron Iosif Isihastul

Gheron-Iosif-isihastul

Gheron Iosif Isihastul († 15/28 August 1959) este fără îndoială una din cele mai impresionante personalități duhovnicești ale veacului trecut din Sfântul Munte, dar nu numai. Nevoința sa ascetică exemplară a atras un număr restrâns de ucenici, la rândul lor foarte nevoitori, unii dintre aceștia (Efrem Filotheitul, Iosif Vatopedinul, Haralambie Dionisiatul) preluând mai târziu conducerea câte unei mănăstiri și povățuirea duhovnicească a mai multora. Șase mănăstiri athonite sunt conduse astăzi de ucenici ai acestora, de aceea putem spune că Gheron Iosif Isihastul este înnoitorul tradiției isihaste aghiorite în veacul trecut. Tot de numele ucenicilor lui Gheron Iosif se leagă renașterea vieții monahale în mai multe obști grecești din afara Sfântului Munte și de ctitorirea a 17 mănăstiri ortodoxe pe pământ nord-american.

În decembrie 2013, după proslăvirea oficială a Cuviosului Porfirie Kavsokalivitul, a apărut știrea că în viitorul apropiat va fi proslăvit în rândul sfinţilor Părintele Paisie Aghioritul (lucru care s-a întâmplat între timp), iar după o perioadă scurtă de timp vor fi canonizaţi Părintele Amfilohie (Makris) din Patmos, Arhimandritul Sofronie (Saharov) de la Essex şi Stareţul Efrem Katunakiotul. Nu e un lucru îndepărat nici canonizarea lui Gheron Iosif Isihastul, deja cinstit în toată lumea ortodoxă.

Așadar, nu este un secret faptul că în multe locuri din lumea ortodoxă, Gheron Iosif este cinstit ca Sfânt Cuvios, chiar dacă încă nu oficial. El apare de acum pictat în Icoane, iar cinstitele sale moaște, împărțite prin lume, sunt așezate la loc de cinste, în racle.

După ce m-am sfătuit cu mai mulți iubitori ai Muntelui Athos, am decis a face câteva precizări legate de pomenirea / prăznuirea lui Gheron Iosif Isihastul pentru că an de an, în luna august, apar diverse informații legate de această temă, uneori contradictorii.

Știm din mărturiile ucenicilor faptul că Gheron Iosif Isihastul s-a mutat la Ceruri în data de 15 august 1959, în ziua de prăznuire a Adormirii Maicii Domnului. Însă această dată corespunde datei de 28 august pe calendarul nou.  De aceea, cei ce țin calendarul nou, cum sunt cei din România (cu care, de altfel, Sfântul Munte se află în comuniune liturgică), îl pot pomeni pe Gheron Iosif la această dată, 28 august.

Vatopedinii, nepoții duhovnicești ai lui Gheron Iosif, il prăznuiesc pe 16 august după calendarul lor (29 august la noi) pentru a nu se suprapune cu prăznuirea Adormirii Maicii Domnului. Însă cei ce țin calendarul nou, pe 29 august prăznuiesc Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Socotim că nu ar fi potrivit ca în țară să se prăznuiească tot pe 16 august, întâi datorită diferenței de 13 zile dintre cele două calendare, iar în al doilea rând pentru că pe 16 august, în România, sunt prăznuiți Sfinții Martiri Brâncoveni și ar fi bine să nu se suprapună.

Ori, pentru cei ce țin calendarul nou, data de 28 august respectă fidel adevărul istoric (corespunde zilei de prăznuire a Adormirii Maicii Domnului în Muntele Athos, ziua în care Gheron Iosif a adormit întru Domnul) și nu pare să aibă niciun alt impediment.

Bunul Dumnezeu să ne aibă în paza Sa pentru rugăciunile Cuviosului Iosif Isihastul!

Laurențiu Dumitru

Gheron Iosif, colectia Cristian Ovidiu Groza, pictata la Cebza

Blogul “Sfântul Munte Athos” în cifre: 4 ani, 940 de articole, 3.350.000 de vizualizări, 454.000 de persoane ne urmăresc pe facebook

Limenaria, Thassos, cezar popescu

Blogul “Sfântul Munte Athos” în cifre: 4 ani, 940 de articole, 3.350.000 de vizualizări, 454.000 de persoane ne urmăresc pe facebook

Pe 23 ianuarie 2012 porneam acest blog www.sfantulmunteathos.wordpress.com – pagină dedicată iubitorilor Sfântului Munte Athos, celor interesați să cunoască mai în amănunt viața athonită, petrecerea cuvioșilor părinți aghioriți, istoricul mănăstirilor, evenimente, știri, pelerinaje.

Au trecut patru ani de atunci. În acest răstimp am postat pe blog 940 de articole ce au în marea lor majoritate legătură cu viaţa aghiorită, materiale ce au adunat în total 3.350.000 de vizualizări. La acest moment ne urmăresc pe pagina de facebook Sfântul Munte Athos – 454.000 de persoane.

E o bucurie mare pentru mine să văd că împărtășim aceleași valori și idealuri! Nădăjduiesc ca toți cei ce iubesc Grădina Maicii Domnului să se bucure de postările de aici. Să avem parte de rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu în toate zilele vieții noastre!
Vă mulțumesc că țineți aproape!

Laurențiu Dumitru
Președinte al Asociației Culturale Karyes

Foto: Muntele Athos văzut din Limenaria, Insula Thassos / Credit foto Cezar Popescu

„Pași spre Înviere. Postul. Spovedania. Împărtășania”, o nouă carte a teologului Laurenţiu Dumitru, editorul blogului „Sfântul Munte Athos”

Postul. Spovedania. Impartasania..._Coperta 1

Începând de vineri, 27 martie, veți găsi la toate tarabele de ziare cartea „Pași spre Înviere. Postul. Spovedania. Împărtășania” (Laurenţiu Dumitru), editorul blogului Sfântul Munte Athos. Cartea este editată de Meteor Press și se va vinde împreună cu ziarul Libertatea la prețul de 10 ron. Sper să vă fie de folos! Doamne, ajută!

Cuvânt înainte: CRED DOAMNE ȘI MĂRTURISESC…
Preot Constantin Necula

De ani de zile suntem amenințați cu disoluția creștinismului românesc. Un proces dureros marcat de ateismul militant din perioada comunistă și de secularismul epocii contemporane. Ambele ipostase anticreștine sunt marcate de superiorități ieftine și legități sociale absurde. Dinaintea lor, precursoare post-umanului în care ne zbatem, poate rezista numai mărturisirea sinceră a adevărului Ortodoxiei. Dacă în plan social rezistența ortodoxă este marcată de Liturghie, în planul relațiilor inter-umane avem nevoie să ne mărturisim credința. E o nevoie funciară de dialog și prietenie căci trebuie să se știe: creștinul nu urăște pe nimeni, nu-și hrănește din mediocritate și atac nici una din răsadurile ființei sale. Dinaintea avalanșei de informație precară și duplicitară legată de Ortodoxia românească, acuzată în stereotipuri de un nefiresc penibil, cartea de față vine să opună pozitiv câteva gânduri despre cultura ortodoxă minimală. Nu, nu avem de a face cu un catehism propriu-zis, ci de o alcătuire sintetică a unor hărți de lucru cu sine, cu propria cultură. Veți afla, prin grija lui Laurențiu Dumitru, amfitrionul chemării la cunoaștere, o serie de conținuturi legate de Ortodoxie, de post și rugăciune, legate de viața în Hristos, așa cum s-a propovăduit și ni s-a dat spre propovăduire.

Zilele începutului de an 2015 ne-au agitat cancelariile și școlile și familiile căci se cerea mărturie. Înainte de a se împărtăși cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos creștinul ortodox rostește o rugăciune care începe astfel: „Cred Doamne și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Fiul lui Dumnezeu Celui Viu…”. O intuiție liturgică a unui mare adevăr uman. Pentru a putea gusta din Dumnezeu nu este suficientă credința, ci și mărturisirea. Pentru a mărturisi e nevoie de cunoaștere, uneori așa, școlărească, limpede și simplă. Cartea aceasta, ajutor la Împărtășire. Ca să reînvățăm nevoia cunoașterii pentru a mărturisi.

DESPRE AUTOR:

Laurențiu Dumitru (n. 1974). Teolog ortodox, publicist, editor.
Este autorul a trei cărți ortodoxe legate de problematica tinerilor, lucrări vândute într-un tiraj cumulat de 24.000 de exemplare. A publicat peste 200 de articole – eseuri, recenzii, studii – în reviste ortodoxe, în buletine parohiale din țară și străinătate, dar și în publicații laice. A editat diverse cărți pentru editurile Egumenița, Apologet și Agnos. Între anii 1998 și 2003 a predat Religie la Colegiul Economic Maria Teiuleanu din Pitești. În perioada 2008 – 2012 a fost editor coordonator al revistei Orthograffiti, publicație de „lifestyle orthodox” pentru tinerii liceeni.

În prezent este președintele Asociației Culturale Karyes, organizație ce se ocupă cu promovarea spiritualității athonite (a Sfântului Munte Athos). Conferențiază în diverse orașe din țară și din străinătate pe teme de spiritualitate ortodoxă și administrează în online mai multe bloguri și pagini ortodoxe pe facebook (pagina dedicată Muntelui Athos având peste 300.000 de abonați la începutul anului 2015).

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

George Becali. În loc de recenzie la cartea sa despre Muntele Athos

Carte-Becali1

George Becali a scris o carte despre Muntele Athos. Cu greu m-am decis să anunț apariția ei, măcar că are legătură cu tematica blogului, cu viețuirea aghiorită. „Multă vorbărie strică, să nu aducem lucrurile sfinte în derizoriu. Mai multă reținere cu astfel de popularizări”, scria cineva pe facebook la anunțul apariției cărții făcut de o librărie ortodoxă din capitală.

George Becali, condamnat la trei ani şi jumătate de închisoare, pedeapsă din care a ispăşit un an şi jumătate, a început să scrie cărți pentru că deținuților scriitori li se reduce astfel din pedeapsă. Desigur, motivele vor fi fost mai multe, fără doar și poate.

Nu am avut ocazia să răsfoiesc cartea, dar am citit câteva fragmente scanate și postate online pe o pagină de sport. Prima impresie este una plăcută, textul lui George Becali, asemenea unor impresii calde de jurnal, este interesant și atractiv, extrem de confesiv pe alocuri. Și mai ales articulat. Este foarte posibil ca evocările să fi fost ale lui Becali, iar textul pentru tipar să fi fost diortosit de un om cu condei, bun cunoscător al Athosului; lucrul „la două mâini” se practică, de altfel, foarte frecvent în Occident.

becali-athosGeorge Becali, un om controversat, dar pitoresc, un om al contrariilor, greu de prins în șabloane. Condamnat pentru dare de mită, dar și mult milostiv; lăudăros, dar și tăinuitor al unor fapte bune. Mândru și vanitos, dar și cuprins uneori de o dulce zdrobire a inimii. Gălăgios și populist, dar și inspirat când intervine telefonic într-o emisiune ca să pună la punct un hulitor înveterat ca Pavel Coruț. Merge la Londra pentru haine scumpe, dar și la Muntele Athos să se roage și să ajute. Deseori nervos, dar și grabnic în a-și cere iertare când simte că a exagerat. Dezlânat când vorbește despre Băsescu, vulgar când amintește de Antena 3, dar și curajos în a-și mărturisi credința, cu tușe lăudabile, incorecte politic sau așa zis homofobe.

În general oamenilor instruiți, preocupați de cultură, dar și multor teologi, iubitori ai lui Manuil Panselinos și Grigorie Palama bunăoară, le repugnă asocierea cabotin-nefericită a Muntelui Athos cu persoana lui Becali. Deși, după cum îmi mărturisea un părinte român aghiorit la ceas de vecernii: „Becali este cel mai mare promotor al Muntelui Athos în spațiul public românesc”. Mulți dintre cei neînbisericiți, de la Becali au auzit prima oară despre Athos. Poate că nu e puțin lucru. Cum nu e puțin nici faptul că a ridicat un sat din temelii după inundații sau că a ctitorit multe biserici. M-aș dori să nu-și mai zădărnicească răsplata pentru astfel de fapte trâmbițându-le de pe acoperișul prime-time-ului la televiziunile de știri. N-ar fi exclus să fi învățat discreția în lunile de deteneție. Spun asta pentru că în introducerea cărții „Muntele Athos, patria Ortodoxiei” el mărturisește: „A murit Gigi pe care îl cunoştea lumea, pentru a se naşte Gheorghe, omul cel nou, cel în care trăieşte Hristos”. Acesta e un cuvânt ce se dorește a fi viu și lucrător, îl rostești chiar dacă nu-l trăiești până la capăt, tocmai pentru a primi puterea de a-l împlini.

Dar un alt fragment ce însoțește prezentarea cărții m-a pus pe gânduri: „Timpul petrecut în temniță a fost cu siguranță cel mai prețios și folositor din viața mea. Aceasta pentru că astfel am cunoscut drumul mântuirii pe care, deși credeam că-l știu, nu-l cunoșteam nicidecum. În temniță am fost mai aproape de Hristos și asta este totul. Căci ce contează un an sau doi când ai în față veșnicia!”. E un motiv îndeajuns ca să nu mai pomenim nimic despre cele ale lui Becali din trecut, căci Dumnezeu în marea Sa milă și iubire de oameni nu pomenește păcatele tinereții și ale neștiinței (cf. Psalmi 24, 7).

Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa aflat în spital pe patul de moarte i-a spus lui George Becali: „O să veghez asupra ta de dincolo”. Părintele Iustin Pârvu l-a certat cândva profetic: „Copile, lasă-te de politică, căci vei avea probleme!”. Iar Părintele Arsenie Papacioc, când l-a întâlnit prima oară, i-a zis strângându-l în braţe: „În sfârşit, s-au întâlnit inimile noastre”. Vreau să cred că pe George Becali temnița l-a ridicat, nu l-a coborât, deși ispite vor fi.

Laurențiu Dumitru

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/hhsXzb ]

chrismon

Update: George Becali la Muntele Athos (video)

Pelerinaj la Muntele Athos (5 – 10 octombrie 2014). [Îmbarcare din Moineşti, Oneşti, Focşani, Buzău, Urziceni, Bucureşti, Giurgiu]. Ghid Laurențiu Dumitru

marea.lavra

  • Duminică, 5 octombrie 2014: Plecare din Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – Urziceni – București (aprox. 17.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranoupoli.
  • Luni, 6 octombrie (ziua 1): Ouranopoli (6.00). Îmbarcare pe ferryboat până în portul Dafni. Dafni – Karyes (capitala Sfântului Munte) – Biserica Protaton (cu celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos), Măn. Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii) – Chilia Panaguda (unde a viețuit Părintele Paisie Aghioritul, opţional) – Schitul Sf. Andrei – Serai (închinare într-una din cele mai mari biserici din Balcani, închinare la parte din Capul Sf. Ap. Andrei, Seminarul teologic Athoniada). Schitul Sf. Andrei – Serai (cazare).
  • Marți, 7 octombrie (ziua 2): Karyes. Se închiriază un maxi-taxi pentru întreaga zi (6 h) pentru a vizita: Măn. Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii) – Chilia Sf. Gheorghe – Colciu (închinare la mormantul Pr. Dionisie Ignat) – Schitul Sf. Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) Măn. Pantokrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Măn. Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) –  Măn. Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, Izvorul Maicii Domnului) și dacă va mai fi timp și Măn. Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) Măn. Karakalu (închinare la odoarele mănăstirii). Schitul Prodromu. Izvorul și Peștera Sfântului Athanasie Athonitul. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. De vorbă cu Părintele Iulian (Lazăr) Prodromitul (dacă este disponibil). Schitul Prodromu (cazare).
  • Miercuri, 8 octombrie (ziua 3): Schitul Prodromu. Drumeție o oră până la Măn. Marea Lavră. Închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița. Marea Lavră (cazare).
  • Joi, 9 octombrie (ziua 4): Marea Lavră. Plecare cu mașina până la Morfono pentru o drumeție de o oră până la Schitul Lacu. Închinare la Kiriakon – biserica centrală a schitului. Chilia Buna Vestire – Lacu a părintelui Ștefan (cazare).
  • Vineri, 10 octombrie (ziua 5): Schitul Lacu Karyes (capitala Sfântului Munte). Plecare cu mașina din Karyes spre portul Dafni. Dafni (timp pentru cumpărat suveniruri din magazinele cu specific religios) îmbarcare pe ferryboat spre Ouranoupolis. Plecare spre România: București (în dimineața zilei de sâmbătă, 11 octombrie) – Buzău – Focșani – Adjud – Onești – Moinești.
    NOTĂ: Este posibil ca programul să sufere unele modificări, la momentul postării programului de față așteptăm confirmarea unei cazări. Luăm în calcul și posibilitatea ca la ieșirea din Munte să rămânem o noapte în Ouranopolis  (10 euro / cazare), iar a doua zi să vizităm câteva obiective bisericești din Tesalonic.

Preț: 205 euro + diamonitirionul* (25 euro) + transportul în Sfântul Munte – ferryboat și taxi (aprox. 100 euro pentru acest traseu). Adică, cu toate cheltuielile incluse – 330 euro.

Locuri disponibile: 7 (șapte!) / Plecare Moinești și orașele de pe traseu – Adjud – Focșani – Buzău – București – Giurgiu / Ghid asigurat / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Renault Trafic sau Mercedes Vito, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare (4 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis + 110 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,
Laurențiu Dumitru
Organizator pelerinaje Athos / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc doar 10 euro diamonitirionul (permisul de vizitare al Sfântului Munte).

** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

100.000 de aprecieri pe pagina de facebook

lacu-10000

Dragi Prieteni, pe pagina de facebook Sfântul Munte Athos am ajuns la impresionanta cifră de 100.000 de aprecieri!

E o bucurie mare pentru mine să văd că împărtășim aceleași valori și idealuri! Nădăjduiesc ca toți cei ce iubesc Grădina Maicii Domnului să se bucure de postările de aici. Să avem parte de rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu în toate zilele vieții noastre!

Vă mulțumesc că țineți aproape!

Laurențiu Dumitru
Editor blog https://sfantulmunteathos.wordpress.com/
Facebook:  Sfântul Munte Athos

„La Înviere nu poți ajunge decât urcând mai întâi Golgota”, interviu cu Laurențiu Dumitru, editorul blogului “Sfântul Munte Athos”

Laur1.„La Înviere nu poți ajunge decât urcând mai întâi Golgota”

Interviu cu teologul și editorul Laurențiu Dumitru

Curățenie, multă mâncare, haine noi, etalarea garderobei la biserică. Asta înseamnă Paștile?

Sunt tentat să spun: „Nu, desigur”, dar cred că trebuie nuanțat puțin. E bună curățenia și, înainte de Paști, poate fi un chip al preocupării pentru curățenia lăuntrică, o dorință de a pune toate lucrurile în rânduială. În limba noastră zicem deseori: am făcut curățenie, am făcut lumină în casă. E bine să facem lumină, pentru a putea aduce în casă… sfânta lumină. Multa mâncare e o boală balcanică și nu are legătură cu praznicul. Învierea e o zi a bucuriei și veseliei, însă pe meleagurile noastre, pentru mulți, acestea se traduc prin îmbuibare. Tradiționala îmbuibare românească, care dă an de an de furcă spitalelor și așa în destrămare. Hainele noi sunt bine venite și așa îmi amintesc că era obiceiul cândva, mai ales la țară, în vremea copilăriei mele. Doar bani să ai, să le cumperi, deși nu e musai. Etalarea garderobei la biserică e o neputință a unora dintre noi, eu mă bucur totuși că aceștia măcar sunt prezenți la slujbă, chiar și așa. Dar, ca să revin la întrebarea Dvs., de bună seamă, Paștile e cu totul altceva. După cum spunea cineva, nu mai trăim sărbătoarea, ci isteria ei. Seturi, pachete, reduceri, promoții, baxuri, damigene…

Observăm faptul că, de mici, copiii sunt învățați să aștepte nu Învierea Domnului, ci venirea iepurașului ,,care face ouă în iarbă” și aduce cadouri. Este greșită această mentalitate? Ce spuneți despre următoarea afirmație: ,,Paștile nu este complet dacă nu menționăm și despre iepurașul de Paști. Iepurașul de Paști este un personaj de poveste despre care se spune că aduce ouă vopsite și dulciuri copiilor în Sfânta zi de Paști”.

E clar că, strict din rațiuni de marketing, s-a dorit un echivalent primăvăratic al lui Moș Crăciun și s-a inventat astfel personajul acesta urecheat care, cică, ar aduce daruri. Nu știu exact geneza acestei povești a iepurașului de Paști, motiv pentru care nici nu am primit daruri de la el. Cred că e păgubitoare pentru suflet această imixtiune de giumbușluc iepuresc în dramatismul jertfei de pe Golgota! Totuși, spre deosebire de Moș Crăciun, care, din nefericire, a cam fost asumat de Biserică (vezi colindele care-l pomenesc), iepurașul acesta e pomenit doar pe la tv și grădinițe. deci își vede totuși de treaba lui, dând doar de furcă bunicuțelor cu pensie mică, de la C.A.P. Dincolo de jocurile lor, copiii trebuie învățați să se raporteze corect, onest, cu seriozitate la praznicul Învierii.

Cum trebuie să ne pregătim pentru Noaptea Învierii, pentru prima zi de Paști?

Întreaga perioadă a postului e o pregătire pentru Ziua Învierii. Pe toate trebuie să le parcurgem cu Hristos și în Hristos. Zicem în Canonul Învierii: „Ieri m-am îngropat împreună cu tine, Hristoase, astăzi mă scol împreună cu Tine, înviind Tu”. Pentru a recepta cât mai deplin praznicul Învierii și a pregusta din bucuria nespusă a Cerului care împreună cu pământul se veselește acum, e nevoie totuși de puțin efort, de nevoință. La Înviere nu poți ajunge decât urcând mai întâi Golgota. E nevoie așadar de post, după rânduială, după putere, de grijă la viața noastră, la faptele noastre. E nevoie de participare la viața Bisericii, de baia spovedaniei, de împărtășanie acolo unde nu există impediment. Închipuiți-vă praznicul acesta ca pe o nuntă! Iar noi, fiecare în parte, datori să ne pregătim inimile, să omorâm în noi omul cel vechi supus păcatului și să înviem împreună cu El, la o nouă viață. Când iubeşti pe Dumnezeu, păzeşti poruncile Lui. Cel ce nu păzeşte poruncile, nu iubeşte pe Dumnezeu. „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21).

De ce oamenii nu-l mai caută pe Dumnezeu, ci Dumnezeu a devenit un fel de reclamă super, care aduce rating, dar doar în momentul în care se coboară în limita tangibilului?

Ne naștem cu toții cu dor după Cel ce ne-a zidit din a Lui iubire. Cred că toți oamenii îl caută pe Dumnezeu, chiar dacă nu conștient și constant. Ne e dor de raiul pe care l-am pierdut și căutăm să-l dobândim. Problema e că-L căutăm deseori prin gunoaie și mizerie, prin locuri urât mirositoare și străine de noi, însă de-L vom căuta cu sinceritate, știm din atâtea exemple minunate, El ne va veni în întâmpinare. Că unii au făcut din Dumnezeu un subiect de scandal ce aduce rating, e o altă poveste și e parte a unei lumii în derivă, a unei postmodernități nebune și deșănțate. Despre Dumnezeu nu se vorbește oricând, oricât și oricum. Altfel, Dumnezeu nu are nevoie de reclamă, El când vrea, la momentul potrivit, tună cu putere în inima omului.

De ce nu ne place să auzim că Dumnezeu s-a născut și a murit și a înviat pentru noi?

Bună întrebarea și bun prilejul de a vorbi puțin despre ce înseamnă concret, pentru noi, învierea lui Hristos. Ar trebui să ne placă să auzim asta, ni s-a făcut nu un bine, ci cel mai mare bine posibil, ni s-a dat astfel cea mai mare oportunitate, cea mai mare șansă, Hristos ne-a smuls din moarte și ne-a redat vieții. Căci asta ne învață practic întâlnirea cu Hristos, ne lămureşte că moartea deja am trăit-o, că ne aflăm în ea şi că într-o clipă putem învia îmbrăţişând Viaţa-Hristos. Atunci moartea nu mai este decât „paştile nostru, paştile (pesah – trecere), că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pre noi!”. Hristos, doar Hristos ne poate scoate din moarte. El a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând. Prin moartea Lui a călcat moartea noastră. Moartea nu mai are forţă, nu mai are consistenţă, nu mai are stăpânire asupra lumii. „Unde-i moarte boldul tău?” cântăm de Paşti. Şi totuşi mântuirea pe care Hristos ne-o aduce prin patima, moartea, învierea şi înălţarea la Cer, nu e un dat despre care doar luăm la cunoştinţă. Mântuirea obiectivă pe care El o aduce lumii, trebuie asumată de fiecare în parte, în chip personal, subiectiv, printr-o relaţie vie cu El prin Biserică, prin Sfintele şi de viaţă făcătoare Taine. Acesta este probabil motivul pentru care unora nu le place să audă că Dumnezeu a murit pentru noi, pentru că acest lucru ne responsabilizează. Sau ar trebui.

Ne lăsăm influenţaţi de moda zilelor noastre, mai ales de ideile din afară, însă unii dintre noi poate îşi mai doresc să trăiască un Paști bogat spiritual. Ce anume îi învăţaţi să facă? Concret, ce anume trebuie sa facă un creştin de Sărbătoarea Învierii Domnului?

În primul rând să participe la slujbele Bisericii, să încerce să rămână în biserică, la Liturghie, și după primirea luminii sfinte. Paștile se serbează întâi la biserică, iar mai apoi acasă. A serba Paștile doar în jurul mesei plină cu bucate alese, este, dacă îngăduiți, ca și cum ai serba un prieten în absența lui la tine acasă, iar nu la el acasă, împreună cu el. E Ziua Învierii Domnului, așa că-L vizităm întâi în Casa Lui, în Biserică, apoi e vreme și pentru celelalte, dar cu măsură în toate.

Credeți că Biserica este responsabilă pentru concepțiile nou-formate despre sărbătorile creștine? Mă refer aici la Crăciun, care e acoperit de Moș Crăciun, și la Paști acoperit de ouăle roșii și de iepuraș.

Spunea un mare părinte grec că Biserica nu e vinovată de căderile fiilor ei, și drept este. Învățătura ei este sfântă și mântuitoare. Ici-colo pot să apară unele neorânduieli și idei greșite, dar cu grijă, în timp, ele pot fi eliminate. Punctual vorbind însă, în chestiunea iepurașului Biserica nu are nicio vină, că nu-l propovăduiește; ouăle roșii au simbolistica lor și e o tradiție acceptată și, îndeobște, bună. Un compromis nefericit s-a făcut prin asumarea lui Moș Crăciun, prin promovarea unor colinde laice, dar asta e un alt subiect, care nu merită dezvoltat aici. Datoria Bisericii este de a mărturisi la toate neamurile Învierea Domnului și asta și face de două mii de ani.

Deseori auzim următoarea sintagmă: „Nu țin post, mi se pare fără rost și o prostie. Unii țin post și înjură sau se poartă urât. Apoi, ce rost are să te flămânzești și să înjuri că nu ai voie să mănânci?” Ce puteți spune despre asta? De ce să ținem post?

E o justificare simplistă. Nu știu de ce țin unii să se disculpe astfel pentru că nu trăiesc într-o rânduială, adică într-un rost al vieții. Domnul să-i lumineze să înțeleagă mâine mai mult decât înțeleg astăzi! Oricum, măsura postului nu e aceea pe care o pretinde sintagma citată, ci a te abține de la mâncarea de dulce, dar și de la înjurături și vorbe urâte. Problema noastră e că murim de grija altuia… E ca și cum am spune: de ce să mai merg la școală și să învăț, căci oricum sunt mulți elevi proști și leneși? Ideea e că postul aduce mare folos, dar trebuie să guști din el, ca să-i simți bucuria și binecuvântarea. Nu-i pot face reclamă, că nu ar fi ușor, e un exercițiu de înfrânare și cere sacrificiu, dar pot îndemna: Măcar încercați! Indiferent de ce fac alții!

Ce le spuneți celor care pun următoarea întrebare: De ce să mergem la biserică, având în vedere că e incredibil de plictisitor? E frumos la biserică? (în facultate profesoara mea de didactică vorbea despre plictisul din biserică și despre faptul că fiecare slujbă e la fel – ce puteți să-i spuneți?)

Probabil că pentru unii slujba e incredibil de plictisitoare, precum spuneți, dar sunt convins că asta se întâmplă din ignoranță și neînțelegere a ceea ce se întâmplă acolo, în timpul sfintei Liturghii. Da, e frumos la biserică. Uneori poate fi obositor, mai ales dacă nu ești obișnuit, însă e frumos. Elevii mei, oarecând, ziceau la fel. Erau bucuroși și încântați când mergeam împreună la slujbe, bun motiv să-i îndemn să guste și cu alt prilej din bucuria asta. E drept că trebuie să știi ce se întâmplă pe acolo, iar ei, în mare parte, știau, învățaseră. Orice nu înțelegi este plictisitor! E ca și cum ai viziona un film într-o limbă pe care nu o cunoști. Profesoara de care spuneți e din categoria celor ce nu înțeleg, pentru că nu știe încă limba. Ar trebui să-și vadă de cursurile dânsei, la care, personal, probabil m-aș plictisi foarte tare din cauza parantezelor neinspirate pe care le face. Fără a o ofensa pe profesoară, căci poate fi ea sau oricine altcineva, mai precizez că ideea aceasta, cum că slujbele sunt toate la fel, denotă o lipsă totală a culturii religioase. Slujbele rememorează, aduc în actualitate evenimentele descrise în Evanghelii, în acel timp și spațiu sacru punctate în istorie de întruparea Domnului. În Litughie suntem contemporani cu evenimentele prezentate în Evanghelii, suntem împreună cu Hristos în Betleem, Betania sau Ierusalim. Dacă îmi e permisă o comparație mai lumească, Liturghia nu e un „bună ziua” rostit repetitiv și obositor într-o singură zi, ci un „te iubesc” spus des persoanei iubite, care deși aparent sună întotdeauna la fel, e totuși mereu altfel, nefiind doar o simplă informare. Așa și Liturghia, ea nu ne povestește mereu niște evenimente trecute, ci ne smulge din profanul lumii și ne așterne în taină la picioarele Domnului. În Liturghie petrecem cu Dumnezeu și deși întâlnirile acestea par unora ca trase la indigo, iaca, totuși, noi cei ce dorim a urma pe Hristos, nu ne mai săturăm de ele.

Ce părere aveți despre următoarele obiceiuri: fetele se duc în noaptea de Înviere în clopotniță și spală limba clopotului cu apă neîncepută. Cu această apă se spală pe față în zorii zilei de Paști, ca să fie frumoase tot anul și așa cum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică, așa să alerge și feciorii la ele. Flăcăii trebuie să se ducă cu flori la casele unde locuiesc fetele care le sunt cele mai dragi, iar ele, pentru a își arăta consimțământul la sentimentele lor, trebuie să le ofere un ou roșu. – În Moldova, în dimineața următoare după noaptea Învierii se pune un ou roșu si unul alb într-un bol cu apă ce trebuie să conțină monezi, copiii trebuie să-și clătească fața cu apă și să-și atingă obrajii cu ouăle pentru a avea un an plin de bogății. – Ce legătură are taina Învierii cu tradiția și cu superstițiile? Sau care e locul superstițiilor în sânul Bisericii?

Eu personal nu le recomand și nu le dau atenție și, pe cât îmi stă în putere, le evit. Avem multe superstiții și tradiții locale, unele sunt păguboase de-a dreptul pentru receptarea corectă a sărbătorii, altele însă nu, fiind asimilate frumos, fără a umbri neapărat însemnătatea praznicului. Important e să mergem la esențe, să nu reducem viața creștină la tradiții!

Un cuvânt de încheiere, vă rugăm!

În Iisus Hristos moartea nu mai are putere. Moartea noastră a suferit-o El în chip deplin. Învierea Lui trebuie să fie şi învierea noastră, înviere din moartea păcatului, a neştiinţei, a necunoştinţei. Să înviem cu bine! Hristos a înviat!

A consemnat,
Alexandra Borzoş
„Punctul”, Târgul Mureş
Aprilie 2011

Notă: Versiunea aceasta cuprinde câteva mici adăugiri față de versiunea trimisă spre publicare la „Punctul”, n.n.

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

O nouă lansare a volumului “Jurnal athonit. Pagini de ucenicie”, Alexandru Rădescu și Paul S. Grigoriu, pe 8 februarie 2014, la Librăria Esoteră din Timișoara

jurnalul-athonit-lansare-timisoara

Editura Filos vă invită la o nouă lansare a volumului „Jurnal Athonit. Pagini de ucenicie”, de Alexandru Rădescu și Paul S. Grigoriu. Evenimentul va avea loc la Librăria Esoteră din Timișoara, sâmbătă, 8 februarie, ora 12:00.

La eveniment vor participa: Laurențiu Dumitru, Părintele Silviu Damșe și Alexandru Rădescu (unul dintre autori).
După lansare va avea loc o sesiune de autografe.

Un volum recomandat de Radio România Cultural, Pemptousia și Revista Cultura.

despre volum

„Jurnal Athonit. Pagini de ucenicie” este un proiect editorial inedit, o frumoasă încercare de reproducere a unei experiențe itinerante pe cărările Muntelui Athos. Muntele Athos este considerat prin excelență o fortăreaţă sau un bastion al Ortodoxiei, fiind o adevărată republică monahală. Frumoasa intocmire o constituie însăși abordarea: diferită – prin cele două perspective – dar, în același timp, unitară. Autorii, un jurnalist consacrat și un artist, tratează subiectul cu un firesc aparte. Pios, prietenos, cald, un jurnal neterminat. Neterminat pentru că autorii încă trăiesc experiența Muntelui Athos, experiență pe care o transmit mai departe ori de câte ori au ocazia.

Volumul este însoțit de fotografii inedite realizate de artistul Irinel Cîrlănaru.

„Nu cunosc pe nimeni din cei care au fost măcar o dată să nu își dorească, să nu jinduiască după o revenire în Sfântul Munte. Amintirea Athosului este cumva precum aceea a raiului pierdut. E ca o rană dulce în sufletul oricărui pelerin.”
Silviu-Andrei Vlădăreanu

„O taină pe care încă nu o pot dezlega: nimic nu se împlinește în acest jurnal fără participarea celorlalţi din grup. Nu ca un public de sală sau stadion, ci ca împreună-martori. Trebuie să îi adun de fiecare dată lângă mine, să-i am în faţă atunci când îmi aleg cuvintele care să răsară în urma cursorului de pe ecranul laptopului. Dacă vreunul din ei îmi e absent, indiferent de motiv, nici nu are rost să mai deschid vreo filă nouă de jurnal. Împreună-martori atunci când scriu aceste rânduri și purtători ai crucii celuilalt pe cărările Sfântului Munte.”
Alexandru Rădescu

despre autori

Alexandru Rădescu
În prezent este editor IT&C la Jurnalul Naţional. Deţine Licenţă în Jurnalism şi un Masterat (Hyperion). În 2008 a fost desemnat „Jurnalistul IT&C al anului” în Gala Comunic@tii Mobile iar în 2010 a obţinut premiul „Tânărul Jurnalist al anului, secţiunea IT&C”, eveniment organizat de Freedom House.

Paul S. Grigoriu
Timp de 12 ani a fost elev al şcolii germane din Bucureşti (actualul Colegiu „Goethe”), apoi a urmat cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă (secţia Teologie-Litere) şi pe cele ale Universităţii Naţionale de Muzică (secţia Pedagogie, cu un master în Muzicologie). Este muzician rock și poet.

Detalii:
Autori: Alexandru Rădescu și Paul S. Grigoriu
Prefață: Silviu-Andrei Vlădăreanu
Fotografii: Irinel Cîrlănaru
Titlu: Jurnal Athonit. Pagini de ucenicie
Editura: Filos
Anul apariţiei: 2013
ISBN: 978-606-92984-2-8
Număr de pagini: 162
Categorie: jurnale/memorii

Blogul „Sfântul Munte Athos” în cifre: 2 ani, 555 de articole, 1.000.000 de vizualizări, 29.000 de prieteni pe facebook

Theotokos Vimatarissa-VatopaediouPe 23 ianuarie 2012 porneam acest blog www.sfantulmunteathos.wordpress.com pagină dedicată iubitorilor Sfântului Munte Athos, celor interesați să cunoască mai în amănunt viața athonită, petrecerea cuvioșilor părinți aghioriți, istoricul mănăstirilor, evenimente, știri, pelerinaje.

Au trecut doi ani de atunci. În acest răstimp am postat pe blog 555 de articole ce au în marea lor majoritate legătură cu viaţa aghiorită, materiale ce au adunat în total 1.000.000 de vizualizări. La acest moment ne urmăresc pe pagina de facebook Sfântul Munte Athos – 29.000 de persoane.

E o bucurie mare pentru mine să văd că împărtășim aceleași valori și idealuri! Nădăjduiesc ca toți cei ce iubesc Grădina Maicii Domnului să se bucure de postările de aici. Să avem parte de rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu în toate zilele vieții noastre!
Vă mulțumesc că țineți aproape!

Laurențiu Dumitru
Editor blog www.sfantulmunteathos.wordpress.com

Foto: Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Vimatarissa, Mănăstirea Vatopedi, Sfântul Munte Athos

„Avem Crăciun fără Hristos”, interviu cu Laurențiu Dumitru, editorul blogului „Sfântul Munte Athos”

Laur1.„…Dăruind în preajma Crăciunului dorim să ne răscumpărăm greşeala de atunci, să ne reabilităm cumva în faţa Celui ce mereu ne-a învăluit şi ne învăluie cu dragostea Sa”

interviu cu teologul şi editorul Laurenţiu Dumitru

Domnule Laurenţiu Dumitru, sunteţi cunoscut ca fiind un bun prieten şi îndrumător al tinerilor, prin sfaturile pe care le daţi şi prin cele două cărţi: „Hristos şi tinerii” şi „Tinerii pe calea întrebării”. Vă întreb, ce înseamnă pentru tinerii din ziua de azi Crăciunul? De ce atâta vânzoleală de Crăciun? Nu e dăunătoare atâta pregătire în receptarea noastră asupra Crăciunului?

Aş începe cu cea de-a treia întrebare, încercând să le ating şi pe celelalte… Într-adevăr, vânzoleala de care vorbiţi e dăunătoare pentru receptarea praznicului Naşterii Domnului. Ca să ne putem pregăti creştineşte pentru această sărbătoare trebuie desigur să ieşim din această vânzoleală. Observăm şi noi cu ochiul liber că societatea contemporană valorizează mai mult pe Moş Crăciun şi Anul Nou, decât pe Hristos! Am ajuns să preţuim mai mult tradiţiile noastre seculare, ideologia consumistă, cronologia, decât veşnicia în Dumnezeu! Când ajungem să jertfim atât de mult pe altarul consumului, al desfătărilor de tot felul, oare mai găsim loc pentru Hristos şi prăznuirea Naşterii Sale? Mă tem că nu! Cred că vânzoleala aceasta se face în detrimentul pregătirii autentice pentru praznic. Pur şi simplu noi îl sufocăm pe Pruncul Hristos aflat în ieslea Betleemului.

În ceea ce priveşte tinerii, nu putem generaliza, unii trăiesc autentic bucuria Crăciunului, alţii, din păcate, nu. Şi tot din păcate, cei ce o trăiesc autentic sunt încă puţini.

De Crăciun există, am putea spune, un „trend”, dorinţa de a face milostenie, toate firmele si societăţile fac întreceri în a milui si a dărui, dar este primită de Dumnezeu această milostenie, pe care o facem când toţi sunt „supra-milostiviţi”?

Trend-ul de care vorbiţi are suport în istoria mântuirii neamului omenesc. Darul este legat tainic de praznicul Naşterii Domnului, căci Fiul este Darul prin excelenţă, este Darul oferit lumii de către Dumnezeu, Iubitorul de oameni. Nu întâmplător toţi se întrec în a dărui în această perioadă. Ei vor, conştient sau nu, să se asemene cu Dumnezeu. Marile praznice sunt nişte epifanii şi ne aduc pe noi în starea de a ne dori înnoirea relaţiei cu Dumnezeu. De sărbători, îndeobşte, ni se face tare dor de Dumnezeu. Omul simte nevoia să dăruiască în preajma Crăciunului şi cred că asta e o lucrare a duhului în noi, nu un trend lumesc, chiar dacă mass-media îl valorifică şi-l potenţează atât de mult.

Ştim cu toţii că odinioară, în urmă cu peste 2.000 de ani, un Prunc Sfânt S-a născut. Cred că există în conştiinţa umanităţii sădită mâhnirea că n-am ştiut a-L întâmpina cum se cuvine, că se cădea a-i oferi un cămin adecvat, cald, şi nu o iesle a dobitoacelor. Ai lui nu L-au primit şi nu L-au recunoscut. Animalele L-au încălzit cu respiraţia lor pe Pruncul Iisus, iar păgânii magi din depărtări au venit să i se închine şi să-i aducă daruri. Cumva, tainic, dăruind în preajma Crăciunului dorim să ne răscumpărăm greşeala de atunci, să ne reabilităm cumva în faţa Celui ce mereu ne-a învăluit şi ne învăluie cu dragostea Sa. Sigur că ar trebui să dăruim şi în afara acestor momente. Pe săraci totdeauna îi avem cu noi (cf. Ioan 12, 8), ei trebuie să mănânce şi să se îmbrace mereu, nu doar de Paşti şi de Crăciun. Unii oameni darnici nu uită acest lucru şi acţionează în consecinţă, cunosc numeroase astfel de cazuri.

Dacă e primit sau nu darul când toţi sunt, după cum spuneţi, „supramilostiviţi”, nu ştiu, doar Dumnezeu ştie inima fiecăruia. Darurile nu se măsoară după „cât”, „cui” şi „când” dăruim, ci după „cum” dăruim. Scriptura spune: “…când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 3-4). Ar fi bine să nu uităm criteriul acesta.  

Cum sărbătoreau Crăciunul vechii şi primii creştini? Sărbătoreau ca şi noi, cei din sec. XXI?

Creştinii din vechime nu cunoşteau fastul Crăciunului din zilele noastre. Ştim bine că abia după 300 de ani Biserica a ieşit din catacombe. Crăciunul, ca şi oricare altă mare sărbătoare a Bisericii, se prăznuia în vechime fără bâlci, urlete şi trâmbiţe… Creştinii făceau agape, se întâlneau în comunităţi mici şi lăudau pe Domnul în duhul dragostei. Era o sărbătoare duhovnicească, fără bruiajul televizorului şi a mega-show-urilor din pieţele publice. Pe atunci, când spuneai praznicul Naşterii, spuneai Hristos, acum mai degrabă spui căluşei, caruseluri, vată pe băţ, cozonaci, brăduţ, globuleţe, reduceri de preţuri prin magazine. Nu că acestea ar fi rele în sine, nu; şi mie îmi e drag într-o oarecare măsură fastul de Crăciun, mi-e drag să văd oraşul plin de luminiţe, brăduţii împodobiţi etc., dar toate acestea să nu se facă în detrimentul relaţiei vii cu Hristos, cu Biserica. Nu mică mi-a fost uimirea când o persoană mi-a spus deunăzi că în Japonia, spre exemplu, poţi întâlni persoane care nu asociază Crăciunul cu Creştinismul. Trecând pe lângă vreo biserică şi auzind colinde unii japonezi se vor mira: „Ia uite, şi la Biserică se sărbătoreşte Crăciunul!”. Asta se poate întâmpla acolo unde există credinţe sincretiste şi unde sărbătorile religioase sunt mediatizate fără înţelesul lor adânc, mistic. Asta e realitatea zilelor noastre, avem praznice exploatate până la epuizare de mass-media şi de marile companii de produse de consum. Sunt sublime, sunt fascinante, sunt pline de briz-brizuri, au însă un mare neajuns – le lipseşte Hristos! Să-mi fie cu iertare, dar, în afara spaţiului sfânt al bisericilor noastre, de Crăciun nu se vorbeşte despre Hristos…

Aceasta e deci marea diferenţă între cum prăznuiau creştinii din vechime şi cum prăznuieşte majoritatea dintre noi astăzi. Ei prăznuiau cu Hristos, iar noi îl sufocăm pe Pruncul Hristos printre baxurile cu noua bere Tuborg, printre sticlele de Coca Cola ce ne aduc „cadouri magice de la spiriduşi”. Iar dacă suntem cuminţi şi Moşu’ ne aduce, la ProTv, povestea magică a lui Harry Potter, atunci putem spune că am avut cu adevărat un Crăciun fără Hristos.

În plus, pe noi cei din sec. XXI ne paşte încă o ispită, din raţiuni de „political corectness” Crăciunul s-a transformat în Occident într-o sărbătoare realmente fără Hristos. Eu mă plâng de noi, românii, dar în Occident lucrurile sunt mult mai grave. Sunt oraşe, în vremea noastră, în care ornamentele de Crăciun, postarea afişelor ce anunţă colinde sunt interzise pe motiv că ele sunt o ofensă adusă laicităţii statului şi celor de alte religii.

Ceea ce mi se pare însă cel mai şocant e că „nici chiar Italia catolică, ne spune Dan Ghiţă într-un material publicat anul trecut de Altermedia, nu a ştiut cum să facă faţă presiunilor. Suprimarea ieslelor alegorice, înlocuirea cuvântului „Iisus” cu cuvântul „virtute”, şi a istorisirii Naşterii Domnului cu… povestea Scufiţei Roşii (!!!). Acestea sunt ideile propuse de unii profesori in provinciile Como şi Treviso, pentru a „laiciza” sărbătoarea Crăciunului, din cauza creşterii numărului de elevi necreştini, în special musulmani”.

După cum merg lucrurile prin lume, nu peste multă vreme, colindele şi mersul la biserică s-ar putea să cadă din nou sub incidenţa legii ca-n primele veacuri creştine. Probabil că atunci ne vom întoarce şi la prăznuirea adevărată a Naşterii, deşi n-aş vrea să fie asta calea…

Apropo de Moş Crăciun… Observăm că mai mult este aşteptat Moş Crăciun decât Naşterea Domnului.

Depinde din ce unghi privim lucrurile. Începând cu data de 21 noiembrie, în Biserica Ortodoxă, se cântă la fiecare slujbă de utrenie Catavasiile Naşterii Domnului, cântări care vestesc lumii întregi: „Hristos se naşte, slăviţi-L! / Hristos din Ceruri, întâmpinaţi-L! / Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! / Cântaţi Domnului tot pământul, şi cu veselie lăudaţi-L noroade că s-a preaslăvit!”. Iată că perioada postului Crăciunului, care semnifică aşteptarea împlinirii profeţiilor celor din vechime, este oarecum îndulcită cu această veste bună: Hristos se naşte, slăviţi-L! Aşadar, noi, cei ce ne străduim să fim mădularele Bisericii, pe Hristos Îl aşteptăm! Dacă privim din oricare al unghi e mare jale. Lumea desacralizată de azi preţuieşte mai mult pe Moş Crăciun, pe acest Santa Claus care nu se află trecut în Vieţile Sfinţilor, despre care nu a scris nici un Sfânt Părinte al Bisericii, dar care, iată, a devenit simbol al Crăciunului. Deşi popular praznicul Naşterii Domnului se numeşte Crăciun, trebuie precizat că în cărţile de cult nu vom întâlni termenul de „Crăciun”.

Cine-i acest moş care a „furat” Crăciunul? Oare Moş Crăciun cu renii lui ne apropie mai mult de Dumnezeu?

Să ne informăm de la sursă, din pagina sa web în limbă română, http://www.moscraciun.ro , pentru că da, aţi citit bine, Moşu’ nostru are şi site. Cităm Mitologia română a lui Romulus Vulcănescu: „Legenda spune că, fără acordul soţului, Crăciuneasa primeşte în gazdă pe Fecioara Maria, oferindu-i adăpost în grajd. Aflând acest lucru Crăciun îi taie mâinile, iar Maica Domnului i le lipeşte la loc. Minunea îl converteşte pe Crăciun la creştinism. De bucurie că nevasta sa a scăpat de pedeapsa lui necugetată, Crăciun aprinde un rug din cioate de brad în curtea lui şi joacă hora cu toate slugile lui. După joc împarte sfintei familii daruri păstoreşti: lapte, caş, urdă, smântână. De aici transfigurarea lui Moş Crăciun într-un sfânt, care aduce de ziua Naşterii lui Iisus daruri copiilor, obicei care se suprapune cu amintirea darurilor pe care, după cuvântul evanghelic, le aduceau regii-magi în staul lui Mesia”. Să reţinem însă că „legenda spune”, nu Scriptura, nu Tradiţia… Când adevărul revelat se intersectează cu legenda se crează confuzii! Ortodoxia nu mărturiseşte legende, ci adevărul revelat, descoperit de Dumnezeu.

Încă o precizare. „Crăciun convertit la creştinism” e în cazul de faţă o expresie nepotrivită; creştinismul „apare” după Învierea şi Înălţarea la Cer a Mântuitorului Hristos. De altfel, folclorul abundă de astfel de „inadvertenţe”, după alte versiuni Crăciun nu numai că a crezut şi s-a botezat (sic!), ci el a descoperit „minunea făcută cu soţia sa şi altor evrei, şi toţi cei ce-l auziră asemenea crezură şi se botezară” (v. Sim. Fl. Marian, Legendele Maicii Domnului, Bucureşti, 1904, p. 32).

Moş Crăciun este în aceste zile peste tot, este pe buzele tuturor. Americanii cântă acum: „Santa Claus is coming to town”. Moşu’ este prezent peste tot: în reclame, în emisiuni tv, prin grădiniţe, prin casele oamenilor; este nelipsit de la aprinderea oficială a vreunui brad gigant în vreo capitală a lumii. Nu-i lipsesc sania, renii şi nici ajutoarele – crăciuniţele sexy. El, Moşu’, este parte esenţială a spiritului festiv de Crăciun în zilele noastre. Avem prin oraş şi moşi-fotografi kitschoşi, foarte insistenţi şi agasanţi… Unde e Pruncul Iisus, unde este bucuria sfântă? Socotiţi singură dacă ne apropie mai mult de Dumnezeu sau ba…

Avem astăzi colinde care vorbesc despre Moş Crăciun. Să înţelegem că Biserica l-a adoptat?

Prin firul discuţiei, intrăm într-o zonă delicată, dar nu avem de ce să ne temem. Adevărul e că Moş Crăciun a intrat în biserică pe fereastră şi este greu de scos pe uşă…

Avem astăzi colinde care vorbesc despre Moş Crăciun. Părintele Teofil de la Sâmbăta le numeşte delicat „colinde laice” şi nu greşeşte, pentru că multe colinde sunt doar cântece tradiţionale. Am putea, inspiraţi de Eliade şi forţând nota, să numim unele colinde laice ca fiind religioase, doar dacă numim ca având filon sacru tot ce e ancestral. Deşi sunt voci care afirmă că legenda despre Crăciun şi Crăciunoaia este o creaţie folclorică daco-română (sec. III-IV) (vezi Pr. D. Bălaşa, Crăciun – cuvânt dacic, în „Noi tracii”, Roma, 1984, decembrie, p. 15.), noi avem de-a face în colindele care se cântă azi de un Moş Crăciun mai proaspăt. „Moş Crăciun cu plete dalbe”, spre exemplu, este o piesă relativ nouă, muzica şi versurile aparţin lui D.G. Kiriac (†1928). Moşu’ nu s-a mulţumit doar cu lumina reflectoarelor, ci s-a gândit să intre şi-n biserică. Probabil a intrat prin turlă ori a găsit un geam deschis… Aşa se face că în Liturghie la vremea chinonicului, la împărtăşirea preoţilor, poţi auzi strana sau corul cântând colinde despre Moşu’, asta trădând cumva o relaxarea morală fără precedent. Eu n-am nimic cu tradiţiile de aici sau de oriunde, cer doar să nu se amestece cu imnografia ortodoxă…

Revenind la autorul colindului amintit, D.G. Kiriac, putem spune că el, şi alţi clasici ai muzicii corale româneşti, şcoliţi în academiile muzicale româneşti şi de prin străinătăţi, au fost mari dirijori, excelenţi profesori, geniali compozitori, dar, în marea lor majoritate, n-au reuşit în compoziţiile lor să transmită duhul Ortodoxiei… Nu vreau să mâhnesc pe nimeni, în plus se spune că gusturile nu se discută, dar deseori când auzi Liturghia în interpretare corală în biserică îţi vine să aplauzi. Cred că locul cântării corale nu e în Biserică, ci pe scenele de spectacol, acolo unde se culeg lauri şi aplauze, acolo unde un tenor sau o soprană pot să se pună în valoare pe sine fără probleme. Cântarea corală armonică-polifonică a adus în biserică stilul spectacular, de concert, însă accentul în Liturghie trebuie să cadă nu pe „interpretarea magistrală” a soliştilor, ci pe un anumit duh al interpretării, altfel spus – pe acea interpretare smerită care aduce pace şi cheamă sufletul la rugăciune, la petrecerea împreună cu Domnul. De ce mulţi când se întorc de la slujbele mănăstireşti spun că „a fost altceva”, că doar e aceeaşi Liturghie? E vorba de faptul de duhul ortodox care lipseşte cântării corale plămădite în spaţiul desacralizat al occidentului. Până şi băieţelul meu a simţit în urmă cu vreo 3-4 ani că ceva nu e în regulă cu interpretarea corală în Biserică. M-a întrebat încet la un moment dat, în Liturghie, dacă doamna aceea are voie să ţipe aşa în Biserică… Din păcate, coriştii pun de cele mai multe ori preţ pe spectacolul oferit de ei, decât pe Liturghia in sine…

N-ar trebui cumva să se restricţioneze cântarea corală dacă duhul ei nu e unul ortodox?

Există astăzi tendinţa de a înlocui muzica polifonică cu cântarea psaltică, bizantină. Sfântul Sinod a făcut de curând o astfel de recomandare preoţilor. Una din hotărârile luate de Sfântul Sinod al B.O.R. în urma şedinţelor desfăşurate în perioada 15-17 iunie 2004 recomandă preoţilor: „Reactivarea cântării omofone a Sfintei Liturghii pe întreg cuprinsul Patriarhiei Romane pentru intensificarea participării tuturor credincioşilor la viaţa liturgică şi pentru întărirea unităţii bisericeşti”.

Nu ştiu în ce măsură se ţine cont de această recomandare şi câte coruri şi-au încetat activitatea, cel puţin pe la oraşe, în marile catedrale, corurile au o lungă tradiţie şi credincioşii s-au format astfel. Dar cu răbdare şi dragoste se pot rezolva toate. Orice învăţ are şi dezvăţ.

Un amic îmi vorbea despre anomalii şi mai mari. A auzit la o Liturghie preotul pomenind cu emfază cu o voce baritonală spectaculoasă, la ieşirea cu Cinstitele Daruri, pe marii tenori ai lumii: Luciano Pavarotti, Jose Carreras şi Placido Domingo, care nici măcar nu-s ortodocşi ca să-i poţi pomeni în Liturghie…

Să revenim puţin la Moş Crăciun. Vă provoc cu o întrebare care poate stă pe buzele multor cititori. Toţi copiii aşteaptă dar de la Moş Crăciun… Putem să le răpim copiilor bucuria Crăciunului, bucuria venirii Moşului? Nu e o crimă?

Bucuria Crăciunului ar trebui să fie Hristos. Spun „ar trebui” pentru că trăim într-o postmodernitate haotică, într-o epocă a excesivei marketinizări a sărbătorilor. Sigur că în special pentru copiii cei mai mici, bucuria Crăciunului este venirea Moşului cu sacul plin de daruri. Nu putem răpi copiilor bucuria aceasta, nu-l putem fura copiilor pe Moşu’. Problema însă rămâne delicată… Cine este însă Moşul? Eu consider că luna decembrie, luna darurilor, se află sub purtarea de grijă a Sfântului Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, aşadar un personaj real, a cărui viaţă o ştim din Sinaxare. Cred că de fapt el aduce daruri copiilor, tuturor copiilor.

Mă tem de împletirea legendei lui Moş Crăciun cu Adevărul care a punctat istoria lumii – Naşterea Domnului, pentru că va veni o vreme când pruncii noştri vor afla adevărul pe care l-a aflat odinioară şi Shirley Temple. – „Nu mai cred în Moş Crăciun de la 6 ani, când m-a dus mama să-l văd într-un magazin şi moşul mi-a cerut un autograf” (Shirley Temple). Cine poate cântări trauma pe care o trăieşte un prunc care află că Moşu’ nu există în realitate? La o anumită vârstă părinţii nu mai ştiu ce atitudine să adopte; profesorii de religie care predau la clasele mici au şi ei această dilemă… Pierderea lui Moş Crăciun poate duce în multe situaţii şi la pierderea lui Hristos, pentru că asociind povestea moşului de Crăciun cu evenimentul Naşterii vor avea tendinţa firească să numere la legende, la mituri, nu doar pe Moşu’, ci şi pe Mântuitorul Hristos. Am găsit această temere şi la un mare ierarh al ortodoxiei contemporane, teolog şi psiholog totodată, ÎPS Hrisostom de Etna, ceea ce mi-a dat curaj să întăresc şi eu fără să am sentimentul că rănesc cu ceva Biserica: „În societatea modernă există anumite tradiţii care ameninţă lumea creştinătăţii ortodoxe: Moş Crăciun, o laicizare a Sfântului Nicolae, şi iepuraşul de Paşti, un simbol păgân al fertilităţii. Aceste figuri sunt preluate în tradiţii laice care pot, psihologic vorbind, deforma sau chiar distruge credinţa noastră. Cele două evenimente importante ale Ortodoxiei, Naşterea şi Învierea lui Hristos, nu ar trebui asociate cu figuri mitice pe care copiii, atunci când vor creşte, le vor cataloga drept naivitate infantilă. În felul acesta nu numai că este umbrită semnificaţia mistică a acestor sărbători, dar copiii vor ajunge să generalizeze descoperirile lor de mai târziu referitoare la inexistenţa Moşului şi, făcând analogia cu Naşterea Domnului şi cu Paştele, vor ajunge să nu mai creadă nici în aceste “mituri”. Aceasta e puterea psihologică a Moşului păgân şi a iepuraşului de Paşti” (Arhiepiscopul Hrisostom de Etna, Elemente de psihologie pastorală ortodoxă, Ed. Bunavestire, Galaţi, pp. 121-122).

Concluzionând aş spune că mai uşor ne-ar fi nouă tuturor dacă am accentua semnificaţia darurilor de Crăciun, amintind copiilor noştri că magii au adus daruri Pruncului Sfânt după cum glăsuieşte Scriptura şi de aceea copiii primesc şi ei daruri. Cine aduce darurile? Moş Crăciun le aduce… dar cu încredinţarea deplină că de fapt el este însuşi Moş Nicolae, Sfântul cel darnic. Eu aşa socotesc că trebuie să vorbim despre Moşul, pentru a nu răpi copiilor bucuria acesta. Iubirea se bucură de adevăr (cf. I Corinteni 13, 6). Mie aşa-mi spune inima, că Moş Crăciun există, însă e Moş Nicolae. „Limpede nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii” (Micul Prinţ).

Ne lăsăm influenţaţi de moda zilelor noastre, mai ales de ideile din afară, însă unii dintre noi poate îşi mai doresc să trăiască un Crăciun bogat spiritual. Ce anume îi învăţaţi să facă? Concret, ce anume trebuie sa facă un creştin de Crăciun?

Greşim când accentuăm festivismul Crăciunului în detrimentul evenimentului crucial al lumii – Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Lumea de astăzi a pierdut sensul adevărat al Praznicului, aleargă după un Crăciun fără Hristos. Lumea de astăzi a uitat că de Crăciun sărbătorim Naşterea Mântuitorului. Dacă vom face pe stradă un sondaj de opinie, vom afla că cei mai mulţi aşteaptă cozonacul bunicii şi bradul împodobit, aşteaptă cadourile şi pe Moş Crăciun. Am mare drag şi pentru cozonacul bunicii şi preţuiesc munca ei, căci e un semn al dragostei pentru noi, dar dacă trebăluiala aceasta îndepărtează pe gospodine de slujbă sau de spovedanie nu e deloc bine.

Un creştin trebuie să afle mai întâi care e rostul său în lumea asta, să afle despre Hristos, despre dragostea lui Dumnezeu, despre mântuirea pe care El a adus-o lumii. Teoretic aceste lucruri sunt ştiute, practic noi nu prea ni le asumăm, nu trăim aceste învăţături şi cunoştinţe în viaţa noastră. Cred că Domnul se bucură dacă ne scuturăm de festivismul Crăciunului, dacă vestim cu inimă bună şi dragoste Naşterea Sa colindând, dacă facem un mic efort şi postim în aşteptarea bucuriei Naşterii, dacă ne găsim timp să ne spovedim şi, după caz, să ne împărtăşim cu Sfintele Taine.

Crăciunul este o sărbătoare a noastră cu cei dragi sau un praznic al lui Dumnezeu cu noi? Oamenii, de obicei, nu văd diferenţa, credeţi că Biserica ar trebui să „educe” credincioşii în acest sens?

Praznicele Bisericii sunt prin excelenţă sărbători „pe verticală”, sunt „evenimente” care ne leagă de cer. Prin naşterea Sa, Hristos se face ca unul dintre noi, şi, într-adevăr, Dumnezeu prăznuieşte cu noi. Înţelepciunea populară, care şi-a luat seva din învăţătura Sfinţilor, a dat la iveală versuri pe cât de simple, pe atât de adânci: „Cruce-n casă, Cruce-n masă, îngeri împrejur de casă, Dumnezeu cu noi la masă”. Crăciunul poate fi şi o sărbătoare a noastră cu cei dragi în măsura în care printre cei dragi este şi Hristos. Dacă prăznuim cu Dumnezeu, suntem şi alături de cei dragi. Dacă însă Crăciunul e doar prilej de întâlnire cu rudele în jurul televizorului, iar Hristos nu e pe niciunde, nu mai avem, de fapt, niciun fel de praznic, ci doar nişte zile festive.

Bineînţeles că Biserica trebuie să „educe” credincioşii în acest sens, de fapt asta e principala ei menire, de a chema pe toţi la Hristos, la „a prăznui cu EL”. Biserica ne pregăteşte pentru praznicul cel mare cu Dumnezeu, când în răcoarea zilei celei neînserate vom sta cu El la masă, împărtăşindu-ne mai deplin de El – precum spune preotul în Liturghie.

Putem să le facem vreo bucurie şi celor trecuţi la Domnul?

Milostenia pentru cei trecuţi la viaţa veşnică e o practică foarte răspândită în Biserica noastră şi ţinută cu stricteţe mai ales în mediul rural. Putem face daruri, milostenie pentru cei adormiţi şi acum şi la soroacele stabilite de Biserică. Precizez aici, pentru cârcotaşi şi pentru cei străini de Ortodoxie, că nu se hrănesc morţii şi nici nu se îmbracă în straiele dăruite, ci se hrănesc cu dragostea şi jertfa noastră pentru ei. Dăm daruri în numele lor, continuând şi adăugând tainic în desaga faptelor lor bune. Un dar e mai mult decât valoarea lui materială şi trece dincolo de graniţa vieţii acesteia. Darul are întotdeauna consistenţă, forţă, putere. Darul făcut din suflet ajută întotdeauna la înmulţirea dragostei între semeni.

Explicaţi-ne ce înseamnă de fapt „a colinda”? De unde a venit acest obicei? De ce colindăm?

Colindatul e un obicei anterior apariţiei creştinismului. Se pare că obiceiul colindatului este derivat din vechea tradiţie de celebrare a Calendelor, sărbătorile romane închinate soarelui. Pentru creştini însă colindatul e strâns legat de Naşterea Domnului, deşi avem colinde şi la alte praznice. Colindatul e un ritual format din cântece (colinde) şi, prin unele zone de la noi, din scurte dansuri ceremoniale. Colindătorii vestesc bucuria că ni s-a născut Mântuitor. Colindul e o mărturie, dar şi o reactualizare, o rememorare a acelui timp şi spaţiu sacru punctat de întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Scriptura ne spune că îngerii se adresează păstorilor prin cuvintele: „Nu vă temeţi, căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul… Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 10-11). Mulţime de oaste cerească lăuda pe Domnul şi zicea: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14). Acesta este, aşadar, primul colind creştin, colind venit direct din cer. Mai apoi au colindat cu bucurie mare păstorii care, spune Scriptura, slăveau şi lăudau pe Dumnezeu, pentru toate câte auziseră şi văzuseră (cf. Luca 2, 20). Colindul s-a născut deci din dorinţa noastră de a ne asemăna cu păstorii din Betleemul Iudeii de odinioară, dar şi cu îngerii, ei fiind primii martori şi vestitori (din greacă – anghelos) ai marelui eveniment ce a punctat istoria lumii. Cred că în realitate nu colindăm singuri, ci încă şi acum printre colindătorii noştri se amestecă neştiut şi mulţimea de oaste cerească.

Cum o putem cinsti pe Maica Domnului în pragul Crăciunului?

Într-o pildă se spune că o femeie cerea ajutor de la Maica Domnului. Femeia se ruga cu nădejde şi adăuga: „Măicuţa Domnului, te rog să-mi fii şi mie mamă!”. Iar femeia primeşte răspuns în inima ei: „Îţi voi fi mamă, dar să-mi fii şi tu fiică”. Aşadar, eu cred că în pragul Crăciunului, dar şi în toată vremea, o putem cinsti pe Maica Domnului dacă o cinstim ca pe o maică, dacă îi dăm ascultarea cuvenită unei maici. Iar Maica Sfântă are un cuvânt mare pentru lumea întreagă, vorbind la Nunta din Cana ea spune: „Faceţi orice vă va spune (El)” (Ioan 2, 5). Ascultând de Hristos, ascultăm şi de cuvântul Maicii Sale. Cinstindu-L pe Hristos, cinstim şi pe Maica Sa.

Se pun dorinţe de Crăciun? Vă întreb deoarece întâlnim peste tot şi se face mare propagandă din: „Hai să ne punem o dorinţă de Crăciun… aceasta se va împlini…”.

Nu cred în „dorinţe de Crăciun”, cred în puterea rugăciunii şi în ajutorul lui Dumnezeu. Dacă însă avem dorinţe, să venim cu ele înaintea Domnului şi El va şti să răspundă fiecăruia la momentul potrivit, după nevoi. Toate dorinţele se împlinesc, nu doar cele de Crăciun, dacă ne rugăm cu nădejde şi dacă ne sunt cu adevărat de folos.

Am citit undeva un studiu care arăta că rata sinuciderilor este mult mai mare în preajma sărbătorilor de Crăciun…Ce părere aveţi despre acest lucru?

Nu auzisem de o astfel de statistică. Viaţa cotidiană, cea dintre praznice, are ritmul ei infernal. Praznicul aduce cu sine o ieşire din ritmul acesta. Probabil că unii abia atunci reuşesc să-şi privească viaţa mai cu atenţie, să facă o oarecare introspecţie. Socotesc că se descoperă goi şi secătuiţi, şi, în loc să alerge la Cel ce este odihna celor împovăraţi, din deznădejde, sărmanii, îşi curmă zilele.

Citeam undeva că prostituatele sunt foarte nefericite în perioada sărbătorilor pentru că nu mai au de lucru, toţi clienţii sunt pe la casele lor… Sunt convins că acesta este pentru ele un prilej de a încerca să o rupă cu activitatea asta sau, dimpotrivă, deznădăjduind să se piardă. Poate că exemplul nu e foarte potrivit, însă bănuiesc că acesta e mecanismul sufletesc al omului deznădăjduit care-şi îneacă viaţa muncind până la epuizare. Odată ieşit din ritm, pus faţă în faţă cu el însuşi, poate face şi astfel de gesturi necugetate. Munca e unul din antidoturile deznădejdii. Dacă în „liberele” de sărbătoare nu mergi nici la muncă şi nici nu trăieşti cu Hristos, diavolul poate să-ţi dea el de lucru. E doar o părere. Domnul să ferească pe tot sufletul de aşa ispite, că pe nimeni nu are de pierdut.

În final v-aş întreba… Ce să-mi doresc de Crăciun?

Să ne dorim cu toţii să prăznuim creştineşte, să ne dorim să trăim Crăciunul cu Hristos, bucurându-ne şi desfătându-ne cu El. Să trăim bucuria Naşterii minunate cântând împreună cu îngerii: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14). Să ne dorim să-L întâmpinăm cu bucurie şi să nu-L lăsăm şi noi singur. Să-i facem loc în inimile noastre, să-L primim cu dragoste. Accentuez „să nu-L lăsăm singur” pentru că noi trăim magia serii Naşterii Domnului, dar ignorăm că imediat după Naştere a început calvarul Sfintei Familii, fuga în Egipt, după cum spune Sinaxarul zilei de 26 decembrie.

A consemnat,
Alexandra Borzoş
„Punctul”, Târgul Mureş
Decembrie 2007

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Spre Hristos via Lupșa, via Essex. Câteva gânduri despre rugăciunea de obște cu „Doamne, Iisuse…”

Laurențiu Dumitru

Cu mila Domnului, mergând când pe picioare, când pe genunchi, sunt de mai bine de cincisprezece ani în Biserică. În acest răstimp am avut bucuria să văd multe colțișoare de rai și să ascult nenumărați părinți cu viață curată. Mărturisesc că nu credeam ca după atâta vreme să mă mai poată impresiona ceva în mod deosebit.

În vara anului trecut însă (2010 n.n.) am poposit pentru vreo 4 zile la mănăstirea Lupșa din Alba. Aici am aflat o mică obște de monahi frumoși, iubitori ai liniei duhovnicești ce o avem de la Cuviosul Siluan Athonitul (de altfel, Cuviosul Siluan cel Mare este al doilea hram al bisericii mari a mănăstirii).

Tot aici, la Lupșa, am descoperit rugăciunea lui Iisus rostită în biserică la vreme de vecernii. O rânduială de obște cu 400 de „Doamne, Iisuse”, apoi alte 100 rugăciuni scurte la Maica Domnului , apoi la Sfântul Siluan ori la diferiți sfinți. Ea este identică cu cea de la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul de la Essex, ctitoria Arhim. Sofronie Saharov, unde tot anul trecut mi-a ajutat Domnul să ajung. Rânduiala facerii slujbelor cu „Doamne, Iisuse” se trage însă din Sfântul Munte, de la chiliile pustniceşti din Karulia, Katunakia, Kavsokalivia, dar nu numai. Părintele Sofronie, ca monah aghiorit, a preluat-o, silit fiind şi de condiţiile practice ale obştii sale de la Essex (multietnică şi, la început, lipsită de cărţile de cult).

Primul contact cu o astfel de rânduială de rugăciune de obște este răvășitor. Prezența în biserică la rugăciunea ceasta devine un barometru onest care îți dezvăluie întreaga neputință și akedie a firii, dar trezește și un dor neostoit de a trăi fără încetare cu Domnul.

Deși s-au editat nenumărate cărți care vorbesc pe-ndelete despre practica rugăciunii lui Iisus, am observat că de cele mai multe ori părinții sfătuiesc ucenicii să se roage cu „Doamne, Iisuse” cât și cum pot. Astfel, rugăciunea ceasta de toată vremea, zisă și a monahilor, devine pentru mirean un fel de accesoriu pentru vremurile în care nu are altceva de făcut – în drum spre școală, în drum spre casă, prin magazine, când spală un vas ori înainte de a adormi. Nu spun acestea cu sens peiorativ, e bine că oamenii se roagă cât și cum pot. E o măsură și asta, iar pentru vremurile noastre se poate socoti chiar o măsura mare.

Cele ce voi spune de acum sunt doar impresiile mele personale, cu totul subiective, așa cum le-am simțit și trăit. Rânduiala de obște cu rostirea lui „Doamne, Iisuse” este o slujbă… dificilă, greu de parcurs cu mintea și inima. Realizezi de-ndată că e cu totul altceva decât te așteptai să fie. Realizezi că slujbele noastre, Liturghia în special, dar și celelalte, se desfășoară înaintea noastră aidoma unui spectacol (la care, desigur, suntem co-participanți), cu momente și gesturi liturgice bine stabilite care rememorează întreaga istorie a mântuirii noastre. Desfășurarea ceasta pas cu pas, ca într-un algoritm, ușurează cumva înțelegerea și participarea noastră la slujbă. Rânduiala cu „Doamne, Iisuse”, îți dă o altă vedere a lucrurilor. Pomenirea neîncetată a Numelui și lipsa unei desfășurări ori a unor momente anume, dă un caracter ușor static care însă te pune pe jar. Rugăciunea ceasta nu îți dă voie să ieși din tine, să te gândești la altceva. La fiecare 2-3 secunde se aude iarăși și iarăși din strana în care pâlpâie o lumânare, aceeași scurtă și dulce rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte pre noi și lumea Ta!”. Iarăși, și iarăși, și iarăși, și iarăși, și iarăși. Și o bucurie de nedescris te inundă și parcă te doare că te-ai rugat astfel doar pe autobuz sau la coadă la Orange, când de fapt se putea mai des. Și iaca, în vreo două ceasuri rânduiala ceasta se sfarșește, dar parcă nu-ți vine să o mai lași. Parcă nu te lasă inima…

Dimineața, după rânduială, Sfânta Liturghie și un număr mare de credincioși și monahi se împărtășesc. În următoarea zi se împărtășesc alții. Uimire, bucurie și cutremur. Deasa împărtășire fiind și ea o rânduială a obștii de la Essex pe care pr. Rafail (Noica) în conferințele sale ne-a dezvăluit-o și care se trăiește aidoma în mănăstirile legate întrucâtva de Părintele Sofronie. Din păcate asta nu se întâmplă în prea multe locuri. Deși Sfinți mari au scris inspirat despre împărtășirea deasă, încă suntem tributari unor catehisme mai noi care rânduiesc nejustificat ca fiind suficientă împărtășirea de 4 ori pe an.

Mulți se odihnesc astăzi în felul cesta curat, evanghelic de a trăi Ortodoxia pe linia duhovnicească a cuviosului Siluan continuată de Arhim. Sofronie și de ucenicii acestuia dintre care avem încă aproape pe Avva Rafail Noica și Arhim. Zaharia Zaharou.

La ceas de miezonoptică, întâmpinat cu un cuvânt bun și un ceai cald la pangarul părintelui Simeon la Lupșa sau al părintelui Anthony la Essex, nu pot să nu observ că tocmai acestea sunt cele mai frumoase și îngrijite pangare mănăstirești din câte am văzut.

Am realizat parcă pentru prima oară care este esența viețuirii creștine. Ea este cuprinsă în chip profetic în cuvintele Psalmisului (115, 4): „Paharul mântuirii voi lua (Sfânta Împărtășanie) și numele Domnului voi chema (chemarea numelui lui Iisus)”. Cu cât trăim mai adânc, mai deplin, mai des aceste realități duhovnicești, cu atât mai mult suntem mai aproape de Viață.

27.01.2011

+++

UPDATE

Părintele Zaharia (Zaharou) povestește într-o conferință că venind oarecând un preot catolic la Mănăstirea “Sf. Ioan Botezatorul”, la Essex, UK, s-a mirat ca părintii se rugau în biserică cu rugaciunea lui Iisus: “Nu pot să înțeleg de ce trebuie să repetați atâta timp aceeași rugăciune…”. Părintele Sofronie Saharov, însă, într-un mod foarte prietenos, i-a raspuns: “O repetăm pentru că o înțelegem greu și odată ce am înțeles-o nu mai vrem s-o lăsăm”. Dea Domnul să o înțelegem și noi și să n-o mai lăsăm!

Pot să mă rog către părinţii cu viaţă sfântă, însă necanonizaţi (ex. Paisie, Porfirie)?

Pot să chem în rugăciune mijlocirea Părintelui Porfirie sau a altor părinţilor cu viaţă sfântă, însă necanonizaţi?

Laurențiu Dumitru

– răspuns către Ştefania –

Întrebarea este extrem de importantă şi nu stă doar pe buzele tale, am auzit-o des în ultima vreme. Ca să răspundem la întrebarea acesta e nevoie de mai multe precizări. Din păcate, în lumea ortodoxă contemporană s-a încetăţenit, într-o oarecare măsură, o înţelegere neortodoxă, de influenţă apuseană (romano-catolică) a ceea ce se numeşte astăzi „canonizare” (în fapt, vechiul termen ortodox, mult mai potrivit, este cel de „proslăvire”). Proslăvirea ortodoxă a Sfinţilor nu înseamnă că Biserica îl „sfinţeşte” pe Cuviosul sau Cuvioasa respectivă prin hotărârea (tomos-ul) ei, ci că Biserica (în întregul ei) încuviinţează şi generalizează evlavia locală către o persoană cu viaţă sfântă. De fapt, potrivit predaniei ortodoxe, unul din paşii către proslăvirea (canonizarea) cuiva este tocmai evlavia către dânsul, ce se manifestă prin rugăciuni, alcătuirea de acatiste, zugrăvirea de icoane ale sale. Oamenii recunosc astfel, în aceştia, adevărul cuvintelor Psalmistului: „Nu voi muri, ci voi fi viu” (Psalmi 117, 7) – părtăşia şi legătura neîntreruptă dintre Biserica pământească şi cea cerească, prin harul Duhului.

Exemple care să întărească acest adevăr sunt multe în istoria Bisericii noastre. Sfinţenia lui Paisie (Velicikovski) de la Neamţ a fost recunoscută imediat după adormirea sa. Stareţul Paisie a trecut la Domnul la 15 noiembrie 1794, fiind înmormântat în biserica mare a mănăstirii. Ucenicii săi au alcătuit la scurt timp viaţa sa. I s-a pictat de asemenea şi o icoană, aşezată lângă piatra sa de mormânt. Astfel, evlavia populara l-a proslăvit imediat după adormirea sa, recunoscându-i sfinţenia vieţii. Abia în 1988 a fost canonizat de Patriarhia Moscovei. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotărât canonizarea sa în şedinţele din 20-21 iunie 1992. Proclamarea oficială a avut loc la 15 noiembrie 1994, la două sute de ani de la trecerea sa la cele veşnice.

Aş mai pomeni doar cazurile Sfântului Calinic de la Cernica şi Cuvioasei Parascheva de la Iaşi, care au fost proslăviţi de Biserică ca sfinţi abia în 1952, sau a Cuviosului Daniil Sihastrul, proslăvit în 1992 – deşi până atunci erau cinstiţi ca sfinţi, fără tăgadă (şi Cuvioasa Parascheva, şi Cuviosul Daniil sau Onufrie de la Vorona – canonizat în 2005 -, au avut moaştele aşezate spre închinare, în raclă, cu multă vreme înainte). Nu cred că socoteşte nimeni că ei (ca şi mulţi alţii) au devenit sfinţi abia după canonizare, ci erau aşa din timpul vieţii, prin harul lui Dumnezeu, „vase alese” ale Sale. Acum, spre exemplu, la mănăstirea Petru-Vodă (Neamţ) se găsesc spre închinare moaşte galbene, frumos mirositoare de la mărturisitorii din închisoarea de la Aiud. Într-o fericită zi şi ei se vor afla în sinaxarele noastre.

Sunt, de asemenea, relevante cuvintele Sfântului Ioan Iacob, scrise la canonizarea Cuviosului Nicodim Aghioritul: În Biserica cerească, Cuviosul Nicodim este de multă vreme între Sfinţi şi se roagă pentru noi, pământenii, la tronul Dumnezeirii, dar Soborul Bisericii pământeşti abia acum [în 1952] s-a gândit să-l cinstească aşa cum se cuvine. Lumina Sfântului nostru Părinte Nicodim care a răsărit la ceruri acum 152 de ani, s-a vădit astăzi mai bine în Biserica de pe pământ, ca să lumineze tuturor!

E adevărat, privind din cealaltă parte, că evlavia populară în sine nu este o chezăşie a sfinţeniei cuiva – au existat şi cazuri de „evlavie mincinoasă”, către cineva care nu era sfânt (vezi, de pildă, în România, cazul părintelui Inochentie de la Balta, Basarabia – sec. XIX). Chezăşia sfinţeniei se întăreşte prin viaţa dusă de acela, de starea sa în dreapta credinţă (ortodoxie), de eventualele minuni săvârşite în timpul vieţii şi după moarte, de eventuala nestricare a trupului său (ultimele două nu sunt însă condiţii obligatorii). Şi, îndeobşte, sfinţenia este un lucru de care se încredinţează ucenicii încă din vremea vieţii (cum este, de pildă, în cazul Părintelui Sofronie de la Essex).

Dacă e potrivit a chema în rugăciune mijlocirea unor părinţi repausaţi, cu viaţă sfântă, însă necanonizaţi, mi-am întrebat în urmă cu vreo câţiva ani părintele duhovnicul. În principiu, mi-a spus dânsul, e bine să ne rugăm către cuvioşii la care avem evlavie, cel ce-i cheamă în rugăciuni nu greşeşte. Însă, se-nţelege, vorbim doar de cultul personal, de rugăciunea de acasă. Părintele meu îmi spunea că are obiceiul de a-i pomeni pe aceşti marii trăitori şi duhovnici împreună cu cei răposaţi, însă cu nădejdea că, dacă au câştigat îndrăzneală către Domnul, să se milostivească şi de el.

Dacă cercetăm în viaţa Bisericii descoperim ca absolut firească rugăciunea către cuvioşii părinţi. Spre exemplu, Sfântul Simeon Noul Teolog a avut o mare evlavie către părintele său duhovnicesc, Simeon Evlaviosul; Sfântul a ţinut o „legătură” neîncetată cu el prin rugăciune, i-a alcătuit chiar şi o slujbă, i-a zugrăvit icoane, chiar dacă n-a fost canonizat (şi nu este nici până în ziua de astăzi).

Părintele Serafim Rose a alcătuit un acatist în cinstea dascălului său, Sfântul Ioan Maximovici (+ 1966). Acatistul a primit la acel moment încuviinţarea PS Nectarie (Kontevici) de Seattle. Precizez că Părintele Serafim a răposat 1982, iar proslăvirea oficială a Sfântului Ioan Maximovici s-a făcut de către Biserica Rusă din diaspora, la San Francisco, abia în 1994.

Sfântul Siluan Athonitul (+ 1938), în cartea „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”, vorbeşte despre sfinţenia preotului de mir Ioan de Kronstadt care va fi proslăvit mult mai târziu, în 1964 de către ROCOR (Russian Orthodox Church Outside Russia – Sinodul episcopilor ruşi din diaspora), iar în 1990 de către Biserica Ortodoxă Rusă.

Cu binecuvântări locale sau pur şi simplu din evlavie populară avem azi acatiste către Părintele Porfirie Bairaktaris, către Paisie Aghioritul, către Serafim Rose sau Stareţul Tadei al Vitovniţei. De asemenea, de ceva vreme circulă pe la noi un acatist al Sfinţilor Români din închisori.

Ca mod de adresare, sigur că nu putem să ne adresăm îndrăzneţ şi direct cu apelativul „Sfinte” (deşi în Biserica primară se numeau sfinţi toţi cei ce primeau învăţătura lui Hristos şi se botezau – cf. II Corinteni 13, 12), mai potrivit este a spune „Cuvioase Părinte”, „Fericite Părinte”, acestea sunt titulaturile care se dau adesea părinţilor cu viaţă sfântă, dar încă necanonizaţi de Biserică. Grecii spun Makarios, ortodocşii de limbă engleză folosesc Blessed. În română însă echivalentul ar fi Cuvios. Evident, termenii sunt interşanjabili – fiindcă numesc aceeaşi realitate duhovnicească. În calendar, în mod tradiţional, „cuvioşi” sunt numiţi simplii monahi sau mireni care au cunoscut o canonizare mai mult sau mai puţin întârziată, sau care au un cult mai puţin generalizat; „sfinţi” sunt cei arhicunoscuţi, cinstiţi şi răspândiţi în întreaga Biserică Ortodoxă, în sobornicitatea ei geografică; „fericiţi” nu cunoaştem în română decât pe Fericitul Augustin (pe care unele sinaxare greceşti îl numesc Agios Avgustinos o Megalas, Sfântul Augustin cel Mare – deci folosirea acestui titlu în română e mai degrabă o „reţinere” faţă de acest sfânt al Bisericii). În fine, reţine că sfânt, cuvios, fericit ş.a. au acelaşi înţeles semantic duhovnicesc; de pildă, Parascheva de la Iaşi este numită când „Cuvioasa”, când „Sfânta” – motivaţia fiind (în mare măsură) cea pomenită anterior, perioada destul de lungă de la adormire până la canonizarea propriu-zisă.

Deci, dacă avem o evlavie şi o afinitate mai mare către un părinte adormit, de a cărui sfinţenie avem încredinţare, negreşit că Domnul primeşte rugăciunile pe care le facem printr-însul. Nu e defel un lucru scandalos sau smintitor, ci ceva poate chiar necesar (cu accentele de rigoare, puse pe cum înţelege Ortodoxia sfinţenia şi canonizarea). Ca să te încredinţez, o dată în plus de folosul rugăciunilor către părintele Porfirie, îţi spun că am avut o discuţie cu webmasterul site-ului grecesc http://www.porphyrios.net care mi-a spus că grecii se roagă la Părintele Porfirie (Of course. We pray to Elder Porphyrios).

O tânără îmi spunea că după ce a citit pe nerăsuflate trei cărţi despre Părintele Porfirie a simţit ca vii cuvintele Părintelui, cuvinte care i se adresau personal. S-a hotărât să-l numească din acel moment „duhovnicul meu din Cer”. I-a dat îndrăzneala acesta însuşi Părintele prin cuvintele: Când voi pleca voi vorbi şi mai uşor cu voi.

Vezi și

Notă: Textul a fost publicat inițial pe blogul personal (pridvorul lui Laurențiu Dumitru). El apare și în cartea mea „Tinerii între cer și pământ” ( Ed. Egumenița, 2008 ).

Athosul văzut de Laurențiu Dumitru (500 de fotografii)

Această prezentare necesită JavaScript.

Aveți mai sus o selecție de 500 de fotografii pe care le-am realizat în pelerinajele mele la Sfântul Munte Athos (21-27 mai și 18-24 iunie 2012). Am inclus aici și fotografii realizate înafara Sfântului Munte, la mănăstirea Sf. Ioan Evanghelistul din Souroti și la bisericile reprezentative din Tesalonic – Grecia.

UPDATE: Am aflat că din cauza mulțimii fotografiilor încărcate în versiunea gallery, vizualizarea lor se făcea cu anevoie, blocând deseori pc-urile. Am lăsat așadar la această postare doar versiunea slideshow. O parte din aceste fotografii le puteți găsi și pe contul de facebook al blogului Sfântul Munte Athos – Athosul văzut de Laurențiu Dumitru .

Laurențiu Dumitru

Organizator pelerinaje Athos / Editor Blogul Sfântul Munte Athos
E-mail : sfantulmunteathos@yahoo.com