Arhive blog

O dare de seamă a Cuviosului Efrem Filotheitul. Despre cum a petrecut în chip duhovnicesc anul 1981

A răsărit noul an, 1982, și ar trebui să facem o dare de seamă, cum am trecut anul trecut în chip duhovnicesc.

Am trecut prin necazuri, ispite, căderi, ridicări și altele. Vom fi avut cu siguranță și sporire în unele aspecte. De vreme ce ne întoarcem în anul ce a trecut, să aruncăm o privire să vedem unde am greșit, care poftă ne-a biruit, unde am cedat, unde am dat drepturi diavolului și patimilor.

Și după ce vom fi făcut această cercetare mântuitoare, va trebui să ne adunăm bine gândurile și să hotărâm să punem un început bun în noul an. Să ne refacem puterile noastre sufletești și să le săvârșim pe cele care trebuie, împotriva celor care ne-au adus înfrângeri. Acolo unde am fost biruiți, acolo unde nu am înaintat, acolo să ne împotrivim cu gânduri puternice, voință, dispoziție bună, vitejie, astfel încât cu noul an să nu pătimim aceleași, ci să biruim și să câștigăm înapoi ceea ce ne-a furat ispititorul.

Vom căuta desigur și latura cea bună, adică unde am avut sporire; la rugăciune, la blândețe, la nevoință, la priveghere, la răbdare. Și atunci vom adăuga și alte puteri duhovnicești, ca să sporim aceste bunătăți, astfel încât noul an să ne dea putința să împuținăm păcatele, căderile și să înmulțim biruințele cu ajutorul și cu Harul lui Dumnezeu.

Poate că anul acesta va fi ultimul al vieții noastre. Câți oameni nu au plecat din viață în vremea care a trecut și câți alții au venit în viață! Nu știm când va veni moartea.

Cât de mult trebuie să ne preocupe cugetarea aceasta la moarte! Gândul că trebuie să ne găsească moartea pregătiți, atât cât se poate cu Harul lui Dumnezeu, ca să fim găsiți ușurați sufletește în fața înfricoșătoarei Sale judecăți, căci această judecată nu este o glumă. Nu este o profesie în care eșuează cineva și se ocupă de alta, ca să supraviețuiască în lumea aceasta. Dacă pierdem acest joc, îl pierdem pentru totdeauna. Nu vom putea să ne întoarcem cu părere de rău, ca să punem început bun. Început bun trebuie să punem acum. „Astăzi” are importanță, „mâine” este al lui Dumnezeu.

Nenumărați sunt oamenii care au plecat din viață și au văzut adevărul cum se dezvăluie în fața lor, se deschide veșnicia pe care nu o înțeleseseră bine; mai degrabă nu au conștientizat ce înseamnă viața veșnică după moarte. Astfel, s-au aflat dintr-odată în fața fenomenului veșniciei și s-au mirat cum de s-a întâmplat asta. „Dar nu mă așteptam! Dacă știam, mă pocăiam”.

„Nu știai că mori, omule? Dacă ești creștin, nu cunoști legea, nu ai citit, nu ai auzit că pe om îl așteaptă moartea sigură și după aceea Judecata?”.

Și cine poate spune că nu cunoaște fie puține, fie multe despre acest subiect? Mai ales noi, monahii, suntem atât de luminați în acest subiect! O spune și viața noastră, căci este o viață de pocăință, o viață care strigă că există după moarte viața veșnică și că vom întâlni această mare, înfricoșătoare, cea de pe urmă judecată.

Cunoaștem aceasta, dar nu avem puterea să privim în ochi, deoarece conștiința nu ne dă încredințare lăuntrică, nu ne dă curajul să privim în față pe judecător și hotărârea acestuia. Primul judecător este conștiința. Această primă osândire nu ne dă curajul, posibilitatea și ușurința să ajungem la marea și înfricoșătoarea judecată a lui Dumnezeu.

Vedem un om pe moarte. Nu poate vorbi, să spună ce gândește, ce mustrări are, dacă simte deznădejde înlăuntrul său, dacă este pregătit sau nu, dacă și-a cercetat sau nu păcatele sale, cum va trece vămile grele ale demonilor, dacă se va împiedica și se va afla jos în întuneric, fără nici măcar să apuce să urce la judecata lui Dumnezeu! În acel ceas vine diavolul și îi aduce atâta frică, astfel încât să-l arunce în deznădejde. Se gândește că dacă nu va trece de judecata lui Dumnezeu, vor fi oare niște oameni sfinți, care să mijlocească pentru sufletul său. Se gândește cum va vedea oare fața lui Hristos? Dumnezeieștii Lui ochi îl vor privi cu seninătate, mângâietori, înainte de a rosti hotărârea Sa? Sau poate va înfrunta întoarcerea ochilor Săi, lucru ce va însemna hotărârea ce osâdește la iadul cel veșnic!

Dacă cineva se află lângă acest om aflat pe moarte, potrivit cu toată cunoașterea pe care o are despre acest subiect, va fi și folosul ce îl va primi. Așa cum se întâmplă cu doi oameni ce deschid o carte. Cel necărturar va vedea litere goale, fără să înțeleagă nimic. Iar cel erudit se va cufunda în cele scrise în carte și va primi mult folos.

La fel se întâmplă și atunci când ne aflăm lângă cineva care pleacă din această viață. Unul îl privește cu indiferență: „Ei, moare omul, fiindcă i-a venit ceasul”. Nimic important nu se petrece înlăuntrul său. Un altul însă, care cunoaște bine lucrurile, ce înseamnă moarte și ce se petrece după moarte, unul ca acesta se gândește că și el va ajunge la acel ceas și în locul celui care pleacă în cealaltă lume. Acestea le cugetă cel care are mintea trează, dumnezeiasca luminare, pregătirea duhovnicească și se folosește.

Vedeți cât de mult trebuie să ne preocupe subiectul morții și al judecății! Nu știm dacă în acest nou an va fi și plecarea noastră. Din clipă în clipă este judecată activitatea inimii omului. Dormim. Știm oare dacă ne vom scula? Avem un exemplu proaspăt cutremurele. Câte cutremure nu au strivit mii de oameni! Despre câte evenimente înfricoșătoare nu am citit în ziare! Celor care au fost striviți și omorâți le-a trecut măcar prin minte că vor păți asta? Desigur că nu.

Pe acestea trebuie să le cugetăm și noi despre noi înșine. Cât de fericit va fi omul silitor! Ne temem cu adevărat, fiindcă puțină este credința noastră și nu cunoaștem multe dintre cele ale lui Dumnezeu. Vedem chiar și pe unii mari pustnici în povestioarele patristice că se temeau și fugeau la vestea primejdiei că vor fi atacați de tâlhari.

– Avva, și tu te temi?

– Nu mă tem de ei, ci de mândrie atunci când eu nu voi fugi și îi voi vedea pe frații mei că fug și se ascund.

Desigur, noi nu ne păzim de primejdie ca să nu ne atace mândria, ci pentru că nu am depășit neputința omenească, iar conștiința noastră nu ne încredințează că odată cu moartea vom avea curajul și nădejdea că am făcut câte trebuia în viață pentru mântuirea noastră. Am fi putut și putem să facem mai multe lucruri, la cele duhovnicești mă refer. Dar nu le facem din nepăsare și trândăvie, care este „înșelarea” diavolului, care ne fură timpul.

Acest timp prețios, această monedă are o valoare imensă, atunci când cineva o folosește pentru cumpărarea lucrurilor prețioase. Este banul pe care ni l-a dat Dumnezeu ca să neguțătorim viața veșnică. Timpul este foarte prețios pentru cei care îl pierd ani de zile. Mâine va veni clipa când îl vor căuta și își vor dori să mai aibă câteva minute din acei ani ce i-au pierdut în răutăți și păcate, ca să spună un „am păcătuit” lui Dumnezeu în aceste ultime clipe și să fie iertați precum tâlharul pe cruce, care înainte de a părăsi această viață, a strigat cu putere: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta!”.

Spun Sfinții Părinți despre acel om care încearcă în ultima clipă să-și amintească faptele sale că îi va auzi pe Îngeri: „Acum te îngrijești de viața cea veșnică? Acum când a apus soarele, tu te îngrijești? Când soarele era sus pe cer și lumina atâta lume, tu unde erai? Ce făceai atunci? Acum te-ai trezit să te îngrijești pentru cealaltă viață, pentru Judecată? Acum toate s-au sfârșit. Ușa s-a închis. Oricât vei bate, nu se mai deschide”.

Este tocmai ce spune Sfânta Evanghelie despre fecioarele nebune. Nu s-au îngrijit din timp și astfel, când a venit Mirele, era prea târziu. Tot astfel și acum, pierdem timpul; pleacă de la noi și nu luăm seama. Demonul este atât de iscusit, încât ne fură această monedă prețioasă a timpului, astfel încât să ne aflăm în acel ceas foarte săraci.

În vreme ce alți oameni, înțelepți după Dumnezeu, vor avea lucruri prețioase în traista lor, vor fi cumpărat aur, diamante, obiecte de valoare, vrednice de Împărăția lui Dumnezeu. Aceștia se vor învrednici de multe laude. Pentru aceștia, Îngerii vor cânta cântări de preamărire și vor prăznui. Dimpotrivă, pentru nefericiții ca mine, Îngerii mult se vor întrista. Fiindcă sunt Îngeri și însetează după mântuirea noastră și se îndurerează și îi plâng, când omul nu se silește pe sine.

Cu mulți ani în urmă am citit într-o cărticică o povestioară, care m-a impresionat foarte mult:

Un om era păzitorul și coordonatorul unui pod, sub care trecea un mare râu peste care pluteau vapoare. Podul se deschidea, când trebuia să treacă un vapor și se închidea din nou, ca să treacă trenul. Toate erau rânduite la minut. Un căpitan venea cu vaporul său și avea mare nevoie să treacă mai repede. De aceea îi spune prietenului său, paznicul podului:

– Prietene, deschide-mi podul să trec, deoarece mă grăbesc foarte tare. Te rog, fă-mi această favoare!

– Peste puțin va trece trenul și nu pot să-ți deschid.

– Dar eu voi trece mai repede. Voi regla în așa fel motorul, încât voi apuca să trec, ca să închizi tu podul și să treacă trenul.

– Dar nu se poate! Nu cred că vei apuca.

– Te rog, fă-mi această favoare. Va trece vaporul și nu se va întâmpla nimic.

Și păzitorul podului, ca să nu-i strice hatârul, a acceptat și a deschis podul. Vaporul nu a apucat să treacă în timpul prevăzut de căpitan și astfel, când a ajuns trenul, podul nu era închis și de aceea a căzut în râu. Oamenii s-au înecat și s-a făcut o mare pagubă. Atunci păzitorul, de frică și de mustrarea conștiinței, și-a pierdut mințile și, cutreierând străzile orașului, striga:

– Pentru cinci minute! Pentru cinci minute! Pentru cinci minute!

Spunea încontinuu aceasta, deoarece doar cinci minute mai trebuiau, ca să se închidă podul și să nu se întâmple acea mare nenorocire. În doar cinci minute s-a făcut o pagubă atât de mare!

Tot astfel și atunci când cineva își va pierde mântuirea, va striga: „De ce nu am luat aminte? De ce nu m-am silit? De ce nu am ascultat? De ce m-a înșelat diavolul?”. Însă toate aceste strigăte  disperate nu vor avea niciun rezultat, căci nu vor mai putea să îndrepte eșecul.

Cu Harul lui Dumnezeu, omul trebuie să pună început bun, să pună lucrurile jos, să le întindă pe masă și să înceapă să studieze planul. Cum au trecut atâția ani? Unde am luat aminte? Unde nu am luat aminte? Unde am înaintat în viața duhovnicească? Unde am dat înapoi? Care patimă mă biruiește? Care mă înșeală? Și făcând toată această cercetare, cu ajutorul lui Dumnezeu, va găsi punctele slabe și va adăuga puteri duhovnicești, ca să facă față greutăților. De asemenea, va adăuga râvnă la punctele bune, astfel încât să aibă sporire în noul an. Iar dacă moartea îl întâlnește, îl va găsi nevoindu-se.

Desigur, nu așteptăm nepătimirea. Nu așteptăm multe lucruri, precum cele izbândite de Sfinții noștri părinți, dar cel puțin să ne afle moartea în nevoință, în îndreptare, în îngrijirea rănilor, în strigătul rugăciunii, cerând milă și iertare de la Dumnezeu.

Mângâierea este că Dumnezeu este Părintele nostru. Este Cel Care cunoaște totul. Nimic din ce se întâmplă în noi nu-I vine greu să cunoască. Ce osteneală face soarele ca să lumineze toată lumea? Când razele găsesc intrarea, înaintează și luminează și cele mai întunecată locuri. Dacă un soare creat de Dumnezeu luminează atât de mult pământul, cu atât mai ușor, fără osteneală, într-o clipită și fără strădanie, Soarele dreptății, Soarele dumnezeieștii Lumini, Părintele și Creatorul nostru cunoaște toate mișcările și ale minții, și ale inimii, și ale sentimentelor noastre și ale tuturor celor care se petrec în viața noastră.

Și de vreme ce toate Îi sunt cunoscute, când vede că există într-un om și intenție bună, că se silește, că-l doare pentru sufletul său, că plânge pentru păcatele sale, că acesta cugetă la viața viitoare și la Judecată și că strigă neîncetat, cerând milă și iertare, Dumnezeu nu este nedrept. Va ajuta pe acest suflet, îi va oferi prilejuri bune, ca să se pregătească în cel mai bun chip. Chiar și pe oamenii care nu se gândeau la Dumnezeu și la mântuirea lor, dar aveau intenție bună, Dumnezeu câte nu a făcut din multa Sa dragoste, astfel încât să-i aducă într-o stare bună înaintea morții și ca să-i ia în pocăință și spovediți! Tâlhari, păcătoși mari, i-a luminat în ultimile clipe și i-a luat în viața cea veșnică. Este de ajuns ca omul să nu se împotrivească în chip egoist lui Dumnezeu, să nu vină în conflict frontal cu Dumnezeu din mândrie luciferică.

Tâlharul, care era de-a dreapta lui Hristos, câte fărădelegi nu făcuse! Și totuși Dumnezeu știa inima lui, adâncurile sufletului său, a îngăduit să fie arestat de autorități și de stăpânitorii acelei vremi, ca să-l închidă, să-l condamne împreună cu Hristos, astfel încât să ajungă la acea clipă mântuitoare, să primească luminarea și să strige acele cuvinte ce l-au învrednicit să se afle astăzi în Rai. Așadar, dacă pe tâlhar nu l-a lăsat Dumnezeu să se piardă, fiindcă a văzut că avea în sufletul lui intenție bună, cu atât mai mult va milui și va ajuta pe aceia care strigă și cer mila, iertarea și vindecarea lor!

Să-L rugăm pe Dumnezeu pentru acest nou an – iar dacă ne va dărui și alți ani, ai Lui sunt – să ne ajute să punem lucrurile la locul lor, să ne dăruiască un nou început. Să cercetăm și ca niște ucenici ascultarea noastră față de Dumnezeu, să împlinim voia Lui și să ascultăm poruncile Lui, căci împlinirea lor este supunere față de voia Lui.

Dacă vom socoti timpul care a trecut, nu doar fără scop, ci cu păcate, vom cădea în deznădejde. Să înaintăm, așadar, pe calea cea nouă. Să luăm aminte la viața noastră, la ascultarea noastră, să cugetăm la moarte și la Judecata lui Hristos, ca să punem un nou început bun.

Acest început bun să îl avem ca pricină a rugăciunii noastre. Ascultare, rugăciune și cugetarea la moarte îl povățuiesc cu siguranță pe monahul ascultător la viața cea veșnică, în locul odihnei celei veșnice.

De această izbândă să ne învrednicească pe toți Dumnezeu și nimeni să nu lipsească de la acea mare și veșnică prăznuire, de o nesfârșită și negrăită strălucire.

Extras din lucrarea Arta mântuirii – Cuviosul Efrem Filotheitul, editura Evanghelismos.

via marturieathonita.ro

[ Cărțile editurii Evanghelismos pot fi comandate online de la linkul: goo.gl/2YjAK5 sau de pe site-ul editurii http://www.evanghelismos.ro/ ]

Scurt cuvânt duhovnicesc al Starețului Gheorghe (Kapsanis) Grigoriatul pentru începutul de an (audio, cu subtitrare în limba română)

Cuvânt duhovnicesc al Arhimandritului Gheorghe (Kapsanis) Grigoriatul (+2014) – Anul Nou și Timpul.

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC

Arhimandrit Gheorghios Kapsanis (+2014) a fost stareţ al Mănăstirii Grigoriu din Muntele Athos, fost cadru didactic, înainte de a intra în monahism, la catedra de drept canonic a Facultăţii de Teologie din Atena, autor al multor cărţi de spiritualitate şi teologie, printre care: Ortodoxia şi Romano-Catolicismul: Studii diverse (2006); Văzători ai Învierii lui Hristos (2005); Îndumnezeirea ca scop al vieţii omului (2004, tradusă în română cu titlul Îndumnezeirea – scopul vieţii omului, Evanghelismos, 2006); Dumnezeu S-a arătat în trup (2005); Viaţa euharistică (2004); Rugăciunea Domnească (1998); Experienţe ale Harului lui Dumnezeu (1992); Ortodoxia: nădejdea popoarelor Europei (apărută în română la editura Evanghelismos în 2006). A mai apărut în română o selecţie din textele sale realizată de ieromonahul Damaschin, în traducerea ieromonahului Agapie Corbul: Scrieri athonite pe teme contemporane, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2003. În engleză au fost publicate patru discuţii avute cu ieromonahul Alexander Golitzin şi traduse de acesta, cu titlul: The Eros of Repentance: Four Talks on the Theological Basis of Athonite Monasticism, Praxis Institute Press, 1992.

Mitropolit Antonie Bloom: „Să începem Noul An cu curaj!”

anthony-bloom

„Să începem Noul An cu curaj!”
Mitropolit Antonie Bloom

Fiindcă un an îl urmează pe celălalt, vă vorbeam despre anul nou ce venea, asemănându-l cu o câmpie neprihănită și curată, care este acoperită cu zăpadă. Și vă ceream să luați aminte la faptul că trebuie să mergeți cu responsabilitate pe acolo unde se întinde peisajul alb, care este încă feciorelnic, deoarece, potrivit cu modul în care vom merge, va exista fie un drum care-l va străbate, atunci când urmăm voia lui Dumnezeu, fie pași rătăcitori care nu vor face altceva, decât să murdărească albul zăpezii. Însă un lucru nu putem și nici nu trebuie să uităm în acest an, mai mult decât în dățile trecute, și anume că există un întuneric care cuprinde și acoperă, ca o cupolă, acest alb și chiar acest peisaj necunoscut; un întuneric cu puține sau mai multe stele, dar un întuneric neclar, primejdios și înspăimântător. Ieșim dintr-un an în care cu toții am observat întunericul în care încă mai este răspândită violența și cruzimea.

Cum să întâmpinăm Noul An? Ar fi naiv și foarte necreștin să cerem de la Dumnezeu să ne ocrotească, să facă pământul un rai al păcii, în timp ce în jurul nostru nu există pace. Există controversă, tensiune, descurajare, teamă, violență, crimă. Nu putem cere pace pentru noi, când această pace nu se poate răspândi în afara Bisericii, când nu vine ca niște raze de lumină care să risipească întunericul. Un scriitor duhovnicesc din Apus a scris că este creștin acela căruia Hristos i-a încredințat responsabilitatea pentru ceilalți oameni, iar această responsabilitate trebuie să fim pregătiți s-o ducem până la capăt. Peste câteva minute Îl vom implora pe Dumnezeu pentru necunoscutul an ce vine, rostind cea mai frumoasă rugăciune care există în slujbele liturgice: „Binecuvântată este Împărăția a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh”.

Aceste cuvinte se rostesc rar. La începutul Liturghiei, ca rugăciune pentru Noul An și în clipele în care se unește timpul cu veșnicia, atunci când, cu ochii sufletului, putem vedea veșnicia indisolubil legată cu timpul. Creștinul este singurul care trebuie să fie destoinic să vadă istoria, așa cum o vede Dumnezeu, ca o taină a mântuirii, dar ca și o tragedie a păcatului și căderii omului. În legătură cu cele din urmă trebuie să luăm poziție. Hristos spune în Evanghelie: „Când veți auzi despre războaie și vești de războaie, să nu vă înfricoșați”, ci ridicați în sus capetele voastre. Căci nu există loc în inima și în viața creștinului pentru șovăire, teamă și frică, care sunt fiicele egoismului, a grijii numai pentru noi înșine, chiar și atunci când această grijă se îndreaptă înspre cei pe care îi iubim. Dumnezeu este Dumnezeul istoriei, dar trebuie să devenim împreună-lucrători cu El și să ne trimită în această lume a Sa, ca să schimbe societatea discordantă a oamenilor în armonia care se va numi Împărăția lui Dumnezeu.

În lumea de astăzi trebuie să fim gata să fim judecați și să răbdăm multe. Dar trebuie să rămânem neclintiți în slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor. Iar când privim în urmă la anul ce a trecut, cerem de la Dumnezeu să ne ierte de tot ce am făcut sau pentru cele care au rămas neterminate în anul precedent. Susținem că suntem ortodocși. Dar a fi ortodox nu înseamnă numai să mărturisim Evanghelia în totalitatea ei și s-o propovăduim în simplitatea ei, ci ni se cere ceva mai mult decât aceasta, ni se cere să trăim conform cu ea. Și știm că Hristos nu este înduplecat de nimic altceva, decât de măreția omului și de mesajul său de dragoste și adorație.

Și dacă vom face astfel, oamenii vor spune despre noi, așa cum spuneau despre primii creștini: „Uitați-vă cum se iubesc unul pe altul!”. Cine ne va vedea, va spune că noi deținem sensul vieții, al dragostei care ne înalță mai presus de orice comparație și se va întreba: „De unde are el aceasta? Cine i-a dat-o? Cum poate suferi încercarea?”.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Dacă vrem ca anul acesta să ne facem vrednici de Dumnezeu, de chemarea noastră creștinească, de sfântul nume al Ortodoxiei, se cuvine ca fiecare în parte și toți, ca un trup, să fim pentru toți și pentru fiecare persoană care poate are trebuință de noi, o imagine vie a ceea ce trebuie să fie omul și a ceea ce o comunitate poate fi, atunci când este umbrită de Harul lui Dumnezeu.

Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne ierte pe noi care până acum am fost departe de chemarea noastră. Să ne rugăm ca Domnul să ne dea bărbăție, curaj, voință să ne îndreptăm, să ridicăm crucea, să mergem pe urmele pașilor lui Hristos, acolo unde ne cheamă.

La începutul războiului s-a spus ceva pe care îl putem spune iarăși la fiecare An Nou. În mesajul său către popor citește un extras: „I-am spus omului care stătea în pragul Anului Nou: Dă-mi o lumină ca să merg cu siguranță spre necunoscut! Iar acela mi-a spus: Ieși afară la lumină și pune-ți mâna ta în mâna lui Dumnezeu, iar aceasta va fi mai bine pentru tine decât orice lumină și mai sigur decât orice drum obișnuit”.

Aceasta suntem chemați să facem. Și poate astăzi vom lua hotărârea să fim credincioși chemării noastre și să începem Noul An cu curaj. Amin.

Sfântul Ioan Gură de Aur: Cum să petrecem de Anul Nou

sf-ioan-hrisostom

Cum să petrecem de Anul Nou

“Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu. Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă. Căci nimic nu poate aşa de tare a însenina ca învăţătura înţelepciunii: a preţui puţin lucrurile de acum, a ţinti la cele viitoare, a recunoaşte cele pământeşti ca trecătoare şi a nu le socoti statornice, nici bogăţia, nici puterea, nici cinstea, nici măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înţelepciune, atunci poţi să priveşti pe un bogat fără ca să-l zavistuieşti, poţi să ajungi la nevoie şi la sărăcie, şi totuşi să nu-ţi pierzi curajul.

Creştinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea care se cuvine lui? Pavel zice: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci întru azimele curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni 6, 8 ). Dacă ai conştiinţa curată, tu serbezi în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite şi îndestulându-te cu aşteptarea bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conştiinţa liniştită şi eşti împovărat cu multe păcate, atunci poţi să ţii mii de sărbători, că nu te vei afla mai bine decât cel ce jeleşte. Căci ce-mi foloseşte mie o zi senină, când conştiinţa mea este întunecată?

Aşadar, dacă voieşti să ai vreun folos de la Anul Nou, mulţumeşte acum când a trecut un an, mulţumeşte Domnului că El te-a adus până aici, frânge inima ta, numără zilele vieţii tale şi zi către tine însuţi: „Zilele aleargă şi trec, numărul anilor se împlineşte, eu am si săvârşit o mare parte din cale, dar ce bine am făcut? Oare, nu mă voi duce de aici deşert şi gol de toată dreptatea? Judecata este înaintea uşii, viaţa mea merge spre bătrâneţe“.Acestea le cumpăneşte în ziua Anului Nou, la acestea să gândeşti în curgerea anului. Să cugetăm la cele viitoare, ca să nu ne zică cineva ceea ce proorocul zicea iudeilor: „Zilele lor s-au stins întru deşertăciune şi anii lor au trecut repede“ (Psalmul 77, 37).

Această sărbătoare neîncetată despre care am vorbit, care nu cunoaşte vreo curgere a anului şi nu este legată cu vreo zi hotărâtă, pe aceasta poate să o prăznuiască deopotrivă săracul şi bogatul. Pentru ea nu este de trebuinţă nici cheltuială şi nici avere, ci numai singura fapta cea bună. Tu nu ai avere, dar ai frica lui Dumnezeu, care este mai preţioasă decât toate comorile; o comoară netrecătoare, neschimbătoare, nesecată. Priveşte cerul, cerul cerurilor, pământul, marea, aerul, speciile dobitoacelor, feluritele plante şi tot neamul omenesc. Priveşte îngerii, arhanghelii şi stăpâniile cele de sus. Toate acestea sunt proprietatea Domnului. Robul unui Domn atât de bogat nu poate să fie sărac, când acest Domn este cu milă spre el.

A te veseli în astfel de zile, a avea mare îndestulare într-însele, a lumina cu făclii locurile publice şi a împleti cununi, şi altele asemenea, este o nebunie copilărească. Tu eşti liber de aceste slăbiciuni, ai vârsta creştinească şi eşti cetăţean al cerului. De aceea, nu mai aprinde în această zi focuri în pieţe, ci aprinde înăuntrul tău lumina cea duhovnicească, căci „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să proslăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Această lumină îţi va face mare câştig. Nu împodobi uşile casei tale, ci poartă-te bine, ca să dobândeşti din mâna lui Hristos cununa dreptăţii. Nu face nimic în zadar, nimic fără temei, ci toate întru cinstea lui Dumnezeu, precum Pavel zice: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31).

Tu întrebi: „Cum poate cineva să mănânce şi să bea intru slava lui Dumnezeu“. Cheamă un sărac, primeşte printr-însul pe Insuşi Hristos la masa ta, şi tu ai mâncat şi ai băut întru slava lui Dumnezeu. Dar El voieşte ca noi, nu numai să mâncăm spre slava lui Dumnezeu, ci şi toate celelalte să le facem tot aşa. De exemplu, ieşirea din casă şi rămânerea noastră acasă. Şi una şi alta trebuie să se facă pentru Dumnezeu. Cum însă putem să le facem pe amândouă pentru Dumnezeu? Iată cum. Când tu ieşi spre a merge la biserică să iei parte la rugăciune şi la învăţătura cea duhovnicească, atunci eşti întru slava lui Dumnezeu. Dar tu poţi să rămâi şi acasă întru slava lui Dumnezeu. Cum şi în ce chip? Când auzi zgomote, vezi neorânduieli şi prăznuiri păcătoase, sau vezi piaţa plină de oameni răi şi obraznici, atunci nu ieşi, nu lua parte la neorânduială, şi astfel tu ai rămas acasă întru slava lui Dumnezeu.

Iar dacă cineva poate ieşi din casă şi a rămâne în casă întru slava lui Dumnezeu, apoi poate încă a lăuda şi a dojeni întru slava Lui. „Dar – întrebi tu – cum se poate a lăuda sau a dojeni pe cineva întru slava lui Dumnezeu?“. Voi, adeseori, şedeţi la locurile voastre de lucru şi vedeţi trecând oameni răi şi pierduţi, care sunt cu sprâncenele încreţite şi îngâmfaţi, înconjuraţi de slugarnici şi de linguşitori, îmbrăcaţi în haine scumpe, plini de un lux deşert, oameni jefuitori şi lacomi de avere. Deci, dacă tu vei auzi pe cineva zicând: „Iată un om fericit şi vrednic de râvnit“, dojeneşte această vorbă, jeleşte şi tânguieşte. Aceasta vrea să zică a dojeni întru slava lui Dumnezeu, căci astfel de dojana este pentru cei de faţă o învăţătură de înţelepciune şi de faptă bună, ca ei să nu mai fie aşa de poftitori de cele pământeşti. Zi celui ce a rostit vorba de mai sus: „Pentru ce acest om este fericit? Poate pentru că are un cal frumos, împodobit cu frâu scump şi multe slugi, o haină luxoasă şi în toate zilele petrece în beţie şi în desfătare?“. Tocmai pentru aceea el este nenorocit şi în treapta cea mai înaltă vrednic de jelit. Eu văd că voi nimic nu puteţi lăuda la el decât numai lucrurile cele dinafară: calul, frâul, haina, care nu fac parte din el. Spuneţi, poate, oare, să fie ceva mai sărăcăcios, decât atunci când calul, frâul, frumuseţea hainei şi mulţimea slugilor se admiră, iar stăpânul trece fără nici o laudă?

Cine poate să fie mai sărac decât cel care întru sine nu are nimic frumos, ci se împodobeşte numai cu cele străine? Podoaba şi bogăţia noastră cea adevărată, cea proprie, constă nu în slugi, nu în haine şi în cai, ci în fapta cea buna a inimii, in bogatia faptelor bune şi în fericita incredere in Dumnezeu. Iar dacă tu vezi trecând un sărac, un puţin-preţuit şi nebăgat în seamă, care trăieşte foarte greu, dar foarte îmbunătăţit, laudă-l înaintea celor de faţă, iar lauda ta va fi o îndemnare pentru dânşii, o chemare la viaţa cea îmbunătăţită şi dreaptă. Dacă ei zic: „Acesta este ticălos şi nenorocit“, răspunde-le: „Dimpotrivă, el este cel mai fericit, căci el are prieten pe Dumnezeu, soaţă a vieţii, fapta cea bună; el stăpâneşte o comoară netrecătoare, adică o conştiinţă curată. Cum poate să-l vatăme pe el lipsa bogăţiei pământeşti, când el are să moştenească cerul şi bunătăţile cereşti?“. Când tu vei vorbi aşa cu dânşii şi îi vei învăţa aşa, vei primi mare plată pentru laudă şi pentru dojana, căci pe amândouă le faci întru slava lui Dumnezeu.

Noi putem încă să şi pedepsim întru slava lui Dumnezeu. Cum? Adeseori ne supărăm pe slugile şi pe supuşii noştri; dar cum putem să-i pedepsim pentru Dumnezeu? Când vezi că sluga ta sau un cunoscut, sau altcineva din cei legaţi cu tine s-a îmbătat, ori a răpit ceva, umblă la locuri rele, nu se îngrijeşte de sufletul său, jură, minte, ocărăşte-l şi-l pedepseşte, readu-l pe calea cea dreaptă, pune-l în rânduială, şi toate acestea vor fi făcute întru slava lui Dumnezeu.

Iar dacă vezi că el a greşit împotriva ta, şi în slujba ta a fost leneş, iartă-l şi tu îl vei ierta întru slava lui Dumnezeu. Dar, cu părere de rău, mulţi fac cu totul din contra, atât cu cei cunoscuţi, cât şi cu slugile lor. Când aceştia păcătuiesc împotriva noastră, atunci ne facem judecători aspri şi nemilostivi; dimpotrivă, dacă ei au jignit pe Dumnezeu şi şi-au aruncat sufletele lor în pieire, noi nu pierdem nici o vorbă pentru aceasta.

Mai departe. Poate tu trebuie să-ţi faci prieteni. Fă-ţi prieteni pentru Dumnezeu! De trebuie să-ţi faci vrăjmaşi, fă-ţi-i pentru Dumnezeu! Insă cum putem noi să ne facem prieteni şi vrăjmaşi pentru Dumnezeu? Să nu căutăm prieteni de la care primim daruri, de care suntem invitaţi la masă şi care ne părtinesc în lucrurile cele pământeşti, ci să ni-i câştigăm pe acei prieteni care totdeauna ţin sufletul nostru în rânduială, ne îndeamnă la datoriile noastre, pedepsesc greşelile noastre, dojenesc încălcările de lege ale noastre; când cădem, iarăşi ne ridică, şi prin sfat şi rugăciune ajută apropierea noastră de Dumnezeu. Dar şi vrăjmaşi trebuie să-şi facă cineva pentru Dumnezeu. Când tu vezi pe un om destrămat, încălcător de lege, plin de păcate şi de socotinţe rele, care voieşte să te ducă la cădere şi să te amăgească, retrage-te şi fugi, precum a poruncit Hristos să faci, când a zis: „De te sminteşte ochiul tău cel drept, scoate-l şi-l aruncă de la tine“ (Matei 5, 29). Prin aceasta, El îţi porunceşte ca şi pe prietenii pe care tu îi iubeşti ca pe ochiul tău, şi care îţi sunt foarte folositori în viaţă, să-i smulgi şi să-i arunci de la tine, când mântuirea ta cere aceasta.

Când te duci în societate şi trebuie să vorbeşti multe, fă şi aceasta pentru Dumnezeu. Şi când taci, să taci pentru Dumnezeu. Cum poate însă cineva să facă acestea pentru Dumnezeu? Când tu, în societate, nu vorbeşti cu alţii despre lucruri pământeşti, despre lucruri deşarte şi nefolositoare, ci despre adevărata înţelepciune, despre cer şi iad; când nu vorbeşti nimic de prisos şi fără de minte, precum: cine a dobândit o dregătorie, cine a fost pedepsit şi pentru ce, cum a câştigat cutare aşa de mult şi s-a făcut aşa de bogat, ce a lăsat celălalt la moartea sa, pentru ce unul nu a moştenit, pe când el socotesti că are cea mai mare nădejde la aceasta, şi altele asemenea. Despre astfel de lucruri noi nici să nu începem vorba, nici cu alţii să nu vorbim despre ele. Mai vârtos să avem in vedere ca să facem şi să vorbim ceea ce place lui Dumnezeu. Iarăşi, tu poţi să taci pentru Dumnezeu atunci când vei fi tratat cu îndrăzneală sau ocărât, sau vei suferi mii de necazuri, dar toate acestea le vei îngădui cu nobleţe de suflet şi nu vei răspunde cu nici o vorbă defăimătoare.

Dar noi putem, întru slava lui Dumnezeu, nu numai a lăuda şi a dojeni, nu numai a rămâne acasă şi a ieşi, nu numai a vorbi şi a tăcea, ci putem şi a ne întrista şi a ne bucura spre slava lui Dumnezeu. Atunci când tu te vezi pe tine sau pe vreun frate căzând în păcat, jeleşte şi te întristează, şi prin această întristare tu vei câştiga mântuirea cea fără de căinţă, după cum zice Apostolul Pavel: „întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău” (II Corinteni 7, 10). De asemenea, când vezi pe unul slăvit, nu-l pizmui, ci mulţumeşte lui Dumnezeu ca pentru binele tău propriu, căci El a făcut aşa de slăvit pe fratele tău, şi această bucurie îţi va aduce mare plată. Căci, spune mie: Poate să fie cineva mai vrednic de jelit decât cel care pizmuieşte, care, în loc de a se bucura şi a trage câştig din bucurie, se întristează când altuia îi merge bine, iar prin această întristare el totodată îşi atrage pedeapsa lui Dumnezeu?

Trebuie, oare, să mai adaug că noi putem şi a cumpăra şi a vinde întru slava lui Dumnezeu? Când? Atunci când, de exemplu, nu cerem preţ mai mare decât cel obişnuit, nu abuzăm de timpurile în care toate sunt scumpe, şi încă atunci dăm săracilor din proviziile noastre. „Cel ce ţine grâul este blestemat…” (Pilde 11, 26), zice Domnul.

Insă ce trebuie să număr toate îndeosebi? Un exemplu poate sluji pentru toate. Precum zidarii, când voiesc a zidi o casă, măsoară din unghi în unghi cu sfoara şi aşa întocmesc zidirea, pentru ca partea ei cea din afară să nu fie nepotrivită, aşa trebuie şi noi, de-a pururea să întrebuinţăm, ca o sfoară, cuvintele Apostolului: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu” (I Corinteni 10, 31).

Aşadar, de ne rugăm ori de postim, de pedepsim ori iertăm, de lăudăm sau dojenim, de intrăm ori ieşim, sau orice facem, toate să fie spre slava lui Dumnezeu. Ceea ce nu poate sluji spre slava lui Dumnezeu, nici să facem, nici să grăim.

Iar cuvântul Apostolului totdeauna să-l purtăm cu noi, ca pe un toiag puternic, ca pe o armă sigură şi ca pe o comoară scumpă; să-l înscriem în inima noastră, ca noi toate să le facem, să le grăim, să le săvârşim spre slava lui Dumnezeu, ca să dobândim slavă de la Domnul, atât aici, cât şi la sfârşitul acestei călătorii pământeşti. Căci El zice: „Cine Mă cinsteşte pe Mine, şi Eu îl voi cinsti pe acela” (I Regi 2, 30). Insă nu numai cu cuvintele, ci şi cu faptele să slăvim totdeauna pe Tatăl, împreună cu Hristos Dumnezeul nostru, căci Lui se cuvine cinstea şi slava şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor. Amin.”

Sursa: Sfântul Ioan Gura de Aur, Predici la duminici și sărbători, Editura Bunavestire, Bacău, 2005

Foto: Icoana a Sfântului Ioan Hrisostom, Atelierul de iconografie al Mănăstirii Vatopedi, Sfântul Munte Athos

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!