Pomenirea cuviosului Simeon (Ștefan) Nemania, ctitorul Mănăstirii Hilandar din Athos (13/26 februarie)

Pomenirea cuviosului Simeon, ctitorul Mănăstirii Hilandar din Athos, care a trăit pe la anii 1190, şi care în pace s-a săvârşit.

A doua zi, dis-de-dimineață, în aceeași biserică, episcopul Calinic a fost la slujba de depunere a voturilor monahale a celor doi, Ștefan Nemania și Ana, care înveșmântați în straie negre au primit nume noi: Nemania a luat numele de Simeon, iar Ana pe cel de Anastasia. Aceasta s-a petrecut în ziua de Buna Vestire a anului 1196.

La puțină vreme după slujbă, Simeon și Anastasia s-au despărțit unul de celălalt. Simeon a plecat la mănăstirea sa, Studenița, iar Anastasia a mers la Mănăstirea Maicii Domnului, aproape de Kurșumlia. Așa a început altă viață pentru amândoi.

La Studenița, Simeon a viețuit optsprezece luni urmând întocmai rânduielile rugăciunii, postului, studiului și muncii. În acest timp a pus ordine în gospodăria mănăstirii, a mărit numărul monahilor, a lăsat cuvânt să fie înmormântat în biserica mare și l-a numit egumen pe ieromonahul Dionisie. Apoi, și-a luat rămas bun de la țara sa și de la poporul său și a pornit spre Sfântul Munte pe 8 octombrie 1197. Până la granița grecească a fost însoțit de Marele Jupan Ștefan – fiul lui – și de alți boieri sârbi.

Acolo, iarăși s-a despărțit, plin de duioșie, de Ștefan și de cei pe care îi lăsa în urmă. Dimpreună cu câțiva dintre cei mai credincioși prieteni, cinstitul bătrân a plecat mai departe și la 2 noiembrie 1197 a ajuns la Vatoped. Egumenul mănăstirii și obștea l-au întâmpinat cu cinste și mare bucurie. În dangătul clopotelor, intrat-au de îndată în biserică, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate. Apoi, tatăl și fiul s-au reîntâlnit. Copleșiți de simțăminte pe care limba nu le poate rosti, s-au îmbrățișat, în sfârșit, după zece ani de despărțire și de dor. Oarecând se despărțiseră ca Marele Jupan Nemania și Prințul Rastko, iar acum se întâlneau ca monahul Simeon și monahul Sava, într-o țară străină.

Simeon avea 84 de ani, iar Sava 27; unul era albit de vremi, celălalt în floarea vârstei, dar amândoi aveau inimile arzând de iubire față de Dumnezeu. Abia după o lungă despărțire își dau seama părinții și copiii cât de mult se iubesc unii pe alții. Iar când se reîntâlnesc, află cât de nemăsurată le este iubirea.

Protosul, auzind de sosirea Marelui Jupan, veni din Kareia spre a-l primi cum se cuvine pe oaspetele de seamă. Simeon i s-a plecat smerit, iar acesta a îngenuncheat înaintea lui. Și-au dat binețe și apoi s-au îmbrățișat. Chiar și pentru istoria Sfântului Munte, acesta era un lucru deosebit, căci până atunci nu se mai pomenise ca un mare domnitor al unei țări ortodoxe să vină în împărăția Maicii Domnului, întru primirea îngerescului cin, alături de ceilalți monahi.

Până și egumenii celorlalte mănăstiri, dimpreună cu o mulțime de monahi înveșmântați în haine negre, au venit spre a-l vedea și întâmpina pe cel care odinioară fusese un neînfricat cavaler și războinic, acum un monah smerit asemenea lor. Dorind mântuirea, Simeon i-a cercetat spre a o afla. Și pe niciunul dintre ei nu i-a lăsat să plece, fără să le ofere un dar adus din Serbia. Căci adusese cu el cai și catâri încărcați cu mulțime de daruri, de folos bisericilor și fraților. Cea mai mare parte a dăruit-o Mănăstirii Vatoped, dimpreună cu două vase pline de argint și aur.

Apoi, Sava l-a dus pe tatăl său ostenit în casa pe care o ridicase pentru ei doi, împreună-viețuind până la sfârșit.

/ textul a fost pus la dispoziția publicului de Ionuț Gurgu, director al editurii Predania /

Aducem la cunoștința publicului și apariția cărții „De la prinț la sfânt. Viața Sfântului Sava Arhiepiscopul Serbiei” a Sfântului Nicolae Velimirovici. Sfântul Sava (Rastko) Nemania fiind fiul lui Simeon (Ștefan) Nemania, ambii la mare cinste în Serbia și între sârbii athoniți.

Viaţa Sfântului Sava (Rastko) Nemanja, arhiepiscopul Serbiei şi ctitorul mănăstirii Hilandar (14 / 27 ianuarie)

Viaţa Sfântului Sava, arhiepiscopul Serbiei şi ctitorul mănăstirii Hilandar – 14 / 27 ianuarie

Sfântul Sava s-a născut în anul 1169 după Hristos, şi a fost fiul lui Ştefan Nemania, Marele Jupan al Sârbilor. Încă de tânăr, Sava a dorit fierbinte viaţa duhovnicească şi pentru ea a scăpat la Sfântul Munte Athos; acolo a fost tuns monah şi a trăit într-o nevoinţă zeloasă.

Ştefan Nemania a urmat exemplul fiului său şi a venit şi el în Sfântul Munte, unde s-a călugărit şi a murit sub numele de Simeon, monahul. Sfântul Sava a obţinut autocefalia Bisericii Sârbe de la patriarh şi împărat [al Bizanţului] şi a devenit întâiul Arhiepiscop al Sârbilor. Împreună cu tatăl său a zidit Mânăstirea Hilandar şi mai apoi multe alte mânăstiri, biserici şi şcoli în toate pământurile sârbeşti. De două ori a mers în pelerinaj la Locurile Sfinte. El i-a împăcat pe doi dintre fraţii lui după trup care se înstrăinaseră din cauza luptei pentru putere. A instaurat pacea între sârbi şi vecinii lor. Întemeind Biserica Sârbă, el a întemeiat prin aceasta cultura şi statul sârb. El a adus un duh de pace între toate popoarele din Balcani şi a lucrat în folosul tuturor, pentru aceasta a fost iubit şi respectat în toate aceste popoare.

Poporului sârb el i-a dăruit un suflet creştinesc, care nu a pierit, în pofida prăbuşirii statului sârb. Sava a murit în oraşul Târnovo din Bulgaria, în timpul domniei împăratului Asan, îmbolnăvindu-se după Slujba Sfintei Liturghii din Ziua Botezului Domnului, a anului 1236. Regele Vladislav a mutat cinstitul său trup la Mânăstirea Mileşevo. De acolo Sinan Paşa l-a adus la Belgrad şi l-a ars în 27 aprilie 1595.

Sursa: Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, vol. I ianuarie-iunie, traducere Mihaela Grosu, Editura Egumeniţa, 2005, p. 61

Foto: Icoana Sfântului Sava / Toiagul Sfântului Sava / Mănăstirea sârbească athonită Hilandar, ctitoria Sfinților Simeon (Ștefan) și Sava (Rastko) Nemanja. 

O versiune a Vieții Sfântului Sava, mult mai detaliată, poate fi citită în lucrarea „Vieţile celor care au zidit mănăstirile athonite” (editura Doxologia, 2000), iar online la >> LINKUL <<.

Vezi și aceste articole:

Acatistul Sfinților Simion și Sava, slava Serbiei, ctitorii Mănăstirii Hilandar

Bobițele de struguri de la Mănăstirea Hilandar ajută soții neroditori să dobândească prunci

Cuviosul Simeon (Ștefan) Nemania, Izvorâtorul de mir, ctitorul Mănăstirii Hilandar

Chilia „Sfântul Nicolae” Burazeri văzută de Valer Bocan

Această prezentare necesită JavaScript.

Chilia „Sfântul Nicolae” – Burazeri este cea mai mare dintre așezămintele athonite cu statut de chilie din Sfântul Munte. Aflată în apropiere de capitala Karyes, pe drumul ce duce spre Mănăstirea Iviron, ea adăpostește în jur de 30 de monahi. Jurisdicțional, Chilia Burazeri aparține de Mănăstirea Hilandar. De altfel, tradiția spune că Sfântul Sava (Rastko) Nemanja ar fi întâiul ctitor al Chiliei.

Chilia Burazeri este un important centru de iconografie al Muntelui Athos. Celebra icoană Maica Domnului Stareța Muntelui Athos este pictată aici.

O vreme chilia a fost populată de ruși, de aici și arhitectura ce păstrează, ca și Schitul Sfântul Andrei – Serai, elementele picturii slave. Când s-a depopulat din cauza Revoluției bolșevice, a venit la Burazeri Bătrânul Arsenie Pustnicul (1886-1983), co-nevoitorul lui Gheron Iosif isihastul, împreună cu obștea sa. Aici se păstrează manșetele (mânecuțele) veștmintelor și toiagul arhieresc al Sfântului Nectarie al Eghinei pe care acesta le-a folosit în timpul vieții (v. foto).

Foto credit Valer Bocan, căruia îi mulțumim pentru îngăduința de a prelua fotografiile sale pe blogul nostru.

Mănăstirea Vatoped [Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul]

Dragostea Maicii Domnului

La Mănăstirea de obște Vatoped, în urmă cu multe sute de ani, când piraţii prădau coastele Mării Mediterane şi Mănăstirile Sfântului Munte, într-o noapte au coborât pe uscat şi s-au ascuns în tufişurile din apropierea Mănăstirii Vatoped, cu scopul ca dimineaţa, când se vor fi deschis porţile Mănăstirii, să năvălească înăuntru, să-i junghie pe monahi, să răpească tezaurele sau să săvârșească orice alt rău de care ar fi fost capabili.

Înainte de răsăritul soarelui, când slujba s-a terminat, monahii s-au dus, după rânduială, la Chiliile lor, spre a-şi continua canonul de rugăciune şi a se odihni.

Egumenul a rămas în biserică să-şi facă acolo canonul de rugăciune. Dintr-odată, din icoana Preasfintei s-a auzit un glas care i-a spus: „Să nu deschideţi astăzi porţile Mănăstirii, ci să vă urcaţi pe metereze să-i alungaţi pe piraţi!”

Egumenul şi-a îndreptat atunci privirea spre locul de unde venea glasul şi a văzut cum chipul Preasfintei și al dumnezeiescului Prunc Iisus Hristos din icoană prinseseră viaţă. Pruncul Şi-a întins mâna şi încerca să acopere gura Maicii Sale, a Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea, spunându-i: „Nu, Maica Mea, să nu le spui nimic, ci lasă-i să fie pedepsiţi în chip cuvenit”, însă Preasfânta, încercând să oprească mâna lui Hristos şi ferindu-și capul spre dreapta şi ținându-l departe de mâna Lui, a rostit din nou aceleaşi cuvinte: „Să nu deschideţi astăzi porţile Mănăstirii…” ş.a.m.d..

Atunci egumenul i-a adunat pe toţi monahii şi le-a spus cele petrecute. Fraţii au alergat în biserică şi au văzut transformarea sfintei icoane, care-şi schimbase cu totul forma iniţială. Cu toţii au fost cuprinşi de uimire şi I-au mulţumit Domnului şi Preasfintei Sale Maici pentru grija deosebită şi dragostea arătată, spre ocrotirea monahilor şi a sfintelor așezăminte în faţa distrugerii barbare.

S-au suit cu toţii pe ziduri şi s-au împotrivit atacului piraţilor, care au plecat neputincioși.

De atunci, această icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului a primit numele de „Mângâietoarea” şi se află într-un paraclis, în partea centrală a Katholikón-ului Mănăstirii, cu prefacerile cuvenite: chipul Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea exprimă dragoste alinătoare, privirea arată îndurare, blândeţe şi milostivire, iar pe buze i se vede un zâmbet cuminte şi mângâietor. În schimb, expresia de pe chipul Pruncului dumnezeiesc este ameninţătoare, trăsăturile feţei Sale trădează mânie, privirea este aspră, vădind indignarea Sa.

Mănăstirea a dat Sfinţi

După cum toate Mănăstirile din Sfântul Munte au dat o mulţime de sfinţi şi bărbaţi înţelepţi, la fel şi Mănăstirea Vatoped, în afară de ctitorii ei şi Sfântul Evdókimos, care este prăznuit la 8 octombrie, a dat, în decursul veacurilor, mulţi monahi cuvioşi şi înţelepţi şi a oferit găzduire împăraţilor cucernici şi evlavioşi, ca Ioan Cantacuzinul, care a fost tuns monah aici şi a primit numele de Ioasaf, şi împăraţii sârbi Simeon şi Sava care, până să-şi zidească propria lor Mănăstire, au fost primiţi şi li s-a oferit sprijin din partea părinţilor vatopedini, dar şi multor altora precum:

1. Cuviosul Ghenadie, dohiarul¹ Mănăstirii, care a găsit, în urma unei neobişnuite minuni a Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea, toate butoaiele goale pline cu atâta untdelemn, încât dădea pe dinafară nu doar din butoaie, ci şi din clădire.

2. Cuviosul Neofit prosmonarul², care a auzit glasul Născătoarei de Dumnezeu spunându-i că va mai trăi încă un an, apoi se va duce la Domnul.

3. Preasfântul egumen al Mănăstirii, care a auzit glasul Maicii Domnului spunându-i să nu deschidă porţile Mănăstirii ca să nu intre barbarii, ci să se urce pe ziduri şi să lupte împotriva duşmanilor şi piraţilor năvălitori.

4. Preasfântul Diákonos vimatarul³, care cu ocazia unei alte năvăliri a barbarilor a apucat să ascundă într-o fântână icoana Născătoarei de Dumnezeu şi cinstita Cruce în Sfântul Altar şi, după şaptezeci de ani, când s-a întors din robie, a găsit icoana aceea stând în picioare în fântână, cu o lumânare aprinsă, iar sfânta Cruce tot în picioare. După această minune negrăită a trăit o viaţă îngerească pe pământ şi s-a mutat la Domnul la adânci bătrâneţi, cu chipul strălucind de lumină.

5. În această Mănăstire au trăit și au strălucit cu o viaţă virtuoasă şi o vieţuire nepătată Eftimie, egumenul Mănăstirii, care, împreună cu alţi doisprezece monahi, i-a mustrat faţă către faţă pe latino-cugetătorii lui Mihail Paleologul şi Ioan Bekkos, care l-au înecat pe Eftimie aruncându-l în mare legat în lanţuri şi i-au spânzurat pe monahi în locul numit Furkovúni⁴, aflat pe dealul din spatele Mănăstirii.

6. În această Mănăstire s-a nevoit Cuviosul Nicodim Stareţul, care a fost dascălul Sfântului Grigorie Palama întru filosofia creştină şi rugăciunea minţii.

7. Cuviosul Agapie, care a fost luat prizonier de agareni⁵ şi a mărturisit pentru dragostea lui Hristos.

Sfântul Maxim Grecul

O sfântă mlădiţă a acestei Mănăstiri a fost şi Maxim Trivólis, aşa-numitul „Grec”, înţeleptul şi marele dascăl al Rusiei şi al poporului slav. În această Mănăstire a fost hrănit duhovniceşte, a învăţat virtutea şi a primit harismele Duhului Sfânt.

Faima înţelepciunii şi virtuţii lui Maxim a ajuns până în Rusia. Şi ducele de atunci, Vasile Ivanovici, l-a chemat oficial în Rusia, unde a întemeiat o Şcoală Teologică, care a dat naştere unei mari mişcări şi renaşteri duhovniceşti. Sfântul Maxim Grecul a murit la 1556, la Lavra Sfântului Serghei, şi pomenirea sa se prăznuieşte de către [biserica] rusă la 21 ianuarie spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletească a fraţilor ruşi.

Schitul Sfântului Andrei

Trei zile în iad

Părintele Ioan, impreună-nevoitorul Stareţului Damaschin la Schitul Sfântul Vasile, ucenicul Stareţului Iosif, mi-a povestit următorul fapt care s-a petrecut acum şaptezeci de ani la Schitul rusesc al Sfântului Andrei, numit „Serai”:

Un frate rus de la Schitul acesta s-a îmbolnăvit foarte grav şi era chinuit de dureri cumplite. În timp ce se ruga lui Dumnezeu să-l vindece, vede deasupra patului un Înger care îi spune: „Părinte, ce alegi? Vrei să rămâi bolnav la pat, în starea în care ești, cu aceste dureri, trei ani sau preferi să stai trei zile în iad şi să te faci bine?”

Părintele i-a răspuns: „De vreme ce e numai pentru trei zile, aleg iadul.”

Dintr-odată s-a aflat într-un loc „de o durere nespusă şi chinuri negrăite”, cu pedepse cumplite, şi după puţină vreme îl vede din nou pe Înger, care îl întreabă: „Cum te simţi, părinte? Eşti bine aici?” Şi monahul i-a răspuns: „Mă întrebi cum îmi este, după ce în loc de trei zile, cât mi-ai spus că o să rămân în iad, am petrecut aici deja trei sute de ani în chinuri cumplite şi de nesuportat?” Îngerul i-a spus: „Frate, nici măcar jumătate de oră n-a trecut încă şi spui c-au trecut trei sute de ani?” Închipuiţi-vă! Trei sute de ani n-au fost decât jumătate de oră. Câte secole vor fi durat cele trei zile?

Şi monahul i-a zis Îngerului: „Repede, te rog, să mă duci în patul durerilor. Mai bine să mă chinui acolo trei ani, decât aici, în iadul cel îngrozitor, vreme de trei ceasuri.”

Atunci Îngerul i-a împlinit monahului dorinţa şi l-a readus în patul său, unde a rămas bolnav vreme de trei ani.

Întrucât unii oameni pot să aibă îndoieli față de această întâmplare, am socotit de cuviinţă să adăugăm o epistolă a dumnezeiescului Chiril, Patriarhul Alexandriei, pe care a tradus-o dascălul Agapie Criteanul într-o limbă mai simplă, după cum urmează: „Sfântul Chiril al Alexandriei istoriseşte într-o epistolă, pe care o scrie Sfântului Augustin, că trei oameni au înviat din morţi, pentru raţiuni pe care le cunoaşte numai Dumnezeu, Cel ce pe toate le lucrează spre a noastră mântuire. Unul dintre ei, pe care l-am găsit şi la care m-am dus, plângea fără să-şi afle mângâiere şi, la întrebarea mea, nu mi-a dat nici un răspuns, ci continua să plângă. În cele din urmă, după ce s-a săturat de insistenţa mea, pentru că l-am jurat în numele Domnului să-mi spună un cuvânt spre folosul celor de faţă, mi-a răspuns aşa: Dacă ai şti pedepsele din iad, ţi-ai dori să fie cu putință să nu ai parte de ele câtuşi de puţin. Dar cum crezi că sunt pedepsele pregătite celor care păcătuiesc? Îţi spun eu că sunt mai mari decât toate pedepsele din lumea de aici. Şi cu greu suspin a spus: Dacă toate necazurile, durerile şi chinurile de care poate avea parte cineva în lumea asta le compari şi le pui alături de cele mai mici şi mai neînsemnate din iad, acestea de aici ţi se vor părea plăceri şi desfătări. Crede-mă, nu există nimeni care să vrea să încerce mărimea acelor chinuri şi să nu prefere să sufere aici până la sfârşitul lumii, fără nici o mângâiere, cu toate încercările şi durerile pe care le-au avut de îndurat oamenii de la Adam până astăzi, în loc să se ducă o singură zi acolo în iad. Aceasta este pricina lacrimilor mele, pentru că am greşit în faţa lui Dumnezeu, Care este într-atât de drept, încât nici demonilor nu poate să le facă nici cea mai neînsemnată nedreptate. Să nu ţi se pară vrednic de admirat plânsul meu, ci mai degrabă spăimântează-te şi minunează-te de faptul că oamenii, deşi cunosc că vor avea parte de asemenea chinuri, nu fac nimic în privinţa aceasta, nici nu se îngrijesc să-şi spele păcatele. Să mai ştii şi aceasta, că în clipa în care sufletul se despărţea de nefericitul meu trup, am încercat atâta durere şi suferinţă, încât este cu neputinţă să înţelegi sau să crezi, până nu vei trece tu însuți prin toate acestea.”

Iar noi, care scriem toate acestea, nu suntem mișcați pe cât ar trebui [de aceste cuvinte], pentru că trăim departe de Dumnezeu şi inima ni s-a împietrit, dar, fraţii mei, acestea sunt fapte adevărate şi există multe altele asemenea, consemnate în manuscrise şi codici vechi din timpuri de demult pe care am putea să le menţionăm aici. Preabunul Dumnezeu ne arată astfel de semne ca să ne trezească din somnul greu al păcatului și să ajungem la pocăinţă şi la trezirea conştiinţei, pentru a ne mântui de chinurile iadului veşnic neprețuitul şi unicul nostru suflet cu care ne naştem, spre a trăi pururea cu Dumnezeu.

Note:

1 Scil. pivnicer (n. trad.).

2 Preotul care săvârşeşte paraclisele şi dumnezeiasca Liturghie în zilele de rând (n. trad.).

3 Paraclisierul însărcinat cu îngrijirea Sfântului Altar, care poartă asupra sa şi cheile de la raclele sfintelor moaşte (n. trad.).

4 Scil. „Muntele mâniei” (n. trad.).

5 Scil. musulmani (n. trad.).

Sursa: Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013, pp. 292-297 / Fotografii din arhiva blogului.

Fragmentul de față apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința editorului cărții, d-na Mihaela Voicu, căreia îi mulțumim.

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Cap. XXII: Despre buna-mireasmă a sfintelor moaşte şi despre izvorârea de mir [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Sfântul Teofil Izvorâtorul de mir a trăit în timpul Sfântului Patriarh Nifon (1556). El a fost trimis de Patriarh şi de Sfântul Sinod în Egipt, ca să confirme uimitoarea minune care avusese loc acolo, mutarea muntelui Ntour Tag dintr-un loc în altul. Chiar dacă în lume primise diferite slujbe ecleziastice, inclusiv şi cea de secretar al episcopului, Sfântul Teofil le-a părăsit pe toate, ca să vină la Muntele Athos unde a dus o viaţă ascetică în Sfintele Mănăstiri Vatoped şi Iviru şi în Chilia Pantokrator din pustiul Sfântului Vasile.
Înainte de răposarea sa în Domnul, acest vrednic de pomenire i-a cerut ucenicului său să nu-i îngroape trupul, ci să-l arunce în pădure. Aşa s-a făcut. 40 de zile fiarele sălbatice şi păsările nu i-au atacat sfântul trup. Mormântul său a răspândit un miros dulce de mir, care chiar până astăzi e simţit de oamenii evlavioşi care merg să se închine la moaştele sale. Aşa a fost Sfântul Teofil, adevăratul prieten al lui Dumnezeu, trandafirul mirositor al virtuţii şi ascezei.
În 1948 a răposat în Domnul un sfânt ce s-a arătat mai recent, părintele nostru Sava de la Sfânta Ana, care, după ce a plecat din Ţara Sfântă, a mers să locuiască în Kalymnon unde a înfiinţat Mănăstirea Tuturor Sfinţilor, pentru femei.
El a fost ucenicul Sfântului Nectarie, făcătorul de minuni. După zece ani de la plecarea sa la Domnul, când osemintele sale au trebuit mutate, trupul său a fost găsit întreg, emanând un miros de mir şi făcând minuni. Într-adevăr, acesta e modul în care Dumnezeu îi slăveşte pe cei ce L-au slăvit pe El.

În ţinutul pustiu dintre Kafsokalivia şi Vigla, în cea mai abruptă peşteră de pe Muntele Athos, a trăit părintele nostru Nil Izvorâtorul de mir, ducând o viaţă ascetică foarte aspră, de sfinţenie. După adormirea sa în Domnul, aşa de mult mir a curs din mormânt, încât s-a prelins prin pardoseala peşterii în râpele de dedesubt.

Sfântul Simeon a fost părintele duhovnicesc al Sfântului Sava Sârbul. După ce Sfântul Simeon a răposat, s-a slujit o Priveghere în Mănăstirea Hilandar în ziua pomenirii trecerii sale. În timpul doxologiei a venit din mormântul sfântului o mireasmă, care nu poate fi descrisă în cuvinte şi care a umplut întreaga zonă ce împrejmuia mănăstirea. Această manifestare l-a încredinţat pe Sfântul Sava că părintele său duhovnicesc a fost sfânt şi a dat mulţumire mult Milostivului Dumnezeu, Care îi slăveşte pe cei ce L-au slăvit pe El.

Sfântul Simeon, ctitorul Sfintei Mănăstiri Simonopetra, a dus o viaţă ascetică într-o peşteră de lângă mănăstire, care se păstrează până astăzi. El a auzit vocea Maicii Domnului la o Priveghere de Crăciun; s-a luptat cu demonii şi a fost biruitor; şi-a salvat ucenicul care căzuse într-o râpă de la o înălţime foarte mare şi a vindecat-o pe fiica demonizată a voievodului Ivan Ugljeşi al Serbiei. După adormirea sa, din sfintele sale moaşte curgea mir, o dovadă palpabilă a sfinţeniei sale.

Mare la virtute, cu fapte bune şi credinţă, a fost de asemenea Sfântul Atanasie de la Esfigmenu, un călugăr din chinovie, deosebit, care a slujit la trapeza mănăstirii. Datorită marii sale smerenii, el a fost trecut în slujba patriarhului Constantinopolului şi, după cum spune Sfântul Grigorie Palama, mormântul şi moaştele lui au devenit un izvor de minuni şi de mireasmă nespusă, spre slava lui Dumnezeu şi a monahismului.

În 1840 în Sfânta Mănăstire Vatoped monahii au hotărât să transfere oasele părinţilor decedaţi în alt loc. După ce au dărâmat pereţii criptei masive şi au ajuns la temelie, ei au mirosit o mireasmă ce nu poate fi descrisă, «un miros de dincolo de lumea aceasta». Deoarece au continuat, ei au văzut că mireasma venea de la moaştele unui sfânt necunoscut, a cărui piele şi oase erau intacte. Cu mare respect şi evlavie, preoţii, îmbrăcaţi în veşminte, au pus trupul într-un sicriu şi cu lumânări aprinse l-au adus la biserica principală a mănăstirii. Deşi nu ştiau al cui trup era, toţi au fost de acord să-l numească Evdochim şi să-l cinstească pe 5 octombrie în fiecare an. Din starea moaştelor nestricăcioase, e sigur că acest sfânt necunoscut, numit Evdochim, când a ştiut că sfârşitul îi era aproape a venit la criptă unde, printre celelalte oase, s-a pregătit, şi-a încrucişat mâinile şi a adormit ca un drept, necunoscut şi nevăzut de nimeni, evitând lauda omenească şi slava stricăcioasă.

Monahul Sava de la Chilia Sfântul Nicolae, care este lipită de Paraclisul de la Ravthouhos şi în prezent aparţine de Pantokrator, a fost cunoscut pentru credinţa cu care participa la slujbe, pentru evlavia şi răbdarea trupească a tuturor nevoinţelor. Un timp a trăit în mănăstirea chinovială Esfigmenu. Când şi-a dat seama că sfârşitul îi era aproape, a venit la mănăstirea în care începuse ca monah. Când, la trei ani după adormirea sa, osemintele sale au fost mutate, craniul său răspândea mireasmă, un eveniment care a devenit binecunoscut.
Un începător, frate de mănăstire, plin de îndoială, cu credinţă slabă, a crezut că poate au turnat nişte miresme pe oseminte, aşa că a luat craniul şi l-a aruncat într-un rezervor. Părinţii l-au căutat cu mare tristeţe. Douăsprezece zile mai târziu ei au descoperit unde îl aruncase. Încă răspândea mireasmă. Atunci începătorul a crezut că monahul Sava era cu adevărat un om sfânt.

Un călugăr bătrân a spus:
– Îmi amintesc că prima dată când am venit la Sfântul Munte am trecut pe lângă cimitirul schitului şi osuarul unde erau păstrate osemintele părinţilor. De multe ori am mirosit mireasma ce venea de la ele şi mă opream ca să mă bucur de această experienţă minunată (el avea 89 de ani, iar emoţiile sale erau evidente pe faţa lui). Dar au trecut doi ani şi am pierdut acest dar de la Dumnezeu. N-am mai mirosit acea mireasmă cerească din nou. Dumnezeu m-a lipsit de aceasta. Cine ştie de ce? Probabil din cauza păcatelor mele sau poate că El mi-a dat acest dar divin numai pentru un timp, ca să mă întărească la începutul vieţii călugăreşti.

În Chilia «Ypapandi de Sus», care este situată deasupra Schitului Sfânta Ana, trăia un monah evlavios, părintele Dionisie. El încerca să repare nişte pervaze vechi. În locul unde unul a căzut, a dezgropat osemintele unui ascet necunoscut, păstrate întregi.
Uimit şi mişcat de descoperirea lui, căci moaştele răspândeau un miros minunat, el a început să se roage, cerându-i sfântului necunoscut să-i descopere numele lui. De asemenea, a avut gândul să meargă la biserica principală şi să tragă clopotele, ca să anunţe părinţii şi să poată duce moaştele la biserica centrală a Sfintei Ana, cu cinste şi cu tămâiere, şi ca să se poată ruga şi să ceară sfântului să le descopere cui aparţineau aceste moaşte sfinte.
În timp ce se gândea astfel, binecuvântatul ascet i-a apărut în vedenie şi i-a poruncit cu o voce aspră să acopere moaştele şi să nu spună nimănui, atât timp cât va trăi, pentru că Dumnezeu îl învrednicise să le vadă. Părintele Dionisie a spus aceasta grupului său de monahi cu puţin înainte de a muri, dar fără să spună exact unde erau moaştele îngropate, fiind oprit de porunca sfântului necunoscut, care chiar după moartea sa a evitat slava oamenilor, fiindcă era cinstit de Dumnezeu în împărăţia cerească.

Vrednicul de pomenire părinte medic Pavel Lavriotul, în una din scrisorile adresate mie în 06.07.1971, scria următoarele:
– Vorbind cu părintele Gherontie, unul dintre Daniilei, am amintit de părintele Leontie, unul dintre binecunoscuţii părinţi duhovniceşti de la Mutalaski Kesaria, pe care-l întâlnisem şi a cărui lucrare, «Catehismul Ortodox», scrisă în turcă, o citisem. Era o lucrare importantă a lui Karamanlides şi o avem în biblioteca noastră. El mi-a răspuns că părintele Leontie murise în Salonic, şi în ziua dezgropării sale trupul i-a fost descoperit nedescompus şi răspândea mireasmă.

Un creştin citise în viaţa Sfântului Acachie Kafsokalivitul că, pe când acesta trecea pe lângă cimitirul de la Sfânta Ana, a simţit o mireasmă de mir ce venea de la osemintele părinţilor. Amintindu-şi de aceasta, creştinul care şedea în cimitirul schitului a spus: «Mă întreb dacă mai sunt oseminte ca acelea din zilele Sfântului Acachie?».
Imediat după ce a gândit aceasta, a mirosit o mireasmă venind dintr-un mormânt. S-a sculat, a cercetat totul în jurul său şi a găsit un craniu ce mirosea frumos. Pe el era scris: «Ieromonahul Filimon de la Chilia Adormirii Maicii Domnului, de lângă Voulefterionul* Sfântul Elefterie». El s-a gândit să-i cheme pe ceilalţi, dar la acest gând a început să tremure, pentru că şi-a dat seama că cinstitul părinte nu dorea să se spună despre mirosul ce venea de la osemintele lui.
*Clădirea unde se ţin întrunirile Consiliului.

Nu-mi amintesc exact anul (se poate să fie cu 20 de ani în urmă), de sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul, în Mănăstirea Dionisiu, chiar înainte de Vecernie, când am intrat prin uşa mică a altarului, am mirosit o mireasmă cunoscută ca cea a Înaintemergătorului, ce venea din Sfântul Altar.
Alteori, mergând pe cărarea de la chilia Sfântului Nil, Izvorâtorul de Mir, spre Marea Lavră, în Hairi, am simţit o boare de mireasmă. În acelaşi loc mulţi părinţi, călători şi pelerini, au avut aceeaşi experienţă. A trecut din gură-n gură cuvântul că în acest ţinut mulţi pustnici s-au nevoit în timpurile vechi, ducând o viaţă ascetică înaltă, de har şi sfinţenie. Locurile exacte ale mormintelor lor sunt necunoscute.

În 1927, de ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, un călugăr, care era bucătarul mănăstirii, a simţit o mireasmă ce nu poate fi descrisă, în timpul «Mărimurilor», când este cinstită mâna dreaptă a Sfântului Înaintemergător. El a mărturisit această întâmplare părintelui Lazăr.

Vrednicul de pomenire părinte Lazăr, printre multe istorisiri despre părinţii şi fraţii de la Dionisiu, ne-a povestit despre binecuvântatul sfârşit al ieromonahului Marcu, care a fost egumenul mănăstirii între 1926 şi 1931, şi care toată viaţa a slujit în trei sau patru ascultări, fericit şi smerit. Mânca numai o dată pe zi. Când părintele Marcu a adormit în Domnul, întreaga cameră de spital s-a umplut de o mireasmă care a durat 20 de minute, la care a fost martor binecuvântatul egumen al mănăstirii de atunci, părintele Gavriil, care venise să-i citească rugăciunea pentru moarte.

Se ştie că înmormântaţii în pământul sfânt al Muntelui Athos, umplând Grădina Maicii Domnului cu mireasmă de mir, sunt mulţi sfinţi din a căror moaşte curge dulcele ulei al sfinţeniei. În Xenofont, în 1989, de sărbătoarea Sfântului şi Marelui Mucenic Gheorghe, care pe lângă celelalte harisme este şi Izvorâtor de Mir, când Privegherea plină de frumuseţe şi evlavie tocmai începuse, în mijlocul rugăciunii, sfântul egumen Alexie, evident mişcat, a întrerupt slujba ca să anunţe tuturor minunata întâmplare care se petrecea pentru prima dată: a curgerii de mir din mâna Sfântului Gheorghe. Era semn că sfântul era prezent. Părintele Alexie a pus imediat să se citească paraclisul Sfântului Gheorghe şi să se închine toţi la sfintele moaşte.
Cu puţin înainte de binecuvântata arătare, părintele Alexie îl invitase în altar pe Prea Sfinţitul Ambrozie, Mitropolit de Polianis şi Vilkisiou, ierarh remarcat pentru sprijinul dat monahismului, fiind astfel o prezenţă luminoasă la acea sărbătoare. De asemenea, în altar era arhimandritul Hristodul, egumenul de la Kutlumuş, cât şi stareţul de la Schitul Sfânta Ana, părintele duhovnicesc Antim, care avea în jur de 80 de ani. Toţi aceştia erau acolo, pentru a confirma darul curgerii de mir.
Toţi care erau prezenţi la sărbătorirea festivă, reprezentanţii mănăstirilor, pustnici, călugări din chinovii şi credincioşi s-au închinat moaştelor cu inimile înălţate, cu evlavia şi umilinţa potrivite acestui moment, când puternicul şi credinciosul apărător al Muntelui, Sfântul Gheorghe, era prezent cu noi, conducând sărbătorirea, lăudându-L pe Dumnezeu şi fiind slăvit de El.
Era ca şi cum noi toţi, plini de evlavie, spuneam în tăcere: «Mare eşti Doamne… şi nici un cuvânt nu este îndeajuns spre lauda minunilor Tale».
În locul de unde curgea mir din Sfintele Moaşte părea a fi o rană. Şi mireasma simţită, caracteristică, era aceeaşi mireasmă pe care o au toate sfintele moaşte. Harul Sfintelor Moaşte era în acord cu mesajul de bucurie transmis la priveghere: «Ne rugăm lui Hristos, Care a fost răstignit şi Care a înviat din morţi. O, moarte, unde este boldul tău? O, iadule, unde este biruinţa ta? Hristos a Înviat şi tu ai fost înfrânt!».
Florile lămâilor şi trandafirii din grădina mănăstirii confirmau prezenţa primăverii, iar curgerea de mir din «Izbăvitorul celor robiţi» era chezăşia că «Hristos cu adevărat a Înviat!». Troparul laudei* se îmbrăcase cu un veşmânt bine-mirositor şi cu o putere tainică:
A venit primăvara; veniţi să prăznuim; a strălucit
Învierea lui Hristos.
Veniţi să ne veselim; pomeniera Biruitorului,
s-a arătat, pe credincioşi bucurându-i…
* το δοξασττικό = Slava care se cântă la laude.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. X: Despre lepădarea de lume şi înstrăinare [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Doi descendenţi regali au fost Ioan şi fiul său, Eftimie, ctitorul Sfintei Mănăstiri Iviru. Ei au strălucit între anii 960–980 şi au fost ucenici ai Sfântului Atanasie Athonitul.
Sfântul Eftimie, pe când trăia în lume, s-a certat şi a omorât un evreu care blasfemiase numele lui Iisus Hristos. După aceasta s-a îmbolnăvit foarte grav, dar a fost vindecat de Maica Domnului. Apoi a plecat în Muntele Athos, ca să fie sub ascultare în obştea Marelui Atanasie Athonitul.
Monahii de la Iviru i-au dat lui Eftimie numele de «noul Hrisostom», pentru că a tradus toată Sfânta Scriptură şi alte cărţi din greacă în limba iberică.

Sfântul Sava Sârbul a fost prinţ regal. Numele lui înainte de călugărie a fost Rastko, şi tatăl lui a fost Ştefan Nemania, rege al Serbiei. Întreaga lui familie a fost foarte credincioasă.
Din copilărie sfântul iubea viaţa monahală. Când câţiva călugări de la Muntele Athos au vizitat ţara lui, printre ei se afla şi un părinte rus foarte evlavios. După ce a auzit ce povestise acel părinte despre viaţa monahală de la Muntele Athos, prinţul a fost cuprins de dragoste dumnezeiască. Cu lacrimi de umilinţă, el l-a rugat pe părinte să-l ia cu ei pe drumul lor de întoarcere la Muntele Athos.
– Văd, părinte, că Dumnezeu, Care ştie adâncul inimii mele, te-a trimis la mine, păcătosul, ca să mă îndrumi pe calea dumnezeiască. Deci, te rog din suflet, învaţă-mă cum să scap de deşertăciunea lumii acesteia şi să urmez o viaţă sfântă, ca a voastră. Curând, părinţii mei plănuiesc să mă căsătorească. Iată de ce m-am hotărât să plec de aici cât mai curând posibil.
Părintele l-a acceptat să-i fie tovarăş de călătorie şi să-l îndrume, pentru că a cunoscut că aceasta era voia Domnului, de vreme ce văzuse sufletului lui Rastko, în timp ce se pregăteau pentru plecare, arzând de dor pentru Dumnezeu.
În mănăstirea rusă, Rastko s-a ostenit în toate ascultările mănăstirii, ca un bun ostaş şi atlet. Oricum, părinţii lui au rămas nemângâiaţi. Tatăl lui a trimis oameni să-l caute peste tot, pentru că Rastko nu era numai fiul lui cel cuminte şi frumos, ci şi urmaşul lui la tron.
Până la urmă, trei nobili sârbi au aflat că Rastko se află într-o mănăstire rusă şi au plecat acolo ca să-l aducă înapoi. Fratele Rastko i-a rugat pe părinţii lui duhovniceşti să-l călugărească imediat, şi în acea noapte s-a ascuns în turnul mănăstirii.
Apoi a scris o scrisoare părinţilor săi, descriind judecata de apoi şi iadul veşnic. Scrisoarea i-a impresionat în aşa mod, încât s-au hotărât să devină monahi. Mama lui a primit schima într-o mănăstire unde s-a nevoit, plăcând lui Dumnezeu, şi acolo a adormit în Domnul. Tatăl lui a renunţat la împărăţie şi a lăsat tronul celuilalt fiu, Ştefan. Apoi el a plecat la Muntele Athos, unde s-a întâlnit cu fiul său, Sava. Nu poate fi descrisă bucuria din sufletele lor în momentul întâlnirii.
Fostul rege a cerut să fie tuns în monahism şi a primit numele de Simeon. Astfel, tatăl natural a devenit fiul duhovnicesc al propriului său fiu natural. În 1198 tatăl şi fiul au construit faimoasa mănăstire sârbă Hilandar pe pământul donat de Sfânta Mănăstire Vatoped, un dar pecetluit cu sigiliul de aur al împăratului Alexie al III-lea. Acolo, în Hilandar, amândoi – fiu şi tată – au fost mai târziu canonizaţi.

Sfântul Damian a fost, într-adevăr, vrednic de admiraţie. Prieten al Sfântului Cosma Zografitul, a dus o viaţă curată, ostenindu-se în Sfânta Mănăstire Esfigmenu. El avea rânduiala ca niciodată să nu stea peste noapte nicăieri, decât în chilia sa. Într-o noapte se găsea lângă Hilandar, în ploaie şi ceaţă şi, neştiind unde se află, din cauza întunericului şi a ploii torenţiale, a strigat: «Doamne Iisuse Hristoase, mântuieşte-mă, căci pier». Atunci un înger al Domnului a apărut, l-a ridicat şi, deodată, s-a trezit în siguranţă în faţa chiliei sale. După ce a adormit în Domnul, părinţii mănăstirii au simţit o mireasmă venind din mormântul lui timp de 40 de zile; această mireasmă a ajuns până şi în mănăstire, în ciuda distanţei de o milă dintre mormânt şi mănăstire.

– De unde vii, părinte? era întrebat părintele duhovnic Veniamin de la Mănăstirea Kutlumuş, care a trăit 95 de ani şi a plecat la Domnul în 1941.
– Sunt un străin, răspundea el, însemnând că toate fiinţele umane sunt exilate şi viaţa lor e scurtă şi trecătoare.

În jurul anului 1835, aproximativ 5 ani după ce ocupaţia turcească se sfârşise, un grup de «serdari»* au plecat într-o zonă împădurită, lângă Marea Lavră, pentru a vâna capre sălbatice. Într-o dimineaţă, au văzut deodată, în faţa unei peşteri, un bătrân pustnic fără haine şi i-au spus:
– Binecuvântaţi, părinte!
– Domnul, a răspuns el şi a început să-i întrebe despre Sfântul Munte:
– Cum este aici? Cum îşi duc viaţa călugării aici? Şi aşa mai departe.
Ei l-au informat că era pace peste tot, acum că ocupaţia turcească se sfârşise.
– Cine sunt aceşti turci? Şi ce înseamnă Revoluţia grecească? a întrebat bătrânul pustnic.
– Nu ştiţi, părinte, că noi, ortodocşii, am vărsat sângele nostru pentru a ne elibera de sub ocupaţia turcească?
– Nu, copiii mei, eu nu ştiu nimic. Aici suntem şapte împreună, dar nu am plecat în altă parte niciodată. Nu ştim nici o veste, a răspuns îngerul pământesc şi omul ceresc.
După ce aceşti vânători au fost binecuvântaţi de el, au plecat uimiţi să povestească părinţilor de la Schitul Sfânta Ana totul despre întâlnirea avută. Călugării de la Sfânta Ana au fost interesaţi de ceea ce povestiseră vânătorii. Astfel, însoţiţi de aceste gărzi civile, câţiva părinţi au mers prin tot Muntele Athos, căutând peştera şi minunatul bătrân, dar nu l-au găsit nicăieri.
(*Serdarii sunt paznicii speciali ai Sfântului Munte ce veghează la păstrarea ordinii. Ei poartă pe cap o scufie cu însemnele A.O. ce semnifică «Poliţia Muntelui» [Аστυνομία Оρους].)

În Chilia Sfânta Treime din Karyes a trăit părintele Chiril, un om cu o înfăţişare blândă, dulce şi prietenoasă. Era foarte bătrân, avea o barbă albă şi o faţă strălucitoare. Datorită înfăţişării lui se putea presupune despre el că ar fi fost decanul unei universităţi, dar, în realitate, el nu a părăsit niciodată Athosul.

Ieromonahul Ioachim Americanul, care era de admirat pentru izolarea sa autoimpusă şi dispreţul pentru toată slava lumească, a trăit într-o chilie aparţinând Schitului Sfânta Ana cu hramul «Naşterea Maicii Domnului». El a fost fratele duhovnicesc al bătrânului meu. De multe ori, părintele meu ne-a povestit despre acest om deosebit şi despre ascultarea sa exemplară. El a fost în serviciul Patriarhiei Ierusalimului şi în armata americană. A fost decorat cu câteva medalii pe care, împreună cu propria sa Cruce de Arhimandrit, le-a dăruit icoanei Sfânta Ana.
Venind la Muntele Athos din America, unde a fost candidat la posturi ecleziastice înalte, părintele a făcut ascultare exemplară la un părinte foarte aspru, după ce mai întâi a renunţat voluntar la preoţie, aşa încât să poată trăi ca un simplu monah.
Ca şi vechilor pustnici, i-a crescut o barbă lungă până la pământ. Afectat de tuberculoză, a adormit în Domnul în anul 1957.
Pustnicul Grigorie a trăit în deplină înstrăinare la Chilia Arhanghelului de la Sfânta Ana Mică. A fost un luptător şi şi-a închinat întreaga viaţă postului şi rugăciunii neîncetate.
Obişnuia să spună că va fi aruncat în iad cu satana, pentru că simţea că nu a cinstit îndeajuns jertfa lui Iisus Hristos pe Cruce. Îl iubea toată lumea.

Un părinte bătrân spunea:
– Cum poate să spună cineva că un călugăr nu a fost răstignit? Iată că părintele S. a fost în Muntele Athos timp de 60 de ani şi nu a mai ieşit în lume.
Apoi a spus din nou:
– Lauda şi linguşirea sunt dăunătoare pentru un călugăr. Un călugăr care caută laudă este ca un om care încearcă să-şi prindă umbra.
Şi apoi din nou a spus:
– Un călugăr sub ascultare poate spune: «Când părintele meu mă mustră, atunci nu mă iubeşte». Dar dacă el ar şti că este în inima părintelui său!

Un călugăr sârb de la Hilandar nu şi-a părăsit chilia timp de 40 de ani.

Sfântul Leontie de la Dionisiu n-a ştiut unde se află poarta mănăstirii timp de 75 de ani, până în momentul plecării veşnice la Domnul.

În urmă cu 100 de ani a trăit şi a plecat la Domnul, într-o chilie părăsită de la Schitul Sfânta Ana, un prinţ sârb, din familia Vrancovici, numit monahul Teoclit. Ca şi pustnic, el s-a nevoit din greu în exil. Din acest motiv a fost binecuvântat cu harul Dătătorului a toate.

Un părinte spunea:
– Călugărul, din momentul părăsirii lumii acesteia, îşi pune familia sa sub grija dumnezeiască şi-o uită. Dumnezeu atunci are grijă de ei. Călugărul părăseşte mica familie şi devine un membru al marii familii a lui Adam. Nu trebuie să-şi amintească sau să se roage pentru propria familie în mod special, pentru că el ştie că Dumnezeu este obligat să aibă grijă de ea.
Eu văd părinţii, fraţii, surorile, nepoatele şi nepoţii mei în fiecare om. Aşa că nu comunic cu propria mea familie. Când nu mă gândesc la ai mei, o face Dumnezeu.

Ieromonahul Eftimie a fost cunoscut ca povăţuitor duhovnicesc, un duhovnic cu mult discernământ şi un cercetător al cărţilor patristice. El a trăit într-o chilie din Kutlumuş. Acest de-a pururea pomenit călugăr obişnuia să spună următoarea întâmplare:
După eliberarea Cretei, în 1912, turcii au început să vândă proprietăţile insulei – pe care le stăpâniseră în timpul ocupaţiei. În acel timp, cineva care avea un frate în Muntele Athos a mers la schit să ceară nişte bani, pentru a cumpăra o proprietate. Fratele lui călugăr nu a vrut să-i dea nici un ban, căci el ştia că banii veniţi de la un călugăr nu aduc bine unei rudenii. Călugărul este închinat numai lui Dumnezeu. Dar, în final, a fost convins de fratele trupesc să-i dea banii pe care-i avea. De îndată ce fratele său s-a întors la Salonic, a simţit o mare primejdie. Şi, într-adevăr, a fost jefuit de banii primiţi şi apoi omorât.
Părintele Bartolomeu s-a născut în 1860 în Muntele Athos, unde mama sa şi alte femei cu copii s-au refugiat în timpul rebeliunii din Halkidiki. Mama lui l-a închinat Maicii Domnului. Un altul care i-a urmat a fost ierodiaconul Vasile (Davilas), care a murit în 1979. El a arătat o aşa lepădare de lume, că nu a părăsit niciodată Muntele Athos sau chilia sa timp de 40 de ani, nici măcar pentru a merge la Karyes.
În acelaşi fel, fraţii trupeşti Benedict, Agatanghel şi Sava (toţi trei din Chilia Adormirii), şi fratele lor duhovnicesc, ieromonahul Grigorie din Chilia Sfântului Nicolae din Karyes, nu au mai părăsit Muntele Athos după ce au fost călugăriţi. De fapt, ieromonahul Grigorie a venit la Muntele Athos de la vârsta de 9 ani. Uitase cum arată o faţă de femeie, având în memorie doar vaga amintire a mamei lui.

Părintele Neofit de la Sfânta Ana, un părinte bătrân care a plecat doar o singură dată din Muntele Athos pentru o problemă urgentă, obişnuia să-mi spună:
– Mă rog Maicii Domnului să nu-mi mai îngăduie să ies încă o dată în lume.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Acatistul Sfinților Simion și Sava, slava Serbiei, ctitorii Mănăstirii Hilandar

După începutul obișnuit

Condac I
Pe cei mai mari stâlpi ai ortodoxiei, pe focul cel viu al Serbiei care arde orice patimă, pe uriaşii întru Hristos ai credinţei ortodoxe, pe Sfinţii Simion şi Sava, astăzi să-i cinstim cântându-le: Bucuraţi-vă, Sfinţilor Simion şi Sava, slava Serbiei!

Icos I
Te-ai născut, Sfinte Simion, în ţară ameninţată de pericolul papistăşiei, şi când tu ai crescut mare, ai fugit la 20 de ani în Munţii Ţării Rascilor, unde, urcându-te la oraşul slăvit numit Ras, în biserica Sfinţilor Petru şi Pavel ai primit împreună cu tovarăşii tăi Dragaş, Basaraba, Vojka, Kraje şi Branko Sfântul Botez luând numele Sfântului Mucenic Ştefan, arătând slava mucenicească a viitorului Serbiei, statul robilor sfinţi ai ortodoxiei, drept pentru care îţi cântăm:
Bucură-te, stea răsărită din pântecele dragostei maicii tale!
Bucură-te, frumuseţe a Botezului ortodox!
Bucură-te, iubit şi ales de bunul Dumnezeu!
Bucură-te, ţar al ortodoxiei şi luptător împotriva papolingăilor!
Bucură-te, vestitor al ortodoxiei prin paloşul dreptăţii!
Bucură-te, stârpitorul eresurilor din pământul Serbiei!
Bucură-te, frica laşilor numiţi papistaşi!
Bucură-te, spaima bogumililor!
Bucură-te, duşmanul monofiziţilor!
Bucură-te, tatăl ortodocşilor!
Bucură-te, extaz întru Hristos!
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Simion şi Sava, slava Serbiei!

Condac II
Odată botezat, ai luat sabia în mână, Sfinte Simion, şi cu paloşul ortodoxiei ai  adus la ortodoxie toate ţinuturile dintre Marea Adriatică şi Nistru, şi toate neamurile S-au plecat Cuvântului Hristos, astfel încât împreună cu tine Îi cântau Domnului: Aliluia!

Icos II
Toţi falşii episcopi ai falsului papă de la Râmul cel antihristic au fugit de slava ta, că nu suferea strălucirea feţei tale când mărturiseai Cuvântul Hristos, şi toţi necredincioşii tremurau de spaima nelegiuirii lor, că te ştiau mare luptător, şi cel ce ai fost numărat încă
înainte de naşterea ta între apostoli, drept pentru care îţi cântăm:
Bucură-te, prigonitorul necredincioşilor!
Bucură-te, apărătorul ortodocşilor!
Bucură-te, duşmanul papalităţii!
Bucură-te, dragostea pravoslaviei!
Bucură-te, vitejie însemnată cu semnul Sfintei Cruci!
Bucură-te, anticatolicism întrupat!
Bucură-te, că pe bogumili din codrii fărădelegii lor îi scoteai şi îi tăiai pentru hulele lor!
Bucură-te, slujitor al lui Hristos prin dragoste!
Bucură-te, că ai urât ceea ce a urât şi El!
Bucură-te, curăţitor de eresuri al patriei tale!
Bucură-te, surpător al vicleniilor papei!
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Simion şi Sava, slava Serbiei!

Condac III
La nunta ta s-au minunat popoarele, văzând strălucirea celor ce erau înainte număraţi cu ciobanii, căci în haina cea sfântă a pravoslaviei străluceau, şi Raska era fericită văzând că un nou Sfânt Constantin s-a născut, încât toată Serbia cânta lui Hristos:
Aliluia!

Icos III
La nunta ta ochii îţi sclipeau de dragostea pentru Hristos, iar soţia ta părăsind eresul, văzând slava lui Hristos în ochii tăi, s-a botezat înainte de nuntă, şi atunci toată Serbia te-a slăvit, că pe fiica dogelui Veneţiei ai botezat, prin dragoste, drept pentru care îţi cântăm:
Bucură-te, slavă a iubirii mărturisitoare!
Bucură-te, spaimă a curviei rău-cuvântătoare!
Bucură-te, alăută a Duhului Sfânt!
Bucură-te, că Botezul şi Nunta la tine au fost apropiate!
Bucură-te, că Staro-Raşka s-a bucurat cum de mult nu se mai bucurase!
Bucură-te, Constantin nou ivit pe plaiurile străvechi!
Bucură-te, că tatăl şi mama ta s-au botezat şi ei văzând slava lui Hristos!
Bucură-te, că tot poporul atunci s-a umplut de har şi a primit ortodoxia jurând să nu o părăsească niciodată!
Bucură-te, ţar încoronat de preoţii ciobanilor!
Bucură-te, cel încoronat în biserica unde te-ai botezat!
Bucură-te, radiere a botezului!
Bucură-te, surpătorul înşelăciunii!
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Simion şi Sava, slava Serbiei!

Condac IV
Mult ţi-ai iubit soţia ta, şi aceasta ţi-a născut trei fii, Vukan, Ştefan şi Raţko, iar puţine mame ca Ana au avut slava de a avea aşa fii, că mari au fost toţi, pentru că erau din sângele tău, şi pe Hristos l-au iubit de mici, astfel că aceştia din pântecele maicii lor Îi cântau lui Hristos: Aliluia!

Icos IV
Raţko creştea şi frumos se făcea, mare la oşti era, şi un sfert din ţară guverna, iar fecioarele de soţ îl râvneau, însă el iubea rugăciunea inimii şi inima lui râvnea o slavă mai mare, drept pentru care îi cântăm:
Bucură-te, Rugăciune a Inimii!
Bucură-te, Cruce a răbdării în iubire!
Bucură-te Atlas pe care ai ţinut Cerul Serbiei!
Bucură-te, că ai urât slava cea pieritoare şi ai iubit-o pe cea nepieritoare!
Bucură-te, frumuseţe ce o vroiai doar pentru Hristos!
Bucură-te, stârpitorul cu arma a eresurilor albaneze!
Bucură-te, prietenul ciobanilor dintru care ai ieşit!
Bucură-te, că stâna lor, şi nu palatul îl iubeai!
Bucură-te, că brânza îţi era cel mai bun ospăţ şi păşunea Împărăţie!
Bucură-te, că acolo Rugăciunea năvălea în tine!
Bucură-te, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Simion şi Sava, slava Serbiei!

Condac V
Tatăl tău pe cea mai frumoasă prinţesă îţi găsise, evlavioasă, sfântă şi frumoasă, dar doi călugări sfinţi ruşi de la Mănăstirea Sfântului Pantelimon te-au făcut să vezi că există bucurie mai mare decât aceea pregătită de tatăl tău, şi atunci în ascuns ai lăsat toate şi i-ai urmat, ajungând pe stâncile Sfântului Munte Athos de unde Îi cântai lui Hristos:
Aliluia!

Icos V
Oştile tatălui tău alergau după tine, dar călugării bătrâni s-au dovedit mai rapizi decât toate carele sale, şi prea târziu au ajuns, căci Rastko a murit pentru lume, şi Sava pentru Veşnica Împărăţie s-a arătat înaintea lor, aşa că nimeni nu mai poate avea slava ta, Sava, drept pentru care îţi cântăm:
Bucură-te, atlet al dorinţei călugăreşti!
Bucură-te, puternic al rezistenţei la ispite!
Bucură-te, slavoslovire neîncetată prin feciorie a lui Hristos!
Bucură-te, ruşinarea celor ce cred că prin forţă pot ţine oamenii în lume!
Bucură-te, asceză neîntreruptă!
Bucură-te, râvna pentru ca şi părinţii tăi să se mântuiască!
Bucură-te, singurul dintre fii care ţi-ai îndemnat tatăl şi mama să părăsească lumea!
Bucură-te, ce ai scris epistole ca un nou Pavel în care slăveai Rugăciunea Inimii!
Bucură-te, că tatăl tău şi mama ta când le citeau pângeau dar mândria încă nu li se frângea!
Bucură-te, părinte al pustiei athonite!
Bucură-te, prieten al Sfântului Sava din Palestina care prin legământ ţi-a lăsat ţie toiagul şi icoanele sale!
Bucură-te, că ai împodobit Serbia ca Ierusalimul prin viaţa ta!
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Simion şi Sava, slava Serbiei!

Condac VI
Într-o dimineaţă, tatăl tău n-a mai putut rezista, şi în lacrimi avându-şi faţa adâncită, strigă: Eu vin după Hristos şi Raţko, şi atunci, lăsând pe Vukan în loc, se călugăreşte la Studeniţa, luând numele de Simion, iar soţia sa, la Sopocani, luând numele de Anastasia, ceea ce se tâlcuieşte Înviere, şi atunci Sava a văzut din Athos în văzduh toate acestea, şi Îl slăvea pe Hristos, cântându-I: Aliluia!

Icos VI
O, tată, trebuie să îi fi spus Sava când în pragul uşilor mănăstirii Vatoped l-a văzut la Athos, cu adevărat omul lui Hristos până la capăt ai fost, că mi-a fost dat să te văd în haine călugăreşti, adevărate şi veşnice haine împărăteşti, făcându-se primul din neamul tău ce ai ales Împărăţia Cerească pentru cea pământească, drept pentru care lasă-mă, tată să-ţi cânt, şi îi cânta Sava:
Bucură-te, tată ce ai desăvârşit menirea ta!
Bucură-te, că cel ce ai cinstit Cerul!
Bucură-te, că te-ai întâlnit cu fiul tău în mănăstire!
Bucură-te, că de aici spre ceruri amândoi vom avea privire!
Bucură-te, că în psalmi dragostea părintească se va uni cu cea călugărească!
Bucură-te, dor ce a spart clişeele lumeşti!
Bucură-te, împreunare a tuturor voinţelor într-una singură către Hristos!
Bucură-te, că toată familia noastră în mănăstire s-a împlinit!
Bucură-te, că familie în ceruri acuma suntem!
Bucură-te, tatăl meu cel iubit!
Bucură-te, slava fiului tău!
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Simion şi Sava, slava Serbiei!

Condac VII
Şi tatăl îl îmbrăţişa pe fiul său, şi cu lacrimile ca şi cu mir îl ungea, şi Dumnezeu în cer se bucura, că puţini fii şi părinţi astfel dintre oameni au ajuns, şi ei îmbrăţişându-se pe Domnul Îl slăveau cântându-I: Aliluia!

Icos VII
Mare bucurie a fost pe Sfântul Simion văzându-şi fiul strălucind cu chipul desăvârşit de prezenţa lui Hristos în sine, şi astfel atunci cuprins de Duh Sfânt îi grăia Simion lui Sava, spunându-i:
Bucură-te, fiul meu de astăzi şi întru Hristos!
Bucură-te, lacrimă de mir ce la Hristos Mirele tău ai venit!
Bucură-te, cea mai de seamă podoabă a trupului meu!
Bucură-te, cea mai înaltă danie a mea către Sfântul Munte!
Bucură-te că aşa danie puţini împăraţi au mai făcut!
Bucură-te, că chipul tău mă cinsteşte pe mine şi poporul meu sârbesc!
Bucură-te, că prin tine i-am întrecut pe David, Solomon şi Constantin!
Bucură-te, că Adevărul pe Hristos L-ai iubit!
Bucură-te, că eu am vrut să te cunun cu femeie, iar tu te-ai cununat cu Dumnezeu!
Bucură-te, că ai fost singurul dintre copiii ce părintele ţi l-ai înţelepţit!
Bucură-te, că mama ta ne slăveşte pe amândoi la Sopocani întru Hristos!
Bucură-te, că puţine femei au avut cinstea ca soţul şi fiul său să fie monahi la Sfântul Munte şi Împăraţi ai Serbiei în acelaşi timp şi ne cântă: Bucuraţi-vă, Sfinţilor Simion şi Sava, slava Serbiei!

Condac VIII
Nu suporta sfinţiţii nevoitori ai Sfântului Munte să vă vadă în slava voastră, că străluceaţi când treceaţi pe lângă ei, şi faţa ei cu vălul pocăinţei trebuiau să şi-o acopere când în faţa lor apăreaţă, şi Rugăciunea lui Iisus cea mai frumoasă broderie a făcut în inimile voastre, căci ţesătura era de bună calitate şi firul de aur, firul relaţiei dintre tată şi fiu, drept pentru care Îi cântaţi lui Hristos ca nimeni alţii: Aliluia!

Icos VIII
Hristos şi-a găsit odihnă în voi, căci ostaşi până la capăt ai lui Hristos v-aţi arătat, şi nimeni nu v-a putut întrece în nevoinţă, pat dulce odihnii lui Hristos relaţia dintre tată şi fiu aţi făcut-o, drept pentru care vă cântăm:
Bucuraţi-vă, îmbrăţişare în Hristos!
Bucuraţi-vă, unire a inimii de tată şi fiu în Rugăciunea lui Iisus!
Bucuraţi-vă, că nimeni ca voi n-a mai fost în Sfântul Munte!
Bucuraţi-vă, că Mănăstirea Hilandar aţi ctitorit!
Bucuraţi-vă, că nepieritor palat acesta vi l-aţi făcut!
Bucuraţi-vă, ctitorii adevăratei capitale a Serbiei!
Bucuraţi-vă, tată şi fiu ctitori de mănăstire!
Bucuraţi-vă, cele mai mari danii ale sfintei voastre zidire!
Bucuraţi-vă, că unde s-a mai văzut ca înşişi împăraţii să se ofere danii de preţ ctitoriei lor!
Bucuraţi-vă, că aţi înălţat neamul sârbesc până la picioarele lui Hristos!
Bucuraţi-vă, că la voi fiul a fost părinte, şi părintele fiu!
Bucuraţi-vă, că la voi fiul l-a făcut pe tatăl părinte şi schimonah!
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Simion şi Sava, slava Serbiei!

Condac IX
Într-o dimineaţă, Simion vine la Sava şi îngenunchiind în faţa sa, îi spune: să spui neamului tău să aleagă Împărăţia Cerească, că eu pe aceasta am ales-o, şi să aperi ortodoxia la toate neamurile care ţi-o vor cere, şi murind cu capul în mâinile fiului, inimile amândurora au strigat una în Ceruri şi alta pe pământ lui Hristos: Aliluia!

Icos IX
Mir a ieşit din coapsa tatălui său, şi Sava, având mâinile pline de mirul frumos mirositor, a început să plângă şi slăvind aşa zicea Sfântul Sava în glas de psalmi:
Bucură-te, tatăl meu şi sfântul neamului meu!
Bucură-te, că care dintre copiii s-a învrednicit ca din moaştele tatălui său să-i curgă mir în mâini!
Bucură-te, că pe mine prin acest mir m-ai uns arhiereu al neamului meu!
Bucură-te, că nimeni nu a mai avut şi nu va mai avea această cinste!
Bucură-te, că tu tată tot m-ai uns cu mirul cel sfânt Împărat chiar fiind eu călugăr şi chiar fiind tu mort!
Bucură-te, cât de mult ai vrut să te urmez!
Bucură-te, că mirul tău este adevărata ungere pe care un copil o poate primi de la tatăl său!
Bucură-te , ce dulceaţă şi dar i-ai dăruit fiului tău, sfinţenia ta!
Bucură-te, că moaştele tale îmi sunt cel mai de preţ odor!
Bucură-te, trupule din care am ieşit şi eu şi mirul Domnului Hristos!
Bucură-te, odor nepreţuit care te laşi moştenire neamului tău!
Bucură-te, aşa tată şiu strămoş a vrut Hristos să aibă toţi oameni, şi iată că noi sârbii avem!
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Simion şi Sava, slava Serbiei!

Condac X
Înmormântarea şi canonizarea ta, Sfinte Simioane, s-a făcut de fiul tău, şi purtând racla ta pe umerii săi, tot îl ungei cu mir pe capul său arătând cât l-ai vrut rege, şi acum lai făcut ţar în ceruri, şi iată că prin mirul tău îi cânţi lui Hristos alături de fiul tău: Aliluia!

Icos X
Când Sfântul Sava te-a pus în mormânt, ai inundat groapa cu mir, şi când acesta ţi-a acoperit Sfintele Moaşte, a ieşit atunci o viţă de vie cu parfumul mirului, din mormânt, ce a cuprins biserica, şi atunci cu toţii s-au minunat şi v-au cântat:
Bucuraţi-vă, struguri ai neamului celui mustind de Hristos!
Bucuraţi-vă, dătători de rod tuturor celor ce vor mânca din viţa voastră!
Bucuraţi-vă, că neamul vostru sârbesc va rodi în Ceruri!
Bucuraţi-vă, că vinul făcut din acei struguri este cel mai onorat a fi transformat de Duhul Sfânt în trupul lui Hristos!
Bucuraţi-vă, că fii voştri cei numeroşi din strugurii credinţei voastre umplu pământul!
Bucuraţi-vă, că mirese şi miri din întreaga lume pot spune că fac parte din dinastia voastră!
Bucuraţi-vă, călugări ce aţi avut nenumăraţi copiii şi rodiţi pântecele sterp!
Bucuraţi-vă, că viţa de vie din mir e Nou Rug Aprins şi chip al Maicii Domnului care Fecioară şi Mamă este!
Bucuraţi-vă, ca Maica Domnului a lucrat prin voi în lume, osaşi  ai Maicii Domnului!
Bucuraţi-vă, mustire de viaţă a călugăriei!
Bucuraţi-vă, printre cei mai iubiţi ai lui Dumnezeu!
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Simion şi Sava, Slava Serbiei!

Condac XI
Văzând că fratele tău Vukan e şovăielnic în ale credinţei, mânat de mirul cu care tatăl tău te-a uns arhiereu, ai mers la Niceea şi de la Împăratul grecilor ai cerut arhiepiscopia Serbiei, pe care primindu-o te-ai întors în Serbia, şi detronându-l pe Vukan cu moaştele Sfântului Simion care în faţa sa pentru că acest fiu trecuse la catolicism n-a mai izvorât mir, l-ai uns ţar pe Ştefan, fratele tău mezin, cu mirul ce a început din nou să izvorască din moaştele tatălui vostru, şi ai pus poporul sârb să jure că va păzi ortodoxia şi că va alege întotdeauna Împărăţia Cerească, şi atunci tot norodul a strigat împreună cu tine lui Hristos: Aliluia!

Icos XI
Pe toţi din neamul tău i-ai uns atunci cu mir din moaştele Sfântului Simion, şi făcând Sfântul şi Marele Mir din mirul izvorât din tatăl tău, ai botezat tot poporul tău în ortodoxie şi le-ai dat slavele, pentru ca toţi să îi dea slavă lui Hristos dând slavă sfinţilor săi, şi ca să îţi cânte şi ţie astăzi:
Bucură-te, părintele nostru, Sava!
Bucură-te, slava slavelor noastre!
Bucură-te, că noi suntem poporul botezat cu mirul moaştelor tatălui tău!
Bucură-te, întâiul nostru arhiereu!
Bucură-te, cinstea neamului meu!
Bucură-te, că păstorii veneau la tine şi luau botezul!
Bucură-te, că munţii au mirosit a mirul Sfântului Simion şi stânile parfumate cu slavă erau!
Bucură-te, că l-ai cinstit pe Hristos ca puţini chiar dintre sfinţi!
Bucură-te, părinte al ortodoxiei noastre!
Bucură-te, steag de luptă întru Hristos!
Bucură-te, întronizatorul Sfântului Ştefan Întâiul Încoronat, fratele tău!
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Simion şi Sava, slava Serbiei!

Condac XII
Aflând că Ţarul şi ruda ta Ioan Asan al II-lea de la Târnovo a căzut în erezie, ai mers până la el, şi numai când i-ai arătat chipul tău strălucind, şi l-ai umplut de mireasma Duhului Sfânt, l-ai readus la ortodoxie şi i-ai dat canon să elibereze Constantinopolul de
sub papistaşi, şi astfel el te-a ascultat, şi pe capul latinilor alături de soţia sa nelegiută catolică i-a tăiat, pedepsind erezia ce este adulter faţă de Hristos, şi astfel slava readucerii oraşului lui Constantin ţie Îţi revine, şi prin aceasta tu, Sava, I-ai cântat cel mai mult lui  Hristos: Aliluia!

Icos XII
L-ai uns pe Ioan Ţar şi după ce în timpul Sfintei Liturghii săvârşită în calitate de Patriarh de Târnovo şi Papă Ortodox adevărat, din Noua Romă ce era Târnovo, te-ai aşezat în mormântul pregătit pentru Împărat la Târnovo, după ce mai întâi ţi-ai înviat fratele pe Sfântul Ştefan, care murise râvnind să fie călugărit de tine înainte ca tu să ajungi acolo, şi după ce l-ai Înviat l-ai călugărit, îndeplinindu-i voinţa, ca apoi să-l trimiţi la Domnul în odihnă pentru a se bucura de Sfinţenie ca monah, cum a vrut, ca apoi să se duci şi la Hristos, întâlnindu-te cu el şi cu tatăl tău cel sfânt, drept pentru care îngerii ţi-au cântat:
Bucură-te, că ai înviat din morţi un împărat ca să Îl primească Hristos ca călugăr!
Bucură-te, că ai întors de la erezie un ţar şi l-ai făcut Împărat al Constantinopolului!
Bucură-te, că ai intrat împreună cu el în Constantinopol, şi l-ai uns cu acelaşi mir de la tatăl tău în Sfânta Sofia Împărat Roman!
Bucură-te, că ai fost şi primul Patriarh ortodox al Constantinopolului de după cucerirea catolică, şi Ioan Asan primul Împărat Roman Ortodox de după papistaşi!
Bucură-te, slavă ca tine nimeni nu a mai avut!
Bucură-te, că tatăl tău ţi-a dat mirul cu care ai resfinţit Sfânta Sofia!
Bucură-te, că toate bisericile din Constantinopol le-ai resfinţit cu mirul tatălui tău!
Bucură-te, că toate popoarele vedeau puterea lui Hristos în tine!
Bucură-te, că ai fost dintre ciobani şi ai ajuns făcător de Împăraţi!
Bucură-te, păstor a trei Împărăţii!
Bucură-te, că tu l-ai uns pe Împăratul de la Niceea Împărat Ortodox Roman cu mirul Sfântului Simion!
Bucură-te, că ai adus neamul tău sârbesc la cinste mare!
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Simion şi Sava, slava Serbiei!

Condac XIII
Ioan Asan a plâns toată viaţa după tine, şi ţi-a trimis Sfintele Moaşte la Mileşevo, unde Sfântul Ştefan al III-lea Ţarul rămas te-a primit, şi în Mileşevo la mănăstire moaştele ţi le-a aşezat, unde mulţi ţari, domni şi voievozi ţi-au împodobit mormântul, până când vicleanul de Sinan ţi-a ars la 1595 Sfintele Moaşte la Belgrad, astfel îndeplinindu-ţi-se visul ca să fii mucenic, chiar după moarte, şi cenuşa cu moaştele tale sa înălţat la Ceruri şi a ajuns la picioarele lui Hristos, şi şi acolo în ceruri I-a cântat: Aliluia! Aliluia! Aliluia!
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Simion şi Sava, adevăraţi ostaşi ai Serbiei!

Rugăciune către Sfinţii Simion şi Sava
Sfinţilor Simion şi Sava, ca voi slavă şi cinste nimeni dintre sfinţi n-a mai avut, şi de aceea vă rugăm: ajutaţi-ne în mântuirea noastră, ca să-i putem cânta lui Hristos: Aliluia!