Arhive blog
Cap. I: Despre dragostea dumnezeiască [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]
Cap. I: Despre dragostea dumnezeiască
Când Sfântul Atanasie a terminat de zidit Manastirea Lavra, a plecat la Constantinopol, dorind sa-l vada pe fiul sau duhovnicesc, împaratul Nichifor Foka, care a fagaduit ca va parasi lumea si va deveni calugar, lânga parintele sau duhovnicesc. El trimisese deja mult aur Sfântului Atanasie pentru zidirea manastirii. Când împaratul a auzit de sosirea lui, nu si-a putut stapâni bucuria. Si-a schimbat hainele împaratesti si a plecat sa-l întâlneasca pe omul cel sfânt ca un om obisnuit; i-a sarutat mâna, l-a îmbratisat si l-a însotit cu cinste spre casa regala. Cât de impresionat a fost împaratul de dragostea sfântului!
„Stiu, parinte, a spus, ca sunt vinovat pentru toate necazurile tale. Am lasat la o parte frica de Dumnezeu si mi-am încalcat fagaduinta facuta Lui. Te rog sa ai mila de mine si asteapta întoarcerea mea – când va vrea Dumnezeu!“.
Sfântul a fost mângâiat de cuvintele împaratului, dar a stiut ca Nichifor Foka nu va reusi sa-si tina promisiunea. În fata unei astfel de pocainte, una care arata cât de cât dragoste, sfântul l-a iertat pe împarat si l-a sfatuit sa-si traiasca viata simplu, în umilinta, pocaindu-se în fiecare zi si cerând îndurarea lui Dumnezeu pentru pacatele facute.
Sfântul Gherontie, primul locuitor al Schitului Sfânta Ana, a fost învatat de Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu masura dragostei dumnezeiesti a Fiului sau. Prin urmare, cu ajutorul dragostei dumnezeiesti, el a ajuns la o stare de om smerit, linistit si liber fata de orice dragoste pentru lucrurile materiale. El a avut doar o singura grija: sa-L pastreze mereu pe Dumnezeu în mintea sa si sa fie un bun exemplu pentru ucenicii sai.
În Sfânta Manastire Filoteu a locuit un nevoitor – sfânt mucenic – Cosma Etolul, cel întocmai cu Apostolii. Fiind insuflat de dragostea adânca si descoperirea dumnezeiasca, el si-a asumat Crucea misiunii apostolice de a predica Evanghelia poporului grec, având binecuvântarile Parintilor si ale Patriarhului de Constantinopol. A facut numeroase minuni si a înviat duhovniceste natiunea noastra demoralizata. Spre sfârsit, el a primit cununa muceniciei.
«Noi suferim pentru ca nu avem dragoste. Cel care nu iubeste nu are pace, chiar daca îl asezi în Rai» – a spus un parinte.
Parintele Ilarion de la Manastirea Simonopetra, a carui ascultare a fost sa îngrijeasca de bolnavi, nu mergea niciodata sa se culce daca vreunul dintre parinti era bolnav. Se jertfea cu totul, îngrijind bolnavii sai. Folosindu-si metaniile se ruga toata noaptea, mergând în continuu si spunând: «Doamne, ai mila de robul Tau», si: «Sfintilor Doctori fara de arginti, fiti mijlocitori pentru acest rob al Domnului». De asemenea, el mergea sa pescuiasca pentru bolnavii sai, dupa care gatea ce prindea, încercând sa-i ajute sa se însanatoseasca si sa se simta mai bine.
De-a pururea pomenitul Simeon, pustnicul de la Sfânta Ana, s-a daruit cu totul spre îngrijirea celor batrâni si bolnavi.
Traia în chilia seaca* din Ypapandi. Muncea mereu din greu, facând linguri din lemn pentru bucatarie ca sa le vânda în Karyes, unde mergea întotdeauna pe jos. A murit în 1933 la vârsta de 69 de ani.
(*Chilia seaca era denumit un loc de nevointa, lipsit de izvoare si apa curenta, aflat de obicei într-unul din cele mai înalte puncte ale schitului.)
Odata, câtiva calugari din Noul Schit au curatat locul unde se odihneau osemintele parintilor. Un batrân, pe nume Daniil, care traia în turnul schitului si ajuta pe oricine fara a se plânge, pe când ajuta parintii care curatau, s-a adresat osemintelor:
– Voi v-ati nevoit cât ati stat pe pamânt, deci ati primit cununile si v-ati gasit locul în Rai; rugati-va pentru noi, Sfinti Parinti!
Atunci o voce s-a auzit din gramada de oseminte:
– Trebuie sa aveti dragoste; nimeni nu poate fi mântuit fara sa aiba dragoste.
Un batrân a spus:
– Noi suntem crestini, dar nimeni nu pazeste porunca «Iubeste pe aproapele tau ca pe tine însuti».
Erau câtiva calugari, tari la suflet si la trup, care ardeau de dragoste. Nimic nu-i putea opri, nici munca grea, nici pericolul îmbolnavirii de o boala infectioasa în timpul îngrijirii fratilor bolnavi.
Parintele Pantelimon de la Sfânta Ana a fost un astfel de om.
S-a daruit slujind altora. S-a îngrijit de cei bolnavi de tuberculoza, i-a hranit pe înfometati în timpul marii foamete din perioada de ocupatie germana si, în sfârsit, a murit în 1948, dupa ce s-a îmbolnavit si el – toate acestea fara sa se plânga deloc. În loc de plângeri, el aducea laude lui Dumnezeu.
Ignatie din Hios, un calugar de la Sfânta Ana, s-a remarcat nu numai în timpul razboaielor, mai ales în Balcani, dar si pentru nevointele sale staruitoare în ceea ce priveste dragostea si milostenia. La venirea în sihastrie, el a construit o chilie pe tarmul marii în cinstea Nasterii Domnului. Acolo oferea gazduire tuturor, mai ales naufragiatilor. Si-a riscat propria viata, ajutând pe multi soldati neozeelandezi si britanici sa evadeze. Tot pestele pe care îl prindea îl dadea asupritilor si nevoiasilor. A murit în 1947, cazând de pe o stânca. L-au gasit cu mâna la frunte si cu o cruce la gura.
Un alt pescar milostiv a fost parintele Sofronie de la Sfânta Ana, care a locuit într-o chilie lânga Loviarika. La început s-a îndreptat spre Manastirea Lavra, dorind sa fie tuns calugar acolo, dar s-a întors fara succes. Satana l-a ispitit, spunându-i batjocoritor: «Te-ai dus Spyros si te-ai întors cu acelasi nume – Spyros» (acesta era numele lui din botez). Dar nu a deznadajduit. S-a reîntors la manastire, s-a calugarit si a început sa duca viata îngereasca. Traia într-o saracie completa, dar era plin de dragoste. Daruia tot pestele pe care-l prindea parintilor saraci. A trecut la cele vesnice când avea 90 de ani.
Isaac Dionisiatul, în timp ce se ruga neîncetat, uita sa se mai culce, mai ales noaptea. El se ruga pentru sanatatea si mântuirea muncitorilor din manastirea sa, adeseori cu lacrimi si suferinta în inima sa iubitoare. Pentru un timp, el a locuit la un etaj superior al metocului manastirii. Muncitorii puteau sa-l auda cum se ruga cu voce tare, plângând si spunând: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de muncitori. Daruieste-le lor pâinea cea de toate zilele si binecuvânteaza-i, caci ei muncesc din greu ca sa-si marite fetele si sa-si ajute copiii sa învete carte»
Un batrân spunea:
– Câteodata spunem ca noi avem dragoste, dar ce fel de dragoste este aceasta? Vreau sa spun, ce fel de dragoste duhovniceasca, caci nu ma refer la dragostea lumeasca. Cum poate un om sa ajunga sa-i considere pe ceilalti oameni frati si surori?
Poate unii din acesti oameni sunt atei sau martori ai lui Iehova. Dar, cu toate acestea, ei sunt frati trupesti, desi desigur nu în duh, asa cum sunt ortodocsii unul fata de altul. Dar ei sunt totusi frati de sânge. Ar trebui sa varsam lacrimi si pentru ei. Pe de alta parte, daca un ortodox ar fi sa devina martor a lui Iehova sau catolic, cum ar trebui sa plâng? Acum sunt milioane ca ei. Am plâns destul? Nu, si, prin urmare, sunt departe de a avea în mine dragoste adevarata.
A fost odata un pustnic, binecunoscut în toate pesterile din peninsula Atonita, care avea o fata luminoasa si bucuroasa. Punea o ceasca pentru a strânge apa si astepta 24 de ore sa se umple. Atât avea de mare rabdarea si staruinta. Dorinta lui a fost sa moara în ziua Înaltarii Sfintei Cruci, sarbatorita în ziua de 14 septembrie.
El a fost cu totul sarac. Nu avea nimic, dar sufletul lui era împodobit de dragostea lui Hristos.
Daca afla de cineva ca era bolnav, mergea bucuros sa-l caute si sa-l ajute. Era mereu gata sa sara în ajutor si sa îngrijeasca pe cei neputinciosi, bolnavi, batrâni. El a îngrijit 15 batrâni bolnavi.
O, omule al lui Dumnezeu! L-ai urmat cu adevarat pe Hristos si ai urmat exemplul Lui, Care a spalat picioarele ucenicilor.
Batrânul Ghedeon de la Manastirea Lavra a devenit al doilea Pavel cel simplu. Pe când privea la un avion zburând pe deasupra, el a fost vazut rugându-se.
– Ce faci aici, parinte Ghedeon?
– Ei bine, raspundea simplu, ma rog folosindu-mi metaniile ca avionul sa nu se prabuseasca si toata lumea care calatoreste sa ajunga la destinatie.
Milostivul parinte Haralambie de la Noul Schit a fost tintuit la pat de o boala grava. El a fost vizitat de parintele K.
– Cum te descurci, parinte? l-a întrebat parintele Haralambie.
– Bine, parinte, cu binecuvântarea ta.
– Ai mâncare? Eu am niste pâine uscata, a spus el, si cu putina osteneala s-a ridicat, întinzându-si picioarele lui slabe cât a putut de mult si a luat de pe raft o bucata de pâine. Ia-o, frate si parinte, si roaga-te pentru mine.
«Aceasta întâmplare m-a întarit, a spus mai târziu parintele K., si mi-a ramas întiparita în memorie pentru tot restul vietii. Se lupta cu moartea, dar grija pentru fratele lui a întrecut propriile lui suferinte».
Un batrân a spus:
– Vom plânge peste ruinele schitului nostru, caci nu exista dragoste acolo. Atât de multi bani… Daruieste putin unui sarac, caci îti vei ridica o mica chilie în Rai.
Batrânul Avacum a fost un ucenic al dragostei. Odata, cu multa lepadare de sine, a adapostit în chilia sa un tânar bolnav de tuberculoza, îngrijindu-l multe luni. L-a îngrijit cu mare bucurie, având grija de el ca o mama iubitoare. Chiar daca el postea, si-a hranit pacientul cu carne si alte alimente hranitoare. S-a luptat mult cu boala tânarului, care a murit pâna la urma în bratele sale, dupa ce s-a pocait si si-a spovedit pacatele. Înainte de a muri, batrânul l-a calugarit, dându-i numele Fanurie.
Altadata, câtiva pelerini l-au gasit pe parintele Avacum plângând în chilia sa. Când l-au întrebat de ce plânge, el le-a spus ca înainte de sosirea lor, cu putin timp, câtiva vizitatori i-au povestit de copiii orbi suferinzi din lume, si el nu si-a putut stapâni lacrimile. Aceasta era de fapt adevarata dragoste, neegoista si lucratoare.
Era adevarat ce se spunea despre parintele Avacum: «Un lucru este sigur la acest om: atragea oamenii aproape de el ca o fântâna tamaduitoare».
Batrânul parinte N. daruia tot ce avea. Acest monah de-a pururea pomenit avea ca deviza cuvântul: «Dumnezeu iubeste pe cel ce da cu bucurie».
Un grup de cinci frati milostivi de la Schitul Sfânta Ana umpleau traistele oricarui parinte care venea la priveghere cu lamâi si portocale culese din livada lor.
Si iarasi, câtiva parinti culegeau zarzavaturi din gradinile lor si le puneau lânga cararile schitului, care erau folosite des de calugari, pelerini, muncitori, astfel ca toti acestia sa se bucure de milostenia parintilor, luând orice aveau nevoie.
Chiar si astazi, pe cararile îndepartate, poti gasi o bucata de pâine si masline pentru vreun calator obosit. Este o continuare a ospitalitatii atonite din Gradina Maicii Domnului, unde calugarii vad în orice vizitator pe Însusi Hristos. Aceasta este potrivit cuvintelor Lui: «Am flamânzit si Mi-ati dat sa manânc; am însetat si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit», si: «Întrucât ati facut unuia dintre acestia foarte mici frati ai Mei, Mie Mi-ati facut» (Matei, cap. 25).
Sfântul Agapie, vrednicul de lauda ostenitor, a dus o viata ascetica la Schitul Kutlumus, aproape de Sfânta Manastire Vatoped. A fost prins de turci si, dupa 12 ani de captivitate, a fost eliberat printr-o minune a Maicii Domnului si s-a întors la Muntele Athos, la batrânul lui. Batrânul l-a mustrat pentru fuga lui pe ascuns. Sfântul Agapie l-a ascultat, s-a întors si, prin virtutile si sfintenia sa, l-a convins pe stapânul sau turc si pe cei doi fii ai sai sa vina la Sfântul Munte, unde au fost botezati si au devenit calugari.
Cuvintele înteleptului parinte contemporan Atanasie Iviritul – plin de dragoste pentru Dumnezeu – sunt ca un ecou pentru urechile mele surde, trezindu-mi inima împietrita: «Bucuria cereasca, cea de dincolo de lumea aceasta, vine în momentul când omul contempla taina planului divin, a Întruparii lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii din Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu. Iisus si Maria, Maria si Iisus, cele doua cuvinte minunate – acesta este Raiul!»
«Dumnezeu m-a coborât de la starea descoperirilor mistice la cea de traire a virtutilor», spunea odata un calugar ascultator. El a îngrijit un parinte batrân si senil, care suferea de infectii ale prostatei. Batrânul nu-si putea controla urinarea, ceea ce facea ca ucenicul sa fie treaz toata noaptea.
Altul spunea: «Dragostea noastra ar trebui sa fie frateasca si la fel, atât pentru straini, cât si pentru rude».
În Karulia traia un ascet rus, parintele Zosima, un om al dragostei desavârsite. El cauta pe cei bolnavi si dadea ajutor oricui avea nevoie. În timpul razboiului, el a hranit multi pustnici, facând cosuri pe care apoi le vindea.
Parintele Gavriil de la Noul Schit spunea:
– Chiar daca un om ia parte zilnic la Sfintele Taine sau daruieste tot ce are si prin post slabeste de ajunge piele si oase, facând multe metanii, tot nu va avea iertarea lui Dumnezeu, pâna când el nu va avea dragoste dumnezeiasca. Iata de ce, Sfântul Apostol Pavel, când lauda dragostea, spunea: «De-as grai în limbile oamenilor si ale îngerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator» (I Cor. 13, 1).
Dupa ce au trecut o suta cincizeci de ani de când a murit Sfântul Gherontie, ctitorul Schitului Sfânta Ana, un mare ascet, parintele Damaschin, a venit sa-si duca viata de pustnic într-o chilie parasita în partea nordica a schitului. El a fost unul dintre cei mai tari stâlpi ai schitului în secolul al XVI-lea; el nu mânca niciodata nimic altceva decât pâine uscata si apa. Rugaciunile sale erau de o caldura sufleteasca rara, dragoste si simpatie pentru lumea întreaga, iar dragostea lui ardea ca o lumânare.
El se ruga astfel: «Doamne, fa ca toti ateii, idolatrii, necredinciosii si ereticii sa se pocaiasca, sa învete adevarul si sa creada în Tine, sa devina o turma si un pastor si sa Te slaveasca pe Tine, Adevaratul Dumnezeu Cel în Treime – Tatal, Fiul si Duhul Sfânt –, astfel ca nici unul sa nu fie lasat afara din Rai, Dumnezeul meu». În mod frecvent el ajungea în extaz si avea descoperiri de mari taine si astfel era daruit din plin cu bucurie duhovniceasca si multumire.
Când parintele meu s-a hotarât sa scrie «Amintiri din Gradina Maicii Domnului», era bolnav si nu putea sa scrie. Dar când avea timp liber, momente de neuitat pentru mine, îmi povestea, si eu, ultimul dintre toti, cu binecuvântarea lui, adunam ceea ce îmi spunea el.
Am scris despre fratele lui, calugarul Stefan, care a fost ultimul ramas din obstea lor. Am corespondat si am fost primiti deseori, ca musafiri, în chilia lui. Nu aveam un animal care sa ne care bagajele, spunea batrânul. Cu toate acestea, am fost binecuvântati cu «un caraus de bagaje al dragostei», al carui nume era Stefan. Majoritatea timpului în care cara bagaje grele si le urca în spate, pâna în vârful dealului, spunea rugaciunea lui Iisus cu voce tare. Parintii din schit stiau când vine Stefan, pentru ca puteau sa auda binecuvântata sa voce: «Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ne pe noi». Deseori, când discuta cu cineva, repeta cu glas tare, în mod foarte simplu, aceasta rugaciune, indiferent daca îl punea sau nu pe cel cu care era într-o situatie neplacuta.
Fiind de fel din Sparta, el a avut o purtare aspra si dificila, îndrazneata si grava – un calugar aspru, ai putea spune, daca nu l-ai fi stiut bine. Oricum, a avut o inima foarte sensibila, plina de mila pentru cei saraci. Pe Muntele Athos personalitatile se îndreapta, devenind mai smerite. Mastile politetii sociale si ale comportamentului pretentios sunt îndepartate. Aceste personalitati sunt sfintite în fântâna dragostei spontane, care nu este gasita oriunde în lume.
Nu voi uita niciodata dragostea si lepadarea de sine a parintelui Stefan. El purta întotdeauna cele mai ieftine haine si facea cele mai grele munci si mânca cea mai rea mâncare. Strângea resturile din ziua precedenta, le punea într-un castron, adauga putina apa si le mânca linistit. De multe ori, parintele Paisie îi spunea glumind: «Hei, batrâne Stefane, îti aduci aminte de mesele copioase din America? Mâncam ca împaratii! Si acum manânci mâncarea asta muiata în apa!». Încuviinta aproape cu indiferenta, golind castronul cu placere, ca si cum ar fi mâncat o masa îmbelsugata. Pentru el, chilia lui era ca un palat din Rai, depasind zgârâie-norii din America în confort si fericire, si mâncarea lui era cea mai buna din lume.
L-am vizitat la chilie când s-a îmbolnavit de ciroza la ficat, gasindu-l dormind pe o masa. Ne-am oferit sa-l ducem la Salonic pentru tratament, dar a refuzat cu hotarâre. «Daca Maica Domnului vrea ca eu sa ma fac sanatos, atunci e bine. Oricum, îmi place asa cum vrea ea. Dar nu plec din Athos», a raspuns. Acest calugar de-a pururea pomenit a fost aspru cu el însusi, dar prietenos cu fratii lui. Calatoriile spre locurile stâncoase si pustii, ducând mâncare si medicamente pustnicilor de acolo, arata cât de mare era inima lui. Câteodata, când folosea un catâr pentru transport, calatorea noaptea, astfel încât milostenia lui sa nu poata fi cunoscuta.
Parintele meu mi-a spus:
– A fost odata, în Schitul Sfânta Ana, un om batrân, pe nume parintele Petru. Avea 95 de ani. Obisnuia sa stea în aer liber în fata schitului si cârpea ciorapi pentru unii din parintii de acolo. Era ascuns în ceea ce facea, având în minte cuvintele Sfintei Scripturi: «Tu însa, când faci milostenie, sa nu stie stânga ta ce face dreapta» (Matei 6, 3).
Un pustnic batrân si sarac i-a spus vecinului sau:
– Frate, vino sa vezi ce fel de dragoste au parintii! Am gasit pâine, fructe, brânza si peste; le-au lasat aici pentru mine, exact de ceea ce aveam nevoie. Domnul sa fie laudat! Maica Domnului se îngrijeste de toate!
Sfântul Siluan din Muntele Athos a spus ca: «A te ruga pentru lume este ca si când ti-ai varsa sângele pentru aproapele tau». Iarasi spunea: «Fratele nostru este viata noastra».
Parintele Avacum a avut trasaturile dragostei spontane si adânci, care este adeseori întâlnita în Athos. El a slujit ca infirmier în Sfânta Manastire Lavra. Zile, nopti, luni si ani, vara si iarna, parintele Avacum si-a petrecut timpul spalând hainele fratilor bolnavi si a mirenilor care erau în suferinta, fara nici o plângere. Mergea de la spalatorie la bucatarie si invers, pregatind mese si hranind bolnavii. Apoi le aducea hainele spalate, astfel încât ei sa fie mereu curati.
Am fost fericit sa-l întâlnesc si sa-l cunosc pe parintele Modest, un vietuitor al obstii monahale de la Konstamonitu, un învatator neobosit al dragostei dumnezeiesti. Toate predicile sale erau bazate pe dragoste, centrul vietii duhovnicesti. De multe ori spunea:
– Pâna când nu simtim ca toti oamenii sunt fratii si surorile noastre, iar noi suntem fratii si surorile lor, Sfântul Duh nu Se va salaslui niciodata în inima noastra. Dumnezeu iubeste pe toti oamenii la fel, pe cel mai mare pacatos si pe cel mai sfânt om. În acelasi fel ar trebui sa îmbratisam pe oricine în inima noastra. Dragostea rabda, daruieste, îndura. «Dumnezeu este dragoste».
Un batrân a spus:
– Oricine iubeste pe Dumnezeu, nu-l iubeste doar pe aproapele lui, ci si întreaga creatie: copacii, iarba, florile. El iubeste orice cu aceeasi dragoste.
Fratii din Noul Schit mi-au spus ca batrânul Neofit Neoschitiotul, de când a devenit calugar si pâna când a murit în pace, timp de 65 de ani, a ramas în Gradina Maicii Domnului fara sa fi plecat de acolo macar o data. Acest parinte de-a pururea pomenit împartasea dragoste tuturor, ca o virtute mai mare chiar decât virtutile singuratatii si renuntarii la lume. Datorita dragostei, lua cât putea din bagajele pelerinilor, ducându-le de la arsana* pâna la Kyriakon este biserica centrala a schitului, unde parintii se aduna duminicile si la sarbatorile mari.).
(*Arsana – mic port sau debarcader al schitului.)
Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu
Acatistul sfintelor și mântuitoarelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos
După începutul obișnuit…
Condacele şi Icoasele
Condacul 1:
Apărătorul cel mare şi Domn al cerului şi al pământului, pe Tine, Împăratul cel nemuritor, văzându-Te răstignit pe Cruce, făptura toată s-a schimbat, Cerul s-a înspăimântat, temeliile pământului s-au clătinat. Iar noi, nevrednicii, închinăciune de mulţumire aducând patimilor Tale pentru noi, cu tâlharul strigăm Ţie:
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!
Icosul 1:
Cel ce Dumnezeu fiind, pentru mine om Te-ai făcut şi pe mine, omul cel omorât de păcăte, cu Trupul şi Sângele Tău cel făcător de viaţă, m-ai înviat. Drept aceea Ţie, Căruia ne-ai arătăt atâta dragoste, cu mulţumire strigăm:
Iisuse, Dumnezeule, dragostea cea mai înainte de veci, Cel ce pentru neamul pământesc ai binevoit a patimi;
Iisuse, Cel ce trup ca al nostru ai luat şi cu moartea Ta stăpânirea morţii ai stricat;
Iisuse, Cel ce cu rănile Tale lumea ai răscumpărat;
Iisuse, Mântuitorule, întăreşte-ne în ispite;
Iisuse, Cel ce ai biruit puterile întunericului, luminează-ne;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!
Condacul 2:
Văzându-te pe Tine Îngerul în gradina Ghetsimani, în rugăciuni nevoindu-Te până la sudoare de sânge, stând înaintea Ta, Te întărea, când Te îngreunau ca o sarcină păcatele noastre. Căci Tu, pe Adam ridicându-l, l-ai adus înaintea Tatălui, plecându-Ţi genunchii şi rugându-Te. Pentru aceasta cu smerenie, cu credinţa şi cu dragoste Îţi cântăm Ţie: Aliluia!
Icosul 2:
Înţelegerea cea neînţeleasă a patimii Tale celei de voie n-au înţeles-o iudeii. Pentru aceea, când Te cautau pe Tine noaptea cu făclii, le-ai zis lor: ” Eu sunt”, iar ei, deşi au căzut la pământ, după aceea Te-au dus legat la judecată. Dar noi, căzând cu umilinţă şi cu dragoste, strigăm Ţie:
Iisuse, Cel ce eşti Lumina lumii, ai fost urât de toată lumea cea vicleană;
Iisuse, Cel ce locuieşti întru lumina cea neapropiată, ai fost prins de stăpânitorii întunericului; Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce eşti fără de moarte, de fiul pierzării ai fost dat la moarte;
Iisuse, Cel ce Te dăruieşti tuturor în dar, ai fost vândut pentru treizeci de arginţi;
Iisuse, Cel fără de vicleşug, de vânzătorul Iuda cu vicleşug ai fost sărutat;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!
Condacul 3:
Cu puterea dumnezeirii Tale ai arătat dinainte lepădarea cea de trei ori a ucenicului Tău. Dar el, deşi s-a lepădat de Tine cu jurământ, după aceea, când Te-a văzut în casa Arhiereului pe Tine, Domnul şi Învăţătorul lui, a plâns cu amar. Caută dar şi spre mine, Doamne, şi inima mea cea împietrită umple-o de dragostea Ta, iar ochilor mei dă-le lacrimi de pocăinţă, ca să-mi spăl păcatele mele, strigând către tine: Aliluia!
Icosul 3:
Având cu adevărat stăpânire ca un Arhiereu în veac, după rânduiala lui Melchisedec, ai stat înaintea arhiereului Caiafa, cel fărădelege, Tu , Cel ce eşti Domnul şi Stăpânul tuturor, primind să fii chinuit de cei pe care Însuţi i-ai zidit; pentru aceasta primeşte acum de la noi această rugăciune:
Iisuse, Cel ce eşti dorirea tuturor, dacă, pentru frică, Apostolul Petru de Tine s-a lepădat, nu mă lepăda pe mine, păcătosul, ci mă mântuieşte;
Iisuse, ajută-mă să nu mă lepăd de Tine;
Iisuse, Cel ce eşti fără de preţ, dar cu preţ ai fost vândut, scapă-mă şi pe mine de vrăjmaşi; Iisuse, Arhiereule, Cel ce în Sfânta Sfintelor ai intrat, curăteşte-mă şi pe mine cu sfânt Sângele Tău de toate întinăciunile trupeşti şi sufleteşti;
Iisuse, Cel ce ai fost legat, dar singur ai puterea de a lega şi dezlega, dezleagă păcatele mele cele multe;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!
Condacul 4:
Iudeii, cu viforul uciderii lui Hristos suflând şi glasul tatălui minciunii ascultând, al diavolului cel ucigător de oameni, Te-au lepădat pe Tine, Cel ce eşti Calea, Adevărul şi Viaţa cea adevărată. Iar noi pe Tine, Hristoase, puterea lui Dumnezeu în care sunt tăinuite toate vistieriile înţelepciunii, mărturisindu-Te, strigăm către Tine: Aliluia!
Icosul 4:
Auzind Pilat blândeţea graiurilor Tale, Te-a dat ca pe un vrednic de moarte spre răstignire, deşi singur a mărturisit că nici o vină n-a aflat întru Tine. Mâinile şi-a spălat, însă inima şi-a întinat-o, iar noi minunându-ne de taina Pătimirii Tale celei de voie, cu umilinţă strigăm către Tine:
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu şi al Fecioarei, muncit ai fost de fiii celor fără-de-lege;
Iisuse, Cel ce îmbraci cu podoabă cerul şi pământul, gol ai fost şi batjocorit;
Iisuse, Cel ce speli rănile păcatelor, rănit ai fost;
Iisuse, Împăratul tuturor, în loc de dragoste şi mulţumire, chinuri aspre de la fiii lui Israil ai primit;
Iisuse, Cel ce pentru noi ai fost chinuit şi batjocorit şi rănit, tămăduieşte rănile sufletelor şi trupurilor noastre;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!
Condacul 5:
Cu sângele rănilor Tale Te-ai îmbrăcat, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină. Ştiu cu Proorocul, ştiu cu adevărat pentru ce sunt roşite hainele Tale; eu, Doamne, cu păcatele mele Te-am rănit pe Tine; încă Ţie, Celui ce ai fost rănit pentru mine, Îţi strig cu credinţă: Aliluia!
Icosul 5:
Văzându-Te pe Tine cu Duhul mai-înainte-grăitorul-de-Dumnezeu Isaia, plin de răni şi fără de cinste, înspăimântat fiind a strigat: ” Văzutu-L-am pe El şi nu avea chip, nici frumuseţe”. Iar noi, privindu-Te răstignit pe Cruce, cu credinţă strigăm:
Iisuse, Cel ce pentru noi necinste ai răbdat, cu slavă şi cu cinste L-ai încununat pe om;
Iisuse, Cel ce pălmuit ai fost pe faţă, spre a Cărui faţă Îngerii a căuta nu pot;
Iisuse, Care cu trestia ai fost bătut peste cap, pleacă-mi spre smerenie capul meu;
Iisuse, Cel ce ochii cei prealuminoşi cu sânge I-ai avut întunecaţi, întoarce ochii mei ca să nu vadă deşertăciunile lumii;
Iisuse, Care ai fost bătut şi cu toate mădularele dureri ai suferit, fă-mă întreg şi sănătos;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!!
Condacul 6:
Propovăduitor al nevoinţei Tale s-a arătat Pilat, arătând poporului că nimic vrednic de moarte nu se află întru Tine, dar iudeii ca nişte fiare sălbatice, văzând sângele Tău, scrâşneau din dinţi strigând: ” Răstigneşte-L, răstigneşte-L “, iar noi, sărutând preacuratele Tale răni, cântăm: Aliluia!
Icosul 6:
Strălucit-ai la arătare spre mirarea îngerilor şi a oamenilor. Pilat pentru Tine a grăit “Iată Omul!”. Veniţi dar cu toţii, să ne închinăm Domnului Iisus, Celui ce pentru noi a fost batjocorit, şi să-I strigăm:
Iisuse, Făcătorul şi Judecătorul tuturor, Tu Te-ai lăsat judecat şi chinuit de cei ce prin Tine s-au zidit;
Iisuse, dătătorul înţelepciunii, celor fără de minte răspuns nu ai dat;
Iisuse, Cel ce tămăduieşti pe cei bolnavi de păcate, dă-mi alinare prin pocăinţă;
Iisuse, Păstorul cel Bun, Cel ce ai fost batjocorit de demoni, umple inima mea de dragostea Ta; Iisuse, primeşte-mă în ceata aleşilor Tăi;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!
Condacul 7:
Vrând să izbăveşti pe om din robia vrăjmaşului, Te-ai smerit pe Tine înaintea vrăjmaşilor Tăi, Iisuse, şi ca un miel fără de glas, spre junghiere ai fost adus, răni pretutindeni răbdând, ca întru totul să-l vindeci pe omul care Îţi cântă: Aliluia!
Icosul 7:
Îndelungă răbdare ai avut când ostaşii Te batjocoreau, după porunca judecătorului nedrept, cu răni cumplite chinuind trupul Tău, care s-a umplut în întregime de sânge; pentru aceasta cu lacrimi de umilinţă strigăm Ţie:
Iisuse, Iubitorule de oameni, care de oameni cu spini ai fost încununat;
Iisuse, Cel fără de patimă, care grele patimi ai răbdat ca pe noi din patimă să ne izbăveşti;
Iisuse, Mântuitorul nostru, mântuieşte-ne pe noi cei vrednici de toată osânda;
Iisuse, sprijinitorul şi întăritorul nostru, Care ai fost părăsit de toţi, întăreşte-ne pe noi, robii Tăi; Iisuse, bucuria noastră, Cel ce tare ai fost necăjit de oameni, veseleşte-ne pe noi;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!
Condacul 8:
În chip minunat s-au arătat Ţie Moise şi Ilie pe Muntele Taborului, grăind despre moartea Ta pe care aveai să o pătimeşti în Ierusalim, acolo văzând slava Ta, iar aici mântuirea primind-o, cântăm: Aliluia!
Icosul 8:
Pentru mulţimea păcatelor mele ocări şi chinuri ai răbdat, Hristoase, pretutindeni de cei răi ai fost gonit, ca unii ce Te socoteau a fi împotriva Cezarului, iar alţii ca pe un făcător de rele Te judecau, încât strigau: ” Ia-L şi răstigneşte-L !”. Dar noi pe Tine, Domnul Cel răstignit pentru mântuirea noastră, din adâncul inimii Te rugăm:
Iisuse, Judecătorul nostru, Care cu nedreptate ai fost judecat, nu ne judeca pe noi după faptele noastre;
Iisuse, ajutorul meu, Cel ce ai pătimit pe Cruce, în ceasul necazurilor nu ne lăsa pe noi;
Iisuse, Care ai strigat către Tatăl pentru ajutor, ajută-ne în neputinţele noastre;
Iisuse, Mântuitorul nostru, Care necinste ai primit, nu ne lipsi de slava Ta, ci ne mântuieşte; Iisuse, Cel ce ne-ai învăţat adevărata smerenie, nu ne lepăda pe noi;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!
Condacul 9:
Toată firea s-a clătinat, văzându-Te pe Tine răstignit pe Cruce, soarele în cer razele şi-a ascuns, pământul s-a cutremurat, catapeteasma templului s-a despicat, pietrele s-au sfărâmat, iadul pe morţi i-a scos afară, iar noi, cu credinţă şi cu smerenie închinându-ne Sfintelor Tale Patimi, cântăm: Aliluia!
Icosul 9:
Ritorii cei mult vorbitori, deşi mult grăiesc, nu pot să dea mulţumire vrednică dumnezeieştilor Tale Patimi, iar sufletele şi trupurile noastre, inimile şi toate mădularele noastre, cu umilinţă se roagă către Tine, Iubitorule de oameni:
Iisuse, Cel ce pironit fiind pe Cruce mâinile către toţi ai întins, pironeşte şi zapisul greşelilor noastre;
Iisuse, Mielul lui Dumnezeu, Cel ce în coastă ai fost împuns, învredniceşte-ne a intra în cămara Ta cea cerească;
Iisuse, Cel ce ai fost răstignit, răstigneşte păcatele şi patimile noastre;
Iisuse, Cel ce Te-ai săvârşit în munci, dă-ne nouă să nu judecăm şi să nu osândim pe nimeni; Iisuse, Multmilostive, să nu cadă peste noi osânda Ta;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!
Condacul 10:
Vrând să mântuieşti lumea, ai tămăduit, Doamne, orbii, şchiopii, surzii şi leproşii, duhurile cele rele le-ai izgonit, iar cei nerecunoscători cu răutatea chinuindu-Te, pe Cruce Te-au pironit, căci nu ştiau să cânte: Aliluia!
Icosul 10:
Împărate Preaveşnice, Iisuse, pătimit-ai cu trupul pentru a noastră neînfrânare ca să ne speli de păcate, dându-ne nouă pildă ca să urmăm Sfintele Tale învăţături şi cu dragoste să strigăm:
Iisuse, dragostea cea fără de sfârşit, celor ce Te-au răstignit nu le-ai socotit păcatul;
Iisuse, Cel ce cu lacrimi şi cu suspinuri Te-ai rugat, învaţă-ne pe noi să ne rugăm;
Iisuse, Cel ce toate proorociile despre Tine le-ai împlinit, împlineşte dorinţele cele bune ale inimilor noastre;
Iisuse, Cel ce Ţi-ai dat duhul în mâinile Tatălui, primeşte în ceasul ieşirii şi duhurile noastre;
Iisuse, Cel ce nu ai oprit împărţirea veşmintelor Tale, cu blândeţe să desparţi de trupuri sufletele noastre la vremea rânduită;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!
Condacul 11:
Cântare cu totul umilită a adus Ţie cea cu totul nevinovată, Maica Ta, zicând: ” Deşi pătimeşti pe Cruce, Te ştiu pe Tine din pântece ca pe Cel din tatăl născut mai-nainte de Luceafăr, şi văd că toată făptura cu Tine pătimeşte”. Cel ce Ţi-ai dat Duhul Părintelui Tău, primeşte şi duhurile noastre şi nu ne lăsa pe noi, cei ce-Ţi cântăm Ţie: Aliluia!
Icosul 11:
Cântăm suferinţa Ta cea de voie, ne închinăm Patimilor tale, Hristoase, şi credem cu sutaşul că eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Iar când vei veni cu putere multă şi cu slavă mare pe norii cerului, atunci nu ne ruşina pe noi, cei ce suntem răscumpăraţi cu Sângele Tău şi care Îţi strigăm:
Iisuse, mult pătimitorule, izbăveşte-ne pe noi de plânsul cel veşnic, pentru lacrimile Preacuratei Maicii Tale;
Iisuse, Cel ce de toţi ai fost părăsit, nu ne părăsi pe noi în ceasul morţii noastre;
Iisuse, primeşte-ne şi pe noi ca pe Magdalena să sărutam sfintele Tale picioare;
Iisuse, cu vânzătorul şi cu cei ce Te-au răstignit pe tine, nu ne osândi pe noi, smeriţii Tăi robi; Iisuse, fă-ne părtaşi bunătăţilor cereşti;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!
Condacul 12:
Dăruieşte-ne har, dezlegătorule al tuturor datoriilor, Hristoase, şi ne primeşte pe noi, cei ce cinstim Sfintele Tale Patimi, precum ai primit pe Pavel şi pe cei ce Te-au slăvit pe Tine, şterge păcatele noastre, curăţeşte-ne, sfinţeşte-ne şi ne mântuieşte pe noi, cei ce cu credinţă, cu smerenie şi cu dragoste cântăm Ţie: Aliluia!
Icosul 12:
Cinstind şi slăvind Patima Ta, Hristoase, Te lăudăm şi credem împreună cu Toma că Domn şi Dumnezeu eşti, Cel ce vei judeca vii şi morţii; învredniceşte-ne, Doamne, Împărăţiei Tale celei veşnice pe noi, cei ce strigăm către Tine:
Iisuse, Cel ce pentru noi ai pătimit, izbăveşte-ne din necazuri, din patimi şi din nevoi;
Iisuse, Cel ce ai fost batjocorit, scapă-ne pe noi de batjocura vrăjmaşilor noştri;
Iisuse, Cel ce ai fost biciuit, nu ne pedepsi pe noi, pentru păcatele noastre, ci ne mântuieşte;
Iisuse, Cel ce Te-ai umilit, dă inimilor noastre umilinţă şi smerenie, ca să ne mărturisim greşelile şi păcatele noastre;
Iisuse, Cel ce eşti dragostea cea netrecătoare, nu îngădui să fim biruiţi de răutate;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!
Condacul al 13-lea:
O, Iisuse Hristoase, Mieluşelul lui Dumnezeu, Cel ce ridici păcatele lumii, primeşte această puţină rugăciune de mulţumire, pe care o aducem Ţie, şi cu mântuitoarele Tale Patimi, vindecă-ne pe noi de toată durerea sufletescă şi trupescă, izbăveşte-ne cu Crucea Ta cea Sfântă de vrăjmaşii cei văzuţi şi nevăzuţi şi, la sfârşitul vieţii noastre, nu ne lăsa pe noi, izbăvindu-ne cu moartea Ta din veşnica moarte, să strigăm Ţie: Aliluia!
(Acest Condac se zice de trei ori.)
După aceasta se zice iarăşi Icosul întâi:
Cel ce Dumnezeu fiind, pentru mine om Te-ai făcut şi pe mine, omul cel omorât de păcăte, cu Trupul şi Sângele Tău cel făcător de viaţă, m-ai înviat. Drept aceea Ţie, Căruia ne-ai arătăt atâta dragoste, cu mulţumire strigăm:
Iisuse, Dumnezeule, dragostea cea mai înainte de veci, Cel ce pentru neamul pământesc ai binevoit a patimi;
Iisuse, Cel ce trup ca al nostru ai luat şi cu moartea Ta stăpânirea morţii ai stricat;
Iisuse, Cel ce cu rănile Tale lumea ai răscumpărat;
Iisuse, Mântuitorule, întăreşte-ne în ispite;
Iisuse, Cel ce ai biruit puterile întunericului, luminează-ne;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!
şi Condacul întâi:
Apărătorul cel mare şi Domn al cerului şi al pământului, pe Tine, Împăratul cel nemuritor, văzându-Te răstignit pe Cruce, făptura toată s-a schimbat, Cerul s-a înspăimântat, temeliile pământului s-au clătinat. Iar noi, nevrednicii, închinăciune de mulţumire aducând patimilor Tale pentru noi, cu tâlharul strigăm Ţie:
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mâtuieşte-ne!
Apoi se citeste această
RUGĂCIUNE
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu cel viu, Făcător al cerului şi al pământului, Mântuitorul lumii, iată, noi, nevrednicii şi păcătoşii, cu smerenie plecăm genunchii inimilor noastre înaintea măririi slavei Tale şi mulţumire Îţi aducem, Împărate al tuturor şi Doamne. Că bine ai voit ca un om a purta toate ostenelile, nevoile, ispitele şi chinurile, ca să fii nouă pildă întru toate. Tu ai purtat toate întristările şi necazurile fiind nouă ajutor, împreună-pătimitor şi Mântuitor. Ştim, întru-tot-Îndurate Stăpâne, că pentru mântuirea noastră Crucea şi Patimile ai răbdat, ca pe noi să ne răscumperi din robia cea cumplită a vrăjmaşului.
Ce dar vom aduce Ţie, Iubitorule de oameni, pentru toate câte ai pătimit pentru noi, păcătoşii? Sufletele şi trupurile şi toate cele bune de la Tine sunt şi noi ai Tăi suntem. Numai la milostivirea Ta cea nemăsurată nădăjduim, Bune şi Îndurate Doamne, lăudăm îndelungata Ta răbdare, mărim milostivirea Ta cea multă, închinându-ne Preacuratelor Patimi şi cu toată dragostea sărutăm mâinile Tale, strigând: Miluieşte-ne pe noi, robii Tăi, şi fă să nu fie fără de roade întru noi Crucea Ta cea Sfântă şi ca, împărtăşindu-ne aici cu credinţă Patimilor Tale, să ne învrednicim a vedea şi în ceruri slava Împărăţiei Tale, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!
Foto: Răstignirea Domnului de Manuil Panselinos, Biserica Protaton, Karyes, Sfântul Munte Athos
Cuvintele Bătrânilor: Hristos este totul
I. Hristos este totul
1. Bătrânul Porfirie zicea: “Viaţa fără Hristos nu este viaţă. Dacă nu-L vezi pe Hristos în toate faptele şi gândurile tale, tu trăieşti fără Hristos”.
2. Acelaşi Bătrân adăuga: “Hristos este prietenul nostru, fratele nostru El este tot binele şi toată frumuseţea. El este Totul. În Hristos nu este nici tristeţe, nici melancolie, nici introvertire, atunci când omul este copleşit de gândurile şi împrejurările care l-au apăsat şi l-au rănit. Hristos este Bucurie, Viaţă, Lumină, Lumină adevărată, care-l îmbucură pe om, îi dă aripi, îi descoperă toate lucrurile, îl fac să vadă toate creaturile, să sufere dimpreună cu toţi şi să le dorească tuturor să fie cu Hristos şi aproape de El”.
3. Amfilohie, Bătrânul din Patmos, zicea despre omul care-L uită pe Hristos din pricina numeroaselor sale ocupaţii: “Adesea Hristos vine şi bate la poarta ta. Tu-L faci să se aşeze în anticamera sufletului tău şi, absorbit de ocupaţiile tale, uiţi de Dumnezeiescul vizitator. El aşteaptă ca tu să trândăveşti, aşteaptă… şi apoi, dacă tu întârzii prea mult, El se ridică şi pleacă. Uneori încă, eşti atât de ocupat că-I răspunzi de la fereastră: n-ai nici atâta timp încât să-i deschizi uşa!”.
4. Acelaşi Bătrân zicea: “Omul care nu-l are pe Hristos în el vede toate lucrurile sumbre şi dificile”. Şi încă: “Până ce inima omului nu este locuită de Hristos, el are loc pentru bani, pentru averi şi pentru creaturi”.
5. Asupra aspectelor Providenţei lui Dumnezeu, pe care omul le ignoră, Bătrânul Porfirie zicea: “oamenii pot ajunge la o întunecare a conştiinţei văzând, zicând aşa, neantul din faţa lor şi cugetând: Noi cădem în neant, suntem pierduţi. Iar din spate suntem războiţi! Atunci revin la Dumnezeu şi-i luminează credinţa noastră ortodoxă. Dumnezeu lucrează în taină şi nu vrea să influenţeze libertatea omului. El conduce evenimentele în aşa fel încât omul să călătorească încet acolo unde trebuie”.
6. Bătrânul Epifanie zicea: “Lecţiile pe care ţi le dă Dumnezeu sunt total diferite de cele pe care ţi le dau oamenii. Pentru noi, doi şi cu doi fac patru. Dar, pentru Dumnezeu, doi şi cu doi pot face cinci, sau şase, sau nu importă ce alt număr!”.
7. Antim, Bătrânul din Chios, spunea: “Fără voia lui Dumnezeu o piatră nu poate fi mişcată nici o frunză de copac nu se poate clătina ca să cadă pe pământ”.
8. Bătrânul Eusebiu, de la Frăţia Zoi, scria unui fiu de-al său duhovnicesc: “Atunci când Dumnezeu se îndepărtează de om, acesta, nu numai că se prăbuşeşte în tot felul de păcate şi nedreptăţi, dar el pierde şi credinţa. Dumnezeu te-a făcut creatura Sa şi, prin credinţa ta în El şi voinţa ta de a creşte după voia Sa, El te face copilul Său, prevăzând toate lucrurile ca un Tată plin de dragoste şi are grijă de viitorul tău ca tu să devii desăvârşit”.
9. Despre mijloacele pe care le întrebuinţează Dumnezeu pentru a-l ajuta pe om, Bătrânul Antim zicea: “Bunul Dumnezeu nu încetează să-i dea sugestii bune omului. Uneori îl luminează, alteori îi trimite o mângâiere prin intermediul unei persoane, alteori îi dă un semn. Mila nesfârşită a lui Dumnezeu se foloseşte de toate căile posibile pentru a-l apropia pe om de Sine şi a-l mântui”. Bătrânul adăuga: “Dumnezeu îl ajută pe om, fie printr-un părinte duhovnicesc pe care-l face să-l cunoască pentru a-l îndruma, fie printr-un înger care-l luminează, fie printr-un gând bun pe care îl sugerează, sau printr-o descoperire dumnezeiască pe care i-o acordă”.
10. Bătrânul Ieronim zicea: “Fiţi atenţi la felul în care vă petreceţi ziua de astăzi. Iar viitorul încredinţaţi-l Providenţei divine! Dumnezeu vă va ajuta. Ceea ce e cu voia lui Dumnezeu se va face! Nu vă chinuiţi mintea gândind la viitor. Dumnezeu va ajuta”.
11. Referitor la dragostea lui Dumnezeu pentru om, Bătrânul Antim, noul sfânt din insula Chios, sublinia: “Dumnezeu nu-i separă pe drepţi de păcătoşi nici nu-i compară pe cei răi cu cei buni. Albina, dacă găseşte un pic de zahăr pe o scrumieră, nu importă cât de murdară este aceasta, va lua zahărul pentru a face din el miere. Dumnezeu nu se uită dacă omul se găseşte în păcat sau în virtute, nici dacă este bun sau rău. El caută doar momentul în care să Se apropie pentru a-i veni în ajutor”.
Vezi și Scurtă biografie a părinților pomeniți în carte
Sursă: Cuvintele Bătrânilor, Părintele Dionysios Tatsis, Colecția Isvoare duhovnicești IX, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, traducere de ÎPS Andrei al Alba-Iuliei
Recomandăm preluarea doar parțială a textului, cu continuare (link) spre pagina de față. Mulțumim!
Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!