Pomenirea cuviosului Simeon (Ștefan) Nemania, ctitorul Mănăstirii Hilandar din Athos (13/26 februarie)

Pomenirea cuviosului Simeon, ctitorul Mănăstirii Hilandar din Athos, care a trăit pe la anii 1190, şi care în pace s-a săvârşit.

A doua zi, dis-de-dimineață, în aceeași biserică, episcopul Calinic a fost la slujba de depunere a voturilor monahale a celor doi, Ștefan Nemania și Ana, care înveșmântați în straie negre au primit nume noi: Nemania a luat numele de Simeon, iar Ana pe cel de Anastasia. Aceasta s-a petrecut în ziua de Buna Vestire a anului 1196.

La puțină vreme după slujbă, Simeon și Anastasia s-au despărțit unul de celălalt. Simeon a plecat la mănăstirea sa, Studenița, iar Anastasia a mers la Mănăstirea Maicii Domnului, aproape de Kurșumlia. Așa a început altă viață pentru amândoi.

La Studenița, Simeon a viețuit optsprezece luni urmând întocmai rânduielile rugăciunii, postului, studiului și muncii. În acest timp a pus ordine în gospodăria mănăstirii, a mărit numărul monahilor, a lăsat cuvânt să fie înmormântat în biserica mare și l-a numit egumen pe ieromonahul Dionisie. Apoi, și-a luat rămas bun de la țara sa și de la poporul său și a pornit spre Sfântul Munte pe 8 octombrie 1197. Până la granița grecească a fost însoțit de Marele Jupan Ștefan – fiul lui – și de alți boieri sârbi.

Acolo, iarăși s-a despărțit, plin de duioșie, de Ștefan și de cei pe care îi lăsa în urmă. Dimpreună cu câțiva dintre cei mai credincioși prieteni, cinstitul bătrân a plecat mai departe și la 2 noiembrie 1197 a ajuns la Vatoped. Egumenul mănăstirii și obștea l-au întâmpinat cu cinste și mare bucurie. În dangătul clopotelor, intrat-au de îndată în biserică, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate. Apoi, tatăl și fiul s-au reîntâlnit. Copleșiți de simțăminte pe care limba nu le poate rosti, s-au îmbrățișat, în sfârșit, după zece ani de despărțire și de dor. Oarecând se despărțiseră ca Marele Jupan Nemania și Prințul Rastko, iar acum se întâlneau ca monahul Simeon și monahul Sava, într-o țară străină.

Simeon avea 84 de ani, iar Sava 27; unul era albit de vremi, celălalt în floarea vârstei, dar amândoi aveau inimile arzând de iubire față de Dumnezeu. Abia după o lungă despărțire își dau seama părinții și copiii cât de mult se iubesc unii pe alții. Iar când se reîntâlnesc, află cât de nemăsurată le este iubirea.

Protosul, auzind de sosirea Marelui Jupan, veni din Kareia spre a-l primi cum se cuvine pe oaspetele de seamă. Simeon i s-a plecat smerit, iar acesta a îngenuncheat înaintea lui. Și-au dat binețe și apoi s-au îmbrățișat. Chiar și pentru istoria Sfântului Munte, acesta era un lucru deosebit, căci până atunci nu se mai pomenise ca un mare domnitor al unei țări ortodoxe să vină în împărăția Maicii Domnului, întru primirea îngerescului cin, alături de ceilalți monahi.

Până și egumenii celorlalte mănăstiri, dimpreună cu o mulțime de monahi înveșmântați în haine negre, au venit spre a-l vedea și întâmpina pe cel care odinioară fusese un neînfricat cavaler și războinic, acum un monah smerit asemenea lor. Dorind mântuirea, Simeon i-a cercetat spre a o afla. Și pe niciunul dintre ei nu i-a lăsat să plece, fără să le ofere un dar adus din Serbia. Căci adusese cu el cai și catâri încărcați cu mulțime de daruri, de folos bisericilor și fraților. Cea mai mare parte a dăruit-o Mănăstirii Vatoped, dimpreună cu două vase pline de argint și aur.

Apoi, Sava l-a dus pe tatăl său ostenit în casa pe care o ridicase pentru ei doi, împreună-viețuind până la sfârșit.

/ textul a fost pus la dispoziția publicului de Ionuț Gurgu, director al editurii Predania /

Aducem la cunoștința publicului și apariția cărții „De la prinț la sfânt. Viața Sfântului Sava Arhiepiscopul Serbiei” a Sfântului Nicolae Velimirovici. Sfântul Sava (Rastko) Nemania fiind fiul lui Simeon (Ștefan) Nemania, ambii la mare cinste în Serbia și între sârbii athoniți.

Florentina și Daniel primesc ajutor minunat de la Sfântului Simeon de la Hilandar

Doamne, ajută și La mulți ani!

Mă numesc Florentina și vă scriu deoarece doresc să fac auzită sau văzută minunea petrecută cu familia noastră cât mai multor oameni.

Acum câteva zile am reușit într-un final să trimit mail către mănăstirea Hilandar pentru a da mărturie despre ajutorul primit de la Sfântul Simeon prin mijlocirea rugăciunilor părinților de la această Mănăstire.

Vă trimit mărturia scrisă către dânșii:

“Doamne. ajută!
Eu și soțul meu ne-am căsătorit în Septembrie 2009 când amândoi aveam vârsta de 25 de ani.

În Mai 2011 am născut un băiat în urma unei sarcini cu probleme (iminență de avort încă din săptămâna 5-6 de sarcină). După nașterea băiatului, au urmat 3 sarcini pierdute (în 2014, 2015 și 2016). Primele două pierderi au fost similare: avorturi spontane petrecute fie când intrasem deja în trimestrul 2 fie când tocmai urma să intru. A treia sarcină s-a oprit în evoluție la aproximativ 8-9 săptămâni.

Doresc să menționez că atât eu cât și soțul suntem o familie care mergem săptămânal la Sfânta Liturghie, postim toate posturile, ne spovedim și ne împărtășim nu tocmai regulat, însă ne străduim.

Toți medicii consultați (nu au fost foarte mulți însă nici puțini) nu puteau găsi o explicație pentru aceasta imposibilitate de a mai dobândi un copil.

Stările sufletești prin care am trecut erau amestecate: fie supărare profundă manifestată prin nevoia de a plânge zilnic, fie speranță că va fi bine de fiecare dată când aflam ca sunt din nou însărcinată, apoi din nou mâhnire și durere când pierdeam încă o sarcină, sentimente de încredințare că până la urmă Dumnezeu ne va mai dărui un copil, gânduri de îndoială cum că poate totuși un singur copil era voia lui Dumnezeu să avem… Începusem să mă mângâi cu gândul ca sunt familii care nu au nici măcar un copil.

Îmi propuneam să reîncep investigațiile medicale pentru a încerca să aflăm motivul acestor probleme însă ceva mă făcea mereu să amân. Eram conștientă că orice aș fi întreprins aveam șanse mai mari cu cât vârsta noastră nu ajungea sa fie mai înaintată (aveam deja 34 de ani). Sunt medic stomatolog și realizez importanta unei sarcini obținute la o vârsta tânără.

În anul 2017, soțul meu împreună cu niște prieteni au mers în pelerinaj în muntele Athos în Săptămâna Luminată. Cu ocazia aceasta au vizitat și Mănăstirea Hilandar de unde au primit fiecare câte un pachețel ce conținea 2 bobițe de struguri și o crenguța din viță de vie a Sfântului Simeon. Întors în țară cu acest pachețel, am amânat aproape un an realizarea canonului pentru dobândirea de prunci. Totuși, în Postul Paștelui din anul următor (2018) am hotărât să împlinim acest Canon. Nu a durat 2 luni după finalizarea lui și am aflat ca sunt însărcinată (era Iunie sau Iulie 2018). Menționez că ultima sarcină o pierdusem în Octombrie 2016. Din Octombrie 2016 și până în Iunie-Iulie 2018 nu mai reușisem să rămân însărcinată, asta deși continuam să ne dorim mult atât noi cât și fiul nostru încă un copilaș.

La aflarea veștii că sunt din nou însărcinată, ne-am bucurat mult. Totuși, gânduri de teamă apăreau aproape fără voia noastră. Sarcina a decurs binișor (au fost și momente grele când medicii au fost sceptici cu privire la șansele de a duce sarcina cu bine la termen). Cu ajutorul lui Dumnezeu însă am ajuns cu bine la finalul sarcinii născând o fetiță sănătoasă căreia i-am pus numele Ecaterina.

Nu vom putea mulțumi cu vrednicie vreodată pentru ajutorul primit de la Sfântul Simeon…

Dorim ca aceasta mărturie sa fie spre întărirea credinței și a nădejdii în ajutorul dat de Sfântul Simeon tuturor celor care își îndreaptă rugăciunile către el!

Florentina și Daniel
București, România”

PS: Am primit după câteva ore un răspuns de la un părinte care îmi cerea sa-i spun data nașterii fetiței și să-i trimit o fotografie a ei. După ce i-am răspuns, am primit un alt mail în care îmi spunea că Ecaterina este născută chiar în ziua prăznuirii Sfântului Simeon (26 Februarie)! Sincer, spre rușinea mea niciodată nu rețin să fi căutat pe internet data în care se face prăznuirea Sfântului, asta în ciuda ajutorului minunat dăruit nouă.

Dacă veți considera că este utilă și mărturia aceasta, sunt de acord să o postați pe blogul dumneavoastră.

Vă mulțumesc mult!
Doamne, ajuta!

Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Lui.
De-a lungul timpului am postat mai multe mărturii despre grabnicul ajutor dat de Sfântul Simeon de la Hilandar soților ce nu puteau avea prunci:

• Bobițele de struguri de la Mănăstirea Hilandar ajută soții neroditori să dobândească prunci
• Copilul meu e de două ori minune”. Cum ne-a ajutat Sfântul Simeon de la Hilandar să dobândim pe Simona Maria
• „Simeon, minunea Sfântului”. Noi, Irina şi Florin, dăm mărturie pentru aceia care nu cred în minunile sfinţilor
• Adriana şi Adrian dau mărturie despre cum au reuşit să dobândească prunc prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria şi a Sfântului Cuvios Simeon, Izvorâtorul de Mir

Reamintim și faptul că Strângem mărturii despre minunile săvârșite cu soții neroditori de către Sfântul Simeon de la Hilandar!

Slava de la Polieleul „Cuvânt Bun”, de Theodor Fokaefs, plagalul glasului al IV-lea. Melos de pr. Damaschin Neoskitiotul împreună cu sinodia şi psalții de la Burazeri

Slavă la Polieleu ce se cântă la praznicele Maicii Domnului după „Cuvânt bun”, glas plagal IV, de Theodor Fokaeos. Cântă părintele Damaschin de la Chilia Sfinții Doctori fără-de-arginți, Nea Skiti cu sinodia împreună cu psalții de la Burazeri, la privegherea de la Mănăstirea Hilandar, în cinstea icoanei Preasfintei Născătoare-de-Dumnezeu ce se numește Triherousa (25 iulie, 2019). După tradiție, această Slavă se cântă în fața icoanei făcătoare de minuni.

Vezi și Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului “Tricherusa” de la Hilandar

Viaţa Sfântului Sava (Rastko) Nemanja, arhiepiscopul Serbiei şi ctitorul mănăstirii Hilandar (14 / 27 ianuarie)

Viaţa Sfântului Sava, arhiepiscopul Serbiei şi ctitorul mănăstirii Hilandar – 14 / 27 ianuarie

Sfântul Sava s-a născut în anul 1169 după Hristos, şi a fost fiul lui Ştefan Nemania, Marele Jupan al Sârbilor. Încă de tânăr, Sava a dorit fierbinte viaţa duhovnicească şi pentru ea a scăpat la Sfântul Munte Athos; acolo a fost tuns monah şi a trăit într-o nevoinţă zeloasă.

Ştefan Nemania a urmat exemplul fiului său şi a venit şi el în Sfântul Munte, unde s-a călugărit şi a murit sub numele de Simeon, monahul. Sfântul Sava a obţinut autocefalia Bisericii Sârbe de la patriarh şi împărat [al Bizanţului] şi a devenit întâiul Arhiepiscop al Sârbilor. Împreună cu tatăl său a zidit Mânăstirea Hilandar şi mai apoi multe alte mânăstiri, biserici şi şcoli în toate pământurile sârbeşti. De două ori a mers în pelerinaj la Locurile Sfinte. El i-a împăcat pe doi dintre fraţii lui după trup care se înstrăinaseră din cauza luptei pentru putere. A instaurat pacea între sârbi şi vecinii lor. Întemeind Biserica Sârbă, el a întemeiat prin aceasta cultura şi statul sârb. El a adus un duh de pace între toate popoarele din Balcani şi a lucrat în folosul tuturor, pentru aceasta a fost iubit şi respectat în toate aceste popoare.

Poporului sârb el i-a dăruit un suflet creştinesc, care nu a pierit, în pofida prăbuşirii statului sârb. Sava a murit în oraşul Târnovo din Bulgaria, în timpul domniei împăratului Asan, îmbolnăvindu-se după Slujba Sfintei Liturghii din Ziua Botezului Domnului, a anului 1236. Regele Vladislav a mutat cinstitul său trup la Mânăstirea Mileşevo. De acolo Sinan Paşa l-a adus la Belgrad şi l-a ars în 27 aprilie 1595.

Sursa: Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, vol. I ianuarie-iunie, traducere Mihaela Grosu, Editura Egumeniţa, 2005, p. 61

Foto: Icoana Sfântului Sava / Toiagul Sfântului Sava / Mănăstirea sârbească athonită Hilandar, ctitoria Sfinților Simeon (Ștefan) și Sava (Rastko) Nemanja. 

O versiune a Vieții Sfântului Sava, mult mai detaliată, poate fi citită în lucrarea „Vieţile celor care au zidit mănăstirile athonite” (editura Doxologia, 2000), iar online la >> LINKUL <<.

Vezi și aceste articole:

Acatistul Sfinților Simion și Sava, slava Serbiei, ctitorii Mănăstirii Hilandar

Bobițele de struguri de la Mănăstirea Hilandar ajută soții neroditori să dobândească prunci

Cuviosul Simeon (Ștefan) Nemania, Izvorâtorul de mir, ctitorul Mănăstirii Hilandar

Strângem mărturii despre minunile săvârșite cu soții neroditori de către Sfântul Simeon de la Hilandar!

Rugăm pe soții până mai ieri neroditori care, prin ținerea canonului și consumarea cu credință a boabelor de struguri din via crescută pe mormântul Sfântului Simeon de la Hilandar, au dobândit darul de a avea prunci, să ne scrie mărturia lor!

Sfântul Simeon (Ștefan) Nemanja, fost voievod al Serbiei la începutul veacului al 13-lea, părăsindu-și țara și sceptrul, veni în Sfântul Munte și se sălășlui în Sfânta Mănăstire Hilandar, unde își va sfârși viața ca monah. După dezvelirea moaștelor sale din mormânt a început să curgă mir, lucru pentru care a și fost numit Izvorâtorul de Mir. De asemenea, după ducerea sfintelor moaște în Serbia, a crescut prin minune, fără de sămânță o viță de vie chiar deasupra mormântului sfântului, ca binecuvântare a acestuia pentru mănăstire. Acestă viță de vie rodește până în ziua de astăzi, iar strugurii săi au harul făcător de minuni al tămăduirii nenașterii de prunci la soții care aleargă cu credință către ajutorul Sfântului Simeon. Multe nașteri minunate s-au înregistrat prin folosirea acestor bobițe de struguri de către soții neroditori.

De-a lungul timpului am postat mai multe mărturii despre grabnicul ajutor dat de Sfântul Simeon de la Hilandar soților ce nu puteau avea prunci:

• Bobițele de struguri de la Mănăstirea Hilandar ajută soții neroditori să dobândească prunci
• Copilul meu e de două ori minune”. Cum ne-a ajutat Sfântul Simeon de la Hilandar să dobândim pe Simona Maria
• „Simeon, minunea Sfântului”. Noi, Irina şi Florin, dăm mărturie pentru aceia care nu cred în minunile sfinţilor
• Adriana şi Adrian dau mărturie despre cum au reuşit să dobândească prunc prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria şi a Sfântului Cuvios Simeon, Izvorâtorul de Mir

Încă alte câteva le-am adunat și păstrat.

UP-DATE (2020): Nădăjduim ca în prima parte a anului 2020 să definitivăm și să trimitem la tipar mult amânatul volum cu mărturii ale celor ce au primit ajutorul minunat al Sfântului Simeon de la Hilandar.

De aceea îi rugăm pe cei care au primit dar de prunci prin mijlocirea sa, să ne trimită o mărturie scrisă pe adresa sfantulmunteathos@yahoo.com pentru a o include în carte. Dacă printre cei ce vor citi anunțul nostru sunt persoane care cunosc la rândul lor persoane ajutate de Sfântul Simeon, rog să le facă cunoscut acestora demersul nostru.

În această lume aflată în derivă, în care se tăgăduiește ajutorul lui Dumnezeu și lucrarea minunată a sfinților, sunt necesare astfel de mărturii spre slava lui Dumnezeu cel minunat întru Sfinții Lui!

Laurențiu Dumitru

Mănăstirea Hilandar de pe Muntele Athos, documentar sârbesc din 1975

Mănăstirea Hilandar de pe Muntele Athos, documentar sârbesc din 1975

Smerenia Bătrânului Dimitrie de la Hilandar

„Nu mai am nici dinți, iar ei acolo la trapeză sunt tineri, mănâncă repede și nu am timp. Am cerut blagoslovenie să mănânc separat, în tihnă”

Părintele sârb Dimitrie de la Hilandar, 1982
Via fb Јулијан Вулетић

 

Cap. XLII: Despre ascultare [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

În aceeaşi noapte în care a fost tuns monah, dreptul Acachie din Kafsokalivia a visat că ţinea o lumânare a cărei lumini era aşa de strălucitoare, încât lumina întreaga zonă. Acest sfânt a trudit mai ales la acel fel de smerenie care e născută din ascultarea deplină. El, cu bucurie şi râvnă îi asculta pe toţi, atât pe egumen, cât şi pe fraţi, împlinind sarcinile grele şi uşoare care-i erau încredinţate.

Pustnicul Damaschin mi-a spus că în Sfântul Schit din Kafsokalivia trăia părintele Grigorie (Karatos), în Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului». El avea sub ascultare un monah, care a căzut grav bolnav şi era pe moarte.
– Părinte, a spus el chiar înainte de a muri, unii m-au întrebat de ce nu mi-am împlinit ascultarea aşa cum mi-a fost încredinţată.
– Spune-le, fiul meu, că în locul tău eu voi fi răspunzător pentru împlinirea ei, i-a spus părintele.
Atunci monahul a zâmbit şi şi-a dat duhul.

Un pustnic mai în vârstă spunea:
– Dintre virtuţile unui monah prima este ascultarea. Cea din mijloc e ascultarea şi ultima e tot ascultarea şi «Doamne, miluieşte…».
Şi iarăşi a spus:
– Ţi-ai găsit un părinte? Ai găsit raiul. Ascultarea e calea cea mai inteligentă şi mai scurtă de a-L găsi pe Dumnezeu. De la început, încearcă să găseşti în ea un gust dulce. Apoi continuă cu curaj şi pe cale vei aduna în sacul tău binecuvântările lui Dumnezeu.

Când părintele doctor Spiridon Kambanos, călugăr la Marea Lavră, l-a primit ca începător pe părintele doctor Pavel Pavlidis, i-a spus:
– Ia o bucată de hârtie, un stilou şi scrie: Viaţa călugărească este «Să fie binecuvântat» şi «Binecuvintează».

Părintele Damaschin din pustia Sfântului Vasile mi-a povestit despre binecuvântatul părinte Gherasim, care a trăit trei ani pe vârful muntelui Carmel, într-un paraclis al Profetului Ilie, mai sus de pustia Sfântului Vasile şi lângă Kerasia. Cu el avea un împreună nevoitor, părintele Calinic şi ucenicul său Isaac. La început, Isaac era neascultător şi certăreţ. Într-o zi, părintele l-a chemat şi i-a spus:
– Fiule, du-te şi caută alt loc. Până acum nu ai făcut nimic altceva decât te-ai certat.
Isaac s-a pocăit şi a început să suspine cu remuşcare. A plecat într-un loc pustiu şi a plâns toată ziua. De atunci înainte s-a schimbat complet. A devenit un ucenic evlavios. Se spune de asemenea că, după adormirea sa, trupul lui a răspândit mireasmă.
«Binecuvântată obşte, binecuvântată obşte!», acestea erau cuvintele pe care le spunea totdeauna monahul Iacob, Luminătorul de la Dionisiu, dar mai ales când s-a apropiat de moartea sa. El era mândria Athosului; un atlet al rugăciunii, un luptător pentru sfânta ascultare şi un exemplu de urmat în viaţa de obşte. El era absolvent al Institutului Politehnic din Atena, dar s-a remarcat şi a primit daruri în şcoala virtuţii, care se numeşte obşte.

Egumenul mănăstirii bulgare Zografu a fost un om sfânt. El avea o înfăţişare îngerească. 40 de ani părintele său nu l-a chemat niciodată pe nume. I-a luat 20 de ani ca să scrie o carte, şi când i-a prezentat-o părintelui său, acela l-a încercat în continuare, spunându-i cu un ton aspru al vocii: «E tocmai bună de ars». Părintele i-a luat-o, dar nu a ars-o, pentru că după moartea lui a fost găsită printre lucrurile sale.

Printre scrierile vrednicului de pomenire părinte Gavriil Dionisiatul a fost găsită următoarea:
«În anul 1810, când era egumen al Mănăstirii Dionisiu evlaviosul ieromonah Chiril, un frate pe nume Evdochim, care dorea să fie martir pentru Hristos, insista la părintele său să-i permită a merge la Constantinopol, ca să moară acolo ca mucenic. Egumenul, cunoscând caracterul neserios al călugărului, nu i-a dat binecuvântarea sa.
Evdochim a găsit pe un alt frate din mănăstire, numit Bonifatie, care avea aceleaşi păreri ca şi el şi au plecat împreună la Constantinopol, unde Îl predicau în public pe Hristos şi-l numeau pe Mahomed profet mincinos. Pentru aceasta, au fost aduşi în faţa judecătorului şi torturaţi, aşa cum făceau turcii de obicei. Nefiind în stare să îndure torturile, s-au lepădat de credinţa în Hristos şi amândoi au devenit musulmani, ca să-şi salveze viaţa aceasta trecătoare.
Câţiva ani mai târziu, Evdochim şi-a revenit în simţiri şi s-a întors la mănăstirea sa, unde a fost primit şi i s-a dat un canon pe care l-a împlinit cu pocăinţă. Apoi, după un timp, crezându-se destul de curajos, a dorit din nou să-şi verse sângele, ca să-şi spele păcatul lepădării. El l-a implorat pe egumenul Ştefan să-i dea voie să meargă direct la Constantinopol, ca să nimicească lepădarea sa prin mărturisirea lui Hristos şi moartea pentru El.
Egumenul l-a mustrat foarte aspru, spunându-i că ar trebui să rămână în rugăciune şi pocăinţă, şi ar fi deajuns ca să primească iertarea de la Dumnezeu. Evdochim a continuat să insiste, iar în cele din urmă egumenul a decis să trimită un frate tânăr, numit Iosif, ca să-l însoţească pe Evdochim la Constantinopol. Iosif era pictor şi foarte drept; el avea mintea unei persoane mai în vârstă.
– Te rog, însoţeşte-l pe frate, din dragoste, la Constantinopol, sprijinindu-l ca martor la martiriul său, pe care-l doreşte atât de mult.
Ca un bun călugăr în ascultare, binecuvântatul Iosif i-a făcut o plecăciune egumenului şi i-a spus:
– Binecuvintează, părinte, şi fie ca harul lui Dumnezeu să-mi dea putere mie, celui nevrednic.
De îndată ce au sosit în oraş, Evdochim s-a prezentat la curte, spunând tuturor că a greşit când a renunţat la credinţa sa şi a criticat religia islamică, proclamând credinţa în Hristos ca singura adevărată. Din acest motiv, judecătorul i-a poruncit să ţină în mâini cărbuni aprinşi, pentru a testa adevărul declaraţiei sale.
Nefericitul Evdochim şi-a pierdut din nou curajul şi a refuzat să facă aceasta şi, sub ameninţările judecătorului că va fi spânzurat dacă insistă asupra declaraţiei sale, s-a lepădat de credinţă din nou şi l-a acuzat pe Iosif, care era în auditoriu, că l-a silit să facă declaraţia aceasta. Apoi, judecătorul s-a întors către Iosif şi i-a spus că dacă refuză să se lepede de credinţa sa şi să devină musulman, va fi ucis, pentru că a încercat să schimbe credinţa unui musulman.
La acestea, vrednicul de pomenire a răspuns că Evdochim însuşi a dorit să devină martir pentru Hristos şi că el l-a însoţit numai din dragoste frăţească. Dar să se lepede de Hristos, singurul Dumnezeu adevărat, şi să devină musulman, nu va face niciodată, chiar de-ar fi să moară de o sută de ori.
După aceasta, Evdochim a fost eliberat şi lăudat de turci, iar Iosif a fost închis. Peste câteva zile a fost condus din nou în faţa judecătorului, unde a repetat din nou mărturisirea lui Hristos. I s-a spus atunci că, dacă continuă să insiste asupra părerilor sale, va fi torturat şi decapitat, iar dacă se va răzgândi, va fi răsplătit cu multe onoruri şi bogăţie. La aceste ameninţări, binecuvântatul Iosif nu a fost tulburat deloc, ci a declarat hotărât credinţa în Hristos. În închisoare a îndurat cu mare putere torturi, iar în cele din urmă a fost decapitat, primind de la Hristos cununa slavei de martir.
Iar vrednicul de milă, Evdochim, rămânând un scurt timp în acea falsă poziţie şi neputând să îndure mustrările conştiinţei sale, pentru comportamentul şi trădarea fratelui său, s-a întors la mănăstire, rugându-se ca ei să aibă milă de mântuirea lui.
După ce au auzit povestea acestei întâmplări, egumenul şi fraţii nu i-au dat voie să intre în mănăstire, dar din milă i-au impus un canon pentru restul vieţii, ca să stea la mică distanţă de mănăstire, lângă un izvor, într-o chilie mică, unde să-şi plângă marile sale păcate, iar înaintea morţii sale i se va permite să primească Sfintele Taine.
Sub acest canon a trăit sărmanul de el aproape 30 de ani, postind, lucrând şi plângându-şi cumplita cădere. Părinţii cei mai bătrâni, ce au supravieţuit veacului acesta, îşi amintesc că venea până la drumul ce duce spre mare, pentru a lua pâine şi mâncare de post. Despre marile sale nevoinţe mărturisesc prispele ce s-au păstrat până astăzi, lucrate numai de mâinile sale, în acea văgăună prăpăstioasă şi stâncoasă, precum şi cei câţiva măslini şi alţi copaci sădiţi de el, ce poartă denumirea de «Evdokimos» sau «La Evdokimos».
La ostenelile trupeşti mai adăuga şi lacrimile nesecate, după cum au constatat duhovnicii mănăstirii care l-au vizitat.
Iar Preabunul Dumnezeu, nevoind moartea păcătosului şi văzându-i întoarcerea prin pocăinţă adevărată, a primit şi a iertat făptura Sa, înştiinţându-l pe acesta printr-o vedenie şi îndemnându-l să se ducă la mănăstire, să ceară să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să fie pregătit pentru cea din urmă clipă din viaţa sa.
El a venit la biserică prin întuneric, a bătut la poartă şi a întrebat de egumenul Evloghie. I-a spus despre vedenie şi cu lacrimi a cerut iertare şi să primească Sfintele Taine. După ce s-a împărtăşit, a refuzat să intre în mănăstire, chiar dacă egumenul i-a dat binecuvântare să facă lucrul acesta. În schimb, s-a întors spre răsărit, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi acolo, lângă intrarea în mănăstire, înainte de zorii zilei şi-a dat duhul, rămânând un exemplu pentru noi toţi, că putem evita blestemata mândrie a neascultării, care a pricinuit căderea omului încă de la început.
Din cauza neascultării au căzut din cer în iad şi unii dintre îngerii netrupeşti. Dimpotrivă, smerenia şi ascultarea l-au făcut pe binecuvântatul monah Iosif să se alăture cetei sfinţilor din cer.
Neascultarea e un mare păcat, dar pocăinţa e admirabilă. Treizeci de ani, Evdochim şi-a petrecut viaţa la o mică distanţă de mănăstire, de unde putea asculta clopotele şi cântările de seară, privind biserica luminată la ceasuri şi privegheri, ştiind că fraţii săi mergeau la slujbe şi primeau Sfânta Împărtăşanie în timpul Liturghiilor. Ca un alt Adam, izgonit din rai şi singur pe marginea prăpăstiei, el avea numai păcatele ca însoţitori.
Fie ca Dumnezeu să o cruţe pe creatura Sa şi să-i dea pace. «Am păcătuit înaintea Ta, Părinte, şi nădăjduim să aflăm mântuire prin mila Ta».

Părintele Efrem din Katunakia, care avea multă învăţătură şi experienţă despre teologie, adesea dădea sfaturi despre iubitul subiect al binecunoscutei ascultări:
„Numai diavolul ştie totul despre importanţa unui stareţ şi despre puterile ce-i sunt date lui. Dacă părintele tău îţi spune să mergi pe lună, du-te. Nu contează cum e părintele. Nu trebuie să aibă importanţă pentru noi. Singurul lucru important e ascultarea. Ai ascultat? Dacă da, vei merge în Rai.
Poţi să primeşti Sfânta Împărtăşanie de zece ori pe zi, sau să te rogi cu rugăciunea minţii sau să mergi la priveghere şi să posteşti tot timpul. Nu e destul. Trebuie să fii ascultător. Te supui? Vei vedea Raiul. Nu te supui? Vei merge în iad. Nu e cale de mijloc. Adam nu s-a supus şi a fost scos afară din rai. Nu e nimic altceva între acestea. Aceasta e singura cale. Proorocul Ilie Îl avea pe Dumnezeu. Elisei îl avea pe proorocul Ilie ca îndrumător. Proorocul Ilie, înainte de a pleca din această viaţă, l-a avut pe Ghezi sub ascultare. El, care a fost ascultător, a fost de folos în vindecarea lui Neeman de lepră. Şi astfel se exprimau şi călugării, cu puţine cuvinte: «Ascultarea înseamnă viaţă, neascultarea înseamnă moarte». Prin ascultare câştigi tot. Nu încercăm să spunem că toate celelalte nu contează. Te pot folosi, dar într-un mod secundar.
Singura fiinţă pe care am iubit-o vreodată şi de care îmi era frică era părintele Iosif. Câteodată, părintele spunea ceva ce în aparenţă părea greşit. Dar trebuie să împlineşti ascultarea. Ascultare deplină. Lângă părintele am trăit roadele unei ascultări depline. Când îi eram ascultător, nu-mi era frică nici de Dumnezeu. Şi ce spunea părintele? «Eşti iertat. Să fii binecuvântat».
Erau doi bătrâni care trăiau lângă noi şi aveau un ajutor. El fusese căsătorit, dar fiindcă era posedat de demoni, soţia lui a divorţat de el, iar el a plecat la Sfântul Munte. A mers la cei doi bătrâni şi ei i-au spus: «Dacă ai grijă de noi, vei moşteni tot ce avem, micuţa noastră locuinţă şi bisericuţa din ea». «Accept», a răspuns el.
El era foarte ascultător; strângea sare din ocnele de sare şi o schimba pe cartofi, ceapă şi fasole. De asemenea, lucra lucruri de mână. Pleca pe întuneric şi venea pe întuneric. Îi judecam pe bătrâni, spunând: «Dacă se îmbolnăveşte tânărul de o asemenea muncă grea, cine va avea grijă de voi?». În ciuda tuturor, nu i s-a întâmplat nimic; el era ascultător şi continua să aibă grijă de bătrâni. Dar când cineva din Statele Unite i-a trimis o sută de dolari, a păstrat banii, fără să-i întrebe pe bătrâni. De atunci înainte a început să facă aşa cum dorea el. Chiar şi demonul din el a devenit tulburat. Când cineva îşi urmează propria voie e egal cu neascultarea. Asemenea lucruri s-au întâmplat de multe ori.
Binecuvântat e monahul din ascultare, care îl iubeşte pe părintele său, aşa cum îl iubeşte acela pe el. Dacă aceasta ar fi peste tot, toţi ar deveni sfinţi. E ca şi cu bătrânul care i-a spus ucenicului lui: «Cum mă vezi pe mine?». «Ca pe un înger», i-a răspuns el. «Va veni un timp când mă vei vedea ca pe un demon», a spus bătrânul.
Nu că bătrânul e un demon. De fapt, ispita vine şi-ţi aduce gânduri împotriva bătrânului; aşa cum mi s-a întâmplat şi mie odată, când n-am putut sluji Liturghia, deoarece am vorbit împotriva lui. Nu judeca pe nimeni, nici pe vecinul tău, nici pe altă persoană. Nu-ţi poţi imagina cât de repede harul lui Dumnezeu se depărtează de tine.

Părintele Ahile de la Sfânta Ana, simplu şi bun la inimă, printre alte multe lucruri ne-a spus şi despre o experienţă personală pe care o avusese. Înaintea morţii sale, propriul său tată, care a trăit până la o vârstă bogată şi înaintată, a venit să stea cu el şi să fie îngrijit. Cu un an înainte de a muri, tatăl său a fost tuns monah de fiul său. Când se apropia timpul plecării tatălui său, părintele Ahile a intrat în camera lui şi a observat că era supărat.
– Tată, de ce eşti aşa tulburat? a întrebat el.
– Fiindcă au venit diavolii, ameninţându-mă, spunând că-mi vor lua sufletul.
– Dacă vin din nou, i-a spus Ahile tatălui său, spune-le: «Ce vreţi de la mine? Sunt sub ascultarea unui părinte. Sunt numai un călugăr sub ascultare».
În ziua următoare, demonii au venit din nou la el. Aşa că el a spus: «Ce vreţi de la mine? Sunt sub ascultarea unui părinte». Demonii au dispărut imediat.

Un ascet ascultător în vârstă şi cu discernământ, care avusese grijă de trei părinţi bătrâni, spunea:
– Ascultarea îţi va aduce de toate. Ascultarea Îl câştigă pe Însuşi Dumnezeu.

Părinţii aghioriţi spun:
– Ascultarea este viaţă; neascultarea este moarte.

În Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului», ce aparţine de unul din schiturile Mănăstirii Xenofont, trăia cu mulţi ani în urmă un călugăr foarte simplu, bun şi amabil, pe nume Teofilact.
Când de sărbătoarea «Teofaniei» a auzit: «Azi apele sunt sfinţite», l-a întrebat pe părintele său, Grigorie:
– Părinte, cum se întâmplă? Sunt toate apele sfinţite? Chiar apele mării?
– Desigur, fiul meu. Harul nevăzut, atotcreator, acţionează asupra tuturor vieţuitoarelor şi a celor fără de viaţă, lucruri văzute şi nevăzute, şi sfinţeşte toată materia, cu scopul sfinţirii omului. Şi prin această apă sfinţită, toţi credincioşii Bisericii sunt sfinţiţi. Aşa că apele mării sunt sfinţite şi devin luminătoare. De fapt, dacă vrei să fii martor la aceasta, coboară-te până la mare şi vei afla apa proaspătă şi azi poţi să o bei.
Astfel i-a vorbit părintele evlaviosului călugăr, care, cu o ascultare fără murmur, a mers cu un vas de la schit până la mare. El a gustat apa şi a aflat-o într-adevăr foarte proaspătă; şi-a umplut vasul şi s-a întors la părintele său plin de bucurie.
Împreună cu părintele său au ţinut aceasta în taină timp de 35 de ani. În fiecare an, părintele Teofilact se cobora până la mare şi lua, ca binecuvântare, apă proaspătă, de băut. Şi aceasta a continuat trei ani după moartea părintelui său, până când a fost silit să descopere această minune celorlalţi părinţi din schit, prin propria sa simplitate şi ascultare. Ei au reacţionat cu îndoială, puţină credinţă şi gândire raţională şi apoi l-au convins pe el să meargă şi să le aducă nişte apă ca să bea. Părintele Teofilact a plecat bucuros. Când s-a întors cu vasul, era umplut, de această dată, numai cu apă sărată de mare.

Un pelerin l-a întrebat odată pe un pustnic:
– E posibil pentru un mirean să fie ascultător, de vreme ce nu e călugăr? Un călugăr îl are pe stareţul său. Dar un mirean?
El i-a răspuns:
– Să spunem că toţi avem acelaşi duhovnic. Acela e cel căruia ne supunem. Dacă lucrezi undeva şi ai un superior, un director sau un director adjunct, trebuie să te supui; nu e altă cale. Părintelui tău duhovnicesc te supui duhovniceşte. Să te supui supraveghetorului tău la muncă e obligatoriu. Nu poţi să faci altceva decât să te supui. Dacă eşti soldat în armată, te supui sergentului tău. Nu poţi refuza. Nu poţi să spui: «Nu, nu merg acolo». Te supui din necesitate. Când îl întrebi pe duhovnicul tău «Ce să fac?», şi el îţi spune «Fă aceasta, fiul meu», trebuie s-o faci. Fiecare persoană are un părinte duhovnic. Părinţii aveau un îndrumător şi un egumen. Tu îl ai pe părintele tău duhovnicesc. E acelaşi lucru. Trebuie să fii sfătuit de el şi să te supui. Iar duhovnicii nu sunt… oameni obişnuiţi. Duhovnicul nu este un om comun. Nu. Dacă a spus duhovnicul un lucru, asta înseamnă că l-a spus Dumnezeu Însuşi. Iar dacă te-a iertat duhovnicul, înseamnă că Dumnezeu te-a iertat.
Să luăm următorul exemplu. Să zicem că ai făcut ceva şi din această pricină duhovnicul îţi interzice să te împărtăşeşti o lună. Te-ai putea oare împărtăşi mai devreme de o lună? Sigur că nu, fiindcă eşti legat. Şi nu te împărtăşeşte nici alt preot, ştiind că eşti legat. Nici tu nu poţi încălca porunca duhovnicului tău, ducându-te să te împărtăşeşti înainte de trecerea lunii. Ci, abia după aceea te vei putea împărtăşi. Duhovnicul are putere mare. «…şi oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, iar oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer». Dacă ţi-a spus duhovnicul «Doamne, iartă-l!», înseamnă că Dumnezeu te-a iertat. Iar dacă nu te-a iertat duhovnicul, nici Dumnezeu nu te-a iertat, căci duhovnicul este reprezentantul Său.
În Schitul Sfânta Ana Mică trăia un părinte cu ucenicul său. Era una din sărbătorile Maicii Domnului. Ucenicul i-a spus:
– Părinte, ar trebui să merg să pescuiesc, pentru că e zi de sărbătoare şi ce-o să avem la cină?
– Fiul meu, i-a răspuns bătrânul, iată vecinii noştri sunt pescari. Dacă Maica Domnului vrea să avem peşte la cină, vecinii noştri ne vor aduce. De vreme ce nu ne-au adus, Maica Domnului nu doreşte să avem peşte.
– Dar, părinte, ar trebui să avem peşte.
– Nu, nu vreau, a spus părintele.
– Voi merge să pescuiesc, a spus ucenicul şi a plecat.
Imediat, părintele s-a gândit că ucenicul său poate avea o mare ispită şi să cadă în mare, din pricina neascultării. Aşa că a mers în camera lui şi a început să se roage cu şiragul de metanii, pentru ucenicul său. Între timp, monahul a ajuns la mare şi a aruncat undiţa. Imediat a simţit că s-a prins ceva de capătul ei. A tras cu putere şi deodată a ieşit din apă un trup negru, foarte negru, cu ochi sălbatici, gata să-l atace pe monah. Dar o putere nevăzută părea să-l ţină pe loc (bătrânul se ruga pentru ucenicul său).
Monahul a fugit îngrozit, cu satana urmărindu-l îndeaproape tot drumul, de pe ţărm până la Sfânta Ana, prin curte, până aproape de uşa chiliei sale. Când a deschis uşa să intre, diavolul i-a spus: «Monahule, ce pot să-ţi fac, de vreme ce părintele tău se roagă cu şiragul de metanii pentru tine? Altfel te-aş fi aruncat în mare şi te-aş fi înecat».
Iată ce poate face neascultarea!

Un monah mai în vârstă spunea:
– Ne lipseşte smerenia. De aceea suntem chinuiţi şi chinuim şi noi pe alţii. Suferim până devenim smeriţi.

De trei ori fericitul bătrân H. de la Sfânta Ana a făcut multă ascultare la duhovnicul său, care l-a ţinut timp de 18 ani paraclisier la Kyriakon! În acei ani, creştinii erau foarte evlavioşi şi avea de la 3 până la 4 Privegheri pe săptămână. Şi acest vrednic de pomenire, întotdeauna desculţ, îşi împlinea îndatoririle sale cu multă grijă. Din cauza muncii grele şi a faptului că trebuia să stea în picioare tot timpul, a plecat din această lume ca un martir, bucuros şi în pace.

Părintele Serafim din Dimitriada a fost un exemplu de monah ascultător pentru părintele său cipriot, Onufrie, de la Sfânta Ana.
Virtutea părintelui Serafim a ajuns înălţimile părintelui său duhovnicesc. Pentru orice i se cerea de ceilalţi părinţi ai schitului să facă, el răspundea întotdeauna «să fie binecuvântat». El avea o ascultare desăvârşită.
Odată, părintele Mina i-a spus:
– Frate, fă dragoste şi du-te la arsana să iei peşte, că avem mare nevoie.
Părintele Serafim s-a supus şi a plecat imediat spre mare. Pescarii însă, neavând peşte, fără ca el să-şi dea seama, i-au pus în desagă*, în loc de peşte, pietre din mare! El le-a cărat la chilie. L-a chemat pe părintele Mina să-i aducă un vas albastru să pună peştele, pentru că sacul lui era foarte greu.
L-a golit în vas şi cu mare uimire au văzut că erau pietricele. Atunci părintele Mina i-a spus:
– Vezi aceasta? Neascultarea ta a schimbat peştele în pietricele.
El l-a crezut şi a început să plângă, cerându-şi iertare.
Părintele Serafim era neînvăţat, dar cu răbdare a practicat caligrafia şi una din lucrările sale de caligrafie, o poezie, e păstrată până astăzi. A avut moartea unui om drept.
În Chilia Sfântului Ioan Botezătorul de la Schitul Sfânta Ana trăia părintele Grigorie, care niciodată nu a fost neascultător. Ca să-l ajute să sporească pe calea nepătimirii, părintele său îl mustra în faţa celorlalţi, în timp ce erau în biserica principală, spunându-i:
– Pleacă de aici.
Şi el, plin de bucurie, cădea la pământ în prezenţa tuturor, atât a părinţilor, cât şi a vizitatorilor şi spunea:
– Aceste picioare mă vor conduce spre Rai!
După plecarea din această lume trecătoare a părintelui său, el, care dorise atât de mult isihia, a mers la Chilia «Adormirii Maicii Domnului» de la Sfânta Ana Mică.
*Desaga (ντορβάς) este traistă formată din două părţi care se poartă pe umeri sau pe şa.

Părintele Azaria se plângea şi plângea de câte ori era neascultător. Când era întrebat despre tristeţea sa, el răspundea:
– Un călugăr din ascultare este sub binecuvântarea şi apărarea părintelui său. Chiar şi în absenţa lui, binecuvântările îl ocrotesc de multe rele. Un călugăr neascultător seamănă cu o barcă prea încărcată, care e lovită de valuri şi până la urmă e scufundată de ele.

Părintele Grigorie de la Sfânta Ana, care dorea isihia, a plecat la Schitul Sfânta Ana Mică, dându-i Chilia Sfântului Înaintemergător părintelui Averchie. Ultimul era originar din Bulgaria şi învăţase cu mare entuziasm să vorbească greaca.
Părintele Averchie a fost întocmai ca părintele său şi ca părintele Mina din Mavrovunio. Nici un cuvânt fără rost nu ieşea din gura sa. El câştiga bani vânzând lămâi şi portocale cultivate în grădina sa, şi astfel îşi cumpăra rezerva anuală de grâu. Întotdeauna îi lua înăuntru pe vizitatorii săi. De fiecare dată când un străin bătea la uşa lui, îi deschidea şi-i oferea 4 sau 5 smochine, pe o scândură de lemn, împreună cu nişte apă, într-o cană de lemn. Apoi imediat se apleca şi pleca, ca să nu piardă prin vorbă legătura cu Dumnezeu.
Când un lucru obştesc trebuia făcut în schit, el era primul care ţinea o funie în mâinile sale, ca să poată fi ascultător cu dragoste, iar ceilalţi părinţi ai bisericii îi spuneau:
– Părinte, eşti bătrân. În fiecare zi este Liturghie şi tu nu mănânci nimic altceva decât pâine şi apă. Ce se va întâmpla cu tine? Trebuie să te gândeşti şi la trupul tău, ca să poţi sluji până la sfârşitul vieţii!
Iar el, foarte serios şi cu lacrimi în ochi, răspundea:
– Părinţilor, acum trebuie să stau treaz în ascultare, că sunt bătrân, ca să nu fiu prins în neascultare în clipa morţii, şi astfel să-mi pierd sufletul!
Rareori mergea la Karyes şi-i sfătuia pe toţi să nu se depărteze deseori de schit.
– Nu e bine pentru călugăr să plece des din schit, pentru că există pericolul pierderii cursului practic al virtuţii, care ridică monahul la înălţimile unei lupte interioare ce-l face nepătimitor.
Mulţi se spovedeau la el, pentru că ştiau că ascultarea lui era ireproşabilă, că niciodată nu-şi avea voia proprie şi că sfatul lui era liber de orice gânduri rele. El slujea Liturghia desculţ, vara şi iarna, fiind ca părintele Ilarion Isihastul, care trăia mai sus de Dionisiu în săraca aşezare a Înaintemergătorului.

Cu mulţi ani în urmă, în una din mănăstirile atonite nu era nici un sicriu, aşa că unul dintre părinţi, care era tâmplar, a făcut unul ca să fie folosit de toţi părinţii, în care puteau fi căraţi până la cimitir când mureau. De îndată ce a fost terminat, a fost dus în biserica principală. Toţi au auzit de el şi au venit să-l vadă. Apoi, «dikaiosul» a spus:
– Mă întreb cine va fi primul care va fi cărat în el de la biserică la cimitir?
Toţi şi-au pierdut curajul, cu excepţia unui tânăr care i-a spus părintelui său:
– Părinte, am binecuvântarea să merg eu primul?
Şi părintele i-a spus:
– Da! ştiind că tânărul ajunsese la înălţimi de virtute.
Părinţii au crezut că tânărul glumise. Dar el a început cu lacrimi de pocăinţă să se pregătească pentru moarte. Părintele său a cunoscut aceasta. Exact cu 40 de zile mai târziu clopotele au bătut. Când au auzit toţi de la schit se întrebau unul pe altul cine plecase, şi când au aflat, au spus:
– O, ce hoţ! Ascultându-şi părintele, care i-a dat binecuvântare să plece primul, a părăsit această viaţă trecătoare pentru cea veşnică. Astfel a furat raiul prin ascultare!
Şi ei, plini de bucurie, l-au urmat până la mormânt, minunându-se că până astăzi ascultării depline nu îi este frică de moarte, dar dăruieşte celor ce o au, trecere fără frică de la pământ la cer! Şi toţi l-au binecuvântat pe tânărul monah şi pe părinţii săi, care au devenit exemple strălucitoare de urmat pentru toţi monahii.

În 1922, unul din părinţii de la Sfânta Ana l-a adus pe tatăl său natural, Ioan, la schit. După un timp, bătrânul a fost tuns monah şi i s-a dat numele Ioachim. Fiul său, călugărul Antonie, i-a spus lui:
– De vreme ce nu poţi să citeşti, poţi să-ţi foloseşti degetele ca să spui Rugăciunea lui Iisus.
Arătând spre mâna tatălui său, a adăugat:
– De vreme ce păcătuim cu aceste mâini, trebuie să ne folosim degetele, să spunem această mică rugăciune, ca să ne mântuim.
Părintele Ioachim s-a supus desăvârşit şi se ruga după cum a fost învăţat. Lui i-au fost dăruite lacrimi neîncetate cu rugăciunea sa şi a devenit atât de smerit, încât de fiecare dată când vedea călugări tineri le săruta picioarele!
Părinţii schitului au vrut să încerce dacă lacrimile sale erau cu adevărat din umilinţă sau dacă avea o voinţă proprie, aşa că într-o zi i-au spus:
– Părinte Ioachim, când treci pe lângă cimitir, ar trebui să spui: «Părinţilor, binecuvântaţi». Şi bătrânul Ioachim, un adevărat fiu al ascultării, când trecea pe lângă cimitir, se oprea la intrare şi spunea: «Părinţilor, binecuvântaţi».
Chiar atunci, oasele celor răposaţi au scârţâit şi el a auzit o voce, spunând: «Domnul, bătrâne Ioachim». Şi părinţii care erau cu el au spus:
– Vai de noi, care am venit aici de tineri, dar nu ne-au fost dăruite încă asemenea daruri!

Părintele Nicanor, duhovnicul mănăstirii sârbeşti Hilandar, ne spunea despre părintele Miron că de 56 de ani nu a părăsit niciodată împrejmuirea mănăstirii. Când părintele său l-a făcut călugăr, i-a dat o cruce din lemn şi i-a spus:
– De acum înainte această cruce e tot ce ai. Vei fi înmormântat cu ea. Ai grijă să nu o pierzi.
20 de ani mai târziu, părintele Miron a căzut grav bolnav. Călugărul ce-l îngrijea la infirmerie se întreba de ce el refuza cu putere să-şi deschidă cămaşa, pentru ca pieptul lui să fie frecţionat cu alcool. După ce i s-a cerut de multe ori, în final a renunţat şi a permis tratamentul. Când i-a deschis cămaşa, infirmierul a văzut mirat cum crucea de lemn fusese cusută de pielea părintelui Miron şi că era întipărită în carnea lui. Imediat, el a plecat şi i-a spus părintelui său duhovnicesc, iar acesta i-a răspuns: «Hai să mergem şi să vedem dacă nu e o înşelare duhovnicească. Ia un brici şi taie cu atenţie carnea, ca să scoţi crucea».
Infirmierul i-a comunicat părintelui Miron porunca părintelui duhovnicesc, iar acesta s-a supus bucuros, oferind imediat trupul său, fără nici o şovăială. Din cauza ascultării, părintele infirmier nu l-a tăiat, pentru că el era sigur acum că părintele Miron şi-a luat această nevoinţă cu un duh de smerenie, din dragoste curată pentru Hristos.

– Când ai devenit călugăr, şi ce te-a făcut să iei această hotărâre?
– Eu, fiul meu, am dorit să fiu călugăr de când eram foarte tânăr, dar părinţii mei nu m-au lăsat, ci m-au căsătorit. Am avut doi copii şi în 1955, la vârsta de 66 de ani, am venit ca să fiu călugăr, întâi la Mănăstirea Grigoriu, ne-a spus un călugăr dionisiatan.
– Şi ai avut curaj să-ţi părăseşti familia?
– O, fiul meu! Am fost ars de dorinţă dumnezeiască, de dragostea mea pentru Hristos, pentru viaţa de mănăstire. Aşa că mi-am părăsit soţia, copiii, tot ce aveam, nurorile, nepoţii, şi am venit să-i ofer lui Dumnezeu bătrâneţea mea, de vreme ce nu mi s-a permis aceasta în tinereţe.
– Ai stat în Mănăstirea Grigoriu mult timp?
– Am stat acolo 8 luni. Apoi, pentru un motiv anume, am plecat şi am venit la Dionisiu. Dar Visarion, egumenul de la Grigoriu, era un egumen bun. El m-a învăţat cum să-mi împlinesc regula de ascultare. Trei şiraguri de metanii pentru Iisus, unul pentru Maica Domnului şi iarăşi la fel, până am împlinit 12 în total. Acum fac unul şi pentru Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Nifon şi, după aceea, cât de multe vreau. Mi-a dat, de asemenea, un meşteşug de ascultare, de vreme ce eram bun la construcţii. Mi-a plăcut ascultarea. De fiecare dată când mi se cerea să merg, spuneam «binecuvintează». Când am venit prima dată aici, mi-au spus numai două lucruri: «Să fii binecuvântat» şi «Binecuvintează». Eram foarte fericit să fac bine pentru ceilalţi.
– Cum altfel, noi, călugării din chinovii, am putea progresa în virtute?
– Ei bine, încă nu ştii? N-ai învăţat? Ascultă! Ascultare şi dragoste. Ascultarea îţi dă pace, bucurie şi dorinţă pentru Hristos. Iar milostenia e de asemeni un lucru mare. Prin aceste lucruri intri în rai. Dumnezeu îţi iartă toate păcatele. Înţelegi? Mândria e un lucru rău. Cât de mult nu-i place lui Dumnezeu! Nu ca fariseul: «Eu dau şi dau». În final, cel ce-şi bătea pieptul a câştigat răsplată.
– Părinte, ce să fac ca să mă mântuiesc? l-a întrebat un pelerin mirean.
– Ascultă-ţi părintele duhovnic şi fii smerit. O persoană suferă adesea din cauza sa, a adăugat, referindu-se la mândrie.

Un ascet spunea:
– Nu e o idee bună să-ţi schimbi îndrumătorul duhovnicesc. Gândeşte-te la o clădire în construcţie, când sunt schimbări permanente de ingineri şi constructori. Rezultatele nu vor fi bune. Îndrumătorul duhovnicesc, ca un înţelept, trebuie să fie liber să ia hotărâri, nu să urmeze linia celorlalţi.
De asemenea a mai spus:
– Nu voi da niciodată o prescripţie de la distanţă. Nu se poate vindeca de (la) departe.

Un părinte a spus:
– Vrei să fii monah bun în ascultare şi, ca rezultat a 10 până la 15 ani de asemenea ascultare, să devii ascultător cu discernământ? Respectă ce spune Sfântul Ioan Scărarul. El povesteşte despre un bătrân care a mers la un începător şi, de asemenea, la unul care fusese monah de 15 ani. El i-a spus primului: «Cântă». «Binecuvintează. Voi cânta». Şi el a cântat. Atunci i-a spus celuilalt călugăr să cânte. Ultimul, care era monah de mulţi ani, a spus: «Binecuvintează. Eu nu vreau să cânt».
Amândoi au făcut bine. Refuzul celui de-al doilea monah de a cânta nu a fost o neascultare. Dar era o neascultare pentru primul dacă refuza, pentru că el era încă începător. Nu există altă cale, trebuie să treci prin ascultarea fără cârteală. Nu e nimic altceva decât «Binecuvintează». După 15 ani, ascultarea fără cârteală te conduce spre ascultarea cu discernământ.
Să nu crezi că un părinte duhovnicesc nu-i iubeşte pe fiii săi. Ar fi minunat dacă fiii l-ar iubi pe părinte, aşa cum îi iubeşte el pe ei.

Cineva, care s-a luptat pentru duhovnicie şi virtute, a spus:
– Un monah, de dragul ascultării, trebuie să moară de multe ori într-o zi.

Odată, un părinte, ca să-l elibereze pe ucenicul său care era legat de lucruri materiale, i-a poruncit să-şi distrugă ceasul din aur de tencuială. Acel monah îşi iubea ceasul ca pe un idol. Era un dar de la tatăl său. După o mare luptă interioară, a triumfat asupra ego-ului sinelui şi a dragostei iraţionale pentru idol şi s-a supus. Astfel a devenit fericit şi liber.

Un călugăr evlavios dintr-un schit se ruga Maicii Domnului să rămână ucenic pentru tot restul vieţii sale pământeşti. Îi era frică de autoritatea ce o presupune un îndrumător duhovnicesc. El spunea: «Sunt un păcătos».
Puţini au fost atât de buni şi darnici ca el, harnici şi neobosiţi în ascultare, muncitori pentru îndatoririle obşteşti. Deşi era slab la trup, munca lui era egală cu a altor zece. Se supunea părintelui său, ca şi cum era un sfânt.

Părintele Iosif, Locuitorul din peşteră, spunea:
– Dacă un monah nu înţelege bine de la început sensul ascultării şi al rugăciunii neîncetate, plângi pentru el. Pentru că, dacă nu înţelege aceasta, este ca şi cum s-ar fi născut orb şi ar fi rămas orb. Venirea la Sfântul Munte nu valorează nici cât biletele pe care le-a plătit să ajungă aici. Un călugăr neascultător devine fiul diavolului. Cel ce-şi amestecă voia sa cu a părintelui său e ca un om ce face adulter. Din această cauză suferă ispite.

Sfântul Siluan spunea:
Odată, în 1932, un călugăr de la Sfântul Pantelimon, din Vechiul Russikon, m-a vizitat. L-am întrebat:
– Ce mai faci?
Iar el, cu o faţă veselă, mi-a răspuns:
– Simt o mare bucurie.
– Şi de ce eşti aşa de bucuros?
– Toţi fraţii mă iubesc.
– Dar de ce?
– Pentru că-i ascult pe toţi. Când mă trimit undeva, eu spun «Binecuvintează».

Era un călugăr care-şi putea împlini ascultarea şi în acelaşi timp să spună rugăciunea lui Iisus şi să verse lacrimi pentru întreaga lume. Egumenul i-a spus că i s-a dăruit această binecuvântare pentru ascultarea lui.

Un ascet spunea:
– Ascultarea nu trebuie făcută cu supărare şi cu forţa. Nici un stareţ şi nici o stareţă nu e un Diocleţian, care spune tot timpul numai «Nu». Trebuie să le fim recunoscători, pentru că ne ocrotesc pe noi. N-ar trebui să fie reacţii negative împotriva lor, nici neascultare.

Un ascet în vârstă a fost întrebat:
– Este nădejde ca să se vindece o boală mai veche a sufletului?
– Este, atunci când faci ascultare şi începi cu privegherea. Într-o săptămână, ţi-ai redobândit sănătatea. «Ascultarea îl mântuieşte pe cel ce face ascultare, iar toate celelalte cad pe capul egumenului.

Monahul român Enoh îl sfătuia pe un monah începător:
– Supune-te părintelui tău şi fii smerit. Omul suferă din cauza gândurilor sale.
Se referea la aroganţă, care vine din încrederea prea mare în propriile gânduri şi în raţionalism.
Un experimentat truditor al duhului şi virtuţii l-a sfătuit pe un tânăr monah în felul următor:
– Un călugăr ascultător îşi curăţă inima cu lacrimi. El poate ajunge la o stare când are lacrimi de bucurie şi de fericire şi sufletul său tânjeşte după isihie. Îndrumătorul său duhovnicesc ştie că este eliberat de «De ce?» şi «De ce în felul acesta şi nu altfel?». El îi vede setea pentru toate acestea şi se roagă Atotmilostivului Dumnezeu să-i lumineze mintea, să-i dea putere sufletului şi minţii, tot ce este folositor unui monah.

Binecunoscutul părinte duhovnicesc Grigorie plângea de fiecare dată când se gândea la unul din ucenicii săi, părintele Cosma.
– Plâng de bucurie, fiindcă niciodată nu m-a dezamăgit, spunea el.

Am luat următoarele rânduri din jurnalul meu, cu data de 10 octombrie 1968:
„Am părăsit grupul de călugări de la Schitul Sfânta Ana la apus şi am plecat prin pustie spre Katunakia. Trebuia să-mi completez informaţiile despre viaţa părintelui Calinic Isihastul, pentru cartea «Figuri Aghiorite Contemporane». Deşi sălbatică, pustia e dulce. Aceasta e datorită liniştii şi tăcerii ce predomină acolo. Stâncile şi râpele au fost acoperite cu câţiva copaci şi de asemenea erau acolo tufişuri, flori sălbatice şi păsări de tot felul. Te întrebi de unde vine acel cântec al păsărilor, aceşti copii mângâietori ai pustiului, care seamănă cu monahii ce trăiesc ca şi cum ar fi cetăţeni ai cerului.
Am mers la părintele isihast, ieromonahul Efrem, pe care l-am cunoscut de mulţi ani. Când m-a văzut pe geamul atelierului său, m-a întâmpinat cu o faţă luminoasă, familiară şi cu multă dragoste, care-l făcea pregătit de a discuta smerit cu oricine şi de a împărtăşi din experienţa sa valoroasă pe care a strâns-o în timp. Lucra peceţi. Căminul vechi de lângă el era aprins. Ţinea apa la fiert, ca să înmoaie lemnul şi să poată sculpta literele IS-HS NI-KA şi partea pentru Maica Domnului şi pentru sfinţi. De asemenea, el avea în grijă doi călugări bătrâni, pe care-i slujea cu răbdare neîntrecută şi cu ascultare binecuvântată, virtuţi care l-au făcut capabil de a trata bolile bătrâneţii, precum greutatea de a auzi, problemele de urinare, ameţeala şi altele. Nu e nevoie de alte lecţii despre o inimă bună şi iubitoare, decât cele demonstrate de pilda lui. El putea întări un suflet slab şi atrofiat cu cuvintele sale ziditoare. Mi-a vorbit despre subiectul său preferat, ascultarea.
– Fii atent la părintele tău, fiule. Dacă te îndepărtezi de el, vei fi ca un şchiop care-şi poate folosi numai un picior. Nu contează ce-ţi vor spune alţii despre părintele tău, el trebuie să fie pentru tine ca Hristos.
Mi-a dat multe exemple. Printre altele, mi-a amintit şi de fratele lui în Hristos, Procopie, care, înşelat de diavol, a fost plecat o lună. I-am cerut să-mi spună ceva despre pericolele egoismului, indiferenţei, rutinei în timpul Sfintei Liturghii şi despre valoarea evlaviei.
– Am venit la Sfântul Munte unde am găsit părinţi simpli, buni, luptându-se. Căutam un îndrumător, pentru că ştiam că sufletul meu tânjea după mai mult. Dar, a continuat el, ascultarea părintelui meu era deasupra tuturor. A fost un timp când mi-au fost dăruite lacrimi. Plângeam peste tot – la muncă, în pat, mergând, rugându-mă – peste tot. Nu-mi puteam opri pocăinţa. Cât de strâmtă e poarta şi cărarea plină de suferinţă! Domnul a spus: «Luaţi jugul Meu şi învăţaţi de la Mine…» şi: «Jugul Meu este uşor şi povara Mea este uşoară».
– Părinte, de ce Domnul spune pe de o parte că este suferinţă şi pe de altă parte că jugul Său este uşor?
– Pentru că totul depinde de intenţii. Uneori crucea noastră e grea, insuportabilă, alteori e dulce şi uşoară. Ai un părinte duhovnicesc? Dacă da, eşti înarmat împotriva diavolului. Dacă nu ai un părinte, eşti dezarmat. Consideră-l pe părintele tău un sfânt, indiferent cine ar fi. Dar adu-ţi aminte că este şi el om. Să nu fii uimit că are slăbiciuni. Cu toate acestea, părintele tău este ca Însuşi Hristos“.

Călugărul Dorotei de la Noul Schit a venit odată la duhovnicul său şi i-a spus că se gândea să-l părăsească pe părintele său.
– Nu-l mai pot suporta. Vreau să plec de aici.
– Părinte Dorotei, a spus duhovnicul, în Noul Schit eşti numai în ascultarea părintelui tău. Oriunde te vei duce în altă parte, vei fi sub ascultarea mai multora.

Un părinte spunea:
– Un călugăr din ascultare este slăvit prin crucea ascultării aşa cum a fost slăvit Domnul, Care S-a supus morţii.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Karéea, Capitala Sfântului Munte [Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul]

Capitala Sfântului Munte

Străvechiul Schit al Karéii¹, alcătuit din nenumăratele sale Chilii, este sediul autorităţilor administrative ale Sfântului Munte şi este locuit de monahi chilioţi², vieţuitori ai Chiliilor din jur.

În Karéea îşi au sediul:

a) Sfânta Comunitate sau Sfatul monahal³ – cel mai important organ administrativ al celei mai vechi democraţii din lume care este Sfântul Munte. Este alcătuit din douăzeci de reprezentanţi egali ca număr cu cele douăzeci de Mănăstiri imperiale, patriarhale şi stavropegice⁴.

b) Sfânta Intendenţă⁵, alcătuită din Primul-epistat şi alţi trei reprezentanţi ai Sfintelor Mănăstiri. Această tetradă, care se schimbă în fiecare an, reprezintă Consiliul Ministerial şi organul executiv al hotărârilor Sfintei Comunităţi. Exercită îndatoriri de primar şi administrează zona Karéii şi [a portului] Dafne. Achită datoriile şi asigură remunerarea angajaţilor Sfintei Comunităţi şi duce la îndeplinire orice ordin sau decizie a acesteia, adoptată în mod legal. Se întruneşte ca Tribunal şi adoptă hotărâri de extrădare a oricărui element lumesc nedisciplinat. Cu participarea autorităţii poliţieneşti, efectuează inspecţii medico-civile, verifică respectarea legislaţiei comerciale şi impune taxe unităţilor comerciale din Karéea şi Dafne.

c) Administraţia politică este alcătuită din reprezentantul guvernului grec, numit de Ministerul de Externe, care alături de secretar şi personal exercită activitatea de supraveghere a păstrării Statutului Sfântului Munte şi a Regulamentelor de ordine interioară ale Sfintelor Mănăstiri. Administrează de asemenea şi inspectează serviciile publice ale Statului grec aflate în Sfântul Munte. Acest reprezentant al Statului are gradul de Prefect, se numeşte Guvernator şi, atunci când lipseşte, este suplinit de secretarul său, după cum prevede Legea referitoare la Sfântul Munte.

d) Autoritatea poliţienească – secţia de poliţie – cu şase sau şapte avanposturi şi staţii în întreg Sfântul Munte. În Karyés există, de asemenea, şi un serviciu de poliţie pentru cetăţenii străini.

e) Serviciul de poştă şi telecomunicaţii din Karéea şi Dafne, pentru deservirea întreg Sfântului Munte.

În Dafne există un punct vamal central şi alte patru posturi vamale în tot restul Sfântului Munte.

În afară de Mănăstirea Cutlumuş, aflată la cinci minute distanţă de Karyés, celelalte 19 Mănăstiri deţin clădiri în Karyés – sediile delegaţiilor acestora –, unde locuiesc delegaţii Mănăstirilor care dimpreună cu delegatul Mănăstirii Cutlumuş alcătuiesc Corpul Sfintei Comunităţi Monahale Atonite. De asemenea, şi în jurul Karéii există mai mult de treizeci de Chilii, adică de Mănăstiri mai mici, care au biserici şi diferite suprafeţe de pământ cultivate cu viţă-de-vie, alune, măsline şi alţi pomi fructiferi sau legume, pentru că în zona Karéii se află resurse bogate de apă curgătoare.

Alături de posesiuni şi vii, vieţuitorii de la Chilii au un profund sentiment religios şi, nu de puţine ori, mulţi dintre ei se află la un nivel duhovnicesc foarte înalt. Se disting prin credinţa lor aprinsă, prin dragostea de patrie şi idealurile spirituale ale acesteia. Odată cu vestitul sinod pseudo-ecumenic de la Basel au venit trimişii papei, latino-cugetători şi susţinători ai falsei uniri din aşa-zisele Biserici, alături de alţi adepţi ai împăratului cu cuget latinesc Mihail Paleologul şi ai trădătorului Ortodoxiei – Patriarhul Ecumenic de atunci Ioan Bekkos – şi au încercat să impună şi în Sfântul Munte unirea lor mincinoasă.

În vremea aceea, în zona Karéii, în afară de cei 13 chilioţi care împreună cu protepistatul [Sfântului Munte] au fost decapitaţi în faţa [bisericii] Protatonului de către cruciaţii papei, s-au arătat şi mulţi alţi credincioşi, cuvioşi martiri şi neomartiri, care s-au luptat pentru Ortodoxie şi sfânta credinţă a lui Hristos.

Marele întru cuvioși dascăl și Sfânt al Ortodoxiei Nicodim Aghioritul, în sfânta slujbă a Părinților Aghioriți, compusă de el însuși, dar întregită, completată și îmbunătățită de către imnograful Marii Biserici a lui Hristos, contemporanul nostru, părintele Gherasim de la Schitul Sfânta Ana Mică, menționează numele părinților și noilor mucenici de Dumnezeu purtători care au mărturisit și s-au sfințit în chip cuvios în Karyés, precum Cuviosul Filotei, Nectarie, ucenicul său, noul mucenic Constantin din Hydra, Sfântul Teofil izvorâtorul de mir și mulți alții, care sunt menționați cu numele în cartea noastră de istorie și în albumul color Sfântul Munte; însă, după cum se va vedea din lucrarea de față, există o mulțime de alți cuvioși care și-au aflat obştescul sfârșit în această sfântă țărână a Sfântului Munte.

Baldachinul cuvioșilor mucenici

Cei 13 [monahi] chilioți dimpreună cu protepistatul Sfântului Munte au mărturisit chiar în fața locașului Protatonului, acolo unde astăzi se află un izvor, lângă scările de marmură ale clădirii Sfintei Comunități, unde cândva se afla o mică [piatră de] marmură asemenea unei mese. Pe această marmură oamenii adeptului latinilor Bekkos, după ce l-au spânzurat pe protepistat, le-au tăiat capetele mărturisitorilor și noilor mucenici care se nevoiau la Chiliile din preajmă.

În semn de cinstire a sângelui sfinților mucenici cu care a fost înroşită această marmură neînsufleţită, niciodată pe timp de iarnă zăpada, oricât de multă ar fi căzut – iar de multe ori depășea un metru de la pământ în jurul blocului de marmură –, nu se prindea de ea, ci se topea imediat. Trupurile acestor cuvioși martiri au fost îngropate acolo, lângă locașul Protatonului.

În 1954, când au avut loc reparații la biserica Protatonului, pentru a îndepărta umezeala care intra în pereți de jur împrejur și pentru a-i feri de coroziunea naturală și degradare, au fost deschise niște rigole – canale – în care au fost găsite câteva dintre osemintele cuvioșilor mucenici îngropați acolo, și printr-o hotărâre a Sfintei Comunități a fost construit Baldachinul din fața intrării în locaș – un mormânt gol – care împrejmuiește osemintele pururea-pomeniților cuvioși martiri și mărturisitori ce s-au împotrivit pseudo-unirii Bisericii Răsăritene cu cea Apuseană.

Sfânta Comunitate şi toţi monahii Sfântului Munte, în semn de cinstire, respect şi evlavie faţă de aceşti pururea-pomeniţi Părinţi, ţin aprinsă în acest baldachin o candelă neadormită, astfel încât toţi cei care intră în biserica Protatonului să-şi plece cucernic genunchiul şi să se închine la aceşti cuvioşi mucenici care, pentru dragostea lui Hristos şi sfânta noastră credinţă, şi-au adus ca jertfă însăşi viaţa. Veşnică să le fie pomenirea! Lângă acest Baldachin a fost aşezată şi marmura pe care s-au vărsat cinstitele şi cuvioasele sângiuiri ale acestor martiri.

Locaşul Protatonului

În centrul Karéii se află locaşul cel sfânt al Protatonului. Şi-a primit numele de la faptul că aici venea Protosul Sfântului Munte; astăzi protepistatul dimpreună cu membrii Sfintei Intendenţe şi toţi monahii chilioţi din jur au datoria de a veni aici pentru rânduiala tuturor slujbelor bisericeşti, aşa cum se petrecea, de altfel, în anii de început, când Karéea se numea „Lavra chilioţilor”.

După tradiţie, acest sfânt locaş este cel mai vechi din Sfântul Munte, fiindcă iniţial a fost ridicat de Sfântul Constantin cel Mare. În secolul al X-lea spaţiul a fost mărit puţin de către împăratul Nichifor Fokas şi urmaşul său Ioan Tsimiskis, care au trimis bani prin fratele împăratului Nichifor Fokas, Leon Patricianul. În secolul al XIII-lea a fost din nou extins de către împăratul Andronic al II-lea Paleologul.

Este un monument preasfânt, cu o pictură murală de o frumuseţe desăvârşită şi de neîntrecut a minunatului zugrav în frescă Emanuel Panselin, întemeietorul Şcolii Macedonene de pictură bisericească.

Icoana făcătoare de minuni Axion estin

Pe tronul din biserica Protatonului, destinat episcopului, se află din anul 980 d.Hr. icoana făcătoare de minuni a Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare care poartă numele de Axion estin.

A primit acest nume deoarece pentru prima dată în faţa acestei icoane, care până atunci se afla la o Chilie din jurisdicţia Protosului, undeva în locul în care astăzi se află Chilia simonopetrită⁶ Bunăvestirea Maicii Domnului, s-a arătat Arhanghelul Gavriil sub chipul unui monah şi a cântat acest minunat imn de laudă: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururi fericită şi preanevinovată şi Maica Dumnezeului nostru”, iar în continuarea acestui imn Arhanghelul a adăugat imnul compus de Sfântul Cosma imnograful şi Episcopul de Maiuma: „ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu-Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim”.

Arhanghelul a cântat de multe ori în faţa acestei icoane imnul în forma aceasta întregită, ca să înveţe a-l psalmodia şi monahul care locuia la acea Chilie şi, întrucât atunci nu exista hârtie, a întipărit imnul cu degetul său pe o placă de marmură ce a fost dusă la Patriarhia Ecumenică, prin hotărârea căreia acest imn se cântă în toate bisericile creştine.

Această icoană sfântă a fost mutată şi a rămas pe tronul sfânt, destinat episcopului, din locaşul sfânt al Protatonului, şi în fiecare luni a Săptămânii Luminate se cântă slujba în cinstea ei şi se face o procesiune cu icoana Maicii Domnului, în decursul căreia se înalţă rugăciuni pentru toţi monahii de la Chiliile din Karéea şi din Sfântul Munte şi pentru întreaga lume.

Mai multe detalii despre icoana aceasta, precum şi despre icoana Portaitissa⁷ de la Sfânta Mănăstire Ivir, se pot găsi, pentru cei care doresc, în cartea noastră cu titlul Sfântul Munte.

Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan tămâia

La conacul – sediul delegaţiei – Sfintei Mănăstiri Dionisiu din Karyés, a cărei biserică a fost ridicată în numele Întâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, se prăznuieşte în fiecare an hramul acesteia, asemenea tuturor Chiliilor care sunt sedii ale delegaţiilor [celor 20 de Mănăstiri], cu priveghere de toată noaptea.

În anii 1959-1960 delegatul Mănăstirii la Sfânta Comunitate a fost monahul Dometie, care îi chemase, după obicei, pe toţi cei din apropiere, printre care se afla şi părintele Meletie Sikeótul, care a avut bunăvoinţa de a-mi povesti următoarea minune petrecută în acel an, de sărbătoarea Sfântului Ştefan.

Părintele Meletie mi-a spus că rânduiala Utreniei a început în mod obişnuit, după tipicul din Sfântul Munte, iar el era psaltul de rând. Ca preot slujitor l-au invitat să slujească pe delegatul Mănăstirii ruseşti Sfântul Pantelimon, ieromonahul Nicostrat, care a venit la prăznuire şi urmărea slujba din afara bisericii. Când însă a venit vremea să se cânte oda a VIII-a, la „Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului”, ieromonahul Nicostrat, un nevoitor plin de virtute, foarte evlavios, smerit şi un om sporit duhovniceşte, a văzut în biserică un diacon tămâind şi, cum stătea în afara bisericii şi-i asculta pe psalţi, s-a ridicat şi s-a dus întristat la părintele Dometie care, după ce i-a urat: „Bine-aţi venit!”, i-a spus: „Haideţi, preacuvioase, intraţi în biserică, să faceţi rânduiala pregătitoare pentru Sfânta Liturghie!”⁸ Însă el i-a spus părintelui Dometie:

„Părinte, ce să fac eu acolo, de vreme ce aţi chemat alţi preoţi şi diaconi? Nu face nimic, să slujească ei, care au făcut deja rânduiala pregătitoare pentru Sfânta Liturghie!” Atunci părintele Dometie i-a spus părintelui Nicostrat: „Părinte, pe dumneavoastră v-am chemat să săvârşiţi dumnezeiasca Liturghie, nu am alt preot şi vă aşteptam pe cuvioşia voastră.” La aceste cuvinte ieromonahul rus i-a răspuns părintelui Dometie, delegatul Sfintei Mănăstiri Dionisiu: „Dar cum mă aşteptaţi pe mine şi-mi spuneţi că nu aveţi alt preot, când deja s-a făcut rânduiala pregătitoare pentru Sfânta Liturghie? Iată-l şi pe diaconul care tămâiază! Cum ar fi cu putinţă să tămâieze diaconul, dacă nu s-ar afla înăuntru un alt preot? Cine a binecuvântat tămâia?” Şi spunea aceasta, pentru că monahul rus Nicostrat vedea în clipa aceea un ierodiacon cu hainele sale sfinţite cum îi tămâiază pe cei din biserică şi socotea că şi ceilalţi văd ceea ce numai el însuşi vedea, şi de aceea repeta: „Iată-l şi pe diaconul care tămâiază!” Mai târziu, după ce cu greu părintele Dometie l-a convins pe preotul slujitor rus că nu era nici un alt preot, a intrat părintele Nicostrat în biserică mirându-se că nu există nici preot, nici diacon, şi atunci a fost silit să mărturisească în faţa tuturor că numai cu câteva clipe înainte văzuse un diac în veşmintele sale tămâind!

Prin această minune, pe care a descoperit-o evlaviosului preot Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan – pentru că el era cel care tămâiase –, s-a arătat că Sfinţilor le este bineplăcută cinstirea pomenirii lor şi ei înşişi sunt de faţă şi iau parte la cinstirea preaslăvitului şi de mare cuviinţă nume al lui Dumnezeu. De aceea şi tămâiase Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan în vremea în care psalţii cântau Doxologia Mare.

Pentru aceea şi noi trebuie cu osârdie să cântăm în smerenie şi cumpătare şi să-L slăvim pe Dumnezeu cu multă evlavie, ca şi cum ar fi de faţă Sfinţii, iar noi ne-am afla înaintea tronului slavei dumnezeieşti. Aşa şi noi să înălţăm sfintele noastre cântări şi slavoslovii, după cum Arhidiaconul şi Întâiul Mucenic Ştefan aducea tămâie lui Dumnezeu, şi să spunem şi noi dimpreună cu Profetul David: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta” şi „Toată suflarea să laude pe Domnul”, „Lăudaţi-L pe Domnul din ceruri, lăudaţi-L pe El întru cele de sus, Ţie se cuvine cântare” (Ps. 140 şi 148).

Conacul Typikarió şi Chilia Pateriţa

În părţile mai de nord ale Karéii se află Chilia aparţinând Mănăstirii Hilandar Schimbarea la Faţă, cu numele Pateriţa, şi puţin mai la sud de biserica Protatonului se găsește vechiul conac – sediul delegaţiei – al Sfintei Mănăstiri Hilandar, cu numele Typikarió.

Numele de Pateriţa şi Typikarió sunt legate de originea istorică a celor mai vechi icoane făcătoare de minuni ale Preasfintei Hrănitoarea cu lapte şi Triherúsa⁹, care din vremuri străvechi se află la conacul Mănăstirii Hilandar, numit Typikarió.

Sfântul Sava cel Sfinţit, aflându-se în Palestina, cu puţin înainte de a adormi somnul cel fericit şi veşnic, a spus în chip profetic ucenicilor săi: „După multă vreme va trece pe la Lavra noastră un monah aghiorit, care va fi prinţ al Serbiei şi va purta numele meu, Sava. Vă las această poruncă: atunci când va veni să se închine la mormântul meu, să-i daţi icoana Preasfintei numită Hrănitoarea cu lapte. Iar semnul, pentru a-l recunoaşte, va fi că, atunci când el se va închina la mormântul meu, pateriţa mea va cădea peste el. Să i se dea şi aceasta, pentru că este vrednic să păstorească poporul creştin.”

Atunci când sfântul melod, ucenic al Sfântului Sava şi prezbiter, Ioan Damaschin a auzit acestea de la Stareţul său Sfântul Sava, i-a rugat şi el pe părinţii de la Lavră să i se dea aceleiaşi persoane, după moartea sa, şi icoana Preasfintei care i-a vindecat mâna tăiată, căreia în semn de recunoştinţă i-a afierosit o a treia mână, de argint aurit, înfăşurată într-o manta – fapt pentru care se numeşte Triherúsa¹⁰.

Spre sfârşitul secolului al XI-lea a venit în Sfântul Munte fiul Marelui Jupân al Serbiei Ştefan Neemania, pe numele său Ratsko. Ratsko, fiindcă era tânăr şi celelalte Mănăstiri nu l-au primit, s-a dus şi s-a închinoviat la Mănăstirea Tesalonicianului, care astăzi se numeşte Vechea Mănăstire¹¹ şi se află în pădure, la o oră distanţă de Sfânta Mănăstire Pantelimon. Acolo a fost tuns monah şi a primit numele de Sava. Monahul Sava, după câţiva ani petrecuţi în Mănăstire, pentru mai multă liniştire a plecat la Chilia de sihaştri Schimbarea la Faţă, aflată în Karyés.

Aflându-se la această Chilie, părintele Sava a voit să-şi împlinească un dor dumnezeiesc, acela de a merge să se închine la Locurile Sfinte unde a păşit Dumnezeu, la Ierusalim, şi de acolo s-a dus în pelerinaj, după şase veacuri de la porunca lăsată de Sfântul Sava, la Lavra Sfântului Sava cel Sfinţit, când – în acord cu porunca acestui Sfânt – i s-au dat cele două icoane ale Preasfintei şi pateriţa Cuviosului Sava, pentru că în clipa în care se închina a căzut peste el, aşa cum profeţise Sfântul, pateriţa sa.

Întorcându-se atunci monahul Sava de la Locurile Sfinte, a adus cu sine sfintele daruri, pe care la început le-a păstrat la Chilia Schimbarea la Faţă, unde sălăşluia, în Karyés.

După câţiva ani a venit şi tatăl monahului Sava, rege şi mare jupân al Serbiei, Ştefan Neemania, care s-a făcut monah şi a luat numele de Simeon.

Aceşti foşti regi ai Serbiei au cerut de la împăraţii bizantini Isaachie al II-lea şi Alexie al III-lea (cel care cu un hrisov de aur le-a dăruit marea Mănăstire ruinată a Intrării în Biserică a Maicii Domnului, pe care au reconstruit-o din temelii, ridicând un ansamblu de clădiri) această Mănăstire cu viaţă de obşte, un aşezământ deosebit de mare, care în urma unei întâmplări istorice a căpătat numele de Hilandar.

Mai apoi monahii Sava şi Simeon au înzestrat Mănăstirea cu multe proprietăţi şi metoace sârbeşti şi, pentru că aveau posibilităţi economice deosebite, au cumpărat de la Protosul Sfântului Munte multe Chilii şi Sihăstrii în Karyés, printre care şi Chilia Schimbarea la Faţă – conacul unde locuia delegatul lor la Sfânta Comunitate şi care astăzi se numeşte Typikarió, pe care l-au închinat Mănăstirii lor –, Chilia Sfântul Nicolae Burazéri şi multe altele.

La conacul Typikarió, unde locuia delegatul lor la Sfânta Comunitate, au lăsat cele două icoane, Hrănitoarea cu lapte a Sfântului Sava şi Triherúsa a Sfântului Ioan Damaschin.

A primit numele de Typikarió, fiindcă la această Chilie în loc de alte rânduieli se citeşte zilnic întreaga Psaltire şi se săvârşeşte dumnezeiasca Liturghie. La Chilia Schimbarea la Faţă au lăsat pateriţa Sfântului Sava şi din acest motiv această bogată Chilie a primit numele de Pateriţa.

Sfântul monah sârb Sava, în acord cu profeţia Sfântului Sava cel Sfinţit, a ajuns episcop de Peci (Serbia) şi a păstorit poporul cu nume creştinesc al Serbiei „cu dragoste de Dumnezeu şi în chip virtuos”. Asemenea tatălui său, Cuviosul Simeon de la Hilandar şi ctitorul acestei Mănăstiri, Biserica Maică a rânduit să fie cinstit şi trecut în calendar în rândul Sfinţilor.

Erezia onomateiştilor-onomatolatri

La nord-est de Karéea se află Schitul rusesc al Sfântului Andrei, numit Serai. Schitul a fost cu viaţă de obşte şi a avut peste o mie de monahi de origine rusă, în afara celor mai mult de o mie de muncitori ruşi, care nu erau monahi, ci simpli rasofori şi locuiau în camerele sau casele destinate muncitorilor ca [simpli] chiriaşi. Aceştia erau numiţi cavioţi (καβιώτες), de la cuvântul latinesc cavia¹². Nu făceau nici o muncă, ci se întreţineau din milostenia şi ajutoarele pe care le ofereau ruşii de la Sfântul Pantelimon şi din sprijinul venit de la Schiturile ruseşti Prorocul Ilie şi Sfântul Andrei, care împărţeau de două ori pe săptămână la toţi, fără deosebire – şi cu atât mai mult la cavioţi –, bani, mâncare şi multe alte bunuri.

Şi cu siguranţă am fi avut până astăzi mulţi monahi ruşi şi cavioţi în Sfântul Munte, dacă nu ar fi apărut în primul deceniu al secolului trecut (1900-1912) erezia onomateiştilor sau onomatolatrilor, potrivit căreia în orice loc sau carte s-ar fi întâlnit scris numele Iisus [adepţii ei] erau obligaţi să se arunce la pământ cu metanie şi să i se închine. Alţii spuneau că de vreme ce aceasta nu este decât o înţelegere după literă, nu se cuvine să ne închinăm urmând litera şi făcând o metanie, într-adevăr, până la pământ, ci, după cum spune Sfânta Scriptură, „Duh este Dumnezeu şi cei care I se închină trebuie să se închine în duh şi adevăr” (In. 4, 24), adică lui Dumnezeu trebuie să-I aducem închinare duhovnicească, şi nu literelor şi cuvintelor.¹³

Era aşa o ceartă, dezbinare şi ură între ei, încât de la cel de-al treilea cat, unde se afla Synodiconul¹⁴ – încăperile unde aveau loc sinaxele –, se aruncau unii pe alţii afară pe geam, căzând pe caldarâm, iar mulţi dintre ei şi-au aflat sfârşitul!

Lucrul acesta a ajuns la cunoştinţa ţarului Rusiei care, cu corăbiile cu care aducea diferite alimente şi bunuri pentru Sfântul Munte de la Odessa (Rusia), i-a luat pe mulţi dintre ruşii aflaţi în dispută şi i-a dus în Munţii Caucaz, unde şi-au întemeiat propriile lor Mănăstiri, pe care le-au numit Athosul Rusesc. Aceştia au fost ulterior nimiciţi de comuniştii care au luat puterea şi de regimul sovietelor. Mai mult, când în 1917-1918 ţarul a organizat o contra-revoluţie împotriva bolşevicilor care au luat puterea, i-a adunat pe toţi călugării tineri şi pe cei care erau în stare să lupte, caviotes şi nu numai, i-a dus în Crimeea şi de acolo în Rusia şi i-a determinat să lupte împotriva comuniştilor atei. Cei care au supravieţuit, fiind în vârstă, cu trecerea timpului au murit şi, întrucât nu s-au găsit succesori, din cauza schimbării regimului politic, spre a fi înlocuiţi cu alţii mai tineri din Rusia, încet-încet au dispărut cu totul. Din acest motiv şi Schitul acesta este pustiu¹⁵ şi nu are nici măcar un monah rus, ci se află în paza şi grija unui monah de la Mănăstirea Vatoped, în jurisdicția căreia Schitul se află de drept.

Pustia Kapsálei¹⁶

Întreagă zonă a Karéii, începând cu valea care se formează de la Chilia periferică Sfântul Gheorghe cel ce s-a arătat¹⁷ şi până la hotarul cu Mănăstirile Ivir, Stavronikita şi Schitul rusesc al Prorocului Ilie, se numeşte Kapsála.

Kapsála este divizată în două părţi, una aparţine Mănăstirii Pantocrator, pentru că se află în hotarele şi în zona acesteia, iar cealaltă Mănăstirii Stavronikita, pentru că se găseşte între graniţele sale.

În toată această zonă trăiau (până la 1915) mai mult de două mii de monahi (atunci când în tot Sfântul Munte vieţuiau 10-15 mii de monahi, în afară de muncitorii laici şi cavióţi) greci, ruşi, români, sârbi şi bulgari, care se distingeau prin înţelepciune şi virtuţi. Kapsála a dat mulţi sfinţi asceţi, virtuoşi şi dascăli înţelepţi.

Unul dintre cei mai mari sfinţi din Kapsála este Teofil Izvorâtorul de Mir, despre care Sinaxarul (8 iulie) ce cuprinde viaţa sa menţionează că a fost arhimandrit, având oficiul de notar (secretar) al Patriarhiei Ecumenice, şi un foarte cultivat şi înţelept dascăl. Motivul pentru care a venit în Grădina Maicii Domnului a fost următorul eveniment:

În secolul al XVI-lea, în Alexandria a avut loc o mare minune. Biserica alexandrină l-a avut ca Patriarh vreme de 75 de ani pe Ioachim cel Vestit, adică cel Mare. Acesta era virtuos, smerit şi simplu, îmbunătăţit duhovniceşte şi, în îndelungata sa perioadă de slujire arhierească, harul lui Dumnezeu a lucrat multe minuni prin el. După ce a păstorit obştea creştinilor într-un chip bineplăcut lui Dumnezeu, a adormit la vârsta de 135 de ani (A. Ypsilantis, Evenimentele ulterioare Căderii [Constantinopolului]).

În zilele acestui binecuvântat păstor al bisericii alexandrine, un ministru al sultanului Egiptului, evreu la origine, i-a acuzat pe creştini că în Evanghelia lor spun multe lucruri neadevărate şi îi pervertesc în felul acesta pe musulmani, îndepărtându-i de religia profetului.

„Preamărite”, i-a spus evreul sultanului, „[creştinii] susţin că Hristos Însuşi le-a spus ucenicilor Săi: «Dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut cu smochinul, ci şi muntelui acestuia de veţi zice: Ridică-te şi aruncă-te în mare, va fi aşa» (Mt. 21, 21) şi «Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma» (Mc. 16, 18).”

Sultanul, care căuta şi el pricină [creştinilor], a poruncit patriarhului şi Bisericii Alexandriei printr-un firman să facă dovada adevărurilor scrise în Evanghelie, hotărând că dacă, în acord cu ceea ce ei propovăduiesc, nu vor muta muntele aflat în apropierea oraşului Alexandria, spunându-i să se aşeze în altă parte, va ordona masacrarea tuturor creştinilor.

Minunea Dur Dag

Sfântul Patriarh plin de virtute Ioachim, cunoscut pentru credinţa sa mare în Stăpânul Hristos şi în sfintele cuvinte nemincinoase ale Evangheliei, s-a dus la locul rânduit de sultan, a făcut o rugăciune aprinsă, s-a închinat Domnului Iisus Hristos, a tămâiat către munte, şi-a făcut cruce şi a spus: „Mare este numele Sfintei Treimi, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, poruncind muntelui, după cuvintele sfinte ale Evangheliei: „În numele Domnului Iisus Hristos, ridică-te din locul unde eşti şi du-te şi aşază-te pe ţărmul din faţa portului!” La aceste cuvinte ale Patriarhului muntele s-a ridicat în aer gata să se ducă acolo unde i s-a poruncit în numele lui Hristos.

Sultanul, văzând muntele ridicându-se, a socotit că va cădea peste ei şi, de atâta frică şi spaimă, a început să strige: „Dur dag, dur dag”, adică „spune-i să se aşeze la loc”. Şi muntele, la noua poruncă a Patriarhului, s-a despicat în trei bucăţi şi a căzut în mare, chiar acolo unde se află până astăzi, la intrarea în portul Alexandriei.

Apoi, la ordinul sultanului, preasfântului Patriarh Ioachim i s-a dat să bea o otravă foarte puternică, cerându-i-se cu asprime să nu se folosească de acele „semne magice”, adică de „semnul sfintei cruci” pe care îl fac creştinii, când își însemnează trupul sau obiectele pe care le întrebuințează sau de care se folosesc.

Patriarhul Ioachim a luat vasul cu otravă în mâinile sale şi, după ce s-a prefăcut că îl cercetează cu atenţie, a făcut în sinea sa o rugăciune fierbinte la Bunul Dumnezeu, iar apoi s-a întors spre sultan şi l-a întrebat: „Mărite, pe care parte voiţi să beau această băutură deosebită? Pe aici? Pe acolo? Pe altundeva? Pe unde vă este vrerea, pe acolo voi bea.” Şi aşa, în timp ce arăta cu gura spre vas, a făcut cu capul semnul crucii, fără ca sultanul să înţeleagă că, arătând spre cele patru deschideri ale vasului, făcuse de fapt semnul sfânt.

Sultanul i-a răspuns: „Pe unde vrei, pe acolo să bei.” Patriarhul a băut toată otrava, lăsând doar puţină spumă în pahar, şi atunci i-a spus sultanului: „Mărite, acum, la rândul meu, vă voi cere o favoare. Vreau, regele meu, ca şi acel ministru care a pregătit această cumplită otravă să bea numai resturile din acest pahar.”

Ministrul evreu, care cunoştea puterea otravei, se codea, dar, la ordinul sultanului, a fost constrâns să bea ceea ce rămăsese pe pereţii paharului şi, de îndată ce a băut, a căzut pe loc mort. În timp ce patriarhul care a băut toată otrava, prin credinţa şi puterea lui Hristos, nu a păţit nimic. Astfel s-au adeverit cuvintele Sfintei Evanghelii şi creştinismul a ieşit învingător.

Arhimandritul Teofil

Patriarhia Ecumenică, pentru a se asigura că această minune, despre care s-a dus vestea, s-a petrecut cu adevărat, a trimis în Alexandria sub autoritatea exarhiei patriarhale pe Episcopul de Dyrrachium Doroteu, iar ca ajutor al acestuia pe arhimandritul şi secretarul Patriarhului Ecumenic Pahomie I, Teofil.

Teofil, sub puternica impresie a acestei minuni dumezeiești de care s-a încredinţat, a fost într-atât cuprins de frică, încât, după ce a scris darea de seamă şi a dat-o episcopului de Dyrrachium, nu s-a mai întors la Constantinopol, ci s-a dus în Sfântul Munte şi s-a închinoviat la Sfânta Mănăstire Ivir.

La Mănăstirea aceasta a rămas ani buni şi, pentru că era un caligraf desăvârşit, a caligrafiat aproape toate cărţile bisericeşti şi de slujbă ale Mănăstirii, dar pentru a afla mai multă liniştire s-a dus în Pustia Kapsálei, unde cu harul lui Dumnezeu s-a nevoit şi a înaintat în rugăciunea minţii şi smerenie, trecând la cele veşnice în cuvioşenie.

Dumnezeu, pentru răbdarea, multa smerenie şi nevoinţele sale i-a dat harul sfântului mir, care a început să izvorască după moartea sa, aşa cum se menţionează în Viaţa sa, umplând până astăzi de bună mireasmă toată biserica acelei Colibe, unde sub Sfânta Masă sunt îngropate moaştele sale, din care, întrucât Coliba unde a adormit aparţine de Mănăstirea Pantocrator, s-a luat, aşa cum se spune, „spre sfinţirea Mănăstirii”, mâna dreaptă a Sfântului Teofil.

Note:

1 Karéea sau Karyés.

2 Scil. locuitori la Chilii (n. trad.).

3 Ἱερά Κοινότητα este organul suprem administrativ, legislativ, executiv şi judecătoresc, fiind alcătuită din cei douăzeci de delegaţi ai Mănăstirilor chiriarhe atonite şi condusă de primul-epistat sau protepistatul Sfântului Munte; este organul echivalent, la nivel politic, senatului sau parlamentului (n. trad.).

4 Mănăstire care nu se află în ascultare juridică faţă de episcopul local, ci este dependentă direct de Patriarhul Ecumenic, al cărui nume şi este pomenit la toate Rânduielile liturgice (n. trad.).

5 Ἱερά Ἐπιστασία (n. trad.).

6 Care aparţine de Mănăstirea Simonopetra (n. trad.).

7 Sau Portăriţa (n. trad.).

8 Ἀκολουθία τοῦ καιροῦ – este rânduiala pregătitoare în vederea dumnezeieştii Liturghii, pe care o săvârşesc doar liturghisitorii (n. trad.).

9 Cea cu trei mâini (n. trad.).

10 Cu trei mâini (n. trad.).

11 Παλαιοµονάστηρο.

12 Scil. cavernă. După monahul Dorotei (Sfântul Munte…, op. cit., vol. al II-lea, pp. 36-37), cavia se referă la Chilia sau camera de mici dimensiuni, aflată în interiorul Mănăstirii, dar la subsolul zidurilor de fortificaţii, destinată fiind nevoinţei monahale mai aspre, dar şi la construcţia alcătuită dintr-o cameră sau cel mult două, care aparţine de o Chilie sau Colibă pe care deţinătorul le poate închiria unui caviot; numărul acestor cavioţi a fost limitat şi în urma hotărârilor luate de comunitatea monahală în 1931, precum şi de enciclica Patriarhului Ioachim al II-lea „περὶ καβιωτών καὶ ἀλητῶν (referitor la cavioţi şi vagabonzi)” (n. trad.).

13 La baza acestei mişcări se află scrierea monahului rus Ilarion, În Munţii Caucaz, apărută la Batalpasinsk în 1907 în limba rusă şi republicată la Kiev în 1910, în care autorul foloseşte ca argumente principale câteva dintre afirmaţiile Sfântului Ioan de Kronstadt, pe care, aşa cum s-a demonstrat, le-a înţeles eronat (pentru detalii, vezi Monahul Doroteu, Sfântul Munte…, op. cit., vol. I, pp. 174-182).

14 Sala de şedinţe, unde se reunesc reprezentanţii obştii monahale sau obştea întreagă pentru a lua decizii, hotărâri sau pentru a discuta diferite teme sau probleme (n. trad.).

15 Autorul se referă la momentul scrierii cărţii, anii ΄60-΄70 ai secolului trecut (n. trad.).

16 În limba greacă termenul καψάλα desemnează trunchiul unui copac ars pe jumătate sau o întindere de pădure distrusă de incendiu (n. trad.).

17 Faneroménos.

Sursa: Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013, pp. 55-68 / Foto: Arhiva blogului

Fragmentul de față apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința editorului cărții, d-na Mihaela Voicu, căreia îi mulțumim.

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Cap. XXII: Despre buna-mireasmă a sfintelor moaşte şi despre izvorârea de mir [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Sfântul Teofil Izvorâtorul de mir a trăit în timpul Sfântului Patriarh Nifon (1556). El a fost trimis de Patriarh şi de Sfântul Sinod în Egipt, ca să confirme uimitoarea minune care avusese loc acolo, mutarea muntelui Ntour Tag dintr-un loc în altul. Chiar dacă în lume primise diferite slujbe ecleziastice, inclusiv şi cea de secretar al episcopului, Sfântul Teofil le-a părăsit pe toate, ca să vină la Muntele Athos unde a dus o viaţă ascetică în Sfintele Mănăstiri Vatoped şi Iviru şi în Chilia Pantokrator din pustiul Sfântului Vasile.
Înainte de răposarea sa în Domnul, acest vrednic de pomenire i-a cerut ucenicului său să nu-i îngroape trupul, ci să-l arunce în pădure. Aşa s-a făcut. 40 de zile fiarele sălbatice şi păsările nu i-au atacat sfântul trup. Mormântul său a răspândit un miros dulce de mir, care chiar până astăzi e simţit de oamenii evlavioşi care merg să se închine la moaştele sale. Aşa a fost Sfântul Teofil, adevăratul prieten al lui Dumnezeu, trandafirul mirositor al virtuţii şi ascezei.
În 1948 a răposat în Domnul un sfânt ce s-a arătat mai recent, părintele nostru Sava de la Sfânta Ana, care, după ce a plecat din Ţara Sfântă, a mers să locuiască în Kalymnon unde a înfiinţat Mănăstirea Tuturor Sfinţilor, pentru femei.
El a fost ucenicul Sfântului Nectarie, făcătorul de minuni. După zece ani de la plecarea sa la Domnul, când osemintele sale au trebuit mutate, trupul său a fost găsit întreg, emanând un miros de mir şi făcând minuni. Într-adevăr, acesta e modul în care Dumnezeu îi slăveşte pe cei ce L-au slăvit pe El.

În ţinutul pustiu dintre Kafsokalivia şi Vigla, în cea mai abruptă peşteră de pe Muntele Athos, a trăit părintele nostru Nil Izvorâtorul de mir, ducând o viaţă ascetică foarte aspră, de sfinţenie. După adormirea sa în Domnul, aşa de mult mir a curs din mormânt, încât s-a prelins prin pardoseala peşterii în râpele de dedesubt.

Sfântul Simeon a fost părintele duhovnicesc al Sfântului Sava Sârbul. După ce Sfântul Simeon a răposat, s-a slujit o Priveghere în Mănăstirea Hilandar în ziua pomenirii trecerii sale. În timpul doxologiei a venit din mormântul sfântului o mireasmă, care nu poate fi descrisă în cuvinte şi care a umplut întreaga zonă ce împrejmuia mănăstirea. Această manifestare l-a încredinţat pe Sfântul Sava că părintele său duhovnicesc a fost sfânt şi a dat mulţumire mult Milostivului Dumnezeu, Care îi slăveşte pe cei ce L-au slăvit pe El.

Sfântul Simeon, ctitorul Sfintei Mănăstiri Simonopetra, a dus o viaţă ascetică într-o peşteră de lângă mănăstire, care se păstrează până astăzi. El a auzit vocea Maicii Domnului la o Priveghere de Crăciun; s-a luptat cu demonii şi a fost biruitor; şi-a salvat ucenicul care căzuse într-o râpă de la o înălţime foarte mare şi a vindecat-o pe fiica demonizată a voievodului Ivan Ugljeşi al Serbiei. După adormirea sa, din sfintele sale moaşte curgea mir, o dovadă palpabilă a sfinţeniei sale.

Mare la virtute, cu fapte bune şi credinţă, a fost de asemenea Sfântul Atanasie de la Esfigmenu, un călugăr din chinovie, deosebit, care a slujit la trapeza mănăstirii. Datorită marii sale smerenii, el a fost trecut în slujba patriarhului Constantinopolului şi, după cum spune Sfântul Grigorie Palama, mormântul şi moaştele lui au devenit un izvor de minuni şi de mireasmă nespusă, spre slava lui Dumnezeu şi a monahismului.

În 1840 în Sfânta Mănăstire Vatoped monahii au hotărât să transfere oasele părinţilor decedaţi în alt loc. După ce au dărâmat pereţii criptei masive şi au ajuns la temelie, ei au mirosit o mireasmă ce nu poate fi descrisă, «un miros de dincolo de lumea aceasta». Deoarece au continuat, ei au văzut că mireasma venea de la moaştele unui sfânt necunoscut, a cărui piele şi oase erau intacte. Cu mare respect şi evlavie, preoţii, îmbrăcaţi în veşminte, au pus trupul într-un sicriu şi cu lumânări aprinse l-au adus la biserica principală a mănăstirii. Deşi nu ştiau al cui trup era, toţi au fost de acord să-l numească Evdochim şi să-l cinstească pe 5 octombrie în fiecare an. Din starea moaştelor nestricăcioase, e sigur că acest sfânt necunoscut, numit Evdochim, când a ştiut că sfârşitul îi era aproape a venit la criptă unde, printre celelalte oase, s-a pregătit, şi-a încrucişat mâinile şi a adormit ca un drept, necunoscut şi nevăzut de nimeni, evitând lauda omenească şi slava stricăcioasă.

Monahul Sava de la Chilia Sfântul Nicolae, care este lipită de Paraclisul de la Ravthouhos şi în prezent aparţine de Pantokrator, a fost cunoscut pentru credinţa cu care participa la slujbe, pentru evlavia şi răbdarea trupească a tuturor nevoinţelor. Un timp a trăit în mănăstirea chinovială Esfigmenu. Când şi-a dat seama că sfârşitul îi era aproape, a venit la mănăstirea în care începuse ca monah. Când, la trei ani după adormirea sa, osemintele sale au fost mutate, craniul său răspândea mireasmă, un eveniment care a devenit binecunoscut.
Un începător, frate de mănăstire, plin de îndoială, cu credinţă slabă, a crezut că poate au turnat nişte miresme pe oseminte, aşa că a luat craniul şi l-a aruncat într-un rezervor. Părinţii l-au căutat cu mare tristeţe. Douăsprezece zile mai târziu ei au descoperit unde îl aruncase. Încă răspândea mireasmă. Atunci începătorul a crezut că monahul Sava era cu adevărat un om sfânt.

Un călugăr bătrân a spus:
– Îmi amintesc că prima dată când am venit la Sfântul Munte am trecut pe lângă cimitirul schitului şi osuarul unde erau păstrate osemintele părinţilor. De multe ori am mirosit mireasma ce venea de la ele şi mă opream ca să mă bucur de această experienţă minunată (el avea 89 de ani, iar emoţiile sale erau evidente pe faţa lui). Dar au trecut doi ani şi am pierdut acest dar de la Dumnezeu. N-am mai mirosit acea mireasmă cerească din nou. Dumnezeu m-a lipsit de aceasta. Cine ştie de ce? Probabil din cauza păcatelor mele sau poate că El mi-a dat acest dar divin numai pentru un timp, ca să mă întărească la începutul vieţii călugăreşti.

În Chilia «Ypapandi de Sus», care este situată deasupra Schitului Sfânta Ana, trăia un monah evlavios, părintele Dionisie. El încerca să repare nişte pervaze vechi. În locul unde unul a căzut, a dezgropat osemintele unui ascet necunoscut, păstrate întregi.
Uimit şi mişcat de descoperirea lui, căci moaştele răspândeau un miros minunat, el a început să se roage, cerându-i sfântului necunoscut să-i descopere numele lui. De asemenea, a avut gândul să meargă la biserica principală şi să tragă clopotele, ca să anunţe părinţii şi să poată duce moaştele la biserica centrală a Sfintei Ana, cu cinste şi cu tămâiere, şi ca să se poată ruga şi să ceară sfântului să le descopere cui aparţineau aceste moaşte sfinte.
În timp ce se gândea astfel, binecuvântatul ascet i-a apărut în vedenie şi i-a poruncit cu o voce aspră să acopere moaştele şi să nu spună nimănui, atât timp cât va trăi, pentru că Dumnezeu îl învrednicise să le vadă. Părintele Dionisie a spus aceasta grupului său de monahi cu puţin înainte de a muri, dar fără să spună exact unde erau moaştele îngropate, fiind oprit de porunca sfântului necunoscut, care chiar după moartea sa a evitat slava oamenilor, fiindcă era cinstit de Dumnezeu în împărăţia cerească.

Vrednicul de pomenire părinte medic Pavel Lavriotul, în una din scrisorile adresate mie în 06.07.1971, scria următoarele:
– Vorbind cu părintele Gherontie, unul dintre Daniilei, am amintit de părintele Leontie, unul dintre binecunoscuţii părinţi duhovniceşti de la Mutalaski Kesaria, pe care-l întâlnisem şi a cărui lucrare, «Catehismul Ortodox», scrisă în turcă, o citisem. Era o lucrare importantă a lui Karamanlides şi o avem în biblioteca noastră. El mi-a răspuns că părintele Leontie murise în Salonic, şi în ziua dezgropării sale trupul i-a fost descoperit nedescompus şi răspândea mireasmă.

Un creştin citise în viaţa Sfântului Acachie Kafsokalivitul că, pe când acesta trecea pe lângă cimitirul de la Sfânta Ana, a simţit o mireasmă de mir ce venea de la osemintele părinţilor. Amintindu-şi de aceasta, creştinul care şedea în cimitirul schitului a spus: «Mă întreb dacă mai sunt oseminte ca acelea din zilele Sfântului Acachie?».
Imediat după ce a gândit aceasta, a mirosit o mireasmă venind dintr-un mormânt. S-a sculat, a cercetat totul în jurul său şi a găsit un craniu ce mirosea frumos. Pe el era scris: «Ieromonahul Filimon de la Chilia Adormirii Maicii Domnului, de lângă Voulefterionul* Sfântul Elefterie». El s-a gândit să-i cheme pe ceilalţi, dar la acest gând a început să tremure, pentru că şi-a dat seama că cinstitul părinte nu dorea să se spună despre mirosul ce venea de la osemintele lui.
*Clădirea unde se ţin întrunirile Consiliului.

Nu-mi amintesc exact anul (se poate să fie cu 20 de ani în urmă), de sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul, în Mănăstirea Dionisiu, chiar înainte de Vecernie, când am intrat prin uşa mică a altarului, am mirosit o mireasmă cunoscută ca cea a Înaintemergătorului, ce venea din Sfântul Altar.
Alteori, mergând pe cărarea de la chilia Sfântului Nil, Izvorâtorul de Mir, spre Marea Lavră, în Hairi, am simţit o boare de mireasmă. În acelaşi loc mulţi părinţi, călători şi pelerini, au avut aceeaşi experienţă. A trecut din gură-n gură cuvântul că în acest ţinut mulţi pustnici s-au nevoit în timpurile vechi, ducând o viaţă ascetică înaltă, de har şi sfinţenie. Locurile exacte ale mormintelor lor sunt necunoscute.

În 1927, de ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, un călugăr, care era bucătarul mănăstirii, a simţit o mireasmă ce nu poate fi descrisă, în timpul «Mărimurilor», când este cinstită mâna dreaptă a Sfântului Înaintemergător. El a mărturisit această întâmplare părintelui Lazăr.

Vrednicul de pomenire părinte Lazăr, printre multe istorisiri despre părinţii şi fraţii de la Dionisiu, ne-a povestit despre binecuvântatul sfârşit al ieromonahului Marcu, care a fost egumenul mănăstirii între 1926 şi 1931, şi care toată viaţa a slujit în trei sau patru ascultări, fericit şi smerit. Mânca numai o dată pe zi. Când părintele Marcu a adormit în Domnul, întreaga cameră de spital s-a umplut de o mireasmă care a durat 20 de minute, la care a fost martor binecuvântatul egumen al mănăstirii de atunci, părintele Gavriil, care venise să-i citească rugăciunea pentru moarte.

Se ştie că înmormântaţii în pământul sfânt al Muntelui Athos, umplând Grădina Maicii Domnului cu mireasmă de mir, sunt mulţi sfinţi din a căror moaşte curge dulcele ulei al sfinţeniei. În Xenofont, în 1989, de sărbătoarea Sfântului şi Marelui Mucenic Gheorghe, care pe lângă celelalte harisme este şi Izvorâtor de Mir, când Privegherea plină de frumuseţe şi evlavie tocmai începuse, în mijlocul rugăciunii, sfântul egumen Alexie, evident mişcat, a întrerupt slujba ca să anunţe tuturor minunata întâmplare care se petrecea pentru prima dată: a curgerii de mir din mâna Sfântului Gheorghe. Era semn că sfântul era prezent. Părintele Alexie a pus imediat să se citească paraclisul Sfântului Gheorghe şi să se închine toţi la sfintele moaşte.
Cu puţin înainte de binecuvântata arătare, părintele Alexie îl invitase în altar pe Prea Sfinţitul Ambrozie, Mitropolit de Polianis şi Vilkisiou, ierarh remarcat pentru sprijinul dat monahismului, fiind astfel o prezenţă luminoasă la acea sărbătoare. De asemenea, în altar era arhimandritul Hristodul, egumenul de la Kutlumuş, cât şi stareţul de la Schitul Sfânta Ana, părintele duhovnicesc Antim, care avea în jur de 80 de ani. Toţi aceştia erau acolo, pentru a confirma darul curgerii de mir.
Toţi care erau prezenţi la sărbătorirea festivă, reprezentanţii mănăstirilor, pustnici, călugări din chinovii şi credincioşi s-au închinat moaştelor cu inimile înălţate, cu evlavia şi umilinţa potrivite acestui moment, când puternicul şi credinciosul apărător al Muntelui, Sfântul Gheorghe, era prezent cu noi, conducând sărbătorirea, lăudându-L pe Dumnezeu şi fiind slăvit de El.
Era ca şi cum noi toţi, plini de evlavie, spuneam în tăcere: «Mare eşti Doamne… şi nici un cuvânt nu este îndeajuns spre lauda minunilor Tale».
În locul de unde curgea mir din Sfintele Moaşte părea a fi o rană. Şi mireasma simţită, caracteristică, era aceeaşi mireasmă pe care o au toate sfintele moaşte. Harul Sfintelor Moaşte era în acord cu mesajul de bucurie transmis la priveghere: «Ne rugăm lui Hristos, Care a fost răstignit şi Care a înviat din morţi. O, moarte, unde este boldul tău? O, iadule, unde este biruinţa ta? Hristos a Înviat şi tu ai fost înfrânt!».
Florile lămâilor şi trandafirii din grădina mănăstirii confirmau prezenţa primăverii, iar curgerea de mir din «Izbăvitorul celor robiţi» era chezăşia că «Hristos cu adevărat a Înviat!». Troparul laudei* se îmbrăcase cu un veşmânt bine-mirositor şi cu o putere tainică:
A venit primăvara; veniţi să prăznuim; a strălucit
Învierea lui Hristos.
Veniţi să ne veselim; pomeniera Biruitorului,
s-a arătat, pe credincioşi bucurându-i…
* το δοξασττικό = Slava care se cântă la laude.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. X: Despre lepădarea de lume şi înstrăinare [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Doi descendenţi regali au fost Ioan şi fiul său, Eftimie, ctitorul Sfintei Mănăstiri Iviru. Ei au strălucit între anii 960–980 şi au fost ucenici ai Sfântului Atanasie Athonitul.
Sfântul Eftimie, pe când trăia în lume, s-a certat şi a omorât un evreu care blasfemiase numele lui Iisus Hristos. După aceasta s-a îmbolnăvit foarte grav, dar a fost vindecat de Maica Domnului. Apoi a plecat în Muntele Athos, ca să fie sub ascultare în obştea Marelui Atanasie Athonitul.
Monahii de la Iviru i-au dat lui Eftimie numele de «noul Hrisostom», pentru că a tradus toată Sfânta Scriptură şi alte cărţi din greacă în limba iberică.

Sfântul Sava Sârbul a fost prinţ regal. Numele lui înainte de călugărie a fost Rastko, şi tatăl lui a fost Ştefan Nemania, rege al Serbiei. Întreaga lui familie a fost foarte credincioasă.
Din copilărie sfântul iubea viaţa monahală. Când câţiva călugări de la Muntele Athos au vizitat ţara lui, printre ei se afla şi un părinte rus foarte evlavios. După ce a auzit ce povestise acel părinte despre viaţa monahală de la Muntele Athos, prinţul a fost cuprins de dragoste dumnezeiască. Cu lacrimi de umilinţă, el l-a rugat pe părinte să-l ia cu ei pe drumul lor de întoarcere la Muntele Athos.
– Văd, părinte, că Dumnezeu, Care ştie adâncul inimii mele, te-a trimis la mine, păcătosul, ca să mă îndrumi pe calea dumnezeiască. Deci, te rog din suflet, învaţă-mă cum să scap de deşertăciunea lumii acesteia şi să urmez o viaţă sfântă, ca a voastră. Curând, părinţii mei plănuiesc să mă căsătorească. Iată de ce m-am hotărât să plec de aici cât mai curând posibil.
Părintele l-a acceptat să-i fie tovarăş de călătorie şi să-l îndrume, pentru că a cunoscut că aceasta era voia Domnului, de vreme ce văzuse sufletului lui Rastko, în timp ce se pregăteau pentru plecare, arzând de dor pentru Dumnezeu.
În mănăstirea rusă, Rastko s-a ostenit în toate ascultările mănăstirii, ca un bun ostaş şi atlet. Oricum, părinţii lui au rămas nemângâiaţi. Tatăl lui a trimis oameni să-l caute peste tot, pentru că Rastko nu era numai fiul lui cel cuminte şi frumos, ci şi urmaşul lui la tron.
Până la urmă, trei nobili sârbi au aflat că Rastko se află într-o mănăstire rusă şi au plecat acolo ca să-l aducă înapoi. Fratele Rastko i-a rugat pe părinţii lui duhovniceşti să-l călugărească imediat, şi în acea noapte s-a ascuns în turnul mănăstirii.
Apoi a scris o scrisoare părinţilor săi, descriind judecata de apoi şi iadul veşnic. Scrisoarea i-a impresionat în aşa mod, încât s-au hotărât să devină monahi. Mama lui a primit schima într-o mănăstire unde s-a nevoit, plăcând lui Dumnezeu, şi acolo a adormit în Domnul. Tatăl lui a renunţat la împărăţie şi a lăsat tronul celuilalt fiu, Ştefan. Apoi el a plecat la Muntele Athos, unde s-a întâlnit cu fiul său, Sava. Nu poate fi descrisă bucuria din sufletele lor în momentul întâlnirii.
Fostul rege a cerut să fie tuns în monahism şi a primit numele de Simeon. Astfel, tatăl natural a devenit fiul duhovnicesc al propriului său fiu natural. În 1198 tatăl şi fiul au construit faimoasa mănăstire sârbă Hilandar pe pământul donat de Sfânta Mănăstire Vatoped, un dar pecetluit cu sigiliul de aur al împăratului Alexie al III-lea. Acolo, în Hilandar, amândoi – fiu şi tată – au fost mai târziu canonizaţi.

Sfântul Damian a fost, într-adevăr, vrednic de admiraţie. Prieten al Sfântului Cosma Zografitul, a dus o viaţă curată, ostenindu-se în Sfânta Mănăstire Esfigmenu. El avea rânduiala ca niciodată să nu stea peste noapte nicăieri, decât în chilia sa. Într-o noapte se găsea lângă Hilandar, în ploaie şi ceaţă şi, neştiind unde se află, din cauza întunericului şi a ploii torenţiale, a strigat: «Doamne Iisuse Hristoase, mântuieşte-mă, căci pier». Atunci un înger al Domnului a apărut, l-a ridicat şi, deodată, s-a trezit în siguranţă în faţa chiliei sale. După ce a adormit în Domnul, părinţii mănăstirii au simţit o mireasmă venind din mormântul lui timp de 40 de zile; această mireasmă a ajuns până şi în mănăstire, în ciuda distanţei de o milă dintre mormânt şi mănăstire.

– De unde vii, părinte? era întrebat părintele duhovnic Veniamin de la Mănăstirea Kutlumuş, care a trăit 95 de ani şi a plecat la Domnul în 1941.
– Sunt un străin, răspundea el, însemnând că toate fiinţele umane sunt exilate şi viaţa lor e scurtă şi trecătoare.

În jurul anului 1835, aproximativ 5 ani după ce ocupaţia turcească se sfârşise, un grup de «serdari»* au plecat într-o zonă împădurită, lângă Marea Lavră, pentru a vâna capre sălbatice. Într-o dimineaţă, au văzut deodată, în faţa unei peşteri, un bătrân pustnic fără haine şi i-au spus:
– Binecuvântaţi, părinte!
– Domnul, a răspuns el şi a început să-i întrebe despre Sfântul Munte:
– Cum este aici? Cum îşi duc viaţa călugării aici? Şi aşa mai departe.
Ei l-au informat că era pace peste tot, acum că ocupaţia turcească se sfârşise.
– Cine sunt aceşti turci? Şi ce înseamnă Revoluţia grecească? a întrebat bătrânul pustnic.
– Nu ştiţi, părinte, că noi, ortodocşii, am vărsat sângele nostru pentru a ne elibera de sub ocupaţia turcească?
– Nu, copiii mei, eu nu ştiu nimic. Aici suntem şapte împreună, dar nu am plecat în altă parte niciodată. Nu ştim nici o veste, a răspuns îngerul pământesc şi omul ceresc.
După ce aceşti vânători au fost binecuvântaţi de el, au plecat uimiţi să povestească părinţilor de la Schitul Sfânta Ana totul despre întâlnirea avută. Călugării de la Sfânta Ana au fost interesaţi de ceea ce povestiseră vânătorii. Astfel, însoţiţi de aceste gărzi civile, câţiva părinţi au mers prin tot Muntele Athos, căutând peştera şi minunatul bătrân, dar nu l-au găsit nicăieri.
(*Serdarii sunt paznicii speciali ai Sfântului Munte ce veghează la păstrarea ordinii. Ei poartă pe cap o scufie cu însemnele A.O. ce semnifică «Poliţia Muntelui» [Аστυνομία Оρους].)

În Chilia Sfânta Treime din Karyes a trăit părintele Chiril, un om cu o înfăţişare blândă, dulce şi prietenoasă. Era foarte bătrân, avea o barbă albă şi o faţă strălucitoare. Datorită înfăţişării lui se putea presupune despre el că ar fi fost decanul unei universităţi, dar, în realitate, el nu a părăsit niciodată Athosul.

Ieromonahul Ioachim Americanul, care era de admirat pentru izolarea sa autoimpusă şi dispreţul pentru toată slava lumească, a trăit într-o chilie aparţinând Schitului Sfânta Ana cu hramul «Naşterea Maicii Domnului». El a fost fratele duhovnicesc al bătrânului meu. De multe ori, părintele meu ne-a povestit despre acest om deosebit şi despre ascultarea sa exemplară. El a fost în serviciul Patriarhiei Ierusalimului şi în armata americană. A fost decorat cu câteva medalii pe care, împreună cu propria sa Cruce de Arhimandrit, le-a dăruit icoanei Sfânta Ana.
Venind la Muntele Athos din America, unde a fost candidat la posturi ecleziastice înalte, părintele a făcut ascultare exemplară la un părinte foarte aspru, după ce mai întâi a renunţat voluntar la preoţie, aşa încât să poată trăi ca un simplu monah.
Ca şi vechilor pustnici, i-a crescut o barbă lungă până la pământ. Afectat de tuberculoză, a adormit în Domnul în anul 1957.
Pustnicul Grigorie a trăit în deplină înstrăinare la Chilia Arhanghelului de la Sfânta Ana Mică. A fost un luptător şi şi-a închinat întreaga viaţă postului şi rugăciunii neîncetate.
Obişnuia să spună că va fi aruncat în iad cu satana, pentru că simţea că nu a cinstit îndeajuns jertfa lui Iisus Hristos pe Cruce. Îl iubea toată lumea.

Un părinte bătrân spunea:
– Cum poate să spună cineva că un călugăr nu a fost răstignit? Iată că părintele S. a fost în Muntele Athos timp de 60 de ani şi nu a mai ieşit în lume.
Apoi a spus din nou:
– Lauda şi linguşirea sunt dăunătoare pentru un călugăr. Un călugăr care caută laudă este ca un om care încearcă să-şi prindă umbra.
Şi apoi din nou a spus:
– Un călugăr sub ascultare poate spune: «Când părintele meu mă mustră, atunci nu mă iubeşte». Dar dacă el ar şti că este în inima părintelui său!

Un călugăr sârb de la Hilandar nu şi-a părăsit chilia timp de 40 de ani.

Sfântul Leontie de la Dionisiu n-a ştiut unde se află poarta mănăstirii timp de 75 de ani, până în momentul plecării veşnice la Domnul.

În urmă cu 100 de ani a trăit şi a plecat la Domnul, într-o chilie părăsită de la Schitul Sfânta Ana, un prinţ sârb, din familia Vrancovici, numit monahul Teoclit. Ca şi pustnic, el s-a nevoit din greu în exil. Din acest motiv a fost binecuvântat cu harul Dătătorului a toate.

Un părinte spunea:
– Călugărul, din momentul părăsirii lumii acesteia, îşi pune familia sa sub grija dumnezeiască şi-o uită. Dumnezeu atunci are grijă de ei. Călugărul părăseşte mica familie şi devine un membru al marii familii a lui Adam. Nu trebuie să-şi amintească sau să se roage pentru propria familie în mod special, pentru că el ştie că Dumnezeu este obligat să aibă grijă de ea.
Eu văd părinţii, fraţii, surorile, nepoatele şi nepoţii mei în fiecare om. Aşa că nu comunic cu propria mea familie. Când nu mă gândesc la ai mei, o face Dumnezeu.

Ieromonahul Eftimie a fost cunoscut ca povăţuitor duhovnicesc, un duhovnic cu mult discernământ şi un cercetător al cărţilor patristice. El a trăit într-o chilie din Kutlumuş. Acest de-a pururea pomenit călugăr obişnuia să spună următoarea întâmplare:
După eliberarea Cretei, în 1912, turcii au început să vândă proprietăţile insulei – pe care le stăpâniseră în timpul ocupaţiei. În acel timp, cineva care avea un frate în Muntele Athos a mers la schit să ceară nişte bani, pentru a cumpăra o proprietate. Fratele lui călugăr nu a vrut să-i dea nici un ban, căci el ştia că banii veniţi de la un călugăr nu aduc bine unei rudenii. Călugărul este închinat numai lui Dumnezeu. Dar, în final, a fost convins de fratele trupesc să-i dea banii pe care-i avea. De îndată ce fratele său s-a întors la Salonic, a simţit o mare primejdie. Şi, într-adevăr, a fost jefuit de banii primiţi şi apoi omorât.
Părintele Bartolomeu s-a născut în 1860 în Muntele Athos, unde mama sa şi alte femei cu copii s-au refugiat în timpul rebeliunii din Halkidiki. Mama lui l-a închinat Maicii Domnului. Un altul care i-a urmat a fost ierodiaconul Vasile (Davilas), care a murit în 1979. El a arătat o aşa lepădare de lume, că nu a părăsit niciodată Muntele Athos sau chilia sa timp de 40 de ani, nici măcar pentru a merge la Karyes.
În acelaşi fel, fraţii trupeşti Benedict, Agatanghel şi Sava (toţi trei din Chilia Adormirii), şi fratele lor duhovnicesc, ieromonahul Grigorie din Chilia Sfântului Nicolae din Karyes, nu au mai părăsit Muntele Athos după ce au fost călugăriţi. De fapt, ieromonahul Grigorie a venit la Muntele Athos de la vârsta de 9 ani. Uitase cum arată o faţă de femeie, având în memorie doar vaga amintire a mamei lui.

Părintele Neofit de la Sfânta Ana, un părinte bătrân care a plecat doar o singură dată din Muntele Athos pentru o problemă urgentă, obişnuia să-mi spună:
– Mă rog Maicii Domnului să nu-mi mai îngăduie să ies încă o dată în lume.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Adriana şi Adrian dau mărturie despre cum au reuşit să dobândească prunc prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria şi a Sfântului Cuvios Simeon, Izvorâtorul de Mir

Cu dragă inimă aş dori să împărtăşesc bucuria trăită, mai ales astăzi, când deja Simeon s-a născut. Însă nu prea ştiu de unde să încep. Este destul de mult de povestit, şi cred că dacă aş sări vreo etapă, acei oameni ce vor citi povestea noastră (pentru că am văzut că, în general, pe cele doua pagini de mai sus scriu oameni ce îşi doresc cu ardoare un copil şi care nu mai au nici o soluţie) să nu creadă sau să înţeleagă că noi am fost mai norocoşi sau mai buni decât alţii, şi nouă ne-a fost ascultată rugăciunea imediat, iar lor nu. Ca urmare, dacă doriţi să aflaţi povestea noastră, aş alege să o povestesc în întregime, dar scurtă nu poate fi, o să înţelegeţi de ce când o să ajungeţi la final.

Astăzi credem şi ştim că pregătirea pentru MINUNEA noastră (SIMEON) a început cu mulţi ani în urmă, chiar în ziua când ne-am căsătorit, 25.07.1998, Adrian si Adriana, ziua în care am intrat în Sfânta Taină a Cununiei, nespovediţi şi neîmpărtăşiţi. La vremea aceea, din pacate, nu aveam habar de Dumnezeu şi nici vreun gând de a-L cunoaşte, însă Dumnezeu a avut alte planuri cu noi, aşa cum are cu fiecare în parte, a avut plan de a ne întoarce la EL. In 2001, Adriana rămâne gravidă, însă la 14 săptămâni sarcina se opreşte în evolutie, cerul se dărâmă pe noi, totul se prăbuşeşte, nu cred că are rost să povestesc prin ce am trecut în acele clipe. Cei ce au trecut prin aşa ceva ştiu despre ce vorbesc. Atunci însa, după câteva luni de agonie şi disperare de a afla un răspuns la întrebarea „De ce noi?”, a fost pentru prima oară când ne-am întors spre Dumnezeu, cu un post şi o primă spovedanie, amândoi la vârsta de 27 ani. Apoi au urmat 10 ani de tratamente, de disperare, de frustrare, de agonie, de durere şi tristete, de operaţii, de canoane, de post şi rugăciuni, de zeci de analize, de hormoni înghiţiţi cu pumnul, de umblat prin ţară la diverşi medici cu renume, ne-am epuizat resuresele financiare, de mici paşi spre Dumnezeu, urmaţi de căderi şi iar ridicări şi iar căderi.

Orice am fi făcut, pe orice cale, mereu rezultatul era acelaşi, răspunsul medicilor era: „Nu ştim de ce nu puteţi rămâne gravidă şi nu ştim de ce aţi pierdut sarcina, sunteţi perfect normali amândoi, dacă aţi avea fiecare parteneri diferiţi, cu siguranţă aţi avea amândoi copii”. 10 ani de tratamente fără să rămână gravidă o dată şi fără să ţi se spună de ce nu poţi rămane gravidă, care este problema, măcar să o găsim. Acum ştim că în acei 10 ani Dumnezeu ne-a pregătit şi şlefuit pe toate feţele, în acele momente nu am înţeles, însă azi, când ne uităm înapoi, vedem întregul ansamblu. În 2011, Dumnezeu îmi oferă şansa de a ajunge în Sf. Munte Athos în Postul Mare împreună cu părintele meu duhovnic. Am avut parte de un pelerinaj absolut superb, şase zile de rugăciune, slujbe şi închinări la sute de sfinte moaşte şi icoane făcătoare de minuni.

După şase zile, sufletul este atins, schimbat, metamorfozat, transformat total, am plecat din Sf. Munte total alt om, dar şi datorită minunii ce mi s-a întamplat la Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului Înlăcrimata (pe atunci nu ştiam cum se numeşte) de la Schitul Sf. Ilie. Sigur că m-am rugat în tot Sf. Munte şi la toţi sfinţii întâlniţi să mă ajute cu rugăciunea lor la Dumnezeu, să ne dăruiască dezlegare de prunci. Dar nicăieri nu am trăit ce am trăit aici în faţa Icoanei Maicii Domnului, în genunchi. În timp ce-mi făceam rugăciunea, colegii cântau ”Cuvine-se cu adevarat”, simt cum coboară o căldură de sus din creştetul capului şi până jos în călcâie, apoi din călcâie înapoi în creştetul capului şi mă părăseşte, moment când pe obraz îmi curgeau şiroaie de lacrimi. Colegii termină cântarea şi ies, eu nu mă dau plecat, mă ridic încă năucit de cele întâmplate şi, în secunda următoare, ştiu că, odată întors acasă, Adriana va rămâne gravidă. Parcă Maica Domnului îmi vorbise, dar nu prin vorbe, ci mental. Alerg repede la călugarul care ne-a primit în Sf. Biserică, un grec care, surprinzator, ştia româneşte, şi-l intreb cum se numeşte Sf. Icoană a Maicii Domnului. „Înlăcrimata”, îmi spune.

Mărturisesc părintelui duhovnic cele întâmplate, îmi spune că momentan să nu mai spun la nimeni ce am trăit şi că o să ştiu când o să vină momentul să mărturisesc această întâmplare. Azi este pentru prima dată când povestesc ce s-a întâmplat atunci, azi ştiu că acum a sosit momentul să mărturisesc, nici măcar soţiei nu i-am povestit la întoarcere, decât că în 40 de zile o să rămână gravidă. Bineînţeles că ea nu m-a crezut, nici eu nu aş fi crezut-o pe ea. Dar, după 40 de zile, minunea se produce, soţia rămâne gravidă, fără tratament, fără doctori, bucurie mare, în sfârşit Dumnezeu ne-a iertat şi ne-a dăruit darul cel mai râvnit de noi timp de zece ani. Însă habar nu aveam ce avea să urmeze, dacă ar fi să pot contoriza… toată durerea şi supărarea simţită în acei zece ani aveam să o traiesc într-o singură zi. Şi când? Exact în data de 25.07.2011, exact în ziua în care împlineam 13 ani de căsnicie. Adriana este programată la controlul de 12 săptămâni, moment în care medicul ne spune: „Îmi pare rău, dar sarcina este oprită în evolutie”.

Închipuiţi-vă durere, disperare, cădere, pierderea credinţei, debusolare totală. Dacă înainte cu 10 ani am fost trântit la pamant, când nu aveam credinţă, acum am fost făcut praf, rupt în milioane de bucăţi, sufletul care se aprindea în mine nu demult la rugăciune acum parcă mă părăsise. Adriana, iubirea mea, deşi ea era implicată direct în durerea fizică, a fost mai tare, a trecut de aceasta dată mult mai uşor decât mine peste aceasta cumplită suferinţă. La mine prejudiciul a fost sufleteşte, la aceea vreme nu înţelegeam de ce am mai primit atunci acel semn, acel dar, dacă apoi urma să pierd totul. A urmat apoi renegarea lui Dumnezeu, deznădejdea, un capitol de care nu vreau să-mi mai amintesc. Uuuffffff, infernul se coborâse.

Deşi l-am renegat pe Dumnezeu şi Maica Domnului, cu toate acestea mi-au rămas aproape, nu m-au părăsit, doar că în acel moment nu simţeam, nu vedeam, orbit de durere şi de micimea minţii mele îndurerate. După pierderea sarcinii, a urmat din nou un set de investigaţii, doctorul de atunci ia din nou dosarul cu analize, gros de 10 cm, filă cu filă, analiză cu analiză, se opreşte pe un buletin de analiză din 2008 şi constată că o singură analiză nu este în valori, PROTEINA S, şi zice: „95 la % aceasta este cauza.”

Ne-a dat să facem un nou set de analize şi, în sfârşit, după ani de căutări şi investigaţii, descoperim că soţia are sindromul antifosfolipidic, în sfârşit aveam un rezultat, am găsit cauza medicală a problemelor noastre. Mai pe româneşte, viteza de coagulare a sângelui foarte mare, se formează trombi (cheaguri de sange) care pleacă spre capilarele (vinişoarele) de la placentă şi le înfundă, urmează neoxigenarea placentei şi sarcina se opreşte în evoluţie. Aflăm că există un tratament şi că, mai mult, putem face copii fără probleme DACĂ SOŢIA rămane gravidă, soluţia fiind injecţii în burtă pe toată perioada sarcinii cu un anticoagulant. Acum descoperisem de ce se oprea sarcina în evoluţie şi ce aveam de facut. E drept că la acea vreme preţul ne părea un pic cam mare pentru punerea unui diagnostic: pierderea celei de a doua sarcini. Şi problema cea mai mare tot rămânea, cum facem să rămână gravidă? Dar încolţeşte din nou speranţa, acum măcar aveam un diagnostic şi o luam de la capăt.

Urmează din nou un an de tratamente şi investigaţii, care din nou se soldează cu nereuşite, ne aflam deja în 2012, dar, din fericire, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al preotului duhovnic reuşesc să mă redresez sufleteşte şi duhovniceşte, din nou post şi rugăciune, spovedanie şi împăcare cu soarta că nu putem avea copii, împăcare cu tot ce s-a întâmplat şi ne propunem să mai încercăm până la finalul anului, apoi gata, încheiem o dată pentru totdeauna subiectul acesta şi ne îndreptăm spre adopţie.

În 2012, în seara de Înviere, după terminarea Sfintei Slujbe de Înviere, preotul duhovnic îmi trimite vorbă că mă aşteaptă în Altar, mă duc şi primesc în dar un pliculeţ, iar părintele îmi adresează următoarele vorbe: „Să-l faci, că l-am adus special pentru tine”. Ajuns acasă, deschid plicul, găsesc trei bobiţe de struguri, o crenguţă din vie, o Iconiţă cu Sf. Cuvios Simeon Izvorâtorul de Mir şi un text despre cum se ţine corect canonul de rugăciune pentru dobândirea de prunci, canon către Sf. Cuvios Simeon. Citim şi-l punem într-un sertar, hotărâţi că-l vom face, dar abia ieşisem dintr-un post îndelungat, postul Sf. Sărbători de Paşti, deci nu era „momentul” pentru el.

Între timp, am continuat cu tratamente si investigaţii medicale, înca o operatie de driling ovarian, alte 6 luni de aşteptări şi speranţe.

În septembrie demaram în paralel operaţiunea “adopţia”, care nu este nici uşoară, nici plăcută, nici scurtă, din păcate, în Romania. Ajungem la final de an 2012 şi, aşa cum ne-am propus după 12 ani de tratamente de la pierderea primei sarcini, ne oprim, ne relaxăm, încheiem şi uităm o dată pentru totdeauna acest subiect dureros. Ne canalizăm pe adopţie, trecem prin toate procedurile de rigoare şi aşteptăm cu nerăbdare întâlnirea cu copilul nostru mult dorit şi asteptat. La început de martie terminasem deja cursurile de părinţi adoptivi, moment în care dăm din întâmplare peste pliculeţul cu bobiţele de struguri, uitate în sertar. Atunci îi spun Adrianei: „Iubire, hai să facem şi canonul acesta de rugăciune, că aşa am promis, şi, uite, începe imediat Postul Mare”. La care soţia spune: „Hai să nu-l mai facem, că am făcut destule canoane şi tot fără folos, hai să-l dăm altcuiva care poate are şanse mai multe decât noi”. Eu îi spun: „Hai să-l facem noi şi să-l rugăm pe Sf. Simeon să ne mijlocească pentru adopţie, să ne găsească copilul cel mai potrivit nouă.” Adriana se gândeşte şi zice: “Bine, aşa facem, îl rugăm pe Sf. Simeon să ne ajute cu adopţia.” După ce luăm această hotărâre, la câteva zile, mă sună preotul duhovnic şi mă întreabă dacă nu vreau să merg din nou la Athos. Bucuros îi spun că nici nu încape vorbă, sigur că vreau. Apoi facem calculul a 40 de zile de post şi ne hotărâm să începem canonul un pic mai târziu, deoarece postul mare ţine 48 zile, astfel încât să încheiem cu el chiar în seara de Înviere. Nu rezist tentaţiei de a face calcul cum cade ovulaţia soţiei la final de canon. Acest calcul îl puteam face doar datorită faptului că soţia a avut de-a lungul anilor un ciclu menstrual foarte exact, 26 zile şi după atâtea monitorizări, ştiam că vârful ovulaţiei se petrece în ziua 13. Cum am spus, fac calculul, 40 de zile cuprind 2 cicluri şi constat că vârful ovulaţiei, ziua de 13, cade în ziua de Înviere. Ştim cu toţii că zilele de sărbătoare şi de post sunt oprite aşa că… Se pierde şi această ultimă fărâmă de speranţă. Îmi spun: “Ei, asta este, nu e să fie şi pace, ne rugăm aşa cum am stabilit.”

Plecăm spre Sf. Munte, intrăm în Athos în 26 martie dimineaţa şi aşa cum am învăţat în aceşti ani, că nimic nu este intamplator, în 26 martie începem şi canonul de rugăciune către Sf. Simeon. Astfel prima săptămână de canon o petrec pe Sf. Munte, cu post, rugaciune, închinare, priveghere şi participare la Sf. Liturghii. Bunul Dumnezeu îmi îndreaptă din nou paşii spre Icoana Făcătoare de Minuni Înlăcrimata. Petrec din nou aceeaşi experienţă ca şi prima dată, mă tulbur din nou, de aceasta dată nu mai spun la nimeni nimic, pentru că nu mai ştiu nici eu ce să cred. Am parte de un pelerinaj extraordinar la fel ca şi prima dată, mă întorc împăcat şi mulţumit, cu sufletul încărcat de acele minunate trăiri de pe Sf. Munte. Din păcate, nu reuşim sa ajungem la Mănăstirea Hilandar să mă închin la mormântul Sf. Simeon şi să văd viţa de vie. Dar mă gândesc împăcat că aşa a rânduit Dumnezeu. Mă întorc acasă şi apare prima minune care, pe moment, recunosc, nu am înţeles-o. Adrianei îi întarzie ciclul de la 26 la 31 zile (5 zile), timp în care se panicheaza şi se supăra, săraca, sătulă de medici, s-a gândit că sigur iar i-a ieşit vreun chist sau polip care trebuie chiuretat. Menţionez că singurele dăţi când i-a mai întârziat cicul în 12 ani a fost atunci când făcea tratament cu hormoni şi i-au ieşit chisturi şi polipi datorită tratamentelor şi au trebuit chiuretate. Dar acum tratament nu mai făcusem de 8 luni de zile. La care eu îi spun: „Acum ce să facem, draga mea, prin câte am trecut până acum, vom mai trece şi peste asta”. S-a programat la doctor dar, din fericire, nu a mai fost nevoie să mergem, deoarece în ziua 31 i-a pornit ciclul, fericire mare, am scăpat de doctor. La câteva zile după, mă gândesc să fac iar un calcul, acum că s-a decalat ciclul cu 5 zile, oare cum cade, calculez şi, surpriză mare, ziua ovulaţiei ciclului urmator, dacă ar fi să vină normal la 26 zile, cade joi dupa Sf. Sarbatori de Paşti. De aceasta dată nu-i mai spun nimic soţiei şi aştept cu nerăbdare ziua de JOI, 9 MAI, zi în care Bunul Dumnezeu, la rugăminţile Sfintei Fecioare Maria şi Sfantului Cuvios Simeon Izvorâtorul de Mir, scumpa mea soţie Adriana rămâne gravidă.

Vă daţi seama, s-a decalat 5 zile, nu 4, nu 6, 5 zile, exact cât trebuia să cadă joi, nu miercuri sau vineri, de Izvorul Tămăduirii. Am aşteptat cu nerăbdare finalul de lună să văd dacă primesc VESTEA CEA MARE. Bineînţeles că ciclul nu-i mai vine din nou, se panicheaza, dar de asta data îi spun: „Stai liniştită, draga mea, că de data asta eşti gravidă”. Sigur că nu mă crede, la câteva zile luăm 3 teste (barza), le face la ore diferite şi se confirmă la toate 3 vestea cea mare. A RĂMAS ÎNSĂRCINATĂ. Nu pot povesti ce am simţit amândoi în acele clipe, căci în vorbe nu poţi cuprinde nişte trăiri, dar cred că vă închipuiţi ce a fost în sufletele noastre. Se programează repede la doctor pe data de 31 mai, dar, între timp, facem calcul să vedem când se împlinesc 40 de săptămâni de sarcină din data de 9 mai, să vedem cam când ar fi data probabilă şi, stupoare, exact 40 saptamani cădeau pe data de 13 februarie, ziua prăznuirii Sf. Cuvios Simeon. La controlul medical se confirmă sarcina. Începem tratamentul cu anticoagulante în burtă, toată perioada sarcinii o injecţie/zi, şi ne spune că 90% de la 12 săptămâni va trebui să-i facă un serclaj la colul uterin (închiderea colului cu un inel), după cum arată colul, şi să stea o perioadă la pat, dacă nu chiar tot restul sarcinii. Asta este, dacă trebuie… stăm şi la pat, apoi face calcul la ziua probabilă de naştere, 3 februarie, doctorii merg pe un alt calcul, ei calculează prima zi de sarcină prima zi a ultimului ciclu. Astfel este cu un avans de 10 zile şi, cum am spus, 3 februarie. Ajunşi acasă, ne uităm în calendar şi, iar stupoare, din nou Sf. si Dr. Simeon. De fericire, promitem amândoi că dacă va fi băiat, o să-i punem numele Simeon, iar dacă va fi fată, o să o cheme Maria. Continuăm cu canonul toată perioada sarcinii, nu-l întrerupem (metanii doar eu), drept mulţumire că ne-a ajutat Sf. Cuvios Simeon. La controlul de 12 săptămâni din nou minune, doctorul ne spune: “Minunat nu mai avem nevoie de serclaj, nu ştiu cum, dar colul uterin arată perfect.” Ne uităm unul la altul şi, din priviri, ştim că Sf. Cuvios Simeon ne-a ajutat din nou. Bucurie mare, apoi sarcina decurge absolut normal până la final, se confirmă că este băiat, exact cum am simţit amândoi, şi la controlul din săptămâna 38 (calcul medical) ne spune să ne pregătim pentru cezariană pentru săptămâna ce urmează. Datorita vârstei de 38 ani şi antecedentelor medicale, domnul doctor nu a vrut să rişte, deşi eu sunt convins că dacă ar fi născut normal, totul ar fi fost în regulă. În săptămâna 39, în ziua de 23 ianuarie facem în sfârşit cunoştinţă cu MINUNEA DE COPIL SIMEON, născut cu scor apgar 10. SLAVĂ ŢIE, DOAMNE, CĂ NE-AI DAT SĂ TRĂIM O ASEMENEA MINUNE! AMIN!

Aceasta este mărturia noastră că Bunul Dumnezeu ne aşteaptă mereu să ne întoarcem la EL, indifferent ce păcate, mici sau mari, am fi făcut. El ne trimite ajutor mereu, direct sau prin PreaSfânta Născătoare de Dumnezeu şi Sfinţii Părinţi, în cazul nostru Sfântul Cuvios Simeon Izvorâtorul de Mir, căruia o să-i mulţumim toată viaţa noastră pentru mijlocirea rugăciunii noastre către Bunul Dumnezeu. Sperăm ca povestea noastră să vă inspire, să vă întărească, să nu şovăiţi în a cere necontenit ajutor lui Dumnezeu şi Sfinţilor Părinţi, chiar dacă nu aveţi rezultat imediat şi, la un moment dat, aveţi impresia că nu vă este ascultată rugăciunea sau nu primiţi răspuns imediat, nu vă nelinştiţi, înseamnă că mai aveţi câţiva paşi de parcurs, nu a sosit încă momentul, dar dacă stăruiţi în rugăciune, cu siguranţă ca el va sosi.

Ştiţi, eu acum cred că Dumnezeu ne aşteaptă întotdeauna la capăt de drum, dar drumul trebuie să-l parcurgem noi. Din păcate, noi de cele mai multe ori stăm pe loc şi Îi cerem să ne dea sau, mai rău, stăm cu spatele la El, dar avem pretenţia să fim ascultaţi, ehe, până nu ne ridicăm şi pornim la drum, care va fi uneori uşor, uneori mai greu, dar atunci să-i cerem ajutor Maicii Domnului, care negreşit va veni şi ne va purta o bucată de drum în braţe, apoi iar mai mergem un pic pe propriile picioare, apoi rugăm un Sfânt să ne ajute, ne ia şi el în spate şi ne duce o bucată de drum şi uite aşa, până la urmă ajungem în faţa lui Dumnezeu care ne aşteaptă cu braţele deschise şi cu ceea ce-i cerem în braţe.

BUNUL DUMNEZEU SĂ VĂ BINECUVÂNTEZE ŞI SĂ VĂ DĂRUIASCĂ PRUNCI LA TOŢI CEI CE VĂ DORIŢI ŞI VĂ INTOARCEŢI LA EL. AMIN!

Adrian şi Adriana

Mulţumim celor doi părinţi bucuroşi pentru îngăduinţa de a prelua textul lor pe Blogul Sfântul Munte Athos
Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Vedeţi şi următoarele postări pe acelaşi subiect:

• Cuviosul Simeon (Ștefan) Nemania, Izvorâtorul de mir, ctitorul Mănăstirii Hilandar 
• Acatistul Sfinților Simion și Sava, slava Serbiei, ctitorii Mănăstirii Hilandar
• Bobițele de struguri de la Mănăstirea Hilandar ajută soții neroditori să dobândească prunci
• Copilul meu e de două ori minune”. Cum ne-a ajutat Sfântul Simeon de la Hilandar să dobândim pe Simona Maria
• „Simeon, minunea Sfântului”. Noi, Irina şi Florin, dăm mărturie pentru aceia care nu cred în minunile sfinţilor

„Simeon, minunea Sfântului”. Noi, Irina şi Florin, dăm mărturie pentru aceia care nu cred în minunile sfinţilor

Timp de aproape 7 ani ne-am luptat cu infertilitatea și sterilitatea. Am fost luna de luna la doctor, am cautat cei mai buni specialiști, am facut aprox. 150 de ecografii, histeroscopii, salpingografii, 3 inseminari artificiale, 2 fertilizari in vitro, tratamente homeopatice, cu produse apicole, bioenergie, osteopatie, tratamente cu apa sarata, namol, injecții în burtă. De la unele tratamente abia ma tineam pe picioare. O sarcină s-a oprit din evoluție, alta a fost extrauterină. Am deschis procedura de adopție care ne-a secat sufletele și timp de un an de zile nu am reușit să adoptam un copil… legislația este îngrozitoare. Am facut eforturi uriașe pe toate planurile.

Cel care ne încuraja tot timpul era parintele nostrum duhovnic care ne spunea: „Ma copii, o sa va dea Dumnezeu prunci”. De multe ori mă gândeam: „Daca Sfinții Părinți Ioachim și Ana nu și-au  pierdut credința și noi trebuie să avem nădejde chiar dacă nu ne putem compara cu ei”.

Până într-o zi când părinții mei au fost la medicul cardiolog la control și aceasta le-a dat un plic care fusese adus de un călugăr din Sf. Munte Athos pentru ei (nu l-au mai ținut pentru că au reușit la fertilizarea in vitro și au 2 copii). Le-a spus că-l ține de vreo 2-3 ani în sertar și mi l-a trimis. Când m-am uitat în el am găsit Canonul Sfântului Simeon Izvorâtorul de mir, 3 boabe de struguri, o mlădiță de viță de vie și o iconiță. Am citit ce scrie în canon, seara i-am spus soțului meu și pentru că începuse Postul Paștelui anului 2013 am hotărât să-l ținem. Seara când ne-am așezat în genunchi, sotul mi-a spus” „Daca ne ajută acest sfânt mergem să-l vizităm și să-i arătăm copilul”. Mi-a plăcut foarte mult acest gând. Am ținut canonul ni s-a părut simplu și fix la 28 de zile după ce l-am terminat nu mi-a mai venit ciclul.

M-am gândit, fie m-am dereglat de la cele 100 de injecții pe care le făcusem pt fertilizări sau Sfântul Simeon a făcut cu noi o minune. Nu am avut curaj să fac test de sarcină, am asteptat încă o săptămână și am făcut un BETA HCG din sânge. Când am văzut rezultatul și că mă încadrez în 5-7 săptămâni de sarcină am simțit că plutesc. M-am programat la medical cu care făcusem a doua fertilizare și când m-a văzut m-a întrebat ce am făcut. I-am spus că am ținut un canon și cred că sunt însărcinată. S-a uitat fix, mi-a zâmbit și m-a invitat la ecografie. După câteva minute de liniște perfectă mi-a spus felicitări sunteți însărcinată și mi-a arătat un punct mic pe ecran. Am simțit că plutesc de fericire, nu știam cum să-i mulțumesc lui Dumnezeu.

Noi stabilisem că vom mai face o fertilizare in vitro, doctorul mi-a spus parcă scuzându-se că el și echipa lui, plus un embriolog englez au încercat să mă ajute și că pe cale naturală nu aveam nicio șansă, dar că restul este de la Dumnezeu. Mi-a pus în mână o rețetă cu multe medicamente și mi-a spus să vin peste 2 săptămâni. De atunci am făcut tratament pentru hemofilie, pentru risc de avort, îmi curgea noaptea sânge din nas,  în luna a 7-a am făcut diabet gestațional, mi s-a dat un regim sever, nu aveam voie sare,  nu trebuia să iau în greutate, copilul nu prea lua în greutate, dar eu pluteam de fericire. Nu mă durea nimic, aveam putere, iar când mai aflam vești rele de la doctor strigam către Sf. Simeon și-l rugam să aibă el grijă de copil.

Cu 2 săptămâni înaine de cezariană mi-a spus că are 3,200 kg că și-a răsucit cordonul în jurul gâtului, că am un fibrom pe care l-am făcut din cauza tratamentelor și că nu poate fi scos la naștere pentru că aș pierde foarte mult sânge și recuperarea ar fi grea. Dar noi aveam o armă secretă: postul, rugăciunea și pe Sf. Simeon.

Simeon a venit pe lume pe 12.02.2014 si bucuria a fost imensa, mai ales cand in sala de operatie mi l-a pus la piept. Bucuria a durat doar 2 ore pentru ca a facut tahipnee in forma moderata si fiind in terapie intensive am fost intrebata daca sunt de accord sa-l bage in terapie intensiva pentru ca respira mai repede decat trebuie. Eu nu ma puteam misca, nu trecuse efectul anesteziei de la cezariana si am facut tensiune 18/11 cand am auzit. Au inceput sa piuie aparatele, sa se agite in jurul meu medicii. M-am gandit ca nu trebuie sa deznadajduiesc si l-am chemat pe Sfantul Simeon in ajutor. I-am spus sotului meu sa-mi aduca cartea de rugaciuni si foile pe care avem Acastitul Sf. Sava si Simeon. Le luasem cu mine si vroiam sa le citesc cand ma puteam ridica din pat. A urmat o zi foarte grea, o noapte in care au incercat sa ma adoarma pentru ca tot timpul intrebam de copil. Am cerut ajutorul Sfantului Simeon, Sfantului Nectarie, Sfantului Stelian, Sfantului Spiridon, am implorat-o pe Maica Domnului sa aiba grija de pruncul meu. Vazand ca tot citesc rugaciuni, au inchis o parte din lumini dar nu m-am lasat si pe semiintuneric am continuat sa ma rog. In cele din urma o asistenta a aprins o lumina.

Dimineata cand mi-au scos drenele si m-am putut da jos din pat am cerut sa ma duca la copil. Mi-a spus ca sunt ametita si ca ma duce in salon dar cu o forta de mama le-am  zis ca ma ridic din carut si tot il vad. Simeon al meu era la terapie intensive cu branule in maini, picioare, furtune in nas si gura, monitorizat iar eu am privit neputincioasa la mica mea minune. Timp de trei zile nu am putut sa-l ating, apoi m-au sunat in salon sa vin sa-l alaptez. Langa incubator cu senzorii pe el, cu un medic in spatele meu care urmarea cum respira l-am pus la san. M-a strans de mana, a oftat, mi-a zambit si a inceput sa suga. Am simtit ca ma topesc de fericire. Desi ni s-a spus ca vom mai sta in spital 7-10 zile, mana ocrotitoare a sfintilor l-au ajutat pe pruncul meu sa se recupereze mai repede si sa ne dea drumul acasa. Acum are manutele vinete de la perfuzii, picioarele pline de vanatai dar poate respira singur. Noptile le-am povestit medicilor despre cum m-a ajutat Sfantul Simeon si pe unii i-am pus pe ganduri.

Mulți din cei cărora le-am povestit despre minunea din viața noastră au reacționat diferit: unii ne-au spus că se cutremură și li se face părul măciucă, alții s-au amuzat și au luat-o ca pe o poveste, unii mi-au spus „Irina cum poți să crezi așa ceva, ai facultate, ai învățat atât, ești educată”, iar alții ne-au spus că „voi meritați copilul pentru că v-ați rugat atât de mult”. M-a durut sufletul pentru aceia care nu m-au crezut dar cine știe… Dumnezeu îi va lumina și pe ei.

Irina si Florin

Mulţumim celor doi părinţi bucuroşi pentru îngăduinţa de a prelua textul lor pe Blogul Sfântul Munte Athos
Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Vedeţi şi următoarele postări pe acelaşi subiect:

• Cuviosul Simeon (Ștefan) Nemania, Izvorâtorul de mir, ctitorul Mănăstirii Hilandar 
• Acatistul Sfinților Simion și Sava, slava Serbiei, ctitorii Mănăstirii Hilandar
• Bobițele de struguri de la Mănăstirea Hilandar ajută soții neroditori să dobândească prunci
• “Copilul meu e de două ori minune”. Cum ne-a ajutat Sfântul Simeon de la Hilandar să dobândim pe Simona Maria

Viaţa Sfântului Cuvios Nicodim de la Tismana (26 decembrie), egumen al Mănăstirii Hilandar de la Muntele Athos [text şi documentar]

Sfântul preacuviosul Părintele nostru Nicodim cel sfinţit era de neam macedo-român, născut din părinţi binecredincioşi la Prilep, în sudul Serbiei, în anul 1320, fiind înrudit cu familia despotului Lazăr şi a domnului Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru Basarab. După ce învaţă carte în patria sa, este chemat de Hristos la nevoinţa vieţii monahale în Mănăstirea Hilandar din Muntele Athos, unde primeşte îngerescul chip, ajungând mai târziu egumen al acestei lavre şi chiar proto-epistat în conducerea Sfântului Munte.

Ajungând la Athos, în muntele Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim s-a nevoit mai întâi în obşte, apoi singur într-o peşteră în preajma Mănăstirii Hilandar, răbdând grele ispite de la diavol. Însă, fiind umbrit de darul lui Hristos, în puţină vreme s-a curăţit de patimi, a deprins lucrarea cea dumnezeiască a sfintei rugăciuni şi s-a învrednicit de darul mai înainte-vederii şi al facerii de minuni, ajungând vestit în tot Muntele. Ca egumen al Mănăstirii Hilandar (v. foto), Cuviosul Nicodim a adunat în obştea sa până la o sută de călugări atoniţi, greci, sârbi, macedoneni, români şi bulgari, deprinzându-i pe toţi frica de Dumnezeu şi hrănindu-i cu învăţăturile Sfintei Scripturi. Căci era dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, adânc teolog şi părinte duhovnicesc pentru mulţi. Pentru aceea nu puţini sihaştri, călugări de chinovii şi egumeni veneau la el pentru sfat şi cuvânt de folos.

Pentru cinstea de care se bucura peste tot, la rugămintea cneazului Lazăr, Cuviosul Nicodim a mijlocit la Constantinopol, împreună cu ucenicii săi Isaia şi Partenie, împăcarea Bisericii Ortodoxe Sârbe cu Patriarhia ecumenică. Deci, văzând patriarhul şi împăratul smerenia şi înţelepciunea cuviosului şi cucerindu-se de sfinţenia vieţii sale, îndată a ridicat anatema dată asupra Bisericii Sârbe, spre lauda lui Hristos şi bucuria creştinilor. Aşa înţelegea el să împlinească Evanghelia şi să ajute la mântuirea semenilor săi.

În urma unei descoperiri dumnezeieşti, Sfântul Nicodim vine din Muntele Athos cu mai mulţi ucenici în sudul Dunării, aproape de Vidin, unde întemeiază două mici aşezări monahale: Vratna şi Mănăstiriţa.

Iar în anul 1364 trece în Ţara Românească şi se aşează pe valea râului Vodiţa, unde exista o mică sihăstrie întemeiată de călugări vlahi. Aici, Cuviosul Nicodim, cu ajutorul domnitorilor Vlaicu Vodă (1364-1377) şi Radu (1377-1384) şi a sihaştrilor din partea locului, zideşte chilii şi biserică de piatră cu hramul Sfântul Antonie cel Mare, pe care o sfinţeşte în anul 1369. Mănăstirea Vodiţa a fost înzestrată apoi cu danii şi întărită prin hrisov domnesc ca „după moartea lui chir Nicodim să nu fie volnic a pune în locul acela stareţ nici domnul, nici arhiereul, nici alt careva; ci cum va zice chir Nicodim şi cum va aşeza, aşa să ţină călugării care sunt acolo şi ei singuri să-şi pună stareţ”.

Pe valea pârâului Tismana, unde se nevoiau încă de la începutul secolului XIV mai mulţi sihaştri în jurul unei mici biserici de lemn cu hramul Adormirea Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim a înălţat, de asemenea, la locul numit „Cascade”, Mănăstirea voievodală Tismana, cu acelaşi hram, cu ajutorul domnitorului Ţării Româneşti Radu I şi Dan I, între anii 1377-1378. Aici, marele stareţ formează o obşte renumită de zeci de călugări, ajută la menţinerea în continuare a vieţii isihaste pe valea Tismanei şi pune rânduiala călugărească de chinovie, după tradiţia Muntelui Athos. Apoi, adunând în jurul său câţiva călugări minuaţi, a întemeiat la Mănăstirea Tismana o vestită şcoală de caligrafi şi copişti de cărţi bisericeşti, renumită în toată peninsula Balcanică. De aici Cuviosul Nicodim conducea toate mănăstirile organizate de el şi întreţinea corespondenţă cu egumeni şi ucenici din Athos, din Serbia şi din Ţara Românească, precum şi cu patriarhul Eftimie al Tîrnovei, dovedindu-se un mare teolog şi părinte duhovnicesc.

Sfântul Nicodim, luând de la Dumnezeu darul facerii de minuni şi putere asupra duhurilor necurate, a făcut multe şi nenumărate minuni, cât a trăit în viaţă, izgonind diavolii din oameni şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa. Se zice că a intrat şi în foc şi a ieşit nevătămat, încât nici chiar de haine şi nici de părul capului nu s-a atins focul. Apoi a făcut alte minuni şi nespuse lucruri cu puterea lui Hristos.

La bătrâneţe, Sfântul Nicodim încredinţează grija celor două mănăstiri, Vodiţa şi Tismana, ucenicului său, ieromonahul Agaton, iar el se retrage la mai aspră nevoinţă în peştera de deasupra mănăstirii, ce se păstrează până astăzi. Acolo se nevoia cuviosul toată săptămâna în post, în priveghere de toată noaptea şi în neîncetată rugăciune. Numai Duminica şi la praznice cobora din peşteră în Mănăstirea Tismana şi săvârşea Sfânta Liturghie. Apoi vindeca pe cei bolnavi care veneau la dânsul, mânca la trapeză cu părinţii, sfătuia şi mângâia pe toţi cu cuvinte de folos şi se urca din nou la peşteră.

Numele Sfântului Nicodim de la Tismana se făcuse cunoscut până dincolo de hotarele Ţării Româneşti, pentru sfinţenia vieţii sale şi darul vindecării a tot felul de boli. În tradiţia mănăstirii se spune că unii bolnavi se vindecau numai cât ajungeau la Tismana. Alţii se tămăduiau cu rugăciunea şi binecuvântarea Cuviosului, s-au numai cât se atingeau de rasa lui. Printre cei vindecaţi de Sfântul Nicodim se numără şi fiica regelui Sigismund, care era bolnavă de epilepsie.

La sfârşitul secolului al XIV-lea, Sfântul Nicodim, împreună cu câţiva ucenici, întemeiază pe valea Jiului Mănăstirea Vişina, cu hramul Sfânta Treime, în locul unei sihăstrii mai vechi. Iar în anul 1400 întemeiază Mănăstirea Prislop, numită şi Silvaşul de Sus, în ţinutul Hunedoarei, cu acelaşi hram, fiind ajutat de domnitorul Mircea cel Bătrân. În această mănăstire s-a nevoit Cuviosul câţiva ani, unde a şi scris cu mâna sa un Evangheliar slavon (1404-1405), care se păstrează până astăzi.

Ajungând la adânci bătrâneţi cu sfinţenie, Sfântul Nicodim de la Tismana s-a mutat din această viaţă vremelnică, la viaţa cerească şi nepieritoare, în ziua de douăzeci şi şase decembrie, anul mînturii 1406, fiind plâns de toţi ucenicii săi. Sfintele sale moaşte s-au îngropat cu multă plângere în biserica Mănăstirii Tismana, în mormântul dinainte pregătit, cum se vede până astăzi, unde se face în tot anul prăznuirea lui. După ce Dumnezeu i-a proslăvit moaştele cu mireasmă dumnezeiască de bun miros şi cu dar izvorâtor de mir şi cu facere de minuni, au fost scoase şi puse în raclă, fiind aşezate cu cinste în biserica zidită de el, ca şi moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, în Sfânta Mănăstire Bistriţa.

După trecere de mulţi ani, un domn al Ţării Româneşti, a voit să ridice din Mănăstirea Tismana moaştele Sfântului Nicodim şi să le ducă în oraşul Bucureşti. Dar, nefiind voia sfântului să se înstrăineze moaştele din locaşul său, a făcut minune, încât a părăsit domnul acela lucrul neplăcut sfântului. După aceea s-a arătat în vedenie unuia din călugări, poruncindu-i să spună egumenului ca să-i ascundă moaştele şi numai un deget să-i ia de la mâna pentru evlavia locuitorilor. În acest chip s-a arătat Sfântul Nicodim şi egumenului, poruncindu-i, asemenea, să-i facă precum îi spusese şi fratelui aceluia. Încredinţându-se egumenul, a luat un deget de la mâna sfântului şi mir de la moaştele sale şi au fost puse într-un vas de cositor, împreună cu o cruce mare de plumb, pe care o purta sfântul la grumaz; şi se află în sfânta Mănăstire Tismana până în ziua de astăzi, ca podoabe duhovniceşti cinstite şi de mare preţ. Însă din sfântul mir nu este îngăduit nimănui a lua măcar cât de puţin, fără numai vasul a-l săruta şi a se umple de bunămireasmă duhovnicească.

În acest chip fiind ascunderea moaştelor sfântului, multă vreme se ştia taina numai de către egumen şi de unul din fraţii mănăstirii. Mai pe urmă, din pricina multor răzmeriţe şi robii, au rămas moaştele sfântului tăinuite de tot şi neştiute de nimeni, până în ziua de astăzi. Poate că aşa a fost voia sfântului, cu toate că se găsesc cele mai susnumite sfinte odoare, spre mângâierea părinţilor mănăstirii şi a celorlalţi locuitori creştini, prin care şi acum se fac multe şi nenumărate minuni. Duhurile cele necurate din oameni se izgonesc cu chemarea numelui sfântului şi vindecări de multe feluri de boli se dăruiesc celor ce năzuiesc şi aleargă cu credinţă la ajutorul lui. Şi ţara aceasta, cu rugăciunile şi cu ajutorul Sfântului Nicodim, de multe nevoi se păzeşte şi se izbăveşte. Apoi şi Sfânta Mănăstire Tismana, care are în sine comoară de mare preţ a sfintelor sale moaşte, de multe primejdii şi bântuieli ale văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi este păzită şi apărată totdeauna cu grabnică şi călduroasă folosinţa sa. Pentru ale cărui rugăciuni, Hristoase, Dumnezeule, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Text: Doxologia

Vezi si linkurile externe:
Acatistul Sfântului Cuviosului Nicodim de la Tismana
Paraclisul Sfântului Cuviosului Nicodim de la Tismana

***
Tismana, Sfântul Nicodim, Universul Credinţei, TVR, Televiziunea Română

Acatistul Maicii Domnului la Icoana “Galaktotrofousa” (“Alăptătoarea / Cea care alăptează”) de la Typikario, chilia Hilandarului (3 iulie)

Παναγία Γαλακτοτροφούσα – Ι.Μ. Χιλανδαρίου

ACATISTUL MAICII DOMNULUI LA ICOANA GALAKTOTROFOUSA (ALĂPTĂTOAREA) (3 IULIE şi 12 IANUARIE)

CONDACUL 1

Mănăstirea Hilandar se împodobește cu icoana Ta cea de minuni izvorâtoare, Alăptătoarea, căci Tu hrănești din destul sufletele monahilor cu laptele duhovnicesc al iubirii de Hristos și nouă celor din lume ne picuri dulcile Tale rugăciuni, ca să cântăm cu bucurie într-un glas, monahi și mireni: Aliluia!

ICOSUL 1

În mănăstirea Sfântului Sava erai slăvită de călugării care alergau la Tine ca la o Maică preaiubită a tuturor creștinilor, cu cântări de laudă; iar noi, cei ce pururea suntem înconjurați de norul primejdiilor cerem ocrotirea Ta părintească, împletindu-Ți cununi de cântări ca acestea:

Bucură-te, Maică prea milostivă a creștinilor;
Bucură-te, scară prin care ajungem în Împărăția cerească;
Bucură-te, izvor dulce cântător al rugăciunii;
Bucură-te, lumină ce învăluie inimile smerite;
Bucură-te, cununa imnografilor iubitori de înțelepciune;
Bucură-te, comoara darurilor celor smeriți;
Bucură-te, crug pllin de cântări dumnezeiești;
Bucură-te, odihna minților celor împovărate de gânduri rele;
Bucură-te, oprirea cugetelor celor deșarte;
Bucură-te, soare născător al Soarelui dreptății;
Bucură-te, al monahilor izvor de sfințire;
Bucură-te, al credincioșilor liman de mântuire;
Bucură-te, Maica Domnului, Alăptătoarea, hrănitoarea noastră în vreme de secetă duhovnicească!

CONDACUL 2

Pe Cel Ce Se odihnește în sânurile Tatălui ai hrănit cu lapte și ai făcut să înceteze izvorul lacrimilor celor căzuți în păcat, ca să umbrească pe toți bucuria cântărilor de: Aliluia!

ICOSUL 2

Din pântecele Tău fecioresc a răsărit Raza slavei Tatălui, Cel Ce a luminat pe toți cei ce călătoreau prin întunericul păcatului, ca toți să aducă Ție cu mulțumire raze de laude ca acestea :

Bucură-te, strălucirea fecioriei;
Bucură-te, lumina Cuvioșilor;
Bucură-te, candela rugăciunii credincioșilor;
Bucură-te, cortul Arhiereului Celui Mare;
Bucură-te, cartea de aur a Adevărului;
Bucură-te, luminarea credincioșilor;
Bucură-te, floarea cea rară a rugăciunii;
Bucură-te, cununa Mucenicilor;
Bucură-te, apărătoarea celor nedreptățiți;
Bucură-te, ajutătoarea celor din nevoi;
Bucură-te, hrănitoarea celor săraci;
Bucură-te, veselia celor smeriți;
Bucură-te, Maica Domnului, Alăptătoarea, hrănitoarea noastră în vreme de secetă duhovnicească!

CONDACUL 3

Sfântul Sava, arhiepiscopul Serbiei, ajuns-a pe pământurile Țării Sfinte și de icoana Ta cea minunată a fost întâmpinat în cântări de: Aliluia!

ICOSUL 3

Proorocia Sfântului Sava cel Sfințit s-a plinit, căci arhiepiscopul Serbiei a primit icoana Ta cea de minuni izvorâtoare, de la călugării mănăstirii Sfântului Sava cel Sfințit, care nu încetau a Te înconjura cu făclii de laude ca acestea:

Bucură-te, așteptarea plinirii proorociei;
Bucură-te, izvor de neîncetată binecuvântare;
Bucură-te, lumina înțelepciunii drepților;
Bucură-te, făclia darurilor celor cerești;
Bucură-te, lauda cea prea înaltă a călugărilor;
Bucură-te, slava cea netrecută a credincioșilor;
Bucură-te, hrănitoarea celor lipsiți de mângâiere;
Bucură-te, comoara cântărilor duhovnicești;
Bucură-te, floarea cea rară a înțelepciunii;
Bucură-te, grădina cerească a virtuților;
Bucură-te, a Sfântului arhiepiscop Sava odor neprețuit;
Bucură-te, al creștinilor coif de mântuire;
Bucură-te, Maica Domnului, Alăptătoarea, hrănitoarea noastră în vreme de secetă duhovnicească!

CONDACUL 4

Moartea a fost înghițită de biruință, căci Hristos, Mântuitorul lumii a spintecat pântecele morții, ca Unul Ce din pântece fecioresc a ieșit, biruind legile firii spre bucuria celor ce Îi cântă cu mulțumire: Aliluia!

ICOSUL 4

Porțile iadului le-a sfărâmat Hristos, Cel Ce a păzit nestricată poarta fecioriei Tale când S-a arătat în lume ca Dumnezeu și om, iar noi nădăjduim să ne deschizi porțile rugăciunii Tale, ca să aflăm mare milă și să Îți cântăm:

Bucură-te, că ai născut pe surpătorul morții;
Bucură-te, că ai păzit fecioaria întru nașterea cea sfințită;
Bucură-te, că pui în inimile noastre dorul mântuirii;
Bucură-te, că ne scoți din mâna celor potrivnici;
Bucură-te, că ai trecut hotarul morții;
Bucură-te, că ai sfărâmat blestemul asupra neamului nostru;
Bucură-te, carte ce ne descoperi tainele mântuirii;
Bucură-te, nădejdea cea neclintită a credincioșilor;
Bucură-te, ploaie binecuvântată a smereniei;
Bucură-te, făclie nestinsă a înțelepciunii;
Bucură-te, casă prea dorită a celor lipsiți de ajutor;
Bucură-te, că ne scoți din toate primejdiile;
Bucură-te, Maica Domnului, Alăptătoarea, hrănitoarea noastră în vreme de secetă duhovnicească!

CONDACUL 5

Multă mulțumire a adus arhiepiscopul Serbiei călugărilor celor smeriți și primind din mâinile lor icoana Ta ca pe o comoară, a strigat Stăpânului tuturor: Aliluia!

ICOSUL 5

Arhiepiscopul Sava a dăruit icoana Ta cea minunată chiliei sârbești ”Typikario” din muntele Athos, ca și acolo călugării cu frică de Dumnezeu să împodobească icoana Ta cu podoabele laudelor acestora:

Bucură-te, dorirea cetelor îngerești;
Bucură-te, bucuria călugărilor din chilia Typikario;
Bucură-te, ancora cea tare a credinței;
Bucură-te, oglinda Răsăritului Celui de sus;
Bucură-te, pavăza cea tare a monahilor;
Bucură-te, chilia cea tainică a rugătorilor;
Bucură-te, stârpirea patimilor celor neroditoare;
Bucură-te, vasul cel de aur al înțelepciunii;
Bucură-te, podoaba cea mare a împăraților credincioși;
Bucură-te, odihna inimilor strâmtorate de necaz;
Bucură-te, pacea celor tulburați de ispite;
Bucură-te, cununa veseliei celei cerești;
Bucură-te, Maica Domnului, Alăptătoarea, hrănitoarea noastră în vreme de secetă duhovnicească!

CONDACUL 6

Sfântul Sava al Serbiei mergea adesea la mica chilie sârbească să aducă rugăciuni cu lacrimi înaintea Ta și tămâia mulțumirilor în cântări de: Aliluia!

ICOSUL 6

În chilia unde era adăpostită icoana Ta adesea poposea smeritul arhiepiscop ca să se odihnească de tulburarea lumească și să Îți țeasă Ție din firele gândurilor smerite acoperământ de laude ca acestea:

Bucură-te, ascultătoarea grabnică a rugăciunilor Sfântului Sava;
Bucură-te, surpătoarea curselor celui viclean;
Bucură-te, oglinda viețuirii îngerești;
Bucură-te, icoană a desăvârșirii pentru monahi;
Bucură-te, a credincioșilor mângâiere în necazuri;
Bucură-te, lumina înțelepciunii celor de pe calea mântuirii;
Bucură-te, povățuitoarea tainică a lucrătorilor poruncilor Domnului;
Bucură-te, odihna inimilor celor necăjite;
Bucură-te, pacea care alungă tulburarea patimilor;
Bucură-te, fereastră a Împărăției Luminii;
Bucură-te, cântec ce veselește auzul inimilor;
Bucură-te, corabie în care am aflat scăpare de viforul ispitelor;
Bucură-te, Maica Domnului, Alăptătoarea, hrănitoarea noastră în vreme de secetă duhovnicească!

CONDACUL 7

În partea dreaptă a Ușilor Împărătești se odihnește icoana Ta Preacurată, chemând la limanul Împărăției cerului pe toți cei osteniți și împovărați cu multe păcate, ca prin pocăință să se curățească și să salte cu bucurie în cântări de: Aliluia!

ICOSUL 7

Izvorul rugăciunilor Tale neîncetate nicicând nu încetează a curge, ștergând însemnările păcatelor noastre celor multe și grele, ca dintru adâncul sufletului să Îți aducem cântări ca acestea:

Bucură-te, izvor binecuvântat al rugăciunii;
Bucură-te, floare bineînmiresmată a virtuților;
Bucură-te, că mângâi sufletele noastre cu nădejdea mântuirii;
Bucură-te, pod al călătoriilor celor cerești;
Bucură-te, că ne mijlocești iertare de la Stăpânul Hristos;
Bucură-te, că acoperi negura păcatelor noastre cu mila Ta;
Bucură-te, că ne porți deasupra mării necazurilor;
Bucură-te, că picuri gânduri smerite celor necăjiți;
Bucură-te, că întorci de pe căile pierzării pe cei rătăciți;
Bucură-te, că ne întinzi totdeauna mână de ajutor;
Bucură-te, că pe toți chemi la limanul mântuirii;
Bucură-te, că ne dăruiești toate spre mântuire;
Bucură-te, că ne trezești din somnul patimilor;
Bucură-te, Maica Domnului, Alăptătoarea, hrănitoarea noastră în vreme de secetă duhovnicească!

CONDACUL 8

Născut-ai pe Cel fără de ani, ca să Se jertfească pentru noi și cu sângele Său să șteargă păcatul lui Adam, dăruind celor ce au dobândit iertare de la Dumnezeu ploaia cântărilor de: Aliluia!

ICOSUL 8

Cetele Sfinților pe Tine Te măresc Preacurată, căci dintru Tine S-a întrupat Viața și Mântuirea lumii, prin Tine slobozindu-se din blestem cei ce cu mulțumire Îți aduceau laude ca aceastea:

Bucură-te, cununa laudelor Sfinților;
Bucură-te, carte întru care S-a scris Cuvântul vieții;
Bucură-te, că ai stricat blestemul morții prin nașterea Ta;
Bucură-te, că mijlocești nouă iertare de la Stăpânul;
Bucură-te, că ne povățuiești la limanul Adevărului;
Bucură-te, cetate binecuvântată a păcii;
Bucură-te, că luminezi gândurile noastre întunecate;
Bucură-te, că ne întorci din porțile înșelăciunii;
Bucură-te, slava creștinilor dreptmăritori;
Bucură-te, izvor ce adapă setea noastră de mântuire;
Bucură-te, palat de odihnă a Împăratului ceresc;
Bucură-te, crin sfințit de lumina Duhului;
Bucură-te, Maica Domnului, Alăptătoarea, hrănitoarea noastră în vreme de secetă duhovnicească!

CONDACUL 9

Cel Ce este mai presus de ceruri în pântecele Tău fecioresc a încăput, ca să scoată din temnițele iadului pe cei ce doreau lărgimea Raiului, cântând: Aliluia!

ICOSUL 9

Amuțit-au ca niște pești fără de glas cei ce nu Te cinsteau pe Tine, nepricepând taina întrupării Cuvântului, dar noi cu bucurie Te mărturisim Născătoare de Dumnezeu, aducându-Ți cu glas înalt cântări de mărire ca acestea:

Bucură-te, Născătoarea Cuvântului vieții;
Bucură-te, poarta Luminii Celei Nevăzute;
Bucură-te, bucuria celor ce Îți slujesc cu smerenie;
Bucură-te, vederea celor mai presus de minte;
Bucură-te, chemarea celor căzuți în păcat;
Bucură-te, ridicarea celor defăimați de oameni;
Bucură-te, ocrotitoare caldă a orfanilor;
Bucură-te, a monahilor acoperământ în lupta duhovnicească;
Bucură-te, văzătoare a celor mai presus de minte;
Bucură-te, carte nescrisă de mână omenească;
Bucură-te, hotar al înțelepciunii veșnice;
Bucură-te, pod al darurilor duhovnicești;
Bucură-te, Maica Domnului, Alăptătoarea, hrănitoarea noastră în vreme de secetă duhovnicească !

CONDACUL 10

S-a întunecat soarele la răstignirea Fiului Tău, iar inima Ta de maică a gustat întunericul întristării, văzând durerile Celui Ce a pătimit ca să ne dea nouă odihna cântărilor de: Aliluia !

ICOSUL 10

Nor al Luminii pe Tine Te cunoaștem, Ceea Ce acoperi cu norul rugăciunilor Tale întunericul păcatelor noastre, ca să ajungem la Lumina veșnică și primind cununa mântuirii să Îți cântăm Ție cu cetele îngerești:

Bucură-te, acoperământ al sufletelor umilite;
Bucură-te, cer purtător al Soarelui neapus;
Bucură-te, cântarea fără oprire a cetelor cerești;
Bucură-te, că ne păzești de toată răutatea vrăjmașului;
Bucură-te, că ne deschizi tuturor porțile mântuirii;
Bucură-te, că ești grabnică apărătoare celor nedreptățiți;
Bucură-te, scânteie care luminează întunericul sufletelor noastre;
Bucură-te, că mângâi inimile cele covârșite de întristare;
Bucură-te, că oceanul păcatelor noastre îl seci cu căldura rugăciunii Tale;
Bucură-te, mare a cereștilor bogății ale Duhului;
Bucură-te, a pruncilor păzitoare de toată primejdia;
Bucură-te, a fecioarelor rugătoare către Mirele Hristos;
Bucură-te, Maica Domnului, Alăptătoarea, hrănitoarea noastră în vreme de secetă duhovnicească!

CONDACUL 11

Cărare a mântuirii Tu ne ești Preacurată, Ceea ce ai născut pe Cel Ce este Calea, Adevărul și Viața, și ne scoate pe noi de pe căile păcatului, ca să-I cântăm: Aliluia!

ICOSUL 11

Întru Tine ne-am pus nădejdea mântuirii noastre, căci Tu ne ești Maică blândă și milostivă, ștergând cu roua rugăciunilor Tale mintea noastră cea urâțită de păcat, ca să vedem ca întru oglindă întru aceasta însemnările laudelor acestora:

Bucură-te, că ne pui în inimă gândul cel smerit;
Bucură-te, că liniștești inimile tulburate de păcat;
Bucură-te, că mintea noastră o luminezi în ceasul necazului;
Bucură-te, că ne păzești de cursele vrăjmașilor nevăzuți;
Bucură-te, că ne ridici din prăpastia întristării;
Bucură-te, pom din care am cules Rodul vieții;
Bucură-te, că întristarea Evei o ai gonit cu bucuria nașterii Tale;
Bucură-te, că pe Adam l-ai ridicat din stricăciunea morții;
Bucură-te, că luminezi iadul înțelegător din inimile noastre;
Bucură-te, că ne păzești de săgețile celui viclean;
Bucură-te, că întuneci pe vrăjmașii care se pornesc asupra noastră;
Bucură-te, că dai umilință sufletelor celor tulburate;
Bucură-te, Maica Domnului, Alăptătoarea, hrănitoarea noastră în vreme de secetă duhovnicească!

CONDACUL 12

Întru Adormirea Ta nu ne-ai părăsit pe noi, fiii Tăi, ci pururea Îți aduci aminte de noi, cei încurcați în multe păcate, și ne întinzi mâna Ta cea puternică și binecuvântată, ca să ajungem la înălțimea cântărilor de: Aliluia!

Ca o particularitate, Icoana Maicii Domnului “Galaktotrofousa” de la Chilia “Typikario” din Karyes (Sfântul Munte Athos) este așezată în partea dreaptă a Ușilor împărătești, iar Mântuitorul în partea stângă

ICOSUL 12

Icoana Ta, Alăptătoare, este strajă tare tuturor monahilor de la mănăstirea Hilandar, și nouă, celor ce petrecem în lume, mângâiere în necazurile și nevoile noastre; deci, fie-Ți milă de robii Tăi :

Bucură-te, mângâierea celor asupriți de vrăjmași;
Bucură-te, ridicarea celor căzuți în păcat;
Bucură-te, pajiște din care am cules florile rugăciunii;
Bucură-te, că ai prefăcut tânguirea Evei întru bucurie;
Bucură-te, că ai născut pe Izbăvitorul lumii din potopul păcatului;
Bucură-te, corabie ce ne poartă către limanurile Vieții;
Bucură-te, izvor pururea curgător al rugăciunii pentru lume;
Bucură-te, Rai înțelegător nelucrat de mână omenească;
Bucură-te, că Te îmbraci cu lumina cea mai presus de lumină;
Bucură-te, că ai arătat lumii pe Răsăritul răsăriturilor;
Bucură-te, că ai născut nouă pe Fiul Cel fără de ani;
Bucură-te, nădejdea mântuirii noastre;
Bucură-te, Maica Domnului, Alăptătoarea, hrănitoarea noastră în vreme de secetă duhovnicească!

CONDACUL 13

O, Maica Luminii, Hrănitoarea noastră în nevoi, nu trece cu vederea smeritele noastre rugăciuni, ci ne izbăvește din toate nevoile, solindu-ne încă și iertarea păcatelor, ca să aducem Ție mulțumiri în cântări de : Aliluia!

***

Vedeţi şi Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului “Galaktotrofousa” (“Cea care alăptează”) de la Typikario, chilia Hilandarului