Arhive blog

Nou Comunicat al Sfintei Sinaxe Duble a Sfântului Munte despre Sinodul din Creta (17 / 30 iunie 2017)

Kareia, 17/30 iunie 2017
Nr. F.2/32/1400

Mesajul Sfântului Munte despre
Sfântul și Marele Sinod din Creta

Sfânta Sinaxă Dublă a Sfântului Munte, întrunită astăzi 17 / 30 iunie 2017 la Kareia, în a 206-a ei ședință, fiind prezenți cei 20 de reprezentanți obișnuiți și 20 de reprezentanți extraordinari ai Sfintei Kinotite, în continuarea textelor oficiale ale Sfântului Munte deja făcute cunoscute în ultima vreme – atât a poziției acestuia înainte de întrunirea Sfântului și Marelui Sinod, precum și a evaluării textelor finale ale Sinodului – cu simțământul răspunderii și cu respect față de Sfânta noastră Biserică și de pliroma ei face cunoscute următoarele:

În mod continuu se observă o tulburare mocnită, provocată de împotrivirile față de hotărârile Sfântului și Marelui Sinod (Creta, 2016). Se preferă îngrădirile și întreruperea pomenirii episcopilor eparhioți. Pentru că avem și noi parte de aceste tulburări și ne aflăm în interiorul Bisericii adresăm tuturor saltului lui Hristos Cel înviat: Pace vouă.

Nu există vreun motiv de tulburare, devreme ce Domnul Cel înviat este cu noi.
Sinodul din Creta a avut loc după o pregătire de mulți ani. Înaintea Sinodului textele pregătite au fost aduse la cunoștința credincioșilor, existând posibilitatea exprimării oricărei opinii.

Ani în șir Sfântul Munte și-a formulat cu claritate părerile sale despre dialogurile care au loc cu creștinii eterodocși. În timpul lucrărilor Sinodului din Creta arhiereii și-au exprimat părerile lor personale. Unii dintre ei și-au exprimat obiecțiile lor într-un mod cuviincios, fără să întrerupă legăturile lor cu Biserica. Tot ce s-a întâmplat acolo este scris.

Biserica întotdeauna rămâne ”stâlpul și temelia adevărului.” Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, Biserica este cuprinsă de valuri, însă nu se scufundă, este lovită de valuri, dar nu se rupe, primește lovituri, dar nu este rănită; ea este Însuși Dumnezeu-Omul. Toți sfinții, vii în Hristos, ne trimit în Biserică și ne liniștesc.

Duhul Sfânt ține unit tot timpul instituția Bisericii. El vindecă pe cele bolnave și le plinește pe cele lipsă. Rămânând în Biserică și simțindu-ne deficitari și neputincioși primim vindecarea și sănătatea.

Dacă ne clătinăm ca oameni, harul Duhului ne readuce pe drumul cel bun. De aceea orice teamă este de prisos, ca dovadă a lipsei de credință, devreme ce ne aflăm în Biserica lui Hristos.

De altfel, cei patru patriarhi ai Răsăritului, prin Enciclica lor istorică (1848) ne liniștesc că la noi nici patriarhii, nici sinoadele nu au reușit vreodată să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul credinței este însuși trupul Bisericii, adică poporul însuși, care vrea ca credința lui să fie veșnic neschimbată și identică cu cea a Părinților lui.

Așadar, nu sunt îndreptățite tulburările și dezamăgirile, care conduc la schisme.

Noi aparținem Bisericii, Trupul lui Hristos. Acest trup întotdeauna își asumă și asimilează elementele pe care el le primește, însă le respinge pe cele pe care le consideră străine. Avem nădejde în iubirea lui Hristos, nu în concepții personale și nefundamentate, care scot în afara Bisericii și creează infernul ereziilor.

Cu toate acestea, nu vrem să propunem o liniștire a indiferenței, ci să subliniem importanța trezviei și a credinței. Considerăm că ar fi o dovadă de recunoștință față de Dumnezeu și o lipsă de credință față de toți frații noștri – cei de aproape și cei de departe – dacă nu am sublinia cu tot curajul și claritatea bogăția harului de care ne bucurăm fiind vii în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică. Și aceasta nu este realizarea noastră, ci darul unicului nostru Domn și Dumnezeu și Mântuitor, Iisus Hristos, care în mod unic și absolut spune despre Sine Însuși:

Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Fără Mine nu puteți face nimic.
Eu sunt Păstorul cel bun, Care Își pune sufletul pentru oile Sale.
Toți cei care au venit înaintea Mea sunt hoți și tâlhari, însă oile nu i-au ascultat pe ei. Nu îi vor urma, pentru că nu cunosc glasul străinilor.

Au fost uimiți cei care Îl auzeau vorbind și mărturiseau: niciodată nu a vorbit un om în felul acesta (Ioan 7, 46).

El nu este doar un om, ci este Dumnezeu-Omul. El este Singurul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos. Întru nimeni altul nu este mântuirea. (Fapte 4, 12).

El nu a venit să judece, ci să mântuiască lumea. S-a răstignit pentru mântuirea răstignitorilor Lui. El a purtat păcatele noastre și pentru noi a fost chinuit. Toate le-a făcut pentru a-l mântui pe om. Pe toate le-a suferit ca să îi mântuiască pe toți.

A venit, L-am văzut, L-am auzit și mâinile noastre L-au atins. A suferit, a înviat și S-a înălțat la cer. L-a trimis pe Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii și toți au început să vorbească în limbi străine, cuvântând în graiuri străine învățăturile minunate ale Sfintei Treimi.

Biserica este alcătuită cu toată buna-cuviință cea minunată și dumnezeiască. Este anulată închisoarea timpului și intrăm în libertatea vremurilor din urmă. La fiecare Sfântă și Dumnezeiască Liturghie luminează harul Cincizecimii și Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos este Cel ce aduce și Cel ce se aduce și Cel ce primește și Cel ce se împarte spre mântuirea lumii întregi.

Biserica Ortodoxă este arătarea iubirii nespuse a lui Dumnezeu față de om. Acest lucru ne mântuiește și ne îndatorează inevitabil să dăm mărturia acestei iubiri. Dimpotrivă, cei care doresc să conducă popoarele (ca și lideri religioși sau lumești) îi subjugă și îi stăpânesc pe oameni. Ca falși păstori, ei nu își pun sufletul pentru oi, ci jertfesc oile în folosul lor. Îi condamnă și îi elimină pe ceilalți, drept cauze ale răului, spre a curăța lumea de rău.

Alții îi ard pe rug pe cei considerați eretici și necredincioși.
Alții îi ucid pe oamenii de proveniență și de rasă inferioară.
Alții îi omoară pe dușmanii poporului…

Toți domnesc, însă nu trăiesc veșnic. Îi chinuie pe oameni, însă boala lor însăși recidivează. Pentru întruparea lui Dumnezeu Cuvântul și pentru venirea Sfântului duh este creată Biserica. Și este inaugurată locuirea lui Dumnezeu cu oamenii (Apocalipsă 21, 3), turma cea mică cu misiunea ei dumnezeiască.

Nu există Dumnezeirea Treimică în alt fel și nu există altfel de unitatea bisericească. Așa cum Tu, Părinte, ești întru Mine și Eu întru Tine, tot astfel și ei să fie unul întru Noi (Ioan 17, 21).

Duhul Sfânt lucrează întotdeauna. Sfinții Părinți, uniți întru Duhul Sfânt au trasat în chip dumnezeiesc dogma dumnezeirii Domnului Iisus Hristos și a Duhului Sfânt, precum și calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Pururea Fecioarei Maria, Mama Domnului Iisus.

Tot edificiul viu al Bisericii este bazat pe temelia credinței. Orice denaturare a adevărului dogmei provoacă ruperi și denaturări în spațiul vieții.

Prin îndepărtarea Romei de Biserica una și sfântă urmează cunoscutele denaturări din lumea apuseană: Biserica este înțeleasă și este organizată acolo ca stat. Teologia este cultivată ca o filosofie scolastică și viața duhovnicească precum un exercițiu moral în cadrul unei lumi efemere prin harul creat. Este provocată separarea dintre teologie și viață, dintre preoție și căsătorie. Urmează tot șirul căderilor cunoscute…

Biserica Ortodoxă rămâne întotdeauna în cadrul deplinătății harului lucrător. Aici nu este considerată teologia ca o preocupare filosofică, nici nu te poți apropia rațional de taina vieții, ci te botezi (te cufunzi) cu totul în apele harului.

Când stărui în rugăciune, precum Sfântul Grigorie Palama: luminează-mi întunericul, primești luminarea dumnezeiască ca o renaștere duhovnicească și înțelegi comentariul aceluiași Sfânt Ierarh Grigorie: altceva este lumina pentru simțuri și altceva pentru mintea omului. Însă când are loc unirea duhovnicească cu harul, când oamenii devin părtași ai harului dumnezeiesc, atunci prin simțuri și prin minte ei văd taine mai presus de orice simț și de minte, așa cum Dumnezeu îi cunoaște pe toți cei care trăiesc acestea.

Trăind în Sfântul Munte, noi ne comportăm după cum ne învață teologia și cugetul evlavios al Sfinților inspirați de Dumnezeu și al Bisericii, nu după teologia academică a intelectualilor și după concepțiile fiecărei epoci. Comuniunea Sfinților îi îmbrățișează pe credincioși și călăuzește cugetul cel credincios al Bisericii.

Suntem miluiți ca fii ai ai Marii Biserici a lui Hristos, cea răstignită și prin aceasta slăvită (se referă la Patriarhia de Constantinopol – n.trad.) De la aceasta noi am primit toate bunurile. O vedem continuu că este însângerată prin mulțimea Martirilor și Cuvioșilor ei.

Suntem recunoscători și păstrători vigilenți ai tradițiilor. Ne bucurăm de harul libertății Duhului și de frățietatea în Hristos în cadrul Bisericii Ortodoxe.

Dacă Imperiul creștin nu mai există ca o realitate istorică, rămâne întotdeauna imperiul iubirii, care nu cade niciodată. Ne aflăm în acest Paradis. Mărturisim harul, propovăduim mila, nu tăinuim facerea de bine.

Așa cum Domnul este Unic, la fel și ucenicii Lui au misiunea unică de a vesti mesajul plin de bucurie că moartea a fost omorâtă. Toate celelalte sunt relative și lipsite de importanță pentru oameni.

Cei care înlăuntrul Bisericii cântă, pentru că o trăiesc: sărbătorim omorârea morții, nimicirea iadului, începutul unei vieți noi, a celei veșnice și săltând Îl slăvim pe Cel care a făcut aceasta nu reprezintă o părere religioasă, nici nu este posibil să propună evitarea prozelitismului, pentru că își jertfesc viața pentru a anunța lumii că moartea a fost călcată prin moarte (lui Hristos).

Cel mai valoros lucru pe care îl are Biserica Ortodoxă – și o hrănește – este adevărul credinței. Și ea nu are alt mod de a-și oferi iubirea ei în afară de invitația pascală: Veniți toți să vă bucurați de ospățul credinței. Iar dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică este și credința voastră. Ar trebui atunci să ieșim pe drumuri și la răspântii și să colaborăm cu ceilalți condamnați în țara umbrei morții, căutând ameliorarea mărimii dezastrului.

Însă departe de noi această blasfemie! Acum toate s-au umplut de lumină. Și toți așteaptă ajutor din puterea Învierii. Nu suntem singuri. Domnul Cel înviat este cu noi în chip nemincinos, așa cum a promis, până la sfârșitul veacului.

Această bucurie a prezenței alături de noi a Celui care a nimicit moartea este oferită de Biserică prin ultimul șir de sfinți, de martiri și de cuvioși ai ei. Și Sfântul Munte, prin viața lui liturgică și prin prezența lui va rămâne întotdeauna o mărturie a credinței ortodoxe și a nădejdii pentru întreaga lume.

Lui Hristos Dumnezeu, Cel Care a înviat din morți, slavă și stăpânire în vecii vecilor. Amin.

Semnează:

Toți reprezentanții celor 20 de Mănăstiri și Reprezentanții acestora din Sfântul Munte Athos, adunați în Sfântă Sinaxă Dublă Extraordinară

traducere din limba greacă de
pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu după originalul grecesc postat de romfea >> în format pdf <<.

Enciclica Comisiei Sfintei Chinotite pentru cercetarea textelor finale ale Sinodului din Creta

Karyes. Sf. Kinotita (6)

Înainte de a parcurge textul Enciclicei Comisiei Sfintei Chinotite aș vrea să fac câteva precizări, după ce în prealabil am discutat cu un părinte vatopedin. Textul care s-a făcut public încă din 3 ianuarie 2017 este un raport pe baza Sinodului și spune, pe scurt, că situația este oarecum nelămurită. Enciclica apărută pe internet (prezentată mai jos în traducere) este textul trimis către Chinotită de către comisia înființată să alcătuiască acest text. Textul a fost semnat de cinci persoane și nu de 5 mănăstiri. Este adevărat că au fost (și) stareți printre semnatari, însă aceștia nu au semnat în numele obștii. Chinotita a trimis acest text și mănăstirilor pentru a-l vedea. Ea are dreptul să facă orice cu textul, schimbându-l în proporție de 0 (zero) până la 100% (sută la sută) – știm din experiență că cei de la Chinotită uzează din plin de acest drept. Pe textul Chinotitei nu semnează absolut nimeni, ci apare doar antetul și ștampila acesteia. Nu știm încă dacă Chinotita a întocmit un text final ulterior. În orice caz, de vreme ce Chinotita nu a reacționat imediat și decis împotriva textului apărut în presa ortodoxă arată o oarecare identitate cu acesta, chiar dacă, repetăm, nu este poziția oficială a Sfântului Munte în chestiunea Sinodului. – Notă editor blog

chrismon

E N C I C L I C Ă

către cele 20 de Sfinte Mănăstiri ale Sfântului Munte Athos

Prea Cuvioșia Voastră

frățește în Domnul o îmbrățișăm.

Prin prezenta Scrisoare parafată a Sfintei noastre Chinotite (Comunități), urmare a celei de a 203-a Sinaxe Duble Extraordinare din 23.09.2016, care a considerat că „se cuvine ca textele finale oficiale ale Sinodului să fie studiate cu luciditate și să fie evaluate elementele lor pozitive, să se semnaleze eventualele neclarități existente în ele care necesită lămuriri”, vă facem cunoscut referatul cu privire la textele finale ale Sfântului și Marelui Sinod din Creta al Comisiei Sfintei Chinotite desemnate pentru aceasta.

COMISIA SFINTEI CHINOTITE PENTRU CERCETAREA

TEXTELOR FINALE ALE SFÂNTULUI

SI MARELUI SINOD DIN CRETA

Sf. Munte Athos, 13/26.11.2016

Către  Sfânta Chinotită

a Sf. Munte Athos

Prea Cuvioșia Voastră

frățește în Domnul o îmbrățișăm.

Cea de a 203-a Sinaxă Dublă Extraordinară din 23.09.2016 a considerat că „se cuvine ca textele finale oficiale ale Sinodului să fie studiate cu luciditate și să fie evaluate elementele lor pozitive, să se semnaleze eventualele neclarități existente în ele care necesită lămuriri”, ne-a încredințat nouă studierea și evaluarea textelor finale ale Sfântului și Marelui Sinod din Creta (16-27 iunie a.c.) pentru întocmirea unui referat referitor la acestea.

Conștientizând neputința noastră și dificultatea lucrării încredințate, dar și greutatea responsabilității noastre față de tradiția athonită mărturisitoare de mai bine de o mie de ani, cerem cu stăruință mijlocirile Stăpânei noastre, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Ocrotitoarea acestui Sfânt Loc, și ale Cuvioșilor Părinți Athoniți, cunoscând că fundamentul oricărei poziții teologice se cuvine să decurgă din trăirea în Duhul Sfânt a Tradiției apostolice a Bisericii, pe care au avut-o Sfinții și purtătorii de Dumnezeu Părinți și la care și noi, cu Harul lui Dumnezeu, ne străduim să participăm.

Legătura indestructibilă dintre sfințenie și expresia autentică a Tradiției Bisericii, legătură care există doar la Sfinții Părinți, este singurul garant pentru călătoria în Duhul Sfânt a Bisericii Ortodoxe luptătoare în lume, dar și pentru mântuirea în Hristos a fiecărui mădular al ei în parte. Prin urmare, în prezenta expunere nu va fi cu putință să nu avem în vedere toate cele care s-au spus și s-au scris referitor la acestea de către athoniți sau nu, mai noi și mai vechi, Sfinți recunoscuți și bărbați sfințiți ai Bisericii Ortodoxe.

Cele opt texte finale ale Sfântului și Marelui Sinod din Creta, publicate pe site-ul Sinodului[1], se numesc „documente oficiale” și sunt următoarele:

  1. Enciclica Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe,
  2. Mesajul Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe,
  3. Importanța postului și respectarea lui astăzi,
  4. Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine,
  5. Autonomia și modul proclamării ei,
  6. Diaspora Ortodoxă,
  7. Taina Căsătoriei și impedimente la săvârșirea ei,
  8. Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană.

Prezentarea detaliată a acestora nu ni s-a poruncit și este peste posibilitățile Comisiei noastre, de aceea ne vom limita la câteva semnalări în parte, făcute în duhul hotărârii celei de a 202-a Ședințe a Sinaxei Duble Extraordinare.

  1. Sfântul Munte urmărește cu dragoste și rugăciune neliniștea evlavioșilor creștini referitoare la Sfântul și Marele Sinod și la textele sinodale. Sfânta Chinotită nu a dorit să fie surdă la rugămințile fraților noștri, monahi athoniți și creștini din lume, ci mai întâi s-a străduit să se încredințeze în dogmă și în etos și numai după aceea să vorbească cu îndrăznire, atunci când credința sau poruncile evanghelice sunt primejduite. Vorbește sau tace cu discernământ, astfel încât să se zidească Biserica și să fie sprijinit poporul lui Dumnezeu.

Urmărind unitatea Bisericii, pe care o înțelege ca unitatea Credinței și a vieții duhovnicești în Hristos, Sfânta Chinotită a Sfântului Munte a vorbit cu discernământ și îndrăznire despre nevoia modificării textelor presino­dale ale Sfântului și Marelui Sinod, prin epistola ei din 12/25 Mai a.c. trimisă Preafericitului patriarh ecumenic Vartolomeu și făcută cunoscută și Întâistătătorilor celorlalte patriarhii și Biserici Locale. Prin ea s-au cerut modificări concrete ale textelor presinodale, cum de altfel au făcut aproape toate Bisericile Ortodoxe.

Un cuvânt sinodal autentic „potrivit învățăturilor Sfinților insuflați de Dumnezeu și a cugetării evlavioase a Bisericii”[2] este cuvânt de mântuire. Distinge duhul teandricocentric (divino-uman) al Bisericii de duhul antropocentric (umanist) al oamenilor, religiilor sau confesiunilor creștine din afara ei.. Vindecă profunda nevoie a omului de a cunoaște pe adevăratul Dumnezeu și menirea existenței umane. Omul contemporan, care plutește în derivă și se pierde în tulburarea lumii, în griji și în impasuri, are nevoie mai întâi de toate de „adevărul vieții divino-umane celei noi în Hristos”[3], care există numai în Biserica Ortodoxă, după cum numai ea este comuniunea Sfinților și oferă comuniunea duhovnicească în Hristos cu Dumnezeul Treimic cel singur Sfânt.

Sfânta Chinotită a cerut modificările în textele presinodale pentru a se oferi lumii un cuvânt sinodal al Bisericii Ortodoxe curat de elemente care nu mântuiesc, ci o închid în veacul prezent. În acest sens Sfânta Chinotită s-a fundamentat pe o îndelungată tradiție de mărturisire a Credinței Ortodoxe, de conștiință de sine și ecleziologie, dar și de sprijinire a mult-încercatei Patriarhii Ecumenice la ridicarea crucii sale.

  1. Cererea de bază a Sfintei Chinotite a fost aceea de a nu fi recunoscuți eterodocșii drept biserici, deoarece numai Biserica noastră Ortodoxă este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească[4].
  2. S-a cerut de asemenea să se accentueze faptul că dialogurile cu eterodocșii au drept scop întoarcerea acelora la Ortodoxie și la unitatea în Duhul Sfânt a Bisericii.
  3. Potrivit cu duhul și litera textelor mărturisitoare anterioare ale ei, Sfânta Chinotită a cerut de la Sfântul și Marele Sinod și ia în considerare obiecțiile ei raționale cu privire la participarea Bisericii Ortodoxe la „Consiliul Mondial al Bisericilor” (CMB), precum și clara ei opoziție față de rugăciunile în comun, condamnate de Sfintele Canoane, îmbrățișările liturgice și orice altceva care dă impresia „că suntem la fel”.
  4. De asemenea, o cerere fundamentală a Sfintei Chinotite a Sfântului Munte a fost formularea cu claritate a faptului că tradiția bisericească recunoaște ca „ultim judecător” asupra subiectelor de Credință conștiința plinătății Bisericii[5], exprimată uneori doar prin unele mădulare ale ei, și adeverită în cele din urmă prin hotărârea sinodală a episcopilor ortodocși.
  5. Referirea la marile Sinoade ale Bisericii Ortodoxe de după Sinodul VII ecumenic, cel din timpul Sfântului Fotie cel Mare (879-880), al Sfântului Grigorie Palama (1341-1351) și cele din Constan­tinopol (1282-84 și 1484), care au anulat pseudo-sinoadele unioniste de la Lyon și Florența, Sfânta Chinotită a considerat-o necesară, de vreme ce, prin învățătura lor, deosebirile dogmatice și ecleziologice ale eterodocșilor (cu privire la Filioque, la grația creată, primatul papal etc.) sunt elucidate în mod deplin și se pun baze sănătoase pentru dialogurile teologice bilaterale.
  6. În textul „Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contem­po­ra­nă” am propus, ca monahi athoniți și moștenitori ai tradiției ascetice isihaste, o referire mai dezvoltată la învățătura ortodoxă despre asceza în Hristos, la rugăciunea minții și la îndumnezeirea omului, așa cum a fost ea formulată mai ales de Sfântul Grigorie Palama și se înfăptuiește numai în interiorul Bisericii, cu Harul lui Dumnezeu, iar nu independent de ea, adică în opoziție cu diferitele tehnici psiho­so­matice înșelate, întâlnite în curente misticiste vechi și contemporane.
  7. Sfântul și Marele Sinod s-a întrunit în cele din urmă în condițiile cunoscute și în componența cunoscută și și-a finalizat lucrările cu dificultăți și multe discuții teologice, obișnuite în sinoadele Bisericii.

Între punctele pozitive ale Sinodului trebuie să se menționeze faptul  că Preafericitul Patriarh ecumenic a condus exemplar discuțiile și a îngăduit, în cadrul Regulamentului, exprimarea liberă a părerilor teologice.

De asemenea, este o realitate faptul că cei mai mulți dintre episcopi, fie și sub forma delegațiilor, au mers la Sfântul și Marele Sinod ca să adeverească conștiința de sine a Bisericii celui Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, iar nu ca să aprobe o oarecare linie ecumenistă.

Nu ar fi cu putință, de asemenea, să nu recunoaștem străduința strălucită a Întâistătătorilor și a arhiereilor sinodali pentru a fi îmbună­tă­țite textele. Se cuvine mai ales să evidențiem strădaniile teologice ale unor episcopi de a fi eliminate unele noțiuni și exprimări ambigue și a fi adăugate unele propoziții absolut necesare, în scopul de a se evita înțele­gerea ecumenistă a textelor.

De dragul obiectivității și a adevărului, menționăm aici câteva modificări de bază care s-au făcut în direcția corectă:

  1. În destule puncte ale textelor, pentru neortodocși s-a adăugat precizarea „eterodocși”, astfel încât să arate abaterea lor de la Credința Ortodoxă apostolică și că nu se află în comuniune cu Biserica Ortodoxă[6]. La paragraful 21 al textului: Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, se spune limpede că „bisericile neortodoxe s-au abătut de la adevărata credință a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobor­nicească și Apostolească”. La paragraful 9 al aceluiași text s-a adăugat dispoziția: „Dialogurile teologice bilaterale și multilaterale trebuie să fie supuse unor evaluări periodice panortodoxe”. În paragraful 23 Uniația a fost inclusă între „faptele de prozelitism” și între „acțiunile provocatoare de antagonism confesional”.
  2. Din primul paragraf al capitolului II al textului presinodal: Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană, s-a șters referirea personalistă la om „ca o comuniune de persoane reflectând după Har prin unitatea neamului omenesc viața și comuniunea în Sfânta Treime a Persoanelor dumnezeiești”[7].
  3. În chestiunea căsătoriilor mixte cu eterodocșii s-a menționat: „căsătoria ortodocșilor cu neortodocșii nu se poate săvârși potrivit acriviei canonice (Canonul 72 al Sinodului V-VII Trulan)”[8], s-a dat totuși „posibilitatea aplicării iconomiei bisericești… de către Sfântul Sinod al fiecărei Biserici Ortodoxe Autocefale”[9].
  4. Însă, trecând destulă vreme de la convocarea Sfântului și Marelui Sinod, suntem datori să evidențiem cu chibzuință și luciditate unele puncte ale textului sinodal Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, care, ca unele ce sunt ambigue, așteaptă formularea mai corectă a lor, pentru ca să se arate care este adevărul, ca să se liniștească credincioșii care, cu dragoste și neliniște, așteaptă cuvântul nostru, și pentru a se înlătura certurile și situațiile care vatămă Biserica și împiedică zidirea duhovni­cească a poporului lui Dumnezeu.
  5. La paragraful 6, unde se face referire la Bisericile eterodoxe creștine, care nu se află în comuniune cu Biserica Ortodoxă, nu trebuie numai a se lăsa să se înțeleagă, ci și să se scoată în evidență în mod hotărât împotrivirea eterodoxiei lor față de adevărul apostolic, credința și tradiția Sinoadelor ecumenice. Astfel se delimitează Biserica de erezii, care uzurpă adevărul apostolic. Formularea „biserici eterodoxe creștine” lasă loc teoriei antiortodoxe potrivit căreia ortodocșii și romano-catolicii „nu se mai află sub regimul unei schisme îndeplinite, ci sub cel al întreruperii comuniunii bisericești (neîmpărtășirii)”[10]. Această teorie îi împachetează pe ortodocși și pe romano-catolici în Biserica cea Una și percepe eterodoxia ca pe o formulare diferită a aceleiași Credințe apostolice! De altfel, este cunoscut refuzul constant al romano-catolicilor de a considera Biserica Ortodoxă ca o Biserică deplină și adevărată, deoarece nu este unită cu papa și de aceea este lipsită de deplinătatea Harului (Proclamația papală Dominus Jesus, 2000).
  6. Lipsesc prevederi care ar împiedica fapte și declarații ce îi arată pe eterodocși ca având Botez și preoție autentică, iar pe „biserica” lor ca având Har mântuitor. Prin urmare, este cu desă­vârșire incomplet paragraful 23, care spune că dialogul trebuie să fie însoțit „de fapte de dragoste și înțelegere reciprocă”. În ceea ce privește prezența Bisericilor Ortodoxe la CMB (despre care Sfântul Munte și-a manifestat dezacordul), este pozitivă declarația textului sinodal că acestea „contribuie [se înțelege numai, n.a.] la promovarea coexistenței și colaborării pașnice cu privire la principalele provocări socio-politice” (paragraful 17), însă participarea Bisericilor Ortodoxe la CMB este fundamentată pe „Declarația de la Toronto” (1950), care este un text inacceptabil din punct de vedere teologic. În acest caz, este un serios semn de întrebare acela dacă pe mai departe „Declarația de la Toronto” este aprobată sinodal ca un text statutar de referință, cu autoritate, al Bisericii Ortodoxe! Mai mult, în textul sinodal se confirmă participarea ortodocșilor la CMB, în timp ce lipsește semnalarea necesară că sunt interzise „rugăciunile inter­confesionale” și nu sunt respinse punctele de vedere ale CMB referitoare le Biserică și Botez, care au fost acceptate în comun (și de ortodocșii participanți)[11].
  7. Conform textului sinodal, dialogurile care nu izbutesc acordul asupra unui subiect nu sunt întrerupte, ci, dimpotrivă, înregistrându-se dezacordul teologic, sunt continuate (paragraful 11). Fără îndoială că este drept să se finalizeze un dialog în ciuda dificultăților. Însă continuarea sau întreruperea unui dialog nu este numai un subiect practic, ci are și o importanță ecleziologică și soteriologică. Dialogu­rile fără rezultat contribuie la tocirea sensibilității dogmatice a teolo­gilor ortodocși care participă la ele, precum și a plinătății ortodoxe. Ce înseamnă prin urmare faptul că dialogurile sunt continuate? De pildă, cu privire la tema majoră a Uniației: Este de ajuns simpla și lăudabila enumerare a cuvântului „Uniație” (paragra­ful 23) printre formele de antagonism confesional, pe când Uniația este o problemă prin excelență ecleziologică care trebuia să fie soluționată înaintea începe­rii dialogului teologic din 1980? Cum va mai fi interpretată problema Uniației: ca un antagonism practic sau ca o abatere ecleziologică?
  8. Paragrafele 4, 5 și 6 consfințesc participarea Bisericii Ortodoxe la dialogurile inter-creștine și la Mișcarea ecumenică cu asigurarea că „participarea ortodoxă la Mișcarea pentru restabilirea unității cu ceilalți creștini în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească… constituie expresia constantă a Credinței și Tradiției Apostolice în cadrul unor noi condiții istorice” (paragraful 4). Formu­larea de mai sus înseamnă că Biserica Ortodoxă nu-i recunoaște pe eterodocși ca Biserici, în ciuda folosirii acestei denumiri „ca mijloc de convorbire și comunicare”, ci, fiind consecventă Credinței și Tradiției ei Apostolice, așteaptă întoarcerea lor în sânurile ei. În tot cazul, o formulare clară prin care să fie mărturisită unicitatea Bisericii, așa cum de multe ori s-a accentuat de către teologii ortodocși, de către Sfântul Munte Athos[12] și de către Preafericitul patriarh ecumenic, Vartolomeu, în omilia sa rostită în Sfânta Biserică Protaton[13], ar fi odihnit Biserica Ortodoxă de pretutindeni și plinătatea (pleroma) ortodoxă.
  9. După proclamarea corectă din al patrulea text sinodal: „Biserica Ortodoxă fiind Biserica cea Una, Sfântă. Sobornicească și Apostolească…”[14] și categorica asigurare a Enciclicii că „dialogurile purtate de Biserica Ortodoxă niciodată nu au însemnat, nu înseamnă și nu vor însemna vreun compromis în chestiunile de credință”[15], acorduri teologice precum cel al Comisiei Mixte formată din ortodocși și anticalcedonieni cu privire la hristologie, (1989, 1990) și cel cu privire la ecleziologie al Comisiei Mixte formată din ortodocși și romano-catolici de la Balamand (1993), nu este cu putință să fie valabile, de vreme ce sunt evidente „compromisuri în chestiuni de credință”.
  10. Astăzi păstrarea unității Bisericii este o cerință spinoasă. În Sfântul Munte și în alte părți se aud proteste și, din nefericire, acestea ajung până la tendințe schismatice. Fără îndoială, la aceasta contribuie și ambiguitățile din textele sinodale, a căror neclaritate creează condiții favorabile pentru o interpretare ecumenistă a lor și, prin urmare, duce la criză unitatea Bisericii, după cum în cazul dialogurilor teologice în desfășurare este greu de dat la o parte „realizările” deceniilor trecute . Textele Sinodului trebuie să depășească unilateralitatea, care se datorează faptului că ele au ignorat puternica tradiție teologică pe care au trasat-o purtătorii de Dumnezeu Părinți din vremea noastră și renumiți teologi, care au întrevăzut calea dialogurilor ecumenice ca o deviere ecumenistă. Nu numai vocile „zelotiste”, cum se spune, dar și cele sănătoase cer cuvântul adevărului pentru a se convinge și a-și găsi liniștea.

Însă tendința de „întrerupere a pomenirii” nu este îndreptățită în acest caz. Textele Sfântului și Marelui Sinod au lipsurile și nedesăvârșirile lor. Dar nu s-a semnat un „acord unionist” ca la Lyon și Florența și nici un episcop ortodox nu a aderat la vreo erezie condamnată de Biserică, nici nu a proclamat „cu capul descoperit” învățăturile eretice ale eterodocșilor. O grabă nechibzuită spre întreruperea pomenirii îi va bucura numai pe vrăjmașii Bisericii[16].

Recunoaștem că Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Vartolomeu a arătat un interes fără margini ca Sinodul să dea glas ecleziologiei ortodoxe nefalsificate. Cunoaștem starea de mucenicie a Tronului întâistător al Bisericii Constantinopolei și situația celorlalte patriarhii vechi aflate în dificultate. Ne punem însă nădejdea în Harul cel atoatelucrător al Prea­sfântului Duh. Arhiereii noștri, sfințitul cler și poporul cel binecredincios nu au pierdut dreptarul Credinței. Așteptăm cu nerăbdare și cu nădejde o ulterioară prelucrare teologică și o formulare cât mai autentică a textelor sinodale, astfel încât acestea să corespundă la îndeplinirea misiunii mântuitoare a Bisericii în lumea contemporană, potrivit cu Orosul (hotărâre dogmatică, n.tr.) Sfinților Părinți de la Sinodul VII Ecumenic: „Așa cum au văzut Proorocii, cum au învățat Apostolii, cum a primit Biserica, cum au dogmatizat Dascălii, cum a cugetat împreună întreaga lume (oikoumene), cum a strălucit Harul, cum a dovedit adevărul…”. Fie ca noi toți, cler și popor, „astfel să cugetăm, astfel să mărturisim, astfel să-L propovăduim pe Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu”.

Acestea pe scurt punându-le cu smerenie în atenția Preacuvioșiei Voastre și rugându-ne Domnului nostru Iisus Hristos pentru luminarea de sus a arhiereilor noștri, care au luat asupra lor cea mai mare povară a responsabilității, rămânem

Cu multă iubire frățească și dragoste în Hristos,

Membrii Comisiei:

Arhim. Hristodul  – Sfânta Mănăstire Cutlumuș

Arhim. Iosif           – Sfânta Mănăstire Xiropotamu

Arhim. Elisei         – Sfânta Mănăstire Simonos Petras

Arhim. Tihon         – Sfânta Mănăstire Stavronichita

Ierom. Luca            – Sfânta Mănăstire Grigoriu

[1] https://www.holycouncil.org/official-documents

[2] Sinodiconul Ortodoxiei, Triod, Duminica Ortodoxiei.

[3] Enciclica Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, III-8.

[4] „Biserica nu este numai Una, ci și Singura. În Domnul Iisus nu este cu putință să existe multe trupuri. În același chip nu este cu putință să existe în El mai multe Biserici. În acest Trup divino-uman Biserica este Una și Singura, așa cum Dumnezeu-Omul Hristos este unul și singurul” (Sfântul Iustin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, republicare din traducerea franceză, Presa Ortodoxă, 29.06.2007).

[5]„Încă la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa şi la fel cu a Părinţilor săi” (Enciclica celor patru Patriarhii ale Răsăritului [Constantinopolul, Alexandria, Antiohia și Ierusalimul, Mai 1848]).

[6] Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, par.6

[7] „Propunerea completă a Bisericii pentru ontologia persoanei și comuniunea persoanelor a fost primită de către Sfântul și Marele Sinod, s-a șters întreaga propoziție care se referă la comuniunea persoanelor care reflectă după Har prin unitatea neamului omenesc viața  în Sfânta Treime și comuniunea Persoanelor dumnezeiești, însă numai în anumite locuri a rămas termenul de persoană umană pentru o discuție viitoare” (Mitropolitul Ierothei al Navpactului, Hotărârile Ierarhiei Bisericii Greciei referitoare la „Sfântul și Marele Sinod” și deznodământul lor, pp. 20-21, septembrie 2016. https://aktines.blogspot.nl/2016/09/blog-post_197.html.

[8] Taina Căsătoriei și impedimente la săvârșirea ei, 5.i.

[9] Idem, 5.ii.

[10] Episkepsis, nr.755 (31.10.2013).

[11] Vezi în legătură cu aceasta, Comisia pentru chestiuni dogmatice a Sfintei Comunități a Sfântului Munte, Memoriu cu privire la participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor, 18.2.2007.

[12] Numai Biserica noastră Ortodoxă este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească a Simbolului Credinței, iar celelalte „biserici” eterodoxe se află în erezie și înșelare” (Epistolă către Preafericitul patriarh ecumenic Vartolomeu, 1/14 Noiembrie 1995).

[13] „Biserica Ortodoxă este însăși singura Biserică, Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească” (21 Octombrie 2008).

[14] Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, §1.

[15] Enciclica Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, VII-20.

[16] Cf. Canonul 15 al Sinodului I-II, Pidalion.

Traducere: Ieroschimonah Ștefan Nuțescu

Sursa: marturieathonita.ro

Mai jos aveți versiunea pdf online a documentului.

Comunicat al Sfintei Chinotite: „În privinţa subiectelor de interes public, Sfântul Munte se exprimă prin organismele sale oficiale”

Karyes, 28 iulie / *10 august 2016 (pe calendarul nou)
(*n. edit. blog)

Nr. F.2/32/1760

În legătură cu cele publicate recent în presă, din partea unor auto-intitulați reprezentanți ai Sfântului nostru Loc, este imperios să reamintim că Sfântul nostru Loc, în ceea ce privește subiectele de interes public, se exprimă prin intermediul organismelor sale oficiale și instituționalizate, respectiv Sfânta Chinotită și Sfânta Sinaxă Dublă Extraordinară. Orice alt document reflectă părerile personale ale autorilor și nu ale Sfântului Munte sau ale părinților aghioriți.

Toți reprezentanții și întâistătătorii celor douăzeci de sfinte mănăstiri ale Sfântului Munte Athos, adunați în Sinaxă comună.

Sursa: basilica via amen.gr

01-5

Poziția oficială a Sfântului Munte Athos în privința Sfântului și Marelui Sinod Panorodox

Karyes. Sf. Kinotita (5)

Intervenția Sfântului Munte Athos în privința Sfântului și Marelui Sinod

În urma îndelungatelor întâlniri din săptămâna Mironosițelor, Adunarea Extraordinară a Reprezentanților și Egumenilor a 20 de Mănăstiri din Sfântul Munte Athos a trimis Patriarhiei Ecumenice o amplă scrisoare referitoare la neliniștile și împotrivirile Părinților Aghioriți față de obiectivele Sinodului Panortodox.

S-a hotărât ca scrisoarea să se facă cunoscută în toate Bisericile Ortodoxe Autocefale.
În scrisoare este întărit faptul că termenul „Biserică” nu poate fi folosit pentru eterodocși. De asemenea, este exprimată împotrivirea Sfântului Munte față de oficierea actelor liturgice și rugăciunilor alături de eterodocși.

„Judecătorul ultim” în teme de credință este conștiința pleromei Bisericii, pe care o pot exprima și persoane individuale, menționează Părinții Aghioriți, iar nu numai Sinoadele, cum prevede textul Sinodului Panortodox. (Sfântul Marcu al Efesului a răsturnat el însuși hotărârile Sinodului de la Ferrara – Florența).

În scrisoare se mai menționează faptul că este necesară recunoașterea Sinoadelor Ecumenice în care Sfântul Fotie Cel Mare și Sfântul Grigorie Palama au răspuns tuturor neadevărurilor papalității (Filioque, primatul papal).

Părinții Aghioriți scriu că numai efectuarea unor schimbări serioase în textele Sinodului Panortodox ar putea să îi odihnească pe creștinii ortodocși. În caz contrar, Sinodul ar putea deveni pricina unei noi schisme.

În continuare sunt menționate câteva fragmente reprezentative ale scrisorii:

1. „(…) Sfântul și Marele Sinod (…) să evite termenul „Biserică” în cazul eterodocșilor, folosind în locul acestuia termenii „dogme și confesiuni creștine.”

2. „(…) Noțiunea de Unitate a Bisericii necesită, de asemenea, clarificare: (…) acestei unități aparțin numai membrii Bisericii Ortodoxe, ca Trup al lui Hristos (…). Numai despre aceștia se spune: „să fie una precum și noi una suntem ”, după tâlcuirea de Dumnezeu purtătorilor Părinți.”

3. „(…) Modul desfășurării și evoluția dialogurilor teologice nu odihnește pleroma Bisericii și Sfânta Chinotită, lucru exprimat uneori în diferite texte oficiale împotriva acordurilor teologice cu eterodocșii și proteste la adresa rugăciunilor comune și a altor acte liturgice (îmbrățișări liturgice etc.), fapt ce creează imaginea unei false uniri cu aceștia (…) Este necesar să se clarifice faptul că Biserica Ortodoxă în nici un chip nu va primi unitatea Bisericii ca o înțelegere (reglare) interconfesională sau ca participare la rugăciuni comune și alte practici liturgice.”

4. „(…) Este cu neputință să nu ne exprimăm profunda neliniște și bine întemeiatele noastre obiecții privitoare la participarea ortodocșilor la Consiliul Mondial al Bisericilor.”

5. „(…) Tradiția bisericească recunoaște ca ultim judecător în teme de credință, conștiința pleromei Bisericii, conștiință exprimată de persoane individuale, din ierarhia bisericii sau de poporul credincios și împlinită prin hotărâri sinodale.”

6. „(…) este necesar să se includă referința și la cele 7 Sinoade Ecumenice (…) precum și la celelalte sinoade care au avut ca temă diferențele dogmatice și bisericești cu eterodocșii (despre Filioque, harul creat, primatul papal etc.), referințe făcute cu o extremă claritate.

Traducere și adaptare de după Romfea.gr pentru Blogul Sfântul Munte Athos de Elena Dinu. Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Vladimir Putin și Patriarhul Kirill în Muntele Athos, cu prilejul celebrării Mileniului monahismului rus athonit (24 fotografii, 28 mai 2016)

Această prezentare necesită JavaScript.

Foto credit © Sputnik/ Alexei Druzhinin

Vezi și Vizita Președintelui rus Vladimir Putin la Muntele Athos, cu prilejul celebrării Mileniului prezenței rusești în Sfântul Munte (video, 28 mai 2016)

Vizita Președintelui rus Vladimir Putin la Muntele Athos, cu prilejul celebrării Mileniului prezenței rusești în Sfântul Munte (video, 28 mai 2016)

Sâmbătă, 28 mai 2016, cu ocazia celebrării a o mie de ani de prezență rusească în Sfântul Munte, Președintele Rusiei, Vladimir Putin, a vizitat Muntele Athos pentru 3 ore.

Primul așezământ monahal rusesc din Muntele Athos, Schitul Xilurgu, a fost înființat în vremea Sfântul Prinț Vladimir și a fost ridicat în cinstea Adormirii Preasfintei Fecioare. Mult mai apoi rușii au înființat Vechiul Russikon (ce urmează și el a fi renovat) și Russikonul (Mănăstirea Sf. Pantelimon).

vladimir-putin-mount-athos-2016În urmă cu trei ani au început restaurările la Schitul Xilurgu, Patriarhul Kirill spunând la vremea aceea: „Reconstrucţia acestei mănăstiri va mărturisi despre recunoştinţa noastră tuturor monahilor pe parcursul a o mie de ani, care menţin aici flacăra nestinsă a candelei monahismului rus”.

Vladimir Putin a fost întâmpinat de protosul Sfântului Munte, Pavel Lavriotul, și alți reprezentați ai Sfintei Chinotite. După închinarea în Biserica Protaton din Karyes, acesta a participat la întâlnirea solemnă organizată la Centrul Administrativ al Sfântului Munte, întâlnindu-se aici și cu Președintele grec, Prokopis Pavlopoulos.

Conform publicațiilor grecești, care au transmis știri legate de eveniment, Președintele rus a vizitat Schitul Xilurgu și Mănăstirea Sf. Pantelimon (Russikon), unde s-a întâlnit cu Sanctitatea Sa, Kirill, Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii, cu Bătrânul Stareț Ieremia care a împlinit anul trecut 100 de ani și monahii viețuitori ai mănăstirii. – LD

Vezi și știrile din presa laică:

Libertatea – Vladimir Putin, în vizită la muntele Athos

Washington Post – Putin visits Russian Orthodox monastic community in Greece

BBC – Vladimir Putin visits Mount Athos, all-male Orthodox enclave

Russikon (21)

Scrisoare deschisă a Părinților Sfântului Munte către Patriarhia Ecumenică, către celelalte Biserici Ortodoxe Autocefale, către Sfânta Chinotită a Sfântului Munte, către toți credincioșii Bisericii cei purtători ai numelui lui Hristos, în legătură cu Sinodul Panortodox

SCRISOARE DESCHISĂ A PĂRINȚILOR SFÎNTULUI MUNTE
CĂTRE PATRIARHIA ECUMENICĂ,
CĂTRE CELELALTE BISERICI ORTODOXE AUTOCEFALE,
CĂTRE SFÎNTA CHINOTITĂ A SFÎNTULUI MUNTE,
CĂTRE TOȚI CREDINCIOȘII BISERICII CEI PURTĂTORI AI NUMELUI LUI HRISTOS

«Supărările dau năvală… de la prieteni necredincioșii;
ale Bisericii umblă fără păstor.
Cele bune pier, cele rele se dau pe față.
Plutim în noapte, făclie nicăieri.
Hristos cade spre somn; ce avem a pătimi?…»

(Sfîntul Grigorie Teologul, din Epistola 80)

Cunoaștem foarte bine din istoria bisericească faptul că întrunirea unui sinod are în vedere întîi de toate legiuirea și întărirea dogmelor Bisericii și delimitarea acesteia de erezie. Adică, Biserica socotește ca o datorie a ei sine qua non combaterea oricărei erezii și dreapta-învățare a cuvîntului adevărului. Marele dascăl și Părinte al Bisericii, Sfîntul Nicodim Aghioritul, punctează limpede că trebuie «ca toate dogmele și canoanele formulate de sinoade să fie ortodoxe, bine-cinstitoare și în conglăsuire cu dumnezeieștile Scripturi și cu Sinoadele Ecumenice de mai înainte», și că «acestea sînt hotarele veșnice pe care le-au pus părinții noștri și legile care există în veac… pe care prin Sfîntul Duh le-au legiuit Sinoade Ecumenice și locale» (Pidalionul, ed. Rigopoulos, Tessalonic, 1991, p. 16) Contribuind, așadar, și noi, ca monahi athoniți și ca mădulare vii ale Bisericii, la lucrarea de trezire duhovnicească și de întărire a felului ortodox de a cugeta al poporului credincios, dorim să înfățișăm înaintea tuturor mărturia noastră.

Așa zisul «Sfînt și Mare Sinod», care, cum se știe, urmează să se țină în Iunie ce vine în Creta (19-6-2016, după calendarul vechi 6-6-2016), constituie o etapă a programului ecumenismului inter-creștin și inter-religios sau al mondializării religioase a Noii Ordini Mondiale, care, după cum este cunoscut, urmărește să supună întreaga omenire prin trei proiecte pregătite sistematic: a) printr-un guvern mondial, b) printr-o economie mondială și c) printr-o religie mondială. Procesul realizării unei religii mondiale a fost inaugurat întîi în lumea protestantă prin așa-numita «Mișcare ecumenică», iar în lumea ortodoxă prin cuvîntul de întronizare al Patriarhului Meletie Metaxakis al Constantinopolei (1923) și intens promovat de Patriarhul Atenagora Spyros al Constantinopolei (1948-1972). În loc să condamne sectele existente care acționează zi de zi pentru înșelarea credincioșilor, așa zisul «Sfînt și Mare Sinod» urmărește întîi de toate să recunoască panerezia ecumenismului sincretist inter-creștin și inter-religiii – cum îl numește Sfîntul Iustin Popovici – după cum au făcut catolicii la Conciliul II Vatican (1962-1965). Faptul că așa zisul «Sfînt și Mare Sinod» urmărește să recunoască ecumenismul sincretist inter-creștin și inter-religii este dovedit prin următoarele:

1) Textul presinodal al Sinaxei Întîistătătorilor trimis spre a fi adoptat de Bisericile Ortodoxe Autocefale la așa zisul «Sfînt și Mare Sinod», prin aceea că spune, în articolul intitulat «Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine», că «Biserica Ortodoxă recunoaște existența istorică a altor Biserici și Confesiuni creștine care nu se află în comuniune cu ea», nu-i mai recunoaște pe catolici și pe protestanți ca fiind eretici, ci îi încadrează în Biserica cea Una, Sfîntă, Sobornicească și Apostolească a Simbolului de credință Niceo-Constantinopolitan, punînd accentul pe istoricitatea acestor biserici și trecînd cu vederea în chip scandalos erezia în care ele se află și neținînd seamă de învățătura dogmatică a Bisericii recunoscută chiar de reprezentanții Papei Apusului la cel de-al VIII-lea Sinod Ecumenic, de sub Sfîntul Patriarh Fotie cel Mare (879-880), cînd au votat laolaltă cu Răsăritenii condamnarea adaosului eretic filioque (purcederea Sfîntului Duh și de la Fiul). Este atacată în felul acesta învățătura eclesiologică a Bisericii și se dă naștere unei erezii eclesiologice, avînd în vedere că dogmele credinței sînt hotarele Bisericii, iar Biserica se identifică cu credincioșii ei adevărați, care alcătuiesc Trupul lui Hristos, avînd Cap pe însuși Mîntuitorul, prin credința ortodoxă ținută cu scumpătate și prin viața duhovnicească dreaptă și nefalsificată, și prin părtășia întru pocăință cu Tainele Sfintei noastre Biserici.

2) Același text presinodal recunoaște Consiliul Mondial al Bisericilor (al sectelor, mai precis), care a fost înființat în 1948 de Noua Ordine Mondială spre a servi scopurilor mondializării religioase, adică a instaurării religiei universale a Antihristului. C. M. B. a avut inițial ca scop promovarea ecumenismului sincretist inter-creștin, iar în continuare, în ultimele decenii, și-a lărgit țintele promovînd și ecumenismul sincretist inter-religii. Recunoaște diferitele texte emise de C. M. B. ca fiind obligatorii pentru «Marele Sinod» și pentru Biserica Ortodoxă. Textele acestea «nu se sprijină pe nimic. Se îngrijeau de alcătuirea lor niște reprezentanți care își spuneau opiniile și semnau, firește, textele în numele Bisericilor locale; doar că ierarhii acestor Biserici nici habar nu aveau ce decizii luau reprezentanții lor» (prof. Dimitrios Tselenghidis de la Facultatea de Teologie din Tesalonic). Aceasta înseamnă că textul presinodal în discuție atacă și dogma soteriologică a Bisericii, potrivit căreia credinciosul adevărat, prin mila sfîntului și Dumnezeiescului Har și prin lucrările nezidite ale Dumnezeului Treimic, ajunge la mîntuire și, mai concret, dobîndește vederea Feței Theantropice a lui Hristos și fericirea și cunoașterea fără de sfîrșit a lui Dumnezeu care vine din această vedere doar înăuntrul adevăratei Biserici Ortodoxe, în înțelesul ei înfățișat mai sus. Căci, recunoscînd C.M.B.-ul, același text presinodal acceptă prin aceasta teoria că toate «bisericile», sau, mai precis, sectele și toate felurile de religii (potrivit recentei extinderi a acestei teorii), «mîntuiesc» sau, după cum gîndesc ei, conduc, nebulos și sofistic, la aceeași Realitate Transcendentă (Ultimate Reality), care cuprinde în ea toți pseudo-dumnezeii și pseudo-închinările create de ei prin născocire omenească indusă de satana.

3) Recunoașterea de către textul presinodal în discuție a catolicilor ca fiind, chipurile, «biserică» duce inevitabil la următorul stadiu al proiectului luciferic al ecumenismului sincretist inter-creștin și inter-religii, care este «unirea» sincretistă a Bisericilor Ortodoxe Autocefale cu catolicii prin «potirul comun» care va urma și prin supunerea acestora sub primatul stăpînitor și sub infailibilitatea căpeteniei eretice care este Papa, adică la transformarea Bisericilor Ortodoxe Autocefale în Biserici unite cu Roma. Aceasta înseamnă supunerea din punct de vedere dogmatic și administrativ a Bisericilor Ortodoxe Autocefale față de Papa după modelul Bisericilor Uniate, pe baza planurilor Vaticanului și a Codicelui canonic al Bisericilor Catolice Orientale (Uniate) care a fost emis de Papa Ioan-Paul al II-lea în 1990. După cum este cunoscut, Codicele acesta prevede următoarele patru feluri de Biserici Uniate de drept special (sui generis), în care vor fi încadrate Bisericile Ortodoxe: 1) Biserici Patriarhale de drept special (în care se vor încadra Bisericile Ortodoxe care sînt Patriarhii), 2) Biserici Arhiepiscopale de drept special (în care se vor încadra Bisericile Autocefale care nu sînt Patriarhii), 3) Biserici Mitropolitane de drept special și 4) alte Biserici de drept special (canoanele 55, 511 și 155 ale aceluiași Codice).

4) Patriarhia Constantinopolei, care a prezidat Sinaxa întîistătătorilor, a respins samavolnic și nu a înaintat spre discutare în așa-zisul «Sfînt și Mare Sinod» propunerea Bisericii Ortodoxe Sîrbe, din anul 2015, de recunoaștere răspicată a Sinodului de sub Sfîntul Patriarh Fotie cel Mare ca al VIII-lea Ecumenic – Sinod care a condamnat filioque și primatul papal de stăpînire – și a Sinodului din 1351, din vremea Sfîntului Grigorie Palama – Sinod care a condamnat învățătura eretică latino-catolică care spune că Dumnezeiescul Har este zidit – ca al IX-lea Ecumenic. Teologia Sfîntului athonit Grigorie Palama are o însemnătate capitală pentru teologia ortodoxă și de aceea catolicii o urăsc de moarte. Această respingere samavolnică este indiciul clar al orientării așa-zisului «Sfînt și Mare Sinod» nu spre ortodoxie, ci spre panerezia ecumenismului care destructurează teologia ortodoxă prin legalizarea tuturor ereziilor.

5) Pe cînd în tradiția Bisericii Sfintele și Marile Sinoade, sau Sinoadele Ecumenice, erau alcătuite din reprezentanțe ale Bisericilor Autocefale și în cadrul lor votau toți arhiereii participanți la Sinod în virtutea egalității hirotoniei lor în treapta episcopală, la așa-zisul «Sfînt și Mare Sinod», potrivit regulamentului acestuia adoptat de Sinaxă prin întîistătătorii care au luat parte la ea, nu votează toți arhiereii din Sinod, ci doar Bisericile Autocefale prin întîistătătorii lor. Adică, în vreme ce membri ai Sinoadelor sînt toți arhiereii eparhioți, la așa-zisul «Sfînt și Mare Sinod» sînt membri doar Bisericile Autocefale, fapt care se împotrivește întru totul eclesiologiei ortodoxe și Dreptului canonic ortodox.

6) Deși, potrivit eclesiologiei ortodoxe și Dreptului canonic ortodox, hotărîrile Sfintelor și Marilor Sinoade, sau ale Sinoadelor Ecumenice, care privesc chestiuni de credință trebuie supuse judecății și trebuie aprobate ori respinse atît de arhiereii eparhioți, cît și de clerul, monahii și poporul ortodox, o reglementare a așa-zisului «Sfînt și Mare Sinod», contrar eclesiologiei ortodoxe, face obligatorii și impune hotărîrile Sinodului în discuție tuturor membrilor Bisericii Ortodoxe. Mai mult, avertizează că va pedepsi toate grupurile de credincioși creștini care nu vor primi hotărîrile lui. În felul acesta el desființează cu totul sinodicitatea Bisericii Ortodoxe și îndepărtează de la ea harisma Duhului Sfînt a «deosebirii duhurilor», care se dăruiește oricărui credincios adevărat care a trecut prin treptele curățirii de patimi, a iluminării și s-a învrednicit să primească îndumnezeirea cea după har, harismă care să dă tuturor mădularelor Bisericii și nu doar episcopilor. Pentru aceasta Sinodul Panortodox era dator să cheme ca membri participanți și persoane învrednicite întru Duhul Sfînt din rîndul preoților, al monahilor și dintre membrii credincioși laici ai Bisericii, așa cum se proceda totdeauna la toate Sinoadele. Însă adeverirea ortodoxiei unui Sinod depinde întîi de toate de corectitudinea și de ortodoxia dogmelor lui: «canonul cel bine-cinstitor al Bisericii pe acelea le vedea ca sinoade sfinte și bune de primit, cele cărora le-a adeverit corectitudinea dogmelor.» (Sfîntul Maxim Mărturisitorul, PG 90, 148A). În cele din urmă, pentru ca un Sinod Ecumenic să fie considerat cu adevărat ortodox, trebuie ca hotărîrile lui să fie primite nu numai de ierarhi, ci și de toți credincioșii ortodocși, după cum foarte nimerit a legiuit în istorie însăși Patriarhia Ecumenică zicînd: «…apărător al credinței este însuși trupul Bisericii, adică poporul însuși, care vrea ca credința lui să fie veșnic neschimbată și aceeași cu a Părinților lui» (Enciclica din 6 Mai 1848).

7) Una din temele Sinodului ar trebui să fie problema calendarului care a dezbinat pînă astăzi Biserica Ortodoxă în privința sărbătorilor și constituie cea dintîi lovitură dată de ecumenism Ortodoxiei.

66480În urma celor de mai sus este de datoria noastră să aducem la cunoștința Patriarhiei Constantinopolei, a celorlalte Biserici Autocefale, a Sfintei Chinotite a Sfîntului Munte, precum și tuturor credincioșilor Bisericii Ortodoxe că noi, părinții athoniți, luptîndu-ne să păstrăm, prin ținerea cu acrivie a credinței ortodoxe, legătura organică cu Capul Bisericii, Dumnezeu-Omul Domnul nostru Iisus Hristos, și următori făcîndu-ne Sfinților Părinți, nu vom accepta și vom respinge așa-zisul «Sfînt și Mare Sinod» după încheierea lui dacă:

1) Sinodul acesta nu respinge deplin textul presinodal intitulat «Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine».

2) Nu condamnă panerezia, potrivit Sfîntului Iustin Popovici, lucifericului ecumenism sincretist inter-creștin și inter-religii.

3) Nu recunoaște Sinoadele de sub Sfîntul Patriarh Fotie cel Mare și din vremea Sfîntului Grigorie Palama ca al VIII-lea și, respectiv, al IX-lea Ecumenic, Sinoade deja recunoscute ca atare în conștiința credincioșilor creștini.

4) Nu votează hotărîrile așa-zisului «Sfînt și Mare Sinod» toți arhiereii participanți la el, după cum prevede eclesiologia ortodoxă și Dreptul ortodox, și nu doar Bisericile Ortodoxe Autocefale prin întîistătătorii lor, după cum prevede regulamentul Sinodului.

5) Nu retrag prevederea despre obligativitatea acceptării ulterioare a hotărîrilor luate de către toate treptele de credincioși creștini, prevedere care aduce atingere dreptului de neînlăturat al tuturor mădularelor Bisericii de a judeca din punct de vedere dogmatic și eclesiologic chestiunile puse înainte.

6) Nu retrag temele privitoare la post și la a doua nuntă a clericilor, teme care, prin simplul fapt că au fost puse în dezbatere, constituie încă o dovadă că Sinodul acesta are ca scop desființarea treptată a postului, imitîndu-i în aceasta pe catolici. Fiindcă o Biserică în care nu există nevoință și viață răstignită nu duce niciodată la Înviere, ci la moarte duhovnicească, gonind pe Sfîntul Duh și ducînd la deplina secularizare.

În urma tuturor acestora, care constituie pentru noi chestiuni ce țin de mîntuire, vă rugăm foarte pe voi, sfințiți arhierei, ca la acest Sinod Panortodox să învățați «cuvîntul adevărului» și să nu îngăduiți să trecem iarăși printr-un sinod de tipul Ferrara-Florența. Dacă veți face așa, sfințiți arhierei, atunci cerul și pămîntul se vor veseli, îngerii și oamenii vor prăznui duhovnicește, numele voastre se vor scrie în cartea vieții și veți fi cu adevărat atunci «și părtași obiceiurilor și următori scaunelor» Sfinților Apostoli și Sfinților Părinți. Vă rugăm să rămîneți neclintiți, să fiți demni continuatori ai istoriei Bisericii și ai arhieriei voastre cu care Biserica v-a cinstit. Dacă, dimpotrivă, nu veți învăța cuvîntul adevărului, atunci să știți că:

  1. a) Ați sfîșiat cămașa nețesută a Domnului, ați necinstit Mireasa cea fără pată și neprihănită a lui Hristos – Biserica Ortodoxă. Dacă lucrurile vor evolua într-adevăr în această direcție, atunci voi veți fi cei care veți crea schismă în Biserică și veți lua asupra voastră întreaga răspundere istorică pentru urmările și roadele ei. Să știți atunci că, pe temeiul eclesiologiei ortodoxe și a Dreptului canonic ortodox, în conștiința credincioșilor ortodocși v-ați caterisit și afurisit pe voi înșivă și ați căzut din treapta arhierească «punîndu-vă în fapt pe voi înșivă în afara Bisericii» (Mărturisire de credință împotriva ecumenismului, Sinaxă a clericilor și monahilor, 2009). După cum bine știți, Domnul ne poruncește să nu-i urmăm pe păstorii străini: «Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tîlhar. Iar cel ce intră pe uşă este păstorul oilor. Acestuia portarul îi deschide şi oile ascultă de glasul lui, şi oile sale le cheamă pe nume şi le mînă afară, merge înaintea lor, şi oile merg după el, căci cunosc glasul lui. Iar după un străin ele nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor» (Ioan 10, 1-5).
  2. b) Rezultă din acestea că și noi sîntem obligați să aplicăm Sfintele canoane ale Bisericii noastre, cunoscutul canon 15 al Sinodului Cinci-șase Ecumenic, potrivit căruia avem datoria de a opri pomenirea tuturor ereticilor ecumeniști de cugetare catolică și filo-uniați. Prin urmare vom fi nevoiți să oprim pomenirea la sfîntul disc al Proscomidiei, care simbolizează Biserica Ortodoxă, a numelui tuturor acelor episcopi, preoți și laici care vor semna hotărîrile acestui sinod eretic, precum și a tuturor celor care sînt de acord cu ei și vor urma conștient erezia aceasta. Cu toți aceștia, care pentru Biserică vor fi pe mai departe eretici, nu putem avea comuniune bisericească pînă ce nu se vor pocăi public și vor renega erezia ecumenismului după cum va rîndui Biserica Ortodoxă prin Sinod.

Sfintele canoane ale Bisericii au pentru toată lumea tărie și valabilitate istorică și veșnică și niciun Sinod, Patriarh sau episcop nu le poate anula. Potrivit lor:

«Dacă cineva s-ar ruga, chiar şi în casăîmpreună cu cel afurisit (scos din părtășie), acela să se afurisească» (Canonul 10 al Sfinților Apostoli). De asemenea,

«Episcopul sau presviterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a îngăduit acestora să săvîrşească ceva ca clerici (să săvîrşească cele sfinte), să se caterisească» (Canonul 45 al Sfinților Apostoli).

Doar din aceste două canoane pe care le consemnăm să socotească fiecare episcop, preot, monah sau creștin ortodox cu cîtă scumpătate sîntem cu toții datori să aplicăm Sfintele canoane. Sfintele canoane sînt «supapele de siguranță» ale Bisericii și, datorită caracterului lor permanent, nu trebuie ca, ori de cîte ori sînt încălcate, să se facă un nou Sinod pentru a fi ele aplicate de către credincioși.

OPRIREA POMENIRII

Cinstită Sfîntă Chinotită și sfințiți egumeni,

Cei o sută de ani de iconomie dusă la culme și de îngăduință față de episcopii ecumeniști, de cugetare catolică și filo-uniați sînt prea de ajuns. Paguba și schimbarea pe care această impropriu numită «iconomie» a adus-o felului ortodox de a judeca al clerului și poporului a luat deja dimensiuni uriașe. Avem, însă, la Sfîntul Munte – ca moștenire sfîntă de la cuvioșii părinți și stareți athoniți, moștenire din care învățăm – tradiția istorică și de Duhul Sfînt insuflată ca, ori de cîte ori apare o erezie în Biserică, să purcedem de nevoie la oprirea pomenirii tuturor acelora care propovăduiesc erezia sau a acelora care din frică și lașitate urmează episcopilor eretici și nu opresc pomenirea acestora la Sfintele Taine.

Amintim că Sfîntul Munte a oprit, din 1924 pînă în 1974, pomenirea Patriarhului, întîi pentru introducerea inovației schimbării calendarului și, în al doilea rînd, din pricina ridicării anatemelor sub Patriarhul Atenagora.

Voi sînteți, sfințiți egumeni, cei care, venind, majoritatea, împreună cu obștile voastre din lumea din afară pentru a locui Sfintele Mînăstiri ce rămăseseră fără monahi, ați readus pomenirea Patriarhului, deși nici fostul Patriarh Dimitrios, nici actualul Patriarh Vartolomeu, n-au schimbat ceva înspre mai bine. Cînd Patriarhul Dimitrios a urcat pe tron, vechii athoniți au avut la început bune nădejdi că credința adevărată va fi «drept învățată» iarăși. Însă cînd a declarat oficial că va urma neschimbat linia marelui său înaintaș Atenagora, au repetat atunci aproape toți că vor continua oprirea pomenirii. Respectînd acest fel ortodox și athonit de cugetare, Sfînta Chinotită, într-o Sinaxă Dublă Extraordinară, a hotărît privitor la această chestiune:

«Pomenirea numelui Patriarhului Ecumenic ține de conștiința fiecărei Mînăstiri» (Ședința nr. 52 a Sinaxei Duble Extraordinare din 13 Noiembrie 1971).

Așadar, în afară de Sfintele canoane, dreptul de a opri pomenirea ni-l dă însăși Sfînta Chinotită, urmînd tradiția sfîntă a Sfîntului nostru Munte. Este, însă, vreodată cu putință să existe Sfîntă Mînăstire sau monah care să nu aibă sensibilitate și conștiință ortodoxă? Oprirea pomenirii se face în semn de protest, cu scopul ultim al osîndirii ereziei și al caterisirii episcopilor eretici, în cazul în care nu se pocăiesc.

Într-un răspuns către Sfînta Chinotită, Sfînta Mînăstire Karakalu scria următoarele: «Sfînta noastră Mînăstire, la punctul 14 al Sinaxei de astăzi, 21.9.1972, a examinat iarăși chestiunea disputată a pomenirii și, cu tot respectul și în ciuda cuvintelor frumoase ale sfințitului ei cap din enciclica pusă înainte, cuvinte pe care le-am cercetat cu luare aminte… a ajuns la hotărîrea de a face cunoscut în scris preasfinției voastre cele de mai jos în legătură cu această gravă chestiune bisericească:

Dorim să repetăm cu deplină încredere hotărîrea noastră nestrămutată privitoare la continuarea opririi pomenirii Patriarhului în semn de protest pentru că noul Patriarh ecumenic Dimitrios I va continua pe linia trasată de Atenagora și păstrată de Sfîntul Sinod» (vezi Presa Ortodoxă, nr. 213, 1-7-1974).

Mînăstirea Sfîntul Pavel, sub egumenia starețului Andrei, a răspuns în același fel:

«…hotărîrea noastră este aceea că nu putem porni la discuție decît numai dacă Întru-tot-sfinția sa va declara prin presă că nu va urma calea înaintașului lui.»

Același părinte egumen Andrei răspundea Sfintei Chinotite:

«Pricini de conștiință bisericească nu-mi îngăduie să reiau pomenirea, fiindcă Patriarhul ecumenic este modernist, calcă pe urmele ecumenistului Atenagora, ale cărui opinii și cugetări eretice nu le-a osîndit» (vezi Presa Ortodoxă, nr. 213, 1-7-1974).

Acesta era, sfințiți egumeni, vechiul Sfînt Munte pe care unii dintre voi l-ați apucat și voi înșivă ați liturghisit de multe ori fără să pomeniți numele Patriarhului, precum făceau aproape toți părinții mînăstirilor athonite și cei de la chilii, dintre care pe mulți îi cinstim astăzi ca duhovnici, stareți și sfinți deosebit de virtuoși. De ce oare nu-i imităm și în această chestiune a opririi pomenirii episcopilor ecumeniști, cum a făcut și sfîntul stareț Paisie? Credeți cumva că Tainele nu sînt valide atunci cînd nu pomenim numele Patriarhului? Atîția ani și atîtea mii de Dumnezeiești Liturghii ce s-au săvîrșit au fost oare fără validitate? Doamne ferește de așa hulă!

Cinstită Sfîntă Sinaxă și sfințiți egumeni, după toate acestea dorim să vă informăm și să vă facem răspunzători de faptul că, dacă Sinodul Panortodox ce se pregătește nu osîndește panerezia ecumenismului sincretist inter-creștin și inter-religii, noi vă aducem la cunoștință că vom urma tradiția Sfîntului Munte și a cuvioșilor Părinți athoniți din vechime, care din epoca Patriarhului uniat de cugetare catolică Vecos (1272) și, din nou, între 1924 și 1974 au oprit pomenirea.

Ca părinți athoniți și ca mădulare ale Bisericii, noi declarăm că nu avem nicio legătură cu vreo grupare zelotistă, sau cu extremismul, sau cu fanatismul, ci, urmînd Sfinților Părinți și aliniindu-ne tradiției athonite de veacuri, celei pecetluite cu sîngele atîtor sfinți cuvioși mucenici, dorim, cu tot respectul ce vă datorăm, să vă pregătim și să vă atragem atenția în legătură cu această chestiune. Socotim aceasta drept îndeplinirea îndatoririi ce-o avem față de Sfinții cuvioși mucenici și față de Sfînta Tradiție. Vom înceta, deci, și noi oficial pomenirea Patriarhului ecumenic.

Nu dorim să urmăm vreodată o «biserică» secularizată. Fiindcă un astfel de «Sinod Panortodox», care va acorda caracter de Biserică sectanților și va face ereziile legale, desființează Simbolul de Credință și dărîmă întreaga eclesiologie ortodoxă și introduce în locul lor o «biserică» secularizată. Însă, precum știm, o «biserică» secularizată nu poate dărui mîntuire celor ce-o vor urma. Nu sînt oare «biserici» secularizate Vaticanul și papalitatea, și toate celelalte soiuri de protestanți?

Biserica lui Hristos nici nu se rupe, nici nu se împarte, după cum crede Patriarhul cu teoria lui eretică despre «Biserica divizată», și nici nu are Biserica nevoie de ecumeniști ca s-o unească. Biserica nu se desparte niciodată fiindcă însuși Hristos este Cap al ei, Cap care este totdeauna unit cu Trupul Lui. Ereticii se taie ei înșiși de la Biserica-viță. «Dacă cineva nu rămîne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard» (Ioan 15, 6).

Astfel făcînd, un Sinod ca acesta care va recunoaște pe eretici ca «biserici» încetează a mai fi Sinod și ajunge sinod tîlhăresc, eretic și fals-sinod. Cei ce vor semna și cei ce vor primi hotărîrile lui se vor osîndi ca eretici ai vremurilor de pe urmă, mai răi decît toți cei dinainte. În acea zi grozavă a Judecății căderea lor va fi mai grozavă și decît căderea lui Iuda, a lui Arie și a Papei, fiindcă aceștia nu cunoșteau bine pe Cine tăgăduiesc, «dacă ar fi cunoscut, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei» (I Corinteni 2, 8). Ecumeniștii de astăzi, și întîistătătorii lor îndeosebi, cunosc foarte bine pe Cine răstignesc prin panerezia ecumenismului, pe Domnul slavei cel înviat.

Cum este cu putință, sfințiți părinți, ca, pe de o parte, să sărbătorim cu priveghere strălucită în sfînta biserică Protaton pomenirea Sfîntului cuvios mucenic Cosma Protosul, care a fost spînzurat, ca și a celorlalți Cuvioși mucenici care au fost uciși mucenicește de latino-cugetătorii acelor vremuri, și, pe de alta, să primim cu onoruri și slavoslovii, în aceeași sfîntă biserică Protaton, atîția și atîția arhierei ecumeniști, filo-uniați de cugetare catolică din zilele noastre? Ne stă mintea în loc; conștiința noastră nu mai suportă. Marele prooroc Ilie, de-foc-purtătorul și rîvnitorul Domnului, i-a spus regelui Ahav și poporului lui Israil care se abătuseră: «Pînă cînd șchiopătați de amîndouă picioarele? Dacă Domn este Dumnezeu, mergeți după El; iar dacă este Vaal, mergeți după el.» Dacă Papa este Biserică, o, sărmani ecumeniști, mergeți deci după el; mergeți la Papa să vă facă cardinali, cum s-a întîmplat cu acel nenorocit Visarion, fost episcop el Nicomidiei, și lăsați-ne în pace să slujim ortodoxiei noastre celei înjosite și înroșite de sîngele mucenicilor. Pînă cînd, sfințiți părinți, vom suporta această schizofrenie duhovnicească și bisericească a ecumeniștilor?

Doamne, nu îngădui niciodată să se săvîrșească această trădare a Ortodoxiei. Astăzi, însă, situația bisericească este mai critică decît oricînd. Orice este posibil și trebuie să fim cu toții gata pentru orice. Poate că vom trece încă o dată printr-un sinod după chipul celui de la Ferrara-Florența, cu toate nenorocirile duhovnicești și naționale ce vor urma din pricina trădării credinței. Dorim ca noi toți să ne ținem tari în aceste împrejurări și, cu harul lui Hristos și al Preasfintei Sale Maici, să ne mărturisim credința ortodoxă pînă la sînge de va trebui.

Ne rugăm ca Harul lui Dumnezeu Celui în Treime Sfînt, pentru solirile Apărătoarei Sfîntului Munte, ale Preasfintei Stăpînei noastre de-Dumnezeu-Născătoarei, să lumineze pe sfințiții arhierei și să ne păzească pe noi și pe credincioșii creștini de înșelarea cea din vremurile de pe urmă a lui satana, înșelare care este panerezia ecumenismului luciferic inter-creștin și inter-religii, Amin.

Părinții athoniți din Comisia de redactare:

Gheron Gavriil, Chilia Sfîntului Hristodul, Sf. M-re Cutlumuș

Gheron Sava Lavriotul, Sf. M-re a Marii Lavre

Gheron Ilarion, Chilia Sfîntului Maxim Mărturisitorul, Sf. M-re Cutlumuș

Gheron Dositei, Chilia Sfîntului Maxim Mărturisitorul, Sf. M-re Cutlumuș

Gheron Chiril, Sihăstria Buneivestiri a Născătoarei de Dumnezeu, Sf. M-re a Marii Lavre

Gheron Hariton ieromonahul, Chilia Înălțării Domnului, Sf. M-re Vatoped

Gheron Heruvim, Chilia Sfinților Arhangheli, Sf. M-re a Marii Lavre

Urmează semnături ale părinților athoniți iar strîngerea acestora continuă.

(Tălmăcire din neogreacă îngrijită de părinții Schitului românesc Prodromu de la Sfîntul Munte Athos)

Sursa: Dragostea se bucură de adevăr

draft_lens11275671module151187636photo_1309450510agion-oros-ioannis-vranas

O primă reacție a Sfântului Munte față de documentele Sinodului Panortodox

Karyes. Sf. Kinotita (2)

Publicarea documentelor și metodologiei Sinodului Panortodox a provocat reacții tăioase în rândul mănăstirilor din Sfântul Munte. Mănăstirile athonite și-au exprimat grijile față de Sinodul Pan Ortodox, adresându-se verbal și în scris Sfintei Chinotite.

Având în vedere seriozitatea subiectului, s-a hotărât unanim ca documentele Sinodului să fie discutate și analizate în Adunarea Extraordinară a Reprezentanților și Egumenilor Sfintelor Mănăstiri, după Săptămâna Luminată. Părinții athoniți atrag atenția asupra pericolului pe care Sinodul Panortodox îl prezintă în desfășurarea sa actuală. Printre altele, ei subliniază următoarele:

Sobornicitatea Bisericii este subminată fiind promovată o teologie a primatului (din cauza participării limitate a episcopilor si autorității excesive deținute de primații bisericilor autocefale).

O ambiguitate inacceptabilă a textelor pre-sinodale care lasă loc interpretărilor ce se abat de la dogmele ortodoxe.

Plasarea dialogului pe baza “credinței si tradiției Bisericii Primare si a celor Șapte Sinoade Ecumenice”, astfel încât istoria ulterioară a Bisericii Ortodoxe pare cumva absentă sau diminuată.

Încercarea unora de a căpăta o confirmare pan-ortodoxă a textelor scandaloase si total inacceptabile, aprobate de Consiliul Mondial al Bisericilor.

Folosirea inacceptabilă a termenului “biserică” pentru schisme si erezii.

Traducere de Elena Dinu după textul publicat pe facebook de Peter Heers

Scrisorile în limba greacă le găsiți la linkul: Ιερές Μονές του Αγίου Όρους για την Πανορθόδοξη Σύνοδο

Scrisoare a Sfintei Chinotite către Patriarhul Ecumenic cu privire la Papa Romei

papa-patriarh

Preafericirii Sale,
Patriarhului Ecumenic,
kir Bartolomeu,
Preacinstitul nostru Părinte și Stăpân

Preafericite Părinte și Stăpâne,

Ne adresăm Preafericirii Voastre cu profund respect întru Domnul și Vă prezentăm prețuirea noastră și smeritele noastre urări prin epistola aceasta pe care o trimitem la începuturile noului an al bunătății Domnului, pomenind zi și noapte cinstitul Vostru nume în smeritele noastre cereri către Domnul.

Ca unii ce ne-am învrednicit să viețuim în sfânta Grădină a Doamnei noastre Născătoare de Dumnezeu, săvârșind sfintele slujbe sau citind scrierile Părinților de Dumnezeu purtători, uneori îl cinstim pe cel întru Sfinți Sfințitul Mucenic Cosma, Protosul Athosului, și pe cei martirizați dimpreună cu el, care prin mărturisirea și sângele lor ”au păstrat Biserica neprihănită de înșelare și erezie” ”nedorind să se împărtășească și să aibă același cuget cu latinii” (troparul cântării a treia și Condacul), alteori alături de Cuviosul Nicodim Aghioritul îl fericim și pe Sfântul Marcu al Efesului Evghenicul, pentru că ”s-a arătat neînduplecat de darurile împotrivitorilor, văzând dumnezeiasca credință stricată de latinii măsluitori” (Slava Vecerniei Mici), alteori citim la Cuviosul Siluan, care striga: ”Cât de fericiți suntem noi, creștinii ortodocși, pentru că Domnul ne-a dat nouă viața în Duhul… Cred numai în Biserica Ortodoxă, pentru că întru aceasta se află bucuria mântuirii, care se dobândește prin smerirea întru Hristos”!

Ca unii ce ne-am hrănit din această tradiție duhovnicească și cercetăm luptele celor de demult ca și ale Părinților din vremurile din urmă purtate pentru credința Bisericii noastre, ca aceasta să rămână liberă de inovații, ne este greu să înțelegem cele săvârșite în zilele de prăznuire ale Apostolului Andrei celui Întâichemat de către Patriarhul nostru chiar în momentul prea sfânt al Sfintei Anaforale, când a ieșit din Sfântul Altar pentru a da sărutarea liturgică Papei Romei, îmbrăcat fiind cu omoforul și care în continuare a rostit Rugăciunea domnească!

Ascultând neliniștea părinților și fraților care se nevoiesc în societatea cu nume sfânt [Athos, n.tr.], dăm glas neliniștii lor, care este și a noastră, întrucât cele de mai sus vatămă simțământul dogmatic și liturgic ortodox și pricinuiesc confuzie în conștiințele creștinilor din toată lumea, și încă o dată ne fac să conștientizăm că întru nimic nu se folosesc de pe urma acestora, ci mai multă sminteală se pricinuiește, dată fiind stagnarea dialogului teologic început în urmă cu decenii, așa încât viziunea unirii întru adevăr și într-o credință a ajuns să pară o realitate cu neputință de împlinit, în timp ce mulți romano-catolici, dezamăgiți de Biserica Apuseană secularizată, insuflată de concepțiile eretice ale papismului, cer intrarea în Biserica Ortodoxă.

În calitate noastră de Sfântă Chinotită, Preafericite, am socotit drept o datorie fiască să vă împărtășim neliniștea noastră, insuflați de dorința ca unitatea bisericească a ortodocșilor de pretutindeni să rămână neclintită, ca și unitatea Trupului aghiorit însuși, pentru că, nu ascundem, ne întristează și ne neliniștește eventualitatea reiterării evenimentelor care au avut loc în urmă cu 50 de ani, lucru, desigur, pentru care îl implorăm pe Dumnezeu să nu se întâmple, ca unii ce suferim încă dureroasele consecințe ale acelor evenimente, așa cum de altfel vi s-a adus la cunoștință prin scrisoarea ce Vi s-a adresat din partea Sfintei Chinotite, cu nr. F 2/7/1679/18.7.2014.

Cunoscând greaua povară pe care o purtați pe umeri, cu durere și cu întristarea inimii vă împărtășim acestea, rugându-vă ca niște fii ca să vă îngrijiți ca un părinte spre a  liniști conștiințele fraților noștri ”pentru care a murit Hristos”; cerem binecuvântările Voastre patriarhale și Vă sărutăm dreapta cu cel mai profund respect.

Toți reprezentanții și Întâistătătorii celor douăzeci de mănăstiri ale Sfântului Munte Athos adunați în Sinaxă comună.

Sfânta Chinotită și chestiunea Mănăstirii Esfigmenu, Ieromonahul Nicodim de la Marea Lavră

esfigmenu

Ieromonahul Nicodim de la Marea Lavră
Președinte al comisiei Sfintei Chinotite însărcinate cu soluționarea schismei esfigmenite

Chestiunea Sfintei Mănăstiri Esfigmenu a fost clarificată din punct de vedere bisericesc, canonic, juridic, instituțional. Nu există nimic nelămurit în acest sens. Ne confruntăm însă, desigur, cu refuzul deținătorilor clădirilor mănăstirii de a le preda, însă treptat se încheie și procedurile juridice de preluare a lor.

Efortul pe care îl fac cei ce dețin ilegal clădirile mănăstirii de a-și impune prezența în Sfântul Munte a fost diagnosticat și descris încă de la început de Sfânta Chinotită: aceștia nu fac altceva decât să provoace mult zgomot jurnalistic și de comunicare, pentru a atrage simpatia opiniei publice. Sfânta Chinotită a păstrat în mod constant și continuă să păstreze tăcerea și ia poziție doar în situații de extremă necesitate, ca să nu dea apă la moară tacticii lor distonante, dar și pentru a nu scandaliza poporul simplu, denunțând fapte necuviincioase, care nu se cuvine să se întâmple într-un loc sfânt. Ne rugăm zi și noapte și avem conștiința împăcată și încredințarea foarte adâncă, că mai devreme sau mai târziu Atotbunul Dumnezeu, precum și Chivernisitoarea acestui loc cu nume sfânt, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, vor reașeza adevărul și că Sfântul Munte va ieși întărit de pe urma acestei intrigi, așa cum s-a întâmplat în atâtea și atâtea momente critice ale istoriei lui.

Ierom.Nikodimos.MareaLavraÎn calitatea mea de membru al Sfintei Chinotite, am cinstea de a participa la evenimentul de azi, acceptând invitația părinților obștii legale a mănăstirii, care slujesc cu bună izbândă încă din 2005, ridicând la propriu crucea martiriului de a fi insultați și calomniați prin zgomotul jurnalistic și comunicațional de care am pomenit mai înainte. Le mulțumesc pentru invitație și declar că am primit-o călduros, pentru că am conștientizat că în cadrul unei asemenea manifestări este posibilă prezentarea sobră a poziției și acțiunilor Sfântului Munte în abordarea problemei Mănăstirii Esfigmenu celei aflate în multă rătăcire și strâmtorare, dar și în abordarea datelor acestei schisme contemporane.

Sfânta Mănăstire Esfigmenu este una dintre cele douăzeci de mănăstiri suverane, împărătești, stavropighii patriarhale, ale Sfântului Munte, cu o lungă istorie de la bizantini până în vremurile mai noi, care a dat și mari sfinți ai Bisericii noastre și alte personalități însemnate, o adevărată podoabă a societății Sfântului Munte. Până acum câteva decenii era vestită ca una din obștile cele mai bune, mai aspre în nevoință și mai tradiționale ale Sfântului Munte.

Va trebui să menționăm că o mănăstire suverană a Sfântului Munte, dincolo de faptul că este un loc de nevoință a monahilor, are drepturi și îndatoriri mai mari decât alte așezăminte monahale – drepturi și îndatoriri care i-au fost încredințate tocmai pentru a fi păstrată netulburată de-a lungul veacurilor nevoința monahilor în aceste locașuri. O asemenea mănăstire, constituie, așadar, persoană juridică a Dreptului Public, care își exercită public puterea și se bucură de numeroase privilegii și înlesniri care decurg din statutul special al Sfântului Munte, fiind în același timp încărcată și cu răspunderi duhovnicești și administrative corespunzătoare.

Sfânta Mănăstire Esfigmenu, prin actele ocupanților ei, a căzut într-o situație dramatică și inedită în istoria ei, adică, în fond, a ajuns deja la statutul de chilie, de vreme ce nu își mai exercită răspunderile și competențele de mănăstire aghiorită suverană, persoana juridică a mănăstirii nemaifuncționând și devenind astfel fără ipostas. Obștea mănăstirii nu mai există. Clădirea mănăstirea a fost ocupată ilegal de un grup de persoane, care pe proprie răspundere au pierdut statutul de monahi aghioriți și comit uzurpare de putere și o mulțime de alte infracțiuni penale. Dorim să atragem atenția că această stare, în afară de lezarea în sine a mănăstirii, constituie și o foarte serioasă amenințare împotriva Sfântului Munte însuși.

Aghioriții au conștiința comună că Sfântul Munte își datorează în mare parte supraviețuirea și continuitatea de-a lungul a douăsprezece secole grijii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de a-l înzestra, precum și statutului de autoadministrare, care este același pentru întreaga peninsulă, așa încât să vorbim despre ”Sfântul Munte”, iar nu pur și simplu despre o adunare de mănăstiri. Acest lucru este acceptat și de istorie, și de științele juridice. Aceasta este diferența, unicitatea și avantajul Sfântului Munte spre deosebire de alte centre monahale foarte valoroase, precum sunt, de pildă, Meteorele, sau, mai demult, mănăstirile Olimpului Bitiniei. Prin urmare, o noțiune constitutivă fundamentală a centrului nostru monahal este principiul unității și comuniunii bisericești și administrative a tuturor mănăstirilor aghiorite.

Concret, unitatea și comuniunea bisericească este definită prin apartenența comună la jurisdicția directă a Patriarhiei Ecumenice, sub supravegherea supremă a căreia se păstrează cu acrivie statutul aghiorit în cele duhovnicești, în timp ce nu se permite altă pomenire în afara celei a Patriarhului Ecumenic. Mănăstirile suverane sunt datoare să aibă deplină comuniune bisericească între ele și să participe la ceremonii și slujbe comune.

Unitatea și comuniunea administrativă se manifestă prin participarea obligatorie a mănăstirilor suverane la organismele administrative comune (Sfânta Chinotită, Sfânta Epistasie etc.) și prin conformarea față de comandamentele Statutului Sfântului Munte despre relațiile dintre Sfânta Chinotită și Sfintele Mănăstiri și față de deciziile și regulile pe care le votează organele competente comune.

Este vorba de o comunitate religioasă unitară, la care participă ca membri stabili cei care se încadrează liber în aceasta și trăiesc și acționează în deplină comuniune cu ceilalți. Orice om, desigur, are dreptul la libertate religioasă, prin urmare și dreptul de a nu accepta comuniunea cu ceilalți membri ai societății aghiorite, însă, în acest caz, sincer și cinstit ar fi să părăsească de bunăvoie Sfântul Munte.

Astfel, în cazul Sfântului Munte, pentru a fi apărat caracterul monahal întru totul ortodox, Constituția și Statutul Sfântului Munte interzic instalarea eterodocșilor sau a schismaticilor. Având în vedere cele de mai sus, se înțelege de ce în Sfântul Munte nu este permisă toleranță religioasă sau o libertate religioasă individualizată, în sensul în care acestea sunt valabile pentru comunitățile monahale din restul statului elen, ci este protejată la modul absolut libertatea religioasă a Sfântului Munte ca întreg, adică dreptul de a reprezenta o comunitate religioasă cu un mod anume de manifestare a religiozității.

Destrămarea unității bisericești și administrative a Sfântului Munte este de neconceput pentru regimul aghiorit, pentru că provoacă o totală blocare în funcționarea lui instituțională și în definitiv afectează însuși ipostasul său. Chestiunea are dimensiuni instituționale, duhovnicești, bisericești, dar și naționale foarte serioase, pentru că, dacă este acceptată posibilitatea unei mănăstiri de a se rupe de celelalte din motive pe care ea le invocă unilateral, atunci este logic că și alții ar putea să invoce motive de credință, conștiință, etnice etc. de a scoate mănăstirile din comuniunea aghiorită și de a le trece nestingherit în alte jurisdicții bisericești sau naționale, cu urmări catastrofale pentru Sfântul Munte, pentru Biserică și pentru suveranitatea teritorială a țării noastre. Din acest motiv, este absolut interzisă orice modificare a numărului celor douăzeci de Sfinte Mănăstiri suverane ale Sfântului Munte.

La începuturile deceniului ’70 a avut loc o tulburare în Sfântul Munte din cauza ”deschiderilor” ecumenice ale Patriarhiei Ecumenice. Între alte proteste, s-a aplicat și oprirea temporară a pomenirii Patriarhului Ecumenic de atunci de către o pleiadă de sfinte mănăstiri, fără ca, totuși, vreuna dintre acestea să se rupă de comuniunea bisericească cu celelalte mănăstiri suverane și cu Biserica Ortodoxă în întregul ei, nici, desigur, ca vreuna să treacă în altă jurisdicție bisericească, lucruri care, așa cum am spus, sunt interzise categoric. Singura excepție negativă, din păcate, a fost Sfânta Mănăstire Esfigmenu, în care atunci intrau din lume oameni străini de cugetul aghiorit și își impuneau opiniile având ca scop nedeclarat ”cucerirea” cât mai multor mănăstiri de partea lor. Rezultatul a fost ca Mănăstirea Esfigmenu să procedeze la despărțirea ei de trupul aghiorit, lucru nepermis pentru regimul aghiorit care datează de mai bine de un mileniu.

Astfel, dincolo de simpla încetare a pomenirii Patriarhului Ecumenic, mănăstirea a întrerupt de atunci până azi comuniunea bisericească cu celelalte mănăstiri aghiorite și cu toate bisericile ortodoxe, trecând la comuniunea bisericească deplină și exclusivă cu una din grupările așa-numiților ortodocși autentici, care, de reținut, nu au comuniune bisericească nici măcar între ei. De atunci, în mănăstire nu a mai fost primiți ca viețuitori decât cei care acceptau comuniunea bisericească exclusiv cu această grupare, în timp ce ceilalți erau înlăturați. Așadar, această despărțire a fost manifestată în 1972 prin refuzul reprezentantului acestei mănăstiri de a participa la ceremoniile aghiorite comune în cadrul Sfintei Biserici Protaton, dar nici la rugăciunea scurtă, simplă și smerită a reprezentanților care are loc înaintea ședinței Sfintei Chinotite. După repetata constatare a celor de mai sus, Sfânta Chinotită, ca primă măsură, l-a îndepărtat temporar pe reprezentantul Mănăstirii Esfigmenu, cerând și așteptând întoarcerea mănăstirii la rânduiala ei canonică. Această întoarcere nu a avut loc însă niciodată, ci curând ruptura a devenit definitivă, nu doar la nivel bisericesc, ci și la cel administrativ. Mănăstirea, în ciuda invitațiilor repetate ale Sfintei Chinotite, nu a mai trimis reprezentant (cu excepția întrunirii unei Duble Sinaxe Extraordinare din 1973) sau epistat, nu a mai participat la nici o activitate comună, dar nici nu a mai permis exercitarea competențelor Sfintei Chinotite în mănăstire.

Într-o încercare de a opri înaintarea spre catastrofă a mănăstirii, Sfânta Chinotită a recurs în 1974 la decizii de expulzare doar pentru egumen și pentru epitropii mănăstirii, care de atunci au pierdut calitatea de monahi aghioriți. Aceștia nu au respectat deciziile Sfintei Chinotite (tactică ce a devenit constantă de atunci până nu de demult) și au continuat să administreze și chivernisească mănăstirea. De atunci, administrația mănăstirii a intrat într-o stare de ilegalitate și Sfântul Munte nu a recunoscut niciodată această administrație, considerând și actele ei ca fiind neîntemeiate. În acest regim de ilegalitate au avut loc și două alegeri de ”egumeni”, în 1975 și în 1999, care, desigur, nu au fost recunoscute niciodată de către Sfântul Munte. Vă rog să luați aminte mai ales la faptul că toți acești jalnici ocupanți care s-au prezentat și au acceptat să fie rasofiriți, în deplină cunoștință de cauză au fost de acord cu un regim de ilegalitate și anticanonic, știind foarte bine că Sfântul Munte nu îi înscrie în monahologiile centrale și nu îi recunoaște deplin și că, în cele din urmă, nu aveau nici un drept să se instaleze acolo. Gruparea aceasta concentra, așadar, toate caracteristicile unei ”obști speciale”, pe care Statutul Sfântului Munte o interzice (art. 183), și acționa de asemenea susținut și atragerea altora de partea lor, lucru care de asemenea este interzis (art. 184). În acest sens, toți acești oameni reprezintă cazuri clasice de schismatici, lucru care, și acesta, este interzis cu desăvârșire de către Constituția țării (art. 105) și de Statutul Sfântului Munte (art. 5). Și nu au avut loc numai aceste lucruri.

În paralel, nu acceptau controlul clădirilor și al odoarelor mănăstirii de către autoritățile competente, refuzând în felul acesta însăși suveranitatea Statului Elen și valabilitatea reglementările legislative respective, dar nici nu permiteau exercitarea supravegherii de către Sfânta Chinotită a odoarelor mănăstirii, încălcând în felul acesta reglementările respective. În același timp, procedau la acte de administrare a averii mobile și imobile a mănăstirii, deși le lipseau organele legale competente pe care le prevede Statutul Sfântului Munte, comițând astfel uzurpare de putere și alte infracțiuni conexe.

De treizeci de ani, Sfântul Munte nu a recunoscut niciodată legalitatea lor, însă cu toate acestea a arătat și toleranță, în speranța întoarcerii lor la rânduiala aghiorită canonică, neexercitând niciodată violență împotriva lor, ci mai degrabă servindu-i cu dragoste de oameni în nevoile lor ca persoane fizice, lucru pentru care Sfântul Munte a încasat în final din partea lor o nerecunoștință amară. Au avut loc nenumărate încercări de abordare și din partea Sfântului Munte, dar și din partea Patriarhiei Ecumenice, fără nici un rezultat însă.

În acest interval a existat în paralel și un interes ascuns, anume al exploatării faptului că părinții aghioriți le arătau familiaritate, încercând astfel să câștige recunoașterea și legalizarea situației lor ilegale. Acest lucru s-a vădit mai cu seamă în încasarea sponsorizării anuale pe care statul o oferă mănăstirilor aghiorite. Prin anul 1995, deci, s-a observat o intensificare a acestei tendințe care a culminat cu alegerea noului lor conducător, ”Egumenul” Metodie, în 1999, definit de un maximalism și fanatism inedite; astfel a devenit clar tuturor că nu mai exista nici cea mai mică speranță de întoarcere a lor la rânduiala aghiorită canonică, ci revendicau de-acum pe față recunoașterea oficială, lucru care a compromis definitiv orice demers de abordare și de dialog. Este semnificativ că ultima întâlnire pe care am avut-o în calitate de comisie a Sfintei Chinotite, cu reprezentanți ai ocupanților mănăstirii, în jurul anului 2000, dacă îmi aduc bine aminte, a fost cea în care Părintele Metodie, menționat mai sus, nu a venit, punându-i pe reprezentanții lui să transmită cu aroganță autorităților aghiorite că, pentru a participa la discuție, cere să îi fie adresat un document oficial, fie din partea Sfintei Chinotite, fie din partea Administrației Sfântului Munte, în care să fie numit ”Arhimandrit” și ”Egumen al Sfintei Mănăstiri Esfigmenu”. Acest gest a dus la întreruperea definitivă a oricărui demers de negociere.

Sfânta Chinotită a fost nevoită, pentru a proteja sfântul așezământ al Sfintei Mănăstiri Esfigmenu, dar și regimul aghiorit, să nu mai acorde acestei grupări lucruri la care nu aveau dreptul în mod legal, ca nu cumva acest lucru să fie interpretat ca recunoaștere indirectă a lor. De atunci, printr-o atitudine nemulțumitoare caracteristică, a început tactica organizată de denaturare a realității, cei din mănăstire făcând intenționat referire la ”măsuri dure” și prezentând Sfânta Chinotită ca pe un adevărat gâde, iar pe ei înșiși ca martiri, stârnind astfel reacția publică, provocându-i pe prietenii și susținătorii lor să ia atitudine în favoarea lor, și astfel, în anumite perioade, au avut loc tulburările cunoscute, exact cum se petrece și azi, de altfel.

După constatarea refuzului definitiv de întoarcere la ordinea canonică a ocupanților și a revendicării lor arogante de recunoaștere oficială, Sfântul Munte, având drept sfetnic dragostea de Dumnezeu și de om, a înțeles că în virtutea misiunii sale istorice este chemat să se îngrijească cu afecțiune și cu multă durere atât de societatea Sfântului Munte însăși, cât și, mai ales, de Sfânta Mănăstire Esfigmenu, trup din trupul ei, lucrând spre luminarea și mântuirea sufletească a ocupanților ei prin încercarea de a le demonstra că demersul lor este rătăcit. Sfântul Munte a fost nevoit deci să acționeze și pentru propria sa confirmare juridică și să treacă la măsurile de rigoare, având ca unică speranță de soluționare pașnică și normală a problemei și de evitare a impunerii prin forță a legii, demonstrarea și recunoașterea de către toți a ilegalității, dar și a serioaselor dimensiuni religioase și naționale reale ale chestiunii.

Astfel, în urma unui studiu aprofundat al subiectului și a elaborării unei expuneri complete, a fost alcătuit un studiu consultativ foarte vast de către juriști recunoscuți, au fost luate cu seriozitate și prudență hotărâri de către Sfânta Epistasie și în continuare au fost stabilite procedurile juridice necesare pentru luarea acelor decizii pe care le prevăd Constituția și Statutul Sfântului Munte, pentru a se oferi rezultatele legale care vor pune capăt oricărei revendicări în defavoarea Sfântului Munte. În noiembrie 2002 s-a depus un ultim efort de negociere și au fost înmânate convocări personale pentru fiecare dintre membrii ”obștii”, oferindu-li-se astfel dreptul de a fi audiați. Aceștia, în mod cu totul nejustificat, nu au valorificat ocazia de a-și face cunoscute opiniile și de a comunica personal și oficial cu sfintele mănăstiri prin intermediul reprezentanților lor, ci au închis porțile mănăstirii, au refuzat să se prezinte în fața Sfintei Chinotite și au trimis toți aceleași răspunsuri injurioase extrajuridice, având un conținut cu totul necuviincios. În paralel, s-a organizat o nouă campanie de minciuni și dezinformări, prezentându-se convocarea la audiere (adică acordarea dreptului de a vorbi, care era în avantajul lor) ca prigoană pentru credință, într-un mod absolut absurd, lansând calomnii incredibile și lăsând chiar să se ajungă și la amenințări teroriste la adresa mănăstirilor Sfântului Munte.

esfigmenouorthodoxyordeath1Astfel, s-a adeverit că separarea lor de comunitatea aghiorită este lipsită de pocăință și definitivă, iar distanțarea acestor persoane de trupul Sfântului Munte este uriașă. S-a constatat de asemenea la nivel oficial închegarea unei ”obști speciale” dintre cele interzise de Statut, care exercită prozelitism și propagandă, deși asemenea acțiuni sunt sancționate cu expulzarea.

În paralel, Cinstita Patriarhie Ecumenică, pe baza acelorași date prezentate, a confirmat constatarea că aceștia liturghisesc, deși se află în schismă, și prin decizie sinodală patriarhală au fost declarați schismatici toți membri acestei ”obști” interzise.

Pe baza tuturor acestor date, Sfânta Chinotită a procedat în cele din urmă la un minuțios act administrativ de expulzare a persoanelor mai sus numite. În urma acestuia, cazul a ajuns în jurisdicția conducerii Sfântului Munte, care a emis actele legale de executare.

Se spera că vor pricepe că nu mai este posibilă și nu mai are nici un suport actul lor de a continua să ocupe o mănăstire suverană (lucru care îi privea, desigur, pe cei care aveau conducerea grupării) și că se vor conforma deciziilor autorităților superioare ale Sfântului Loc, mergând să viețuiască alături de cei de un cuget cu ei oriunde altundeva, în timp ce s-ar fi căutat și alte soluții pentru cei care nu ar fi fost posibil să procedeze la o asemenea mutare din motive de sănătate, vârstă și din alte motive.

Din păcate, de atunci au pregătit sistematic și exercită o campanie fără precedent și fără încetare împotriva Sfântului Munte, a Bisericii și a Statului Elen, de a compromite și, prin constrângere, de a descuraja lupta cinstită și curată a părinților aghioriți pentru Locul lor Sfânt. Astfel, folosind fără frica lui Dumnezeu orice mijloc legal sau ilegal, se folosesc de tehnicile contemporane de confecționare a unor realități fictive, pe de o parte, prezentându-se pe ei înșiși ca victime, chipurile, prigonite pentru credință și pentru cugetul lor religios – câtă vreme lucrurile stau tocmai pe dos –, îi prezintă pe aghioriți ca tirani și răufăcători, lucru pe care nu s-a gândit să-l spună nimeni în istoria de secole a Sfântului Loc, numai dușmanii și împotrivitorii Sfântului Munte puteau să născocească așa ceva. În perspectiva tuturor acestor fapte, s-a adeverit că nu au nici cea mai mică legătură cu ethosul, ifosul, duhul și istoria Sfântului Munte și nici cu tradiția creștină monahală ortodoxă, și că nu sunt decât niște reprezentanți ai cugetului lumesc. De mai multe ori, publicul a avut de atunci nefericirea să urmărească un spectacol teatral fără precedent. Cei care se autopromovează ca fiind, chipurile, reprezentanți autentici ai nevoinței ortodoxe s-au dovedit prin purtarea lor doar niște jalnici actori, cheltuind din plin sume uriașe de bani, bătând zilnic pragul posturilor de radio și televiziune, căutând să publice articole în ziare și publicații, independent de calitatea morală, de altfel, independent de orice fel de calitate a acestora, organizând conferințe de presă în hoteluri de lux, deschizând site-uri pe internet etc., lucruri pe care cele mai multe mănăstirile pe care aceștia le acuză ca fiind, chipurile, secularizate, le evită cu grijă și poate nici nu s-au gândit vreodată să le facă. Cel mai regretabil lucru a fost însă conținutul acestei întregi campanii: anume, ieșirea lor neobrăzată la scenă deschisă și răspândirea unor lozinci facile cum că ar fi prigoniți pentru credință etc., în timp ce de fapt nu era vorba nici de prigoane, nici de credință, ci de o desconsiderare publică o ordinii și prevederilor Sfântului Munte, așa cum vom explica în continuare.

Prin cele ce am menționat mai sus, sper că am schițat concepția Sfântului Munte despre unitatea sa, despre scopurile și direcțiile pe care le-au avut acțiunile noastre în sensul abordării unei situații de schismă extrem de periculoase.

Continuarea evenimentelor vă este cunoscută. După ce deciziile Sfintei Chinotite au fost validate de către Consiliul de Stat și după ce s-a considerat că nu mai există obște în mănăstire, Sfânta Chinotită a numit o nouă obște sub conducerea pururea pomenitului Stareț Hrisostom, care încă din anul 2005, când a preluat această misiune, nu face nimic fără încuviințarea Sfântului Munte și a Patriarhiei Ecumenice.

Prin preluarea îndatoririlor de către noua obște, Sfântul Munte a gustat cu negrăită mângâiere depline restaurare a funcționării lui ca întreg. Slavă lui Dumnezeu, Sfânta Chinotită funcționează de-acum cu reprezentanți ai tuturor celor douăzeci de mănăstiri ale sale, iar opinia și subiectele legate de Sfânta Mănăstire Esfigmenu se fac auzite și sunt examinate de către publicul Sfântului Munte. De asemenea, Epistasia Marii Lavre se bucură de participarea, în sfârșit, a celui de-al patrulea membru al ei, adică a Epistatului esfigmenit, în timp ce la conacul mănăstirii din Karies se slujește normal.

Oamenii aceștia, pe care până în 2005 i-am numit ocupanți ilegali, s-au dedat la ocuparea clădirilor mănăstirii. Dacă e posibil ca în trecut unii dintre membrii grupării esfigmenite să fi fost într-o anumită măsură în necunoștință de cauză cu privire la poziția lor față de Sfântul Munte, azi în nici un caz nu este justificată o asemenea poziție. Prefăcându-se că cred cele ce spun, insistă cu îndârjire să păstreze clădirile și, împreună cu acestea, odoarele, sfintele moaște, prețioasele manuscrise, arhiva, lucrurile mănăstirii. Oameni dintre care unii sunt absolut necunoscuți, au în mâini toate aceste lucruri prețioase pe care le-au păstrat vechii aghioriți, unele dintre ele de mai bine de zece secole.

Astăzi, în gruparea de ocupație, aflată în scădere numerică, după cum suntem informați intră și ies oameni de proveniență necunoscută și cu date personale necunoscute, care, împreună cu ocupanții mai vechi vociferează că sunt prigoniți etc., astfel continuând să promoveze o fictivă situație de prigoană. Confecționează imagini, nenumărate imagini, simple și video, care sunt prezentate la televiziune sau pe internet. Această realitate fictivă, oricât ar prinde, din păcate, în rândul oamenilor simpli, totuși avem simțământul că nu convinge o mare parte a societății, care este suprasaturară de bombardamentul cu aceleași și aceleași lozinci.

Ne rugăm ca apărătoarea și chivernisitoarea Sfântului Munte, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, dimpreună cu Sfinții Aghioriți, să îi întărească pe părinții noii obști a Mănăstirii Esfigmenu, unica de altfel, în îndeplinirea îndatoririi de a continua cu sobrietate și cumpătare să slujească așa cum au slujit până azi, atât sub îndrumarea pururea pomenitului Egumen Hrisostom, cât și sub aceea a întru toate vrednicului urmaș al acestuia, Egumenul Bartolomeu. Preasfânta și Sfinții Aghioriți să îi ajute să poată intra în curând în posesia katholikonului și a clădirilor sfintei lor mănăstiri!

Ne rugăm ca Domnul să nu îngăduie să apară altă situație de schismă atât de dureroasă în sfântul trup al Sfântului Munte. Și să tămăduiască rana, pentru că, Sfințiți Arhierei aici de față, Sfântul Munte a fost grav rănit prin schisma Sfintei Mănăstiri Esfigmenu.

Mulțumim Pemptousia România pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.
Sursa: pemptousia.ro

Esfigmenu3 via ΙΕΡΑ ΜΟΝΗ ΕΣΦΙΓΜΕΝΟΥ

Patriarhul Irineu al Serbiei a făcut o vizită istorică în Sfântul Munte

Patriarhul Irineu al Serbiei la Muntele Athos (05)

Luni, 20 octombrie 2014, Sfânta Chinotită a Muntelui Athos a întâmpinat cu onoruri, după rânduiala și tradiția athonită, pe Patriarhul Serbiei Irineu aflat într-o vizită oficială în Statul Monahal Athonit.

Primirea oficială a Întâi-stătătorului Bisericii Sârbe a fost făcută de către Protepistatul Gheronda Simeon Dionisiatul și ceilalți membri ai Sfintei Epistasii, în piața din Karyes. Patriarhul Irineu și delegația sa au mers pe străduțele capitalei administrative a Sfântului Munte, având ca destinație vechiul sălaș de cult Protaton.

Patriarhul Serbiei s-a închinat la Cinstita Icoană a Sfântului Munte, ”Maica Domnului – Axion Estin”, iar în continuare a rostit slujba de mulțumire.

Protepistatul Gheronda Simeon Dionisiatul adresându-se Patriarhului Irineu a vorbit amănunțit despre istoria monahismului athonit și legăturile trainice cu poporul sârb.

În continuare, Patriarhul Serbiei a fost primit în clădirea Sfintei Epistasii de către reprezentanții celor douăzeci de Mănăstiri Patriarhale și Stavropighii ale Sfântului Munte, care au întrerupt pentru scurt timp adunarea tradițională. La Palatul Sfintei Chinotite, Patriarhul Serbiei a fost abordat de către reprezentantul celei mai vechi dintre cele douăzeci de Mănăstiri Patriarhale și Stavropighii, Ieromonahul Nicodim Lavriotul.

Sfânta Chinotită a Muntelui Athos a dăruit Patriarhului Irineu o copie a sfintei icoane ”Maica Domnului Axion Estin” și un volum cu fotografii ale icoanelor făcătoare de minuni din Muntele Athos.

Sursă: amen.gr

Traducere din limba greacă de Elena Dinu pentru Blogul Sfântul Munte Athos
Se va prelua cu precizarea sursei
Blogul Sfântul Munte Athos şi/sau Blogul Serbia Ortodoxă

Această prezentare necesită JavaScript.

Karéea, Capitala Sfântului Munte [Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul]

Capitala Sfântului Munte

Străvechiul Schit al Karéii1, alcătuit din nenumăratele sale Chilii, este sediul autorităţilor administrative ale Sfântului Munte şi este locuit de monahi chilioţi2, vieţuitori ai Chiliilor din jur.

În Karéea îşi au sediul:Karyes. Sf. Kinotita (2)

a) Sfânta Comunitate sau Sfatul monahal3 – cel mai important organ administrativ al celei mai vechi democraţii din lume care este Sfântul Munte. Este alcătuit din douăzeci de reprezentanţi egali ca număr cu cele douăzeci de Mănăstiri imperiale, patriarhale şi stavropegice4.

b) Sfânta Intendenţă5, alcătuită din Primul-epistat şi alţi trei reprezentanţi ai Sfintelor Mănăstiri. Această tetradă, care se schimbă în fiecare an, reprezintă Consiliul Ministerial şi organul executiv al hotărârilor Sfintei Comunităţi. Exercită îndatoriri de primar şi administrează zona Karéii şi [a portului] Dafne. Achită datoriile şi asigură remunerarea angajaţilor Sfintei Comunităţi şi duce la îndeplinire orice ordin sau decizie a acesteia, adoptată în mod legal. Se întruneşte ca Tribunal şi adoptă hotărâri de extrădare a oricărui element lumesc nedisciplinat. Cu participarea autorităţii poliţieneşti, efectuează inspecţii medico-civile, verifică respectarea legislaţiei comerciale şi impune taxe unităţilor comerciale din Karéea şi Dafne.

c) Administraţia politică este alcătuită din reprezentantul guvernului grec, numit de Ministerul de Externe, care alături de secretar şi personal exercită activitatea de supraveghere a păstrării Statutului Sfântului Munte şi a Regulamentelor de ordine interioară ale Sfintelor Mănăstiri. Administrează de asemenea şi inspectează serviciile publice ale Statului grec aflate în Sfântul Munte. Acest reprezentant al Statului are gradul de Prefect, se numeşte Guvernator şi, atunci când lipseşte, este suplinit de secretarul său, după cum prevede Legea referitoare la Sfântul Munte.

d) Autoritatea poliţienească – secţia de poliţie – cu şase sau şapte avanposturi şi staţii în întreg Sfântul Munte. În Karyés există, de asemenea, şi un serviciu de poliţie pentru cetăţenii străini.

Karyes. Biroul de telecomunicatiie) Serviciul de poştă şi telecomunicaţii din Karéea şi Dafne, pentru deservirea întreg Sfântului Munte.

În Dafne există un punct vamal central şi alte patru posturi vamale în tot restul Sfântului Munte.

În afară de Mănăstirea Cutlumuş, aflată la cinci minute distanţă de Karyés, celelalte 19 Mănăstiri deţin clădiri în Karyés – sediile delegaţiilor acestora –, unde locuiesc delegaţii Mănăstirilor care dimpreună cu delegatul Mănăstirii Cutlumuş alcătuiesc Corpul Sfintei Comunităţi Monahale Atonite. De asemenea, şi în jurul Karéii există mai mult de treizeci de Chilii, adică de Mănăstiri mai mici, care au biserici şi diferite suprafeţe de pământ cultivate cu viţă-de-vie, alune, măsline şi alţi pomi fructiferi sau legume, pentru că în zona Karéii se află resurse bogate de apă curgătoare.

Alături de posesiuni şi vii, vieţuitorii de la Chilii au un profund sentiment religios şi, nu de puţine ori, mulţi dintre ei se află la un nivel duhovnicesc foarte înalt. Se disting prin credinţa lor aprinsă, prin dragostea de patrie şi idealurile spirituale ale acesteia. Odată cu vestitul sinod pseudo-ecumenic de la Basel au venit trimişii papei, latino-cugetători şi susţinători ai falsei uniri din aşa-zisele Biserici, alături de alţi adepţi ai împăratului cu cuget latinesc Mihail Paleologul şi ai trădătorului Ortodoxiei – Patriarhul Ecumenic de atunci Ioan Bekkos – şi au încercat să impună şi în Sfântul Munte unirea lor mincinoasă.

În vremea aceea, în zona Karéii, în afară de cei 13 chilioţi care împreună cu protepistatul [Sfântului Munte] au fost decapitaţi în faţa [bisericii] Protatonului de către cruciaţii papei, s-au arătat şi mulţi alţi credincioşi, cuvioşi martiri şi neomartiri, care s-au luptat pentru Ortodoxie şi sfânta credinţă a lui Hristos.

Marele întru cuvioși dascăl și Sfânt al Ortodoxiei Nicodim Aghioritul, în sfânta slujbă a Părinților Aghioriți, compusă de el însuși, dar întregită, completată și îmbunătățită de către imnograful Marii Biserici a lui Hristos, contemporanul nostru, părintele Gherasim de la Schitul Sfânta Ana Mică, menționează numele părinților și noilor mucenici de Dumnezeu purtători care au mărturisit și s-au sfințit în chip cuvios în Karyés, precum Cuviosul Filotei, Nectarie, ucenicul său, noul mucenic Constantin din Hydra, Sfântul Teofil izvorâtorul de mir și mulți alții, care sunt menționați cu numele în cartea noastră de istorie și în albumul color Sfântul Munte; însă, după cum se va vedea din lucrarea de față, există o mulțime de alți cuvioși care și-au aflat obştescul sfârșit în această sfântă țărână a Sfântului Munte.

Baldachinul cuvioșilor mucenici

Karyes. Sf. Kinotita (2)Cei 13 [monahi] chilioți dimpreună cu protepistatul Sfântului Munte au mărturisit chiar în fața locașului Protatonului, acolo unde astăzi se află un izvor, lângă scările de marmură ale clădirii Sfintei Comunități, unde cândva se afla o mică [piatră de] marmură asemenea unei mese. Pe această marmură oamenii adeptului latinilor Bekkos, după ce l-au spânzurat pe protepistat, le-au tăiat capetele mărturisitorilor și noilor mucenici care se nevoiau la Chiliile din preajmă.

În semn de cinstire a sângelui sfinților mucenici cu care a fost înroşită această marmură neînsufleţită, niciodată pe timp de iarnă zăpada, oricât de multă ar fi căzut – iar de multe ori depășea un metru de la pământ în jurul blocului de marmură –, nu se prindea de ea, ci se topea imediat. Trupurile acestor cuvioși martiri au fost îngropate acolo, lângă locașul Protatonului.

În 1954, când au avut loc reparații la biserica Protatonului, pentru a îndepărta umezeala care intra în pereți de jur împrejur și pentru a-i feri de coroziunea naturală și degradare, au fost deschise niște rigole – canale – în care au fost găsite câteva dintre osemintele cuvioșilor mucenici îngropați acolo, și printr-o hotărâre a Sfintei Comunități a fost construit Baldachinul din fața intrării în locaș – un mormânt gol – care împrejmuiește osemintele pururea-pomeniților cuvioși martiri și mărturisitori ce s-au împotrivit pseudo-unirii Bisericii Răsăritene cu cea Apuseană.

Sfânta Comunitate şi toţi monahii Sfântului Munte, în semn de cinstire, respect şi evlavie faţă de aceşti pururea-pomeniţi Părinţi, ţin aprinsă în acest baldachin o candelă neadormită, astfel încât toţi cei care intră în biserica Protatonului să-şi plece cucernic genunchiul şi să se închine la aceşti cuvioşi mucenici care, pentru dragostea lui Hristos şi sfânta noastră credinţă, şi-au adus ca jertfă însăşi viaţa. Veşnică să le fie pomenirea! Lângă acest Baldachin a fost aşezată şi marmura pe care s-au vărsat cinstitele şi cuvioasele sângiuiri ale acestor martiri.

Locaşul Protatonului

00-sosirea-in-athos-epistasia-protaton (33)În centrul Karéii se află locaşul cel sfânt al Protatonului. Şi-a primit numele de la faptul că aici venea Protosul Sfântului Munte; astăzi protepistatul dimpreună cu membrii Sfintei Intendenţe şi toţi monahii chilioţi din jur au datoria de a veni aici pentru rânduiala tuturor slujbelor bisericeşti, aşa cum se petrecea, de altfel, în anii de început, când Karéea se numea „Lavra chilioţilor”.

După tradiţie, acest sfânt locaş este cel mai vechi din Sfântul Munte, fiindcă iniţial a fost ridicat de Sfântul Constantin cel Mare. În secolul al X-lea spaţiul a fost mărit puţin de către împăratul Nichifor Fokas şi urmaşul său Ioan Tsimiskis, care au trimis bani prin fratele împăratului Nichifor Fokas, Leon Patricianul. În secolul al XIII-lea a fost din nou extins de către împăratul Andronic al II-lea Paleologul.

Este un monument preasfânt, cu o pictură murală de o frumuseţe desăvârşită şi de neîntrecut a minunatului zugrav în frescă Emanuel Panselin, întemeietorul Şcolii Macedonene de pictură bisericească.

Icoana făcătoare de minuni Axion estin

axionestinprotaton5Pe tronul din biserica Protatonului, destinat episcopului, se află din anul 980 d.Hr. icoana făcătoare de minuni a Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare care poartă numele de Axion estin.

A primit acest nume deoarece pentru prima dată în faţa acestei icoane, care până atunci se afla la o Chilie din jurisdicţia Protosului, undeva în locul în care astăzi se află Chilia simonopetrită6 Bunăvestirea Maicii Domnului, s-a arătat Arhanghelul Gavriil sub chipul unui monah şi a cântat acest minunat imn de laudă: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururi fericită şi preanevinovată şi Maica Dumnezeului nostru”, iar în continuarea acestui imn Arhanghelul a adăugat imnul compus de Sfântul Cosma imnograful şi Episcopul de Maiuma: „ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu-Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim”.

Arhanghelul a cântat de multe ori în faţa acestei icoane imnul în forma aceasta întregită, ca să înveţe a-l psalmodia şi monahul care locuia la acea Chilie şi, întrucât atunci nu exista hârtie, a întipărit imnul cu degetul său pe o placă de marmură ce a fost dusă la Patriarhia Ecumenică, prin hotărârea căreia acest imn se cântă în toate bisericile creştine.

Această icoană sfântă a fost mutată şi a rămas pe tronul sfânt, destinat episcopului, din locaşul sfânt al Protatonului, şi în fiecare luni a Săptămânii Luminate se cântă slujba în cinstea ei şi se face o procesiune cu icoana Maicii Domnului, în decursul căreia se înalţă rugăciuni pentru toţi monahii de la Chiliile din Karéea şi din Sfântul Munte şi pentru întreaga lume.

Mai multe detalii despre icoana aceasta, precum şi despre icoana Portaitissa7 de la Sfânta Mănăstire Ivir, se pot găsi, pentru cei care doresc, în cartea noastră cu titlul Sfântul Munte.

Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan tămâia

karyes2La conacul – sediul delegaţiei – Sfintei Mănăstiri Dionisiu din Karyés, a cărei biserică a fost ridicată în numele Întâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, se prăznuieşte în fiecare an hramul acesteia, asemenea tuturor Chiliilor care sunt sedii ale delegaţiilor [celor 20 de Mănăstiri], cu priveghere de toată noaptea.

În anii 1959-1960 delegatul Mănăstirii la Sfânta Comunitate a fost monahul Dometie, care îi chemase, după obicei, pe toţi cei din apropiere, printre care se afla şi părintele Meletie Sikeótul, care a avut bunăvoinţa de a-mi povesti următoarea minune petrecută în acel an, de sărbătoarea Sfântului Ştefan.

Părintele Meletie mi-a spus că rânduiala Utreniei a început în mod obişnuit, după tipicul din Sfântul Munte, iar el era psaltul de rând. Ca preot slujitor l-au invitat să slujească pe delegatul Mănăstirii ruseşti Sfântul Pantelimon, ieromonahul Nicostrat, care a venit la prăznuire şi urmărea slujba din afara bisericii. Când însă a venit vremea să se cânte oda a VIII-a, la „Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului”, ieromonahul Nicostrat, un nevoitor plin de virtute, foarte evlavios, smerit şi un om sporit duhovniceşte, a văzut în biserică un diacon tămâind şi, cum stătea în afara bisericii şi-i asculta pe psalţi, s-a ridicat şi s-a dus întristat la părintele Dometie care, după ce i-a urat: „Bine-aţi venit!”, i-a spus: „Haideţi, preacuvioase, intraţi în biserică, să faceţi rânduiala pregătitoare pentru Sfânta Liturghie!”8 Însă el i-a spus părintelui Dometie:

Părinte, ce să fac eu acolo, de vreme ce aţi chemat alţi preoţi şi diaconi? Nu face nimic, să slujească ei, care au făcut deja rânduiala pregătitoare pentru Sfânta Liturghie!” Atunci părintele Dometie i-a spus părintelui Nicostrat: „Părinte, pe dumneavoastră v-am chemat să săvârşiţi dumnezeiasca Liturghie, nu am alt preot şi vă aşteptam pe cuvioşia voastră.” La aceste cuvinte ieromonahul rus i-a răspuns părintelui Dometie, delegatul Sfintei Mănăstiri Dionisiu: „Dar cum mă aşteptaţi pe mine şi-mi spuneţi că nu aveţi alt preot, când deja s-a făcut rânduiala pregătitoare pentru Sfânta Liturghie? Iată-l şi pe diaconul care tămâiază! Cum ar fi cu putinţă să tămâieze diaconul, dacă nu s-ar afla înăuntru un alt preot? Cine a binecuvântat tămâia?” Şi spunea aceasta, pentru că monahul rus Nicostrat vedea în clipa aceea un ierodiacon cu hainele sale sfinţite cum îi tămâiază pe cei din biserică şi socotea că şi ceilalţi văd ceea ce numai el însuşi vedea, şi de aceea repeta: „Iată-l şi pe diaconul care tămâiază!” Mai târziu, după ce cu greu părintele Dometie l-a convins pe preotul slujitor rus că nu era nici un alt preot, a intrat părintele Nicostrat în biserică mirându-se că nu există nici preot, nici diacon, şi atunci a fost silit să mărturisească în faţa tuturor că numai cu câteva clipe înainte văzuse un diac în veşmintele sale tămâind!

Prin această minune, pe care a descoperit-o evlaviosului preot Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan – pentru că el era cel care tămâiase –, s-a arătat că Sfinţilor le este bineplăcută cinstirea pomenirii lor şi ei înşişi sunt de faţă şi iau parte la cinstirea preaslăvitului şi de mare cuviinţă nume al lui Dumnezeu. De aceea şi tămâiase Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan în vremea în care psalţii cântau Doxologia Mare.

Pentru aceea şi noi trebuie cu osârdie să cântăm în smerenie şi cumpătare şi să-L slăvim pe Dumnezeu cu multă evlavie, ca şi cum ar fi de faţă Sfinţii, iar noi ne-am afla înaintea tronului slavei dumnezeieşti. Aşa şi noi să înălţăm sfintele noastre cântări şi slavoslovii, după cum Arhidiaconul şi Întâiul Mucenic Ştefan aducea tămâie lui Dumnezeu, şi să spunem şi noi dimpreună cu Profetul David: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta” şi „Toată suflarea să laude pe Domnul”, „Lăudaţi-L pe Domnul din ceruri, lăudaţi-L pe El întru cele de sus, Ţie se cuvine cântare” (Ps. 140 şi 148).

Conacul Typikarió şi Chilia Pateriţa

Galaktotrofousis2În părţile mai de nord ale Karéii se află Chilia aparţinând Mănăstirii Hilandar Schimbarea la Faţă, cu numele Pateriţa, şi puţin mai la sud de biserica Protatonului se găsește vechiul conac – sediul delegaţiei – al Sfintei Mănăstiri Hilandar, cu numele Typikarió.

Numele de Pateriţa şi Typikarió sunt legate de originea istorică a celor mai vechi icoane făcătoare de minuni ale Preasfintei Hrănitoarea cu lapte şi Triherúsa9, care din vremuri străvechi se află la conacul Mănăstirii Hilandar, numit Typikarió.

Sfântul Sava cel Sfinţit, aflându-se în Palestina, cu puţin înainte de a adormi somnul cel fericit şi veşnic, a spus în chip profetic ucenicilor săi: „După multă vreme va trece pe la Lavra noastră un monah aghiorit, care va fi prinţ al Serbiei şi va purta numele meu, Sava. Vă las această poruncă: atunci când va veni să se închine la mormântul meu, să-i daţi icoana Preasfintei numită Hrănitoarea cu lapte. Iar semnul, pentru a-l recunoaşte, va fi că, atunci când el se va închina la mormântul meu, pateriţa mea va cădea peste el. Să i se dea şi aceasta, pentru că este vrednic să păstorească poporul creştin.”

Atunci când sfântul melod, ucenic al Sfântului Sava şi prezbiter, Ioan Damaschin a auzit acestea de la Stareţul său Sfântul Sava, i-a rugat şi el pe părinţii de la Lavră să i se dea aceleiaşi persoane, după moartea sa, şi icoana Preasfintei care i-a vindecat mâna tăiată, căreia în semn de recunoştinţă i-a afierosit o a treia mână, de argint aurit, înfăşurată într-o manta – fapt pentru care se numeşte Triherúsa10.

Spre sfârşitul secolului al XI-lea a venit în Sfântul Munte fiul Marelui Jupân al Serbiei Ştefan Neemania, pe numele său Ratsko. Ratsko, fiindcă era tânăr şi celelalte Mănăstiri nu l-au primit, s-a dus şi s-a închinoviat la Mănăstirea Tesalonicianului, care astăzi se numeşte Vechea Mănăstire11 şi se află în pădure, la o oră distanţă de Sfânta Mănăstire Pantelimon. Acolo a fost tuns monah şi a primit numele de Sava. Monahul Sava, după câţiva ani petrecuţi în Mănăstire, pentru mai multă liniştire a plecat la Chilia de sihaştri Schimbarea la Faţă, aflată în Karyés.

Aflându-se la această Chilie, părintele Sava a voit să-şi împlinească un dor dumnezeiesc, acela de a merge să se închine la Locurile Sfinte unde a păşit Dumnezeu, la Ierusalim, şi de acolo s-a dus în pelerinaj, după şase veacuri de la porunca lăsată de Sfântul Sava, la Lavra Sfântului Sava cel Sfinţit, când – în acord cu porunca acestui Sfânt – i s-au dat cele două icoane ale Preasfintei şi pateriţa Cuviosului Sava, pentru că în clipa în care se închina a căzut peste el, aşa cum profeţise Sfântul, pateriţa sa.

Întorcându-se atunci monahul Sava de la Locurile Sfinte, a adus cu sine sfintele daruri, pe care la început le-a păstrat la Chilia Schimbarea la Faţă, unde sălăşluia, în Karyés.

După câţiva ani a venit şi tatăl monahului Sava, rege şi mare jupân al Serbiei, Ştefan Neemania, care s-a făcut monah şi a luat numele de Simeon.

Aceşti foşti regi ai Serbiei au cerut de la împăraţii bizantini Isaachie al II-lea şi Alexie al III-lea (cel care cu un hrisov de aur le-a dăruit marea Mănăstire ruinată a Intrării în Biserică a Maicii Domnului, pe care au reconstruit-o din temelii, ridicând un ansamblu de clădiri) această Mănăstire cu viaţă de obşte, un aşezământ deosebit de mare, care în urma unei întâmplări istorice a căpătat numele de Hilandar.

Mai apoi monahii Sava şi Simeon au înzestrat Mănăstirea cu multe proprietăţi şi metoace sârbeşti şi, pentru că aveau posibilităţi economice deosebite, au cumpărat de la Protosul Sfântului Munte multe Chilii şi Sihăstrii în Karyés, printre care şi Chilia Schimbarea la Faţă – conacul unde locuia delegatul lor la Sfânta Comunitate şi care astăzi se numeşte Typikarió, pe care l-au închinat Mănăstirii lor –, Chilia Sfântul Nicolae Burazéri şi multe altele.

La conacul Typikarió, unde locuia delegatul lor la Sfânta Comunitate, au lăsat cele două icoane, Hrănitoarea cu lapte a Sfântului Sava şi Triherúsa a Sfântului Ioan Damaschin.

A primit numele de Typikarió, fiindcă la această Chilie în loc de alte rânduieli se citeşte zilnic întreaga Psaltire şi se săvârşeşte dumnezeiasca Liturghie. La Chilia Schimbarea la Faţă au lăsat pateriţa Sfântului Sava şi din acest motiv această bogată Chilie a primit numele de Pateriţa.

Sfântul monah sârb Sava, în acord cu profeţia Sfântului Sava cel Sfinţit, a ajuns episcop de Peci (Serbia) şi a păstorit poporul cu nume creştinesc al Serbiei „cu dragoste de Dumnezeu şi în chip virtuos”. Asemenea tatălui său, Cuviosul Simeon de la Hilandar şi ctitorul acestei Mănăstiri, Biserica Maică a rânduit să fie cinstit şi trecut în calendar în rândul Sfinţilor.

Erezia onomateiştilor-onomatolatri

Sarray IconostasLa nord-est de Karéea se află Schitul rusesc al Sfântului Andrei, numit Serai. Schitul a fost cu viaţă de obşte şi a avut peste o mie de monahi de origine rusă, în afara celor mai mult de o mie de muncitori ruşi, care nu erau monahi, ci simpli rasofori şi locuiau în camerele sau casele destinate muncitorilor ca [simpli] chiriaşi. Aceştia erau numiţi cavioţi (καβιώτες), de la cuvântul latinesc cavia12. Nu făceau nici o muncă, ci se întreţineau din milostenia şi ajutoarele pe care le ofereau ruşii de la Sfântul Pantelimon şi din sprijinul venit de la Schiturile ruseşti Prorocul Ilie şi Sfântul Andrei, care împărţeau de două ori pe săptămână la toţi, fără deosebire – şi cu atât mai mult la cavioţi –, bani, mâncare şi multe alte bunuri.

Şi cu siguranţă am fi avut până astăzi mulţi monahi ruşi şi cavioţi în Sfântul Munte, dacă nu ar fi apărut în primul deceniu al secolului trecut (1900-1912) erezia onomateiştilor sau onomatolatrilor, potrivit căreia în orice loc sau carte s-ar fi întâlnit scris numele Iisus [adepţii ei] erau obligaţi să se arunce la pământ cu metanie şi să i se închine. Alţii spuneau că de vreme ce aceasta nu este decât o înţelegere după literă, nu se cuvine să ne închinăm urmând litera şi făcând o metanie, într-adevăr, până la pământ, ci, după cum spune Sfânta Scriptură, „Duh este Dumnezeu şi cei care I se închină trebuie să se închine în duh şi adevăr” (In. 4, 24), adică lui Dumnezeu trebuie să-I aducem închinare duhovnicească, şi nu literelor şi cuvintelor.13

Era aşa o ceartă, dezbinare şi ură între ei, încât de la cel de-al treilea cat, unde se afla Synodiconul14 – încăperile unde aveau loc sinaxele –, se aruncau unii pe alţii afară pe geam, căzând pe caldarâm, iar mulţi dintre ei şi-au aflat sfârşitul!

Lucrul acesta a ajuns la cunoştinţa ţarului Rusiei care, cu corăbiile cu care aducea diferite alimente şi bunuri pentru Sfântul Munte de la Odessa (Rusia), i-a luat pe mulţi dintre ruşii aflaţi în dispută şi i-a dus în Munţii Caucaz, unde şi-au întemeiat propriile lor Mănăstiri, pe care le-au numit Athosul Rusesc. Aceştia au fost ulterior nimiciţi de comuniştii care au luat puterea şi de regimul sovietelor. Mai mult, când în 1917-1918 ţarul a organizat o contra-revoluţie împotriva bolşevicilor care au luat puterea, i-a adunat pe toţi călugării tineri şi pe cei care erau în stare să lupte, caviotes şi nu numai, i-a dus în Crimeea şi de acolo în Rusia şi i-a determinat să lupte împotriva comuniştilor atei. Cei care au supravieţuit, fiind în vârstă, cu trecerea timpului au murit şi, întrucât nu s-au găsit succesori, din cauza schimbării regimului politic, spre a fi înlocuiţi cu alţii mai tineri din Rusia, încet-încet au dispărut cu totul. Din acest motiv şi Schitul acesta este pustiu15 şi nu are nici măcar un monah rus, ci se află în paza şi grija unui monah de la Mănăstirea Vatoped, în jurisdicția căreia Schitul se află de drept.

Pustia Kapsálei16

monk praying sunsetÎntreagă zonă a Karéii, începând cu valea care se formează de la Chilia periferică Sfântul Gheorghe cel ce s-a arătat17 şi până la hotarul cu Mănăstirile Ivir, Stavronikita şi Schitul rusesc al Prorocului Ilie, se numeşte Kapsála.

Kapsála este divizată în două părţi, una aparţine Mănăstirii Pantocrator, pentru că se află în hotarele şi în zona acesteia, iar cealaltă Mănăstirii Stavronikita, pentru că se găseşte între graniţele sale.

În toată această zonă trăiau (până la 1915) mai mult de două mii de monahi (atunci când în tot Sfântul Munte vieţuiau 10-15 mii de monahi, în afară de muncitorii laici şi cavióţi) greci, ruşi, români, sârbi şi bulgari, care se distingeau prin înţelepciune şi virtuţi. Kapsála a dat mulţi sfinţi asceţi, virtuoşi şi dascăli înţelepţi.

Unul dintre cei mai mari sfinţi din Kapsála este Teofil Izvorâtorul de Mir, despre care Sinaxarul (8 iulie) ce cuprinde viaţa sa menţionează că a fost arhimandrit, având oficiul de notar (secretar) al Patriarhiei Ecumenice, şi un foarte cultivat şi înţelept dascăl. Motivul pentru care a venit în Grădina Maicii Domnului a fost următorul eveniment:

În secolul al XVI-lea, în Alexandria a avut loc o mare minune. Biserica alexandrină l-a avut ca Patriarh vreme de 75 de ani pe Ioachim cel Vestit, adică cel Mare. Acesta era virtuos, smerit şi simplu, îmbunătăţit duhovniceşte şi, în îndelungata sa perioadă de slujire arhierească, harul lui Dumnezeu a lucrat multe minuni prin el. După ce a păstorit obştea creştinilor într-un chip bineplăcut lui Dumnezeu, a adormit la vârsta de 135 de ani (A. Ypsilantis, Evenimentele ulterioare Căderii [Constantinopolului]).

În zilele acestui binecuvântat păstor al bisericii alexandrine, un ministru al sultanului Egiptului, evreu la origine, i-a acuzat pe creştini că în Evanghelia lor spun multe lucruri neadevărate şi îi pervertesc în felul acesta pe musulmani, îndepărtându-i de religia profetului.

Preamărite”, i-a spus evreul sultanului, „[creştinii] susţin că Hristos Însuşi le-a spus ucenicilor Săi: «Dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut cu smochinul, ci şi muntelui acestuia de veţi zice: Ridică-te şi aruncă-te în mare, va fi aşa» (Mt. 21, 21) şi «Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma» (Mc. 16, 18).”

Sultanul, care căuta şi el pricină [creştinilor], a poruncit patriarhului şi Bisericii Alexandriei printr-un firman să facă dovada adevărurilor scrise în Evanghelie, hotărând că dacă, în acord cu ceea ce ei propovăduiesc, nu vor muta muntele aflat în apropierea oraşului Alexandria, spunându-i să se aşeze în altă parte, va ordona masacrarea tuturor creştinilor.

Minunea Dur Dag

Sfântul Patriarh plin de virtute Ioachim, cunoscut pentru credinţa sa mare în Stăpânul Hristos şi în sfintele cuvinte nemincinoase ale Evangheliei, s-a dus la locul rânduit de sultan, a făcut o rugăciune aprinsă, s-a închinat Domnului Iisus Hristos, a tămâiat către munte, şi-a făcut cruce şi a spus: „Mare este numele Sfintei Treimi, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, poruncind muntelui, după cuvintele sfinte ale Evangheliei: „În numele Domnului Iisus Hristos, ridică-te din locul unde eşti şi du-te şi aşază-te pe ţărmul din faţa portului!” La aceste cuvinte ale Patriarhului muntele s-a ridicat în aer gata să se ducă acolo unde i s-a poruncit în numele lui Hristos.

Sultanul, văzând muntele ridicându-se, a socotit că va cădea peste ei şi, de atâta frică şi spaimă, a început să strige: „Dur dag, dur dag”, adică „spune-i să se aşeze la loc”. Şi muntele, la noua poruncă a Patriarhului, s-a despicat în trei bucăţi şi a căzut în mare, chiar acolo unde se află până astăzi, la intrarea în portul Alexandriei.

Apoi, la ordinul sultanului, preasfântului Patriarh Ioachim i s-a dat să bea o otravă foarte puternică, cerându-i-se cu asprime să nu se folosească de acele „semne magice”, adică de „semnul sfintei cruci” pe care îl fac creştinii, când își însemnează trupul sau obiectele pe care le întrebuințează sau de care se folosesc.

Patriarhul Ioachim a luat vasul cu otravă în mâinile sale şi, după ce s-a prefăcut că îl cercetează cu atenţie, a făcut în sinea sa o rugăciune fierbinte la Bunul Dumnezeu, iar apoi s-a întors spre sultan şi l-a întrebat: „Mărite, pe care parte voiţi să beau această băutură deosebită? Pe aici? Pe acolo? Pe altundeva? Pe unde vă este vrerea, pe acolo voi bea.” Şi aşa, în timp ce arăta cu gura spre vas, a făcut cu capul semnul crucii, fără ca sultanul să înţeleagă că, arătând spre cele patru deschideri ale vasului, făcuse de fapt semnul sfânt.

Sultanul i-a răspuns: „Pe unde vrei, pe acolo să bei.” Patriarhul a băut toată otrava, lăsând doar puţină spumă în pahar, şi atunci i-a spus sultanului: „Mărite, acum, la rândul meu, vă voi cere o favoare. Vreau, regele meu, ca şi acel ministru care a pregătit această cumplită otravă să bea numai resturile din acest pahar.”

Ministrul evreu, care cunoştea puterea otravei, se codea, dar, la ordinul sultanului, a fost constrâns să bea ceea ce rămăsese pe pereţii paharului şi, de îndată ce a băut, a căzut pe loc mort. În timp ce patriarhul care a băut toată otrava, prin credinţa şi puterea lui Hristos, nu a păţit nimic. Astfel s-au adeverit cuvintele Sfintei Evanghelii şi creştinismul a ieşit învingător.

Arhimandritul Teofil

Patriarhia Ecumenică, pentru a se asigura că această minune, despre care s-a dus vestea, s-a petrecut cu adevărat, a trimis în Alexandria sub autoritatea exarhiei patriarhale pe Episcopul de Dyrrachium Doroteu, iar ca ajutor al acestuia pe arhimandritul şi secretarul Patriarhului Ecumenic Pahomie I, Teofil.

Teofil, sub puternica impresie a acestei minuni dumezeiești de care s-a încredinţat, a fost într-atât cuprins de frică, încât, după ce a scris darea de seamă şi a dat-o episcopului de Dyrrachium, nu s-a mai întors la Constantinopol, ci s-a dus în Sfântul Munte şi s-a închinoviat la Sfânta Mănăstire Ivir.

La Mănăstirea aceasta a rămas ani buni şi, pentru că era un caligraf desăvârşit, a caligrafiat aproape toate cărţile bisericeşti şi de slujbă ale Mănăstirii, dar pentru a afla mai multă liniştire s-a dus în Pustia Kapsálei, unde cu harul lui Dumnezeu s-a nevoit şi a înaintat în rugăciunea minţii şi smerenie, trecând la cele veşnice în cuvioşenie.

Dumnezeu, pentru răbdarea, multa smerenie şi nevoinţele sale i-a dat harul sfântului mir, care a început să izvorască după moartea sa, aşa cum se menţionează în Viaţa sa, umplând până astăzi de bună mireasmă toată biserica acelei Colibe, unde sub Sfânta Masă sunt îngropate moaştele sale, din care, întrucât Coliba unde a adormit aparţine de Mănăstirea Pantocrator, s-a luat, aşa cum se spune, „spre sfinţirea Mănăstirii”, mâna dreaptă a Sfântului Teofil.

patericul-sfantului-munte-cartonata~8239439Note:

1 Karéea sau Karyés.

2 Scil. locuitori la Chilii (n. trad.).

3 Ἱερά Κοινότητα este organul suprem administrativ, legislativ, executiv şi judecătoresc, fiind alcătuită din cei douăzeci de delegaţi ai Mănăstirilor chiriarhe atonite şi condusă de primul-epistat sau protepistatul Sfântului Munte; este organul echivalent, la nivel politic, senatului sau parlamentului (n. trad.).

4 Mănăstire care nu se află în ascultare juridică faţă de episcopul local, ci este dependentă direct de Patriarhul Ecumenic, al cărui nume şi este pomenit la toate Rânduielile liturgice (n. trad.).

5 Ἱερά Ἐπιστασία (n. trad.).

6 Care aparţine de Mănăstirea Simonopetra (n. trad.).

7 Sau Portăriţa (n. trad.).

8 Ἀκολουθία τοῦ καιροῦ – este rânduiala pregătitoare în vederea dumnezeieştii Liturghii, pe care o săvârşesc doar liturghisitorii (n. trad.).

9 Cea cu trei mâini (n. trad.).

10 Cu trei mâini (n. trad.).

11 Παλαιοµονάστηρο.

12 Scil. cavernă. După monahul Dorotei (Sfântul Munte…, op. cit., vol. al II-lea, pp. 36-37), cavia se referă la Chilia sau camera de mici dimensiuni, aflată în interiorul Mănăstirii, dar la subsolul zidurilor de fortificaţii, destinată fiind nevoinţei monahale mai aspre, dar şi la construcţia alcătuită dintr-o cameră sau cel mult două, care aparţine de o Chilie sau Colibă pe care deţinătorul le poate închiria unui caviot; numărul acestor cavioţi a fost limitat şi în urma hotărârilor luate de comunitatea monahală în 1931, precum şi de enciclica Patriarhului Ioachim al II-lea „περὶ καβιωτών καὶ ἀλητῶν (referitor la cavioţi şi vagabonzi)” (n. trad.).

13 La baza acestei mişcări se află scrierea monahului rus Ilarion, În Munţii Caucaz, apărută la Batalpasinsk în 1907 în limba rusă şi republicată la Kiev în 1910, în care autorul foloseşte ca argumente principale câteva dintre afirmaţiile Sfântului Ioan de Kronstadt, pe care, aşa cum s-a demonstrat, le-a înţeles eronat (pentru detalii, vezi Monahul Doroteu, Sfântul Munte…, op. cit., vol. I, pp. 174-182).

14 Sala de şedinţe, unde se reunesc reprezentanţii obştii monahale sau obştea întreagă pentru a lua decizii, hotărâri sau pentru a discuta diferite teme sau probleme (n. trad.).

15 Autorul se referă la momentul scrierii cărţii, anii ΄60-΄70 ai secolului trecut (n. trad.).

16 În limba greacă termenul καψάλα desemnează trunchiul unui copac ars pe jumătate sau o întindere de pădure distrusă de incendiu (n. trad.).

17 Faneroménos.

Sursa: Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013, pp. 55-68 / Foto: Arhiva blogului

Fragmentul de față apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința editorului cărții, d-na Mihaela Voicu, căreia îi mulțumim.

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Comunicat al Sfântei Chinotite a Sfântului Munte Athos cu privire la știrile mincinoase despre așa-zisa invitare a papei în Sfântul Munte

anakoinosi-in

Sfânta Chinotită a Sfântului Munte Athos

Karyés, 11/24 August 2013

Nr. Prot. F.2/32/2410

Înștiințare

Sfânta Chinotită a Sfântului Munte Athos face cunoscut faptul că zvonul lansat de o parte a presei bisericești despre o așa-zisă trimitere a unei invitații către papa Romei pentru ca acesta să viziteze Sfântul Munte este complet neîntemeiat și mincinos. Ne exprimăm surprinderea față de difuzarea unor astfel de știri fără cea mai mică verificare a lor, și mai ales de către presa bisericească.

Conștiința dogmatică, păstrată dintotdeauna neschimbată, a Sfântului Munte, acest chivot de tradiții ortodoxe și palestră de lupte duhovnicești, nu ar îngădui o astfel de acțiune din partea celor responsabili cu chestiunile legate de acest Sfânt Loc al nostru.

Adresându-ne către tot omul bine intenționat, îl rugăm părintește și frățește să nu dea crezare unei astfel de “știri” rău intenționate, ci atitudinii responsabile a Sfintei Chinotite a Sfântului Munte Athos.

Întruniți în Sinaxă comună, toți reprezentanții și Întâi Stătătorii celor douăzeci de Sfinte Mănăstiri ale Sfântului Munte Athos

Sursa: pemptousia.ro

***

N. ed. blog: Comunicatul Sfintei Chinotite face trimitere la zvonul lansat pe câteva pagini web ortodoxe de limbă greacă. Unele încă păstrând şi acum postarea zvonistică, ex: Στο Άγιο Όρος θέλει να κουβαλήσει τον Πάπα ο Πατριάρχης!
http://www.pentapostagma.gr/2013/07/agio-oros-papas-patriarxis-vartholomaios.html

Duminica, zi de lucru în Grecia: Athosul reacționează

Karyes. Sf. Kinotita (5)20 iulie 2013. Agenția de știri Lăcașuri Ortodoxe: Vă prezentăm mai jos traducerea scrisorii semnate de Sfânta Comunitate a Sfântului Munte Athos pe tema declarării Duminicii drept zi de lucru. Scrisoarea, semnată de Sfânta Comunitate (Chinotita), organul administrativ al Muntelui Athos, este adresată lui Constantin Chatzidakis, Ministrul grec al Dezvoltării:

„Excelența Voastră, Domnule Ministru,

Cu adâncă tristețe, Sfânta Comunitate, formată din reprezentanți ai celor douăzeci de mănăstiri din Muntele Athos, a fost notificată cu privire la depunerea proiectului de lege intitulat „Regulile care guvernează piața de produse și prestarea de servicii”, prin care se permite funcționarea opțională și, în anumite condiții, a funcționarilor din comerț, în ziua de duminică.

În mod sigur, acest lucru reprezintă un pas esențial spre abolirea zilei libere de duminică, stabilită din perioada bizantină și existentă la înființarea statului elen, rezultată din respectarea fidelă a Tradiției Ortodoxe.

Această regulă a fost evitată în timpul dominației otomane, gratiei luptei Sfântului martir ieromonah Cosma de Etolia, care a spus, printre altele: „Frații mei, eu vă sfătuiesc să păstrați duminica, pentru că este dedicată lui Dumnezeu”.

În actuala, foarte dificilă și decisivă cotitură a istoriei moderne a țării noastre, în care poporul grec are nevoie, mai mult decât oricând, de solidaritate socială, de întărire spirituală și revenire la Tradiție – și nicidecum de descreștinare și deteriorarea coeziunii sociale – vă chemăm, Domnule Ministru, să efectuați o revizuire completă a articolului „Funcționarea magazinelor, duminica”.

În speranta că vă veți situa la înălțimea situației, ca onorabil membru al Parlamentului Elen și, în cele din urmă, Tradiția Ortodoxă a poporului grec va fi respectată de către autoritățile politice, vă dorim ajutor, binecuvântare și luminare de sus, din locul nostru sfânt, din partea Maicii Sfinte a lui Dumnezeu, și vă rugăm să acceptați considerația noastră”.

Sursa: Lăcașuri Ortodoxe
Foto: Clădirea Sfintei Chinotite, Karyes, Sfântul Munte Athos / Laurențiu Dumitru