Arhive blog

Chiliile de la Sfânta Ana Mică [Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul]

Mikra Agia Anna, foto Catalin Vasile Tudora

Marii dascăli ai Pustiei

Acolo, la Schitul Sfintei Ana Mici, pe la sfârşitul secolului al XV-lea, au trăit doi mari luminători şi Părinţi duhovniceşti, Sfântul Dionisie Retorul şi ucenicul său, Sfântul Mitrofan Duhovnicul.

Sfântul Dionisie a fost ieromonah, retor, dascăl şi duhovnic şi venea de la Mănăstirea Studion1. Nu avem multe date despre originea sa şi nici nu cunoaştem când a venit în Sfântul Munte; ştim numai că a fost un părinte neptic, plin de harul lui Dumnezeu şi dascăl al vieţuirii în nevoinţă, pentru că împreună cu ucenicul său sunt probabil printre primii dintre cei care s-au sălăşluit în zona aceasta a Sfintei Ana Mici. Cunoaştem, de asemenea, că a adormit în anul 1606; ne este necunoscut locul unde a adormit. Sfântul Mitrofan, după cum am spus, a fost un duhovnic virtuos, simplu şi înţelept şi, pentru că în anii întunecaţi ai stăpânirii turceşti creştinii din toată Grecia au avut multe rele de îndurat, întâi-stătătorii din zona Peninsulei Chalcidice cereau din vreme în vreme de la Protosul Sfântului Munte să le trimită câte un duhovnic şi mărturisitor puternic, îmbunătăţit duhovniceşte şi cu darul deosebirii duhurilor ca să-i ajute pe creştinii greu încercaţi.

Protosul Sfântului Munte, asupra căruia se făceau adesea presiuni de către toate satele din Peninsula Chalcidică şi nu ştia ce să facă, a cerut părerea şi sfatul Sfântului Dionisie Retorul, care se nevoia într-o Peşteră în Pustia Atonului, al cărui chip şi renume de ascet erau răspândite în tot Sfântul Munte. Sfântul Dionisie, întrucât cunoştea puterea, pregătirea şi discernământul duhovnicesc ale Sfântului Mitrofan, ucenicul şi dimpreună nevoitorul său, a recomandat Protosului Sfântului Munte ca pe cel mai potrivit pentru această slujire pe Sfântul Mitrofan, care plin de bunăvoinţă a acceptat şi, prin harul şi puterea dumnezeiască cu care era înzestrat de Atotbunul Dumnezeu, a adus preţioase foloase şi i-a ajutat mult pe creştinii din toată Peninsula Chalcidică. Locul şederii sale a fost Isvoros – astăzi Stratoni –, căruia Sfântul Mitrofan i-a dat numele de „Satul Mare”.

Pe durata acestei călătorii apostolice şi misionare, „Dumnezeu a lucrat” multe semne şi minuni. Una dintre ele este vedenia înfricoşătoare de care a avut parte un ţăran evlavios, Dimitrie, pe care a descris-o Sfântul Mitrofan însuşi într-o limba greacă puristă, la porunca şi îndemnul Stareţului său, Sfântul Dionisie. Aici, pentru o mai bună înţelegere, o vom reda mai liber şi mai pe scurt în dialectul vorbit:

În sătucul Isvoros, aproape de Minele de astăzi Bodosákis, la 1520 trăia evlaviosul Dimitrie, lucrător la acea mină. Dintre membrii familiei sale supravieţuiseră soţia şi un băieţel, care la vârsta de 12 ani a murit şi acesta, asemenea celorlalţi trei copii pe care-i pierduse mai înainte.

Băieţelul acesta, pentru că era singurul lor copil şi, totodată, deosebit de înţelept, cumpătat şi ascultător, era foarte iubit de părinţi. Dar Atotbunul Dumnezeu, Care are putere asupra morţii şi vieţii şi ale Cărui judecăţi sunt un abis de necuprins, a voit să-i ia sufletul înainte de vreme. Astfel, s-a îmbolnăvit foarte grav şi în cincisprezece zile a murit.

Acest lucru i-a întristat atât de mult pe părinţii copilului, că plângeau fără să-şi afle mângâiere şi, mai mult, tatăl său Dimitrie a căzut de atâta durere bolnav la pat şi nu a vrut nici să mănânce, nici să bea nimic vreme de cincisprezece zile.

Dimitrie, aflându-se în starea aceasta, în cea de-a cincisprezecea zi a leşinat, părând să fi murit. Atunci femeia şi soacra sa au început să plângă şi să se tânguiască. S-au adunat vecinii şi rudele şi, în timp ce plângeau cu toţii nemângâiaţi moartea lui Dimitrie, au început să pregătească, după obicei, coliva, giulgiurile, tămâia, lumânările şi tot ce este socotit de trebuinţă pentru înmormântare. Pe când îl schimbau, au observat că, în timp ce extremităţile împreună cu trupul erau necrozate şi reci, pieptul şi inima îi erau calde încă, iar pulsul nu încetase să bată, chiar dacă era foarte rar şi slab. Astfel au hotărât să nu-l îngroape până ce nu va fi necrozat întreg corpul. Au trecut multe ceasuri, se apropia miezul nopţii şi starea lui Dimitrie continua să fie la fel. Toţi picoteau de somn şi s-au retras pentru puţină vreme să se odihnească. În dimineaţa zilei următoare Dimitrie a oftat adânc şi s-a ridicat din pat. Cei care se aflau în jurul său, îngreuiaţi de somn, cum au auzit oftatul s-au trezit şi l-au văzut pe Dimitrie revenind la viaţă: s-au minunat şi s-au bucurat cu toţii – cel mai mult femeia şi soacra sa, care l-au întrebat ce se petrecuse. Dimitrie, şezând pe pat, şi-a pus mâna la frunte şi privea în jos. Era frământat de ceva şi cu gândurile în altă parte. Timp de trei zile nici n-a mâncat, nici n-a băut, nici n-a vorbit. Femeia sa a văzut din casă afară pe drum copii de vârsta băieţelului ei, jucându-se; şi-a amintit de copilul ei şi a început să plângă fără alinare cu lacrimi amare. Când a văzut-o Dimitrie, a dezlegat tăcerea: «De ce plângi şi te baţi în piept, femeia mea, fără să ştii ce faci şi ce spui? Copilul nostru n-a murit, aşa cum am crezut înainte, nici nu s-a prăpădit, nici n-a putrezit în mormânt, ci trăieşte şi este într-un loc luminat, înalt şi frumos, într-o lumină de negrăit, care nu seamănă şi nu se compară cu luminile acestei lumi. Măcar de ne-am învrednici şi noi să mergem în acel loc unde se află copiii noştri, să trăim acea viaţă fericită, în care nu există întristare, durere şi suspin, ci Lumina cea veşnică şi viaţă fără de sfârşit!» Femeia sa, de multa întristare, n-a dat nici o atenţie cuvintelor soţului ei. Bătrâna ei mamă însă, de cum a auzit aceste cuvinte, l-a întrebat pe ginerele ei:

Dimitrie, fiul meu, de unde ştii că trăieşte copilul tău şi se află, aşa cum zici tu, în viaţa fericită?

Am văzut cu ochii mei în ce loc vesel şi luminos se află copiii noştri!

Spune-mi, Dimitrie, cele pe care le-ai văzut şi auzit şi să nu-mi ascunzi nimic!

Dimitrie le descoperă vedenia

monaxos«Pe când zăceam la pat bolnav şi dormeam, am văzut dintr-o dată în faţa mea un bărbat îmbrăcat în veşminte strălucitoare asemenea unui fulger, a cărui frumuseţe era de negrăit. Îmbrăcămintea lui ţesută din aur, în nenumărate culori, sclipea de strălucire şi o lumină foarte dulce răspândea linişte şi bucurie cerească. Din clipa în care l-am văzut orice gând şi cuvânt despre lucrurile acestei vieţi au dispărut din mintea şi amintirea mea şi atenţia mi-a fost atrasă cu totul de el.

În timp ce eram răpit de înfăţişarea sa, mi s-a părut că m-am desprins de cele pământeşti şi am ajuns în braţele sale. M-a luat şi am zburat la ceruri împreună. În urcarea noastră mi s-a părut că am trecut şapte rânduri de ceruri. Aceste rânduri se vedeau în timp ce le străbăteam de jos în sus.

Urcând, am întâlnit lumină şi ceaţă; când am ajuns mai sus, am văzut o lumină strălucitoare şi un pământ frumos şi minunat, neted şi curat, cu lumini şi feluriţi copaci înfloriţi, a căror mireasmă şi frumuseţe limba omenească nu le poate descrie.

După ce am străbătut acel pământ frumos, ne-am aflat în faţa a două uşi de fier bine zăvorâte. Uşa cea din dreapta era păzită de tineri frumoşi, îmbrăcaţi în alb, iar cea din stânga de bărbaţi negri, înfricoşători la înfăţişare. Cum am ajuns în faţa acelor porţi, Îngerul meu însoţitor mi-a spus să mă aplec şi să mă închin; eu m-am aplecat şi m-am închinat. Pe când eram încă aplecat la pământ, am auzit un glas de departe: De ce l-ai adus pe acesta aici? Nu ţi-am spus să-l aduci pe el, ci pe vecinul său, Nicolae. Acesta trebuie să mai trăiască încă pe pământ.

După aceea, însoţitorul meu m-a luat deîndată şi am pornit-o spre răsărit. Am ajuns pe o câmpie înflorită şi nemărginită, cu pomi foarte frumoşi de diferite feluri. La umbra fiecărui pom se afla şi un om. Cu toţii erau de aceeaşi vârstă, dar feţele unora erau luminoase şi frumoase şi străluceau de bucurie, ale altora încruntate şi puţin întunecate, iar ale altora cu totul negre şi întunecate: fiecare dintre ei avea semnele vădite ale faptelor bune sau rele pe care le săvârşiseră în viața asta și, mai mult de atât, fiecare se cunoștea cu celălalt.

Când am străbătut acea frumoasă câmpie, am privit în dreapta și în stânga; i-am văzut pe mulți pe care îi cunoscusem în viața aceasta și care muriseră de multă vreme. Am recunoscut, de asemenea, și multe femei. Am văzut acolo și o femeie desfrânată, care vădea prin înfățișarea sa ce viață a dus aici pe pământ, am văzut și mulți alți răufăcători, care în viața aceasta au fost condamnați la spânzurătoare, și alții care au făcut diferite păcate, cu semnele evidente ale faptelor lor rele, dar și ale celor bune. Am văzut că în locul acela se aflau și mulți prieteni și rude de-ale noastre.

Și pe când mergeam cu Îngerul care mă însoțea prin acea câmpie încântătoare și înflorită, în timp ce admiram frumoasele privelişti, livezile răcoritoare, pomii foarte înalți și alte lucruri minunate și mai presus de cuvânt, am văzut patru copilași în veșminte sclipitoare și foarte frumoși, care străluceau ca soarele. M-am oprit minunându-mă de acele locuri paradisiace şi uitându-mă cu nesaț la acei dulci copilași. Atunci Îngerul însoțitor mi-a spus: Frate, cunoști acești frumoși copilași? Oare nu știi ai cui sunt? Atunci m-am dus mai aproape, m-am uitat la ei cu atenție și am văzut că acei copilași erau ai noștri. I-am văzut pe cei trei care au murit cu câţiva ani mai înainte și pe cel din urmă, de 12 ani, între ei. I-am spus Îngerului: Da, domnul meu, sunt copiii mei! Bucuria mea era de nedescris, pentru că i-am aflat pe copiii noștri în mijlocul unei asemenea desfătări, slave și străluciri. L-am rugat pe Îngerul meu însoțitor să-mi îngăduie să rămân alături de copiii mei pentru totdeauna, să le împărtășesc bucuria și să nu mă despart de ei niciodată. Dar îngerul mi-a spus că nu a venit încă vremea pentru mine și m-a luat deîndată din acel loc.

Pe când plecam din acea câmpie frumoasă cu flori bine-mirositoare, cu lumina ei cerească și cu strălucire veșnică, l-am întrebat: Domnul meu, acest loc frumos este Raiul lui Dumnezeu, Împărăția Cerurilor, despre care se vorbește? Acela mi-a răspuns: Acest loc nu este nici Raiul, nici Împărăția lui Dumnezeu, ci este ceea ce Sfânta Scriptură numește pământul celor blânzi și locul de odihnă al sufletelor creștinilor drepți și ortodocși, unde Atotbunul Dumnezeu a rânduit să se odihnească sufletele până la cea de-a Doua Venire a lui Hristos, a Domnului nostru Iisus Hristos, Dreptul Judecător, Care va veni să judece lumea. Pe când Împărăția Cerurilor și bunătățile veșnice, de care se vor bucura Drepții, precum și chinurile și pedepsele veșnice menite păcătoșilor care nu s-au pocăit, sunt acolo unde ai văzut cele două porți închise și pecetluite: cea de aur și luminată duce la Împărăția lui Dumnezeu și cea de fier și arzândă duce la iadul pregătit pentru demoni și uneltele lor, adică pentru oamenii răi și nepocăiți. Atunci l-am întrebat pe înger: Acum, domnul meu, cine se află în Împărăția Cerurilor și cine în iad? Iar el mi-a răspuns: Acum nimeni nu merge în Împărăția Cerurilor sau în iad, ci Drepții se desfată de o parte din bunătățile veșnice, în locul rânduit de Dumnezeu, iar păcătoșii suferă o parte a pedepselor și, așa cum am spus, Drepții și păcătoșii vor avea parte de primirea desăvârșită a bunătăților sau a pedepselor veșnice după a Doua Venire în slavă a Domnului, care va avea loc atunci. Sau răsplată veșnică sau pedeapsă veșnică. Însă sufletele marilor Sfinți, a continuat să-mi spună călăuza mea, se află de pe acum într-un loc mult mai înalt, mai frumos și luminos decât cel de aici, acolo unde există o lumină nesfârşită și mult mai strălucitoare, ale cărei raze și luciri ajung până aici și luminează locul acesta.

În timp ce îngerul care mă călăuzea îmi spunea acestea, am început să ne îndreptăm spre miazăzi. Am părăsit acel loc luminos și strălucitor și am ajuns într-un loc întunecat și acoperit de mucegai și putreziciune, din care ieșeau multă necurăție și mirosuri urâte. Acolo am văzut o mare mulțime de oameni cu chipuri arse de soare și întristate. Am întrebat-o pe călăuza mea ce fel de oameni erau aceia și mi-a răspuns: Cei de aici sunt cei care nu au crezut în Stăpânul Hristos.

Am mers mai departe și am întâlnit un loc și mai întunecat și murdar; aici se afla o mulțime care părea asemenea unor pitici și copii foarte mici, și viermi care forfoteau într-o grămadă de excremente. Am întrebat-o pe călăuza mea ce fel de oameni sunt aceștia și mi-a spus că toți sunt ereticii și oamenii care au răspândit învățături rele. Acolo i-am recunoscut și pe mulţi alții, pe care îi știam din viața aceasta, și care aveau fețe foarte întunecate.

Când am ieșit de acolo, am trecut prin alte asemenea locuri întunecate și necurate, pline de oameni de toate religiile, adepți ai ereziilor, atei, idololatri și popoare de diferite etnii. La întrebarea mea dacă acesta este iadul, călăuza mi-a răspuns: Așa cum ți-am spus și mai devreme, cele pe care le-ai văzut nu sunt nici iadul, nici Raiul, ci toate acestea sunt provizorii, până la cea de-a Doua Venire. Trebuie să știi ceva: iadul este unul, dar chinurile și pedepsele sunt multe și diferite, după cum Împărăția Cerurilor este una, dar și acolo există diferite sălașuri și desfătări pentru Drepți, potrivit cu virtuțile și jertfa adusă de fiecare în viața aceasta, după cum spune și Stăpânul Hristos în Sfânta Sa Evanghelie: În casa Tatălui Meu multe sălașuri sunt (In. 14, 2). Chiar atunci când călăuza îmi spunea acestea, am auzit venind din adânc, de foarte jos, un glas îngrozitor și tunător de șarpe urlând și de fiară sălbatică, cu o necurăție și un miros de nesuportat. M-am speriat atât de mult de acest glas, încât am încercat să mă ascund în brațele călăuzei mele. Tremurând de frică, l-am întrebat: Ce glas este acesta, domnul meu, și de unde vin această murdărie şi miros de nesuportat? El mi-a răspuns: Cel care strigă și urlă este iadul atotmâncător, care-i primește în sine pe toți necredincioșii și, prin urmare, pe păcătoșii batjocoritori, care nu au crezut în Hristos și nu s-au pocăit niciodată de răul făcut în viața lor. Indiferent care dintre ei moare, este înghițit de iad, iar acesta îi varsă în locurile de pedeapsă pe care le-ai văzut, fără să se sature niciodată.

Deîndată am auzit un alt glas care venea de sus: De ce strigi, plângi şi te întristezi? Aşteaptă puţin şi te vei sătura de arhierei nevrednici, preoţi, monahi şi creştini nepăsători şi dispreţuitori ai virtuţii, dar cu râvnă faţă de viciu.

Şi în timp ce acest glas înfricoşător mai şuiera în urechile mele, m-am trezit în casa mea, mi-am văzut trupul mort, urât şi îngheţat şi nu am vrut să intru în el, dar călăuza mea m-a pus cu forţa, fără voia mea, şi am simţit o durere ascuţită şi cum îmi tremură toţi nervii, articulaţiile şi oasele». Femeia lui Dimitrie şi soacra lui, cum au auzit acestea, au rămas înmărmurite.

Toate acestea s-au răspândit din gură în gură nu doar în Isvoros, ci în toată Peninsula Chalcidică. Au ajuns şi la urechile Sfântului Mitrofan, care s-a dus acasă la Dimitrie şi de la el s-a încredinţat de adevărul acestei vedenii dumnezeieşti, pe care Dimitrie a istorisit-o de două sau de trei ori Sfântului întocmai, aşa cum ne-a înfăţişat-o şi nouă Sfântul Mitrofan însuşi. Vedenia aceasta a lui Dimitrie a fost adeverită şi de faptul că spusele glasului dumnezeiesc adresate Îngerului său călăuzitor «nu ţi-am spus să-l aduci pe el, ci pe vecinul său Nicolae», s-au împlinit. La două zile după vedenie, vecinul său Nicolae, cu toate că era sănătos, a murit şi pregătirile pentru înmormântarea lui Dimitrie s-au folosit pentru îngropăciunea lui Nicolae.

Unii arhierei şi preoţi, din pizma diavolului, s-au pornit să defăimeze vedenia aceasta ca fiind neadevărată. Au încercat să semene necredinţa şi îndoiala sub pretextul că glasul pe care l-a auzit Dimitrie de sus spunând iadului că se va sătura de arhierei, preoţi şi monahi nepăsători şi trândavi faţă de îndatoririle şi obligaţiile lor nu era de la Dumnezeu, fiindcă, dacă ar fi fost adevărat, nu ar fi vorbit de preoţi şi monahi, ci de oameni necredincioşi, fără evlavie şi păcătoşi!

Oameni sărmani, în orice clasă v-aţi afla, orice rang şi demnitate aţi purta, «de ce căutaţi să vă dezvinovăţiţi de păcatele pe care le faceţi?» «[Popor] tare de cerbice şi cu inima netăiată împrejur», «pentru ce iubiţi deşertăciunea şi căutaţi minciuna?» «Pentru ce vă place să vă îndreptăţiţi şi să vă ascundeţi în spatele degetului vostru?»

Acestea le-a spus Sfântul Mitrofan şi a adăugat:

Fraţii mei, noi clericii care ne-am pus în slujba Domnului, suntem datori să cunoaştem bine că trebuie să fim pildă şi model de vieţuire virtuoasă, lumină şi călăuze ale oamenilor, după cum spune şi Domnul nostru: «Voi sunteţi lumina lumii, voi sunteţi sarea pământului» (Mt. 5, 14 şi 13), şi fiind astfel, s-ar cuveni în asemenea împrejurări să răspândim mai multă lumină şi să nu întunecăm şi mai tare aceste lucruri simple şi dumnezeieşti pe care Dumnezeu le descoperă ca să ne îndreptăm pe noi şi să îndreptăm şi lumea cuprinsă de întunericul şi neştiinţa asupra Legii dumnezeieşti şi a poruncilor lui Dumnezeu. În loc să fim pilda cea bună şi să ne arătăm lucrători vrednici de chemarea noastră şi buni iconomi, dăruind harul pe care ni l-a dat Dumnezeu, prin cuvintele şi prin faptele noastre bune şi prin vieţuirea noastră curată, noi suntem pentru credincioşi piedică în calea binelui, pricină de sminteală şi pildă rea prin necredinţa şi îndoiala transmise poporului credincios şi simplu, vătămând în felul acesta sufletele pentru care Hristos S-a jertfit pe Cruce şi Şi-a dat sufletul «ca preţ de răscumpărare pentru -mulţi». În loc să încercăm cu orice preţ să aducem folos aproapelui, noi îl vătămăm în tot chipul prin aceea că declarăm şi mărturisim în faţa tuturor că vedeniile care ne aduc deşteptarea, frica de Dumnezeu, pocăinţa şi cunoaşterea de sine nu sunt adevărate. Într-adevăr, pentru ce spunem că n-au fost aievea? Oare pentru că dau pe faţă faptele rele ale fiecăruia dintre noi şi vădesc pedepsele care ne aşteaptă, sau dreapta plată şi răsplată pe care le vor lua de la Dreptul Judecător cei care s-au nevoit în bine şi virtute? Trebuie să ştim că oricare ar fi aceştia, oameni simpli sau preoţi, arhierei, patriarhi, împăraţi, generali sau soldaţi, toţi vor fi judecaţi la fel şi în mod drept de către nepărtinitorul Judecător, Dumnezeu.

Să ne trezim, fraţilor, să ne venim în fire cât mai este vreme, fiindcă pentru fiecare dintre noi clopotul primejdiei bate din clipă în clipă şi nu ştim când va veni şi sfârşitul nostru. Să încercăm să-i urmăm pe cei ce lucrează binele, virtutea, dreptatea, ca să ajungem şi noi lumină de mântuire, pildă de virtute şi dreptate pentru fraţii noştri creştini, după cum ne porunceşte Domnul nostru: «Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri» (Mt. 5,16). Ca să luăm şi noi dreapta răsplătire şi să trăim veşnic cu Dumnezeu în Împărăţia Cerurilor. Amin.”

Ne este necunoscut, de asemenea, locul unde au adormit aceşti sfinţi părinţi Dionisie Retorul şi Mitrofan şi până astăzi sfintele lor moaşte nu s-au aflat.

GERASIMOSymnogrÎn zilele noastre (1956), preacuviosul imnograf al Bisericii celei Mari a lui Hristos, părintele Gherasim de la Sfânta Ana Mică dimpreună cu obştea sa evlavioasă, după multă trudă şi nevoinţă, în urma arătării şi descoperirii acestor Sfinţi, a izbutit să se îngrijească de Peştera în care cei doi Sfinţi şi-au petrecut viaţa lor de nevoinţă, unde a ridicat în cinstea lor o frumoasă biserică. Biserica aceasta are drept acoperiş stânca ce acoperă Peştera şi dintr-un loc picură fără încetare agheasmă, pe care părinţii o adună şi o dau pelerinilor evlavioşi spre sfinţire. La pomenirea lor din fiecare an (9 iulie) se face priveghere de toată noaptea, la care vin mulţi monahi şi evlavioşi pelerini creştini.

În zona în care se află Peştera mulţi monahi şi pelerini evlavioşi, precum şi autorul însuşi, au simţit de-a lungul vremii o mireasmă dumnezeiască şi aceasta ne face să credem că în apropierea Peşterii trebuie să se găsească sfintele moaşte ale acestor binecuvântaţi Părinţi.

Lucrarea de minuni făcătoare a Proniei dumnezeieşti

La Peştera de nevoitori a Sfinţilor Părinţi Dionisie Retorul şi Mitrofan, părintele Gherasim dimpreună cu obştea s-au îngrijit în anul 1958 ca la pomenirea lor de peste an (9 iulie) să cumpere peşte pentru treizeci-patruzeci de persoane.

La privegherea panegirică a acestor Sfinţi Părinţi, fiindcă are loc după praznicul Sfântului Atanasie Atonitul la Marea Lavră (5 iulie), au venit şi au slujit doi arhierei, Constantin de Kozana şi Antonie de Xanthi, care au fost însoţiţi de mulţi alţi pelerini, laici şi monahi, în număr de peste o sută de persoane.

Bucătarul, părintele Damaschin de la obştea Danieléilor, văzând venirea neaşteptată şi în număr mare a pelerinilor, s-a aflat într-o postură neplăcută, pentru că nu ştia în ce mod să administreze situaţia, şi l-a întrebat pe părintele Gherasim ce-ar trebui să facă.

Părintele Gherasim, plin la rândul lui de grijă şi nelinişte, i-a spus: „Părinte, numărul pelerinilor noştri este de peste o sută. Ce-o să ne facem acum? Ce-o să le dăm să mănânce, cum o s-o scoatem la capăt?”

Bucătarul i-a răspuns: „Părinte Gherasim, peştii sunt pentru treizeci, cel mult patruzeci de persoane. Ce-o să facem cu restul? Avem doi arhierei şi o să ne facem de râs. Ce spui să facem, părinte?” Părintele Gherasim nu ştia ce să spună, uitându-se la el gânditor şi încurcat. Însă pentru că părintele Damaschin era un om cu o credinţă mare şi cu încredere în Dumnezeu şi în Sfinţii prăznuiţi, a continuat cu toată simplitatea ce-l caracteriza astfel: „Părinte Gherasim, să avem credinţă în Dumnezeu, în Preasfânta noastră Maică şi în Sfinţii pe care îi sărbătorim şi ei o să se îngrijească de toate. Noi nu mai putem face nimic. (Discuţia aceasta avea loc la priveghere, iar dimineaţa trebuia să se aşeze masa pentru toţi care au stat la priveghere şi pentru alte persoane care aveau să mai vină între timp.)

Astfel, părintele Damaschin l-a asigurat pe părintele Stareţ Gherasim că Dumnezeu va purta de grijă în aşa fel, încât nimeni să nu fie mâhnit. Şi spunând aceasta, a luat deîndată candela de la icoana Sfinţilor prăznuiţi Dionisie şi Mitrofan, şi a pus tot untdelemnul din ea în tava uriaşă unde se preparau peştii.

Minunea Sfinţilor Părinţi

inmultirea-painilor-si-pestilorCând s-a apropiat ceasul să împartă peştii în porţii, părintele Damaschin, spunând fără oprire rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă şi mă ajută în ceasul acesta!” şi rugându-se Sfinţilor prăznuiţi, a început să dea porţiile la diaconii – ospătari – care slujeau la trapeză.

A împărţit peştele în porţii şi acestea au depăşit numărul patruzeci, cinzeci, şaizeci, optzeci, o sută… şi tava părea să nu se golească, astfel că au mâncat mai mult de o sută de oameni la amiază şi seara şi la sfârşit au rămas peşti şi pentru ziua următoare!

Părintele stareţ Gherasim cu obştea sa, părintele Damaschin şi ceilalţi părinţi, care ştiau câţi peşti au cumpărat pentru praznic, când au văzut că nu doar au ajuns, dar au şi prisosit pentru ziua următoare, au făcut o rugăciune specială pentru a-L slăvi pe Dumnezeu şi a mulţumi Sfinţilor pentru negrăita minune. Şi aici s-a împlinit spusa evanghelică: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” şi „ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele” (Mt. 6, 33 şi 32) şi „înainte de a le cere pe acestea vi se vor da”.

Visele îl înşală pe om

Părintele Neofit, pro-egumen al Mănăstirii Dohiariu, care se retrăsese în căutarea isihiei la Sihăstria Sfinţii Arhangheli în anul 1880, într-o seară a avut un vis, în care i s-a arătat Sfântul Vasile cel Mare şi l-a sfătuit să se închine degetului mare de la piciorul lui, iar acesta s-a închinat.

După ce părintele Neofit a avut acest vis, a început să se înfumureze la gândul că l-a văzut pe Sfântul Vasile şi că s-a învrednicit să se închine degetului acestuia. Multă vreme i-a fost chinuită mintea cu acest vis, multe ore consacra zilnic acestui gând, care-l împiedica de la rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!” şi, în general, de la toate rugăciunile sale.

După multă vreme a hotărât să ceară sfatul unui duhovnic vestit pe atunci pentru virtutea şi nevoinţa sa – părintele Grigorie –, care se retrăsese şi el în căutarea liniştii la acelaşi Schit, la câţiva paşi mai sus de el, la Coliba numită Adormirea Maicii Domnului.

La această nelămurire a fostului egumen Neofit, părintele duhovnic Grigorie i-a spus: „Părinte şi frate, te-ai închinat unui mare diavol şi nu Sfântului Vasile [cel Mare]. Te rog de aici înainte să nu mai dai nici o atenţie viselor, din cauza cărora oricine poate uşor să fie înşelat, ajungând să se închine diavolului în loc să se închine lui Dumnezeu.” După acest sfat al duhovnicului, părintele fost egumen Neofit şi-a aflat liniştea şi n-a mai fost stânjenit de demoni.

Nu trebuie, aşadar, să dăm importanţă viselor: numai duhovnicul şi mărturisitorul nostru este în măsură să ne spună dacă sunt adevărate şi lui trebuie să i le mărturisim deîndată, pentru a ne elibera de rătăcirea pe care o pot ascunde.

Pustnici nevăzuţi

O mare zonă a Sfântului Munte Athos, care se întinde de la Sfânta Ana Mică până la Schitul „Glossias” şi este plină de copaci şi păduri dese, se numeşte „Pustia Atonului”. Acolo, din vreme în vreme, unor foarte puţini locuitori ai acestei regiuni li se descoperă asceţi cuvioşi la înfăţişare, costelivi şi goi trupeşte, dar acoperiţi de harul lui Dumnezeu.

Astfel, într-un periodic aghiorit, care a circulat între anii 1930-1938 cu titlul Biblioteca aghiorită, doctorul Spiridon sau Atanasie Kampanáos, monah şi frate al Sfintei Mănăstiri a Marii Lavre, scria despre monahii nevăzuţi, goi şi fără sălaş că „ochiul care le cârmuieşte pe toate cunoaşte multe lucruri” şi „ce-aş putea să spun despre cei fără sălaş, care stau în ape reci? [Numai] ochiul care le cârmuieşte pe toate le cunoaşte vieţuirea”.

Părintele Gherasim Menághias, care a fost mai întâi chimist, apoi a ajuns monah sihastru şi s-a sălăşluit în Pustia Sfântului Vasile, fiind legat printr-o prietenie frăţească de doctorul Lavrei Atanasie Kampanáos, atunci când a văzut publicându-se aceste lucruri în periodicul Biblioteca aghiorită i-a atras atenţia şi i-a sugerat să nu publice şi să scrie lucruri neprobate, care, probabil, vor provoca suspiciuni şi ironii în detrimentul vieţii monahale din Sfântul Munte.

La aceste observaţii, doctorul şi părintele Atanasie a răspuns, după obicei, cu aceste cuvinte: „Scumpul meu om şi dragul meu frate, nu pot să nu scriu şi să nu public spusele omului care, venind la mine [din partea pustnicilor nevăzuţi], mi-a făcut cunoscut «că mă voi îmbolnăvi şi voi muri».”

Acel om era Bătrânul-Antonie, de la [Coliba] Sfântul Petru. Acei pustnici nevăzuți i-au spus acestui om: „Să te duci să-i spui acelui doctor că nu peste multă vreme se va îmbolnăvi și va muri și de aceea trebuie să se pregătească.” Iar Bătrânul-Antonie, după ce i-a transmis doctorului cuvintele pustnicilor nevăzuți, i-a arătat şi o cruce de lemn, pe care i-au dat-o acei nevoitori. Pe cruce erau încrustate literele „Macarie Ieromonahul”.

Acestea le-a scris părintele Atanasie ca răspuns chimistului Gherasim Monahul de la Schitul Sfântul Vasile și apoi, la puțină vreme, s-a îmbolnăvit și, fără a avea vreo boală grea, a adormit somnul cel de veci, după ce mai întâi a descoperit și a publicat faptul că există și trăiesc din loc în loc, în Pustia Athosului, acești sfinți asceți și monahi eremiți spre slava lui Dumnezeu și folosul sufletesc al monahilor din Sfântul Munte.

O altă arătare a pustnicilor nevăzuți

patericul-sfantului-munte-cartonata~8239439Un pelerin care urca pe drumul abrupt de la țărmul Sfintei Ana Mici s-a întâlnit cu astfel de Sfinți, după ce se rătăcise prin pădure, și, la dorinţa lui de a-i urma, aceia i-au spus: „Tu, frate, ești menit pentru Schitul Mănăstirii Xenofont” și i-au arătat drumul spre a se duce la părintele duhovnic Sava, care-i va spune ce are de făcut. Pelerinului, după ce s-a îndepărtat puţin de ei, i-a părut rău că i-a părăsit și că a lăsat să-i scape asemenea Sfinți. S-a întors și i-a căutat mult timp, dar nu i-a mai găsit nicăieri. Atunci s-a dus la părintele Sava și i-a povestit totul. Părintele Sava i-a spus: „Tu, fiul meu, nu ești pregătit să-i urmezi, dar probabil că te îndoiai că ar exista astăzi în Sfântul Munte asemenea Sfinți și de aceea ți i-a arătat Dumnezeu. Tu o să te închinoviezi la Schitul Mănăstirii Xenofont.” Şi într-adevăr, aşa s-a întâmplat, pentru că acest frate a fost tuns în monahism la Schitul Mănăstirii Xenofont.

Acest fapt mi-a fost povestit de părintele duhovnic Acachie din Kapsála, om sporit duhovnicește și iubitor de adevăr, care l-a cunoscut pe cel ce i-a întâlnit pe pustnicii nevăzuți şi de la care a căutat să afle toate amănuntele despre această întâmplare.

Notă:

1 Din Constantinopol (n. trad.).

Sursa: Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013, pp. 157-170 / Foto credit Vasile Cătălin Tudora (foto sus), restul fiind din arhiva blogului

Fragmentul de față apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința editorului cărții, d-na Mihaela Voicu, căreia îi mulțumim.

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Reclame

Karéea. Cuvioși. Întâmplări minunate [Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul]

Sfântul Gherasim cel Nou

gherasim-kefaloniaAcest binecuvântat sfânt provenea dintr-o familie renumită de notari din Trikala (Korinthia). A cunoscut de aproape multe aşezăminte duhovniceşti şi locuri sfinte, şi aici în Kapsála părinţii spun că a trăit în asceză cinci ani, în care nu a mâncat decât dovlecei fierţi, fără untdelemn; din Kapsála, de unde a luat multe bunuri duhovniceşti, a plecat şi s-a dus în localitatea Omalá (Kefalonia), pe care a ales-o ca loc de nevoinţă, zidind şi acolo o Mănăstire de maici.

Acolo l-a rânduit Pronia dumnezeiască să fie de strajă alături de cei asemenea lui, marii Sfinţi Spiridon, Episcopul Trimitundei în Kérkyra şi Dionisie, Episcopul de Eghina, în Zákyntos, pentru ca toţi trei, în numele Sfintei Treimi, să fie paznicii şi străjerii Ortodoxiei creştinilor, locuitori în insulele arhipelagului Ionic şi, asemenea unor fortificaţii dumnezeieşti, să nu îngăduie să pătrundă învăţăturile rele şi ereziile Bisericii Apusene a papei, ale celor numiţi catolici ş.a.m.d.

Toţi aceşti trei Sfinţi au primit harisma de a scoate demonii şi de a vindeca tot soiul de boli ale credincioşilor creştini.

De pe urma şederii Sfântului Gherasim în Kapsála, demonii pe care îi scoate din creştini strigă: „ne-ai ars, kapsaliótule!”1, pentru că, prin rugăciunea şi îndrăzneala pe care Sfântul le are în faţa lui Dumnezeu, îi pârjoleşte şi-i alungă departe de zidirea Lui.

Sfântul Teonás, Arhiepiscopul Tesalonicului

osios_theonas_arxiepiskopos_thessalonikis_104Luminatul şi binecuvântatul Sfânt Teonás din Kapsála a dobândit smerenia bineplăcută lui Dumnezeu şi prisosul virtuţilor. Din Kapsála s-a dus la Mănăstirea Pantocrator unde a ajuns egumen, şi de acolo, pentru învăţătura şi duhovniceasca sa ştiinţă după Dumnezeu, Pronia dumnezeiască l-a chemat să-i păstorească pe creştinii Tesalonicului, unde şi-a împlinit plăcut lui Dumnezeu menirea, retrăgându-se spre bătrâneţe la Mănăstirea Sfintei Anastasia cea izbăvitoare de otrăvire2, care se află aproape de Tesalonic, lângă satul Vasiliká. Acolo şi-a dat duhul în braţele Domnului slavei şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, Cel care a rânduit ca trupul său să rămână întreg şi nestricat de atâtea veacuri, spre slava lui Dumnezeu cel în Treime, şi să răspândească o bună şi negrăită mireasmă.

Sfântul Nicodim Aghioritul

În zona Kapsálei s-a nevoit vreme de mulţi ani şi ultimul dascăl al Ortodoxiei, Cuviosul Nicodim, care, pentru că a trăit la multe Mănăstiri din Sfântul Munte, a primit numele de „Aghioritul”, întrucât nu aparţine unei Mănăstiri anume, ci tuturor părinţilor aghioriţi.

La Kapsála a vieţuit într-o înfrânare suprafirească, s-a nevoit întru toate virtuţile şi cel mai mult s-a afierosit rugăciunii minţii, pe care sufletul său o râvnea atât de mult. După cum el însuşi menţionează în cartea sa Exerciţii duhovniceşti, la o mare sărbătoare a plecat de la Sihăstria sa spre Mănăstirea Ivir, unde se făcea priveghere şi, fiind pe cale, a trecut pe la Chilia Sfântul Gheorghe, care se afla mai sus de Mănăstire. La această Chilie se nevoiau în jur de zece părinţi şi făceau şi aceştia priveghere, dar ce fel de priveghere?

După citirea pavecerniţei, au tămâiat bisericuţa Sfântului Gheorghe. Apoi unul câte unul se ridica, se ducea în mijlocul bisericii și cu vocea scăzută și cu multă străpungere de inimă spunea rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”. Același lucru repetau în sinea lor și ceilalți frați în strană, în felul acesta trecând pe rând cu toții prin mijlocul bisericii.

Cuviosul Nicodim AghioritulAceasta se petrecea până dimineața, când avea loc dumnezeiasca Liturghie. La rândul său a mers în mijlocul bisericii și Cuviosul Nicodim, care ne mărturiseşte: „Atâta străpungere a inimii și bucurie duhovnicească am simțit de pe urma rugăciunii și privegherii acesteia, încât nu voi uita niciodată liniștea și rânduiala desăvârșită de acolo. Mi se părea că mă aflam în cer și-L lăudam pe Dumnezeu dimpreună cu Sfinții Îngeri și ochii mi se umpleau de lacrimi de fericire. Aşa, am rămas la acea priveghere și nu m-am mai dus la Mănăstirea Ivir.”

Cuviosul Nicodim a scris multe din cărțile sale în Kapsála. Într-adevăr, prin preţuirea de către Biserica Maică a lucrării duhovniceşti, a virtuților și harismelor acestui luminat cuvios, fiindcă prin lucrările sale a adăpat vreme de 150 de ani obștea cea purtătoare a numelui de creștin și sfințenia acestui cuvios a intrat în conștiința monahilor și a tuturor creștinilor care s-a întâmplat să studieze scrierile sale sfinte, în anul 1956 a fost așezat în ceata cuvioșilor părinți atoniți, rânduindu-i-se pomenirea în calendar ca Sfânt [al Bisericii].

De acest binecuvântat sfânt s-a ocupat pe larg eruditul monah Teoclit Dionisiatul, care a publicat biografia acestuia, bogată în multe informații utile.

Cercetarea vieţii, activităţii și operei scriitoriceşti a Cuviosului Nicodim se află în grija instruitului şi foarte eruditului monah filolog și teolog aghiorit Nicodim Bilális, care s-a nevoit și el în Pustia Kapsálei, și nădăjduim că, prin harul lui Dumnezeu cu care este din belșug înzestrat acest frate și prin cugetul său smerit, vom vedea curând o lucrare având ca temă viața și opera Sfântului Nicodim Aghioritul.

Sfântul Grigorie Palama

02. duminica sf grigorie palamaȘi marele teolog și apărător al Ortodoxiei Grigorie Palama a trecut pe la școala înfloritoarei pe atunci Kapsála, unde a rămas o perioadă de timp.

De la Coliba unde se nevoia în Kapsála a ajuns egumen la Marea Lavră; acolo s-a nevoit pentru mulți ani, lucrând la răspândirea rugăciunii minții alături de marele dascăl al acestei metode de rugăciune, Sfântul Maxim Kavsokalyvitul, de Sfântul Grigorie Sinaitul și de mulți alți mari cuvioși și dascăli ai Pustiei Atonului.

După Lavra a ajus egumen la Mănăstirile Esfigmenu și Pantocrator și, ulterior, Arhiepiscop al Tesalonicului. A fost motivul pentru care s-a întrunit Marele Sinod în secolul al XIV-lea la Constantinopol, unde a luat parte și a luptat împotriva lui Varlaam și Achindin, care îi defăimau pe părinții neptici ai Bisericii Răsăritene, acuzându-i „că profețesc din burtă și stau cu privirea ațintită la ombilic”. Hulind, numeau lumina aceea de pe Tabor a Schimbării la Față a Domnului creată, afirmând în același timp și alte impietăți, pe care luminatul Grigorie Palama le-a risipit ca pe o pânză de păianjen cu argumente teologice și cu îndemânarea limbii sale retorice, arătând adevărul în privința tuturor acestor probleme dogmatice și profund teologice, așa cum Sfinții noștri Părinți le-au rânduit la cele șapte Sinoade Ecumenice.

Sub semnătura multor teologi, mai vechi şi mai noi, care s-au ocupat de viața și scrierile acestui luminător aghiorit, au apărut tomuri întregi. De curând a editat și părintele Teoclit Dionisiatul, un autor cu o operă vastă, un tom cuprinzând viața și scrierile Sfântului Grigorie Palama.

Monahul Ioasaf, starețul Ioasafeilor

În urmă cu aproape 130 de ani a plecat din Cezareea Capadociei evlaviosul creștin Gheorghe, care avea multă evlavie la [sfântul său] protector, Marele Mucenic Gheorghe, dar a voit să vină în Sfântul Munte să se închine și să se facă monah.

Într-adevăr, în anul 1849 a ajuns în Sfântul Munte și, după ce a trecut pe la toate Mănăstirile, în cele din urmă, pentru că mulți dintre compatrioții săi se aflau ca monahi înțelepți și virtuoși la Sfântul Pantelimon, a hotărât să se închinovieze acolo. Ca novice, înainte de a fi tuns în monahism, i s-a încredințat să facă ascultare la Conac, la sediul delegației Mănăstirii [Pantelimon] din Karyés.

La început a arătat multă evlavie și a dat dovadă de disciplină și sârguinţă în toate îndatoririle sale. După doi-trei ani, în urma hotărârii stăreției Mănăstirii, a ajuns shimonah și a fost trimis iarăși în Karyés, la ascultarea sa. Acolo a rămas pentru mulți ani între cei mai osârduitori, ţinându-şi cu stricteţe canonul, împărtășindu-se și arătând râvnă în privința îndatoririlor sale. Însă după câțiva ani, pe nesimţite, a început să-și neglijeze obligațiile și să nu mai arate interes faţă de îndatoririle vieţii sale, atât ca monah, cât și ca creștin. Pierduse fervoarea dintru început și aproape că abandonase cu totul rugăciunea, încât cu greu se mai ducea pe la vreo Liturghie.

Din vreme în vreme își venea în fire și, amintindu-și de evlavia de la început și de rânduiala în care viețuise, îl cuprindea tristețea, amărăciunea și disperarea. Era atât de zbuciumat, încât nu știa ce să facă. Nimeni nu-i dădea nici un sfat. Își făcea toate voile, și bune și rele, și apoi satana îi aducea pe umeri disperarea.

Dar pentru că era bine intenționat și de mic a avut multă evlavie la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Preabunul Dumnezeu, Care „nu voiește moartea păcătosului, ci vrea ca acesta să vină la cunoștința adevărului, să se întoarcă și să trăiască în veac”, a voit să-i arate multa Sa milostivire, spre a-i aduce mângâiere, a-l face să-și aprindă din nou râvna pentru virtute și evlavie, și a îngăduit să aibă parte de următoarea vedenie [minunată]:

karyesÎn 1854 monahul Ioasaf se afla în Karéea. De ziua Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, la Conacul Mănăstirii Sfântului Pantelimon aveau priveghere. Ioasaf, sub imperiul nepăsării și al deznădejdii, s-a dus în Chilia sa să se odihnească înainte de terminarea vecerniei. La utrenie, în clipa în care la biserică se citeau psalmii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, întru oameni bunăvoire…”, fratele Ioasaf a ieşit din Chilia sa, s-a dus la biserică, s-a aşezat într-o strană din pronaos şi a început să se gândească la iconomia Întrupării Stăpânului Hristos, zicând totodată în sinea sa: „Dumnezeu Făcătorul cel Unul şi Creatorul tuturor, Care cu înseşi mâinile Sale l-a făcut pe om, a primit să Se întrupeze, să Se facă om, să fie batjocorit, pălmuit, să îndure patimile înfricoşătoare şi răstignit pe cruce să moară ca om şi a treia zi să învie ca un Dumnezeu Atotputernic. Să învie şi să slobozească neamul omenesc de cumplitul iad şi să-l pună în Rai, în Împărăţia Cerurilor. Să-l ducă acolo de unde a căzut. O, cât de mare este iubirea de oameni şi dragostea lui Dumnezeu faţă de om!”

În timp ce cugeta acestea părintele Ioasaf, inima sa i-a fost străpunsă de pocăinţă şi ochii au izvodit lacrimi, gândurile sale s-au înseninat, sufletul i-a fost copleşit de bucurie şi veselie, mintea a început să-i salte şi cu mult zel să rostească dintr-odată rugăciunea: -„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” şi alte cuvinte şi rugăciuni de pocăinţă. Şi atunci a simţit în inimă dragostea şi compasiunea pentru aproapele şi întreaga lume.

Aflându-se într-această stare, a fost cuprins de atâta iubire dumnezeiască, încât nu se mai simţea în largul lui pe pământ. Ar fi vrut să-şi ia zborul spre înaltul cerului, pentru că era pătruns de o iubire covârşitoare şi de îndrăzneală în faţa lui Dumnezeu. A simţit cum sufletul îi este inundat de dragoste dumnezeiască şi cum flacăra iubirii arde în inima sa.

Sufletul i s-a umplut de smerenie şi astfel şi-L închipuia pe Dumnezeu foarte aproape de sine, minunându-se şi mirându-se de multa şi negrăita iubire şi smerenie ale lui Dumnezeu faţă de om.

După toate acestea, a avut impresia că a ieşit din biserică şi dintr-odată i s-a părut că sufletul i-a ieşit din trup şi se găsea în faţa unei câmpii frumoase şi nesfârşite. Şi aşa cum mergea, vede de departe, în zare, o mulţime de oameni fără de număr, purtând veşminte luminoase, în floarea vârstei, frumoşi la chip, strălucind asemenea soarelui, care păşeau delicat şi foarte uşor.

În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt”

Monahul Ioasaf a fost cuprins de bucurie şi în acelaşi timp de mirare: cum de se aflau acolo, a cui să fi fost grădina aceasta atât de frumoasă, cu pomi minunaţi şi cine să fie aceşti oameni care locuiesc aici? Şi şi-a amintit atunci spusa evanghelică: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (In. 14, 2).

Cu asemenea gânduri i-a lăsat în urmă pe [acei] oameni şi şi-a continuat drumul. După puţin vede în acea nemărginită câmpie o mulţime şi mai numeroasă de oameni, îmbrăcaţi în veşminte de oşteni: toţi păreau a fi tineri, viteji şi strălucitori asemenea soarelui.

Zăbovind îndelung, desfătându-se de frumuseţea lor, a simţit multă bucurie şi veselie. Atunci a auzit o voce care i-a spus: „Acest frate-al nostru vrea să meargă la Împăratul şi, după cum bine ştiţi, cineva dintre noi trebuie să-l conducă.” De îndată a ieşit în faţă unul dintre acei viteji, care strălucea între ceilalţi şi se distingea ca luna între stele şi părea a fi una dintre căpteneiile lor, şi i-a spus: „Îl voi conduce eu singur pe fratele la Împăratul, fiindcă îmi poartă o dragoste aparte şi zi şi noapte îmi cheamă numele în rugăciune, dar şi fiindcă de multe ori m-am pus pentru el chezaş la Împăratul.”

Monahul Ioasaf, care asculta acestea, era nedumerit şi spunea în sinea sa: „Cine sunt aceşti oameni, pe care eu nu i-am văzut niciodată şi care spun că mă cunosc? De unde mă ştiu şi la care Împărat mă vor conduce?” Având acestea în minte, i-a spus tânărului care s-a apropiat de el: „Frate, cine sunt eu ca să fiu prezentat Împăratului şi ce să facă pentru mine Împăratul? Cine este Acesta şi de unde mă cunoaşte?”

Tânărul de o frumuseţe îngerească i-a spus monahului Ioasaf: „Frate, te prefaci că nu ştii cine este Împăratul şi cine sunt eu? Nu mă cunoşti? Eu, pentru că mi-ai arătat dragostea ta şi pentru că ai chemat numele meu, am venit să te prezint Împăratului. Urmează-mă acum, să mergem cât mai degrabă la Împăratul nostru.”

Monahul Ioasaf a început să păşească alături de tânărul [acela] şi, cum mergea, se gândea în ce fel să-l întrebe cine este el care-i arată atâta dragoste şi interes, dar iarăşi şovăia şi-i lipsea îndrăzneala să-l întrebe, spunându-şi în sinea sa: „Poate o să aflu mai târziu.”

După ce au străbătut acea câmpie imensă şi au ajuns la capătul ei, au intrat pe-un drum îngust şi foarte lung cu ziduri preaînalte, iar locul era atât de sălbatic, încât monahul Ioasaf s-a speriat, s-a tulburat şi a început să fie cuprins de frică.

Întotdeauna trebuie să spunem rugăciunea

Atunci călăuza sa i s-a adresat cu chipu-i zâmbitor şi vesel: „De ce, frate, te biruie nepurtarea de grijă şi-ţi laşi mintea să fugă în toate părţile şi nu iei aminte la cercetarea numelui dumnezeiesc al Domnului nostru Iisus Hristos? Sau nu ştii câtă pagubă are de suferit cel care nu se îngrijeşte şi uită să spună rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!» şi nu rosteşte întreagă rugăciunea cu fiecare respiraţie a sa, şi cât folos câştigă cel ce cercetează numele cel mântuitor de lume al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos?

Omul care spune această rugăciune se eliberează de patimi şi de păcate şi se face sălaş al Sfintei Treimi, şi atunci poate ajunge la dragostea desăvârşită, din care te-ai împărtăşit întrucâtva şi tu, cel ce ai cunoscut dulceaţa şi roadele milostivirii dumnezeieşti. Cât o să mai lâncezeşti în somnul nepurtării de grijă, fără a te trezi din nevolnicia răutăţii? Aminteşte-ţi purtarea ta de la început şi evlavia pe care o aveai şi schimbă-ţi modul de viaţă! Oare Dumnezeu nu ţi-a dat harul Său ca să înţelegi ceea ce este drept? Şi nu tu însuţi ai pus-o mijlocitoare pe Preasfânta Fecioară şi de Dumnezeu Născătoare Maria spre a ta mântuire?”

Monahul Ioasaf, pe când călăuza sa îi spunea acestea, s-a smerit foarte în inima sa şi a început să rostească rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Şi, cu cât spunea rugăciunea, cu atât inima i se aprindea de dragostea lui Dumnezeu şi au început să fugă toate gândurile ce aduceau tulburare minţii lui. Şi aşa a fost eliberat de lipsa de curaj şi fără zăbavă a primit dumnezeiască putere.

Călăuza minunată i-a spus: „Vezi că acum ești mai bine. Dacă îți dorești mântuirea sufletului, să nu lași niciodată să dispară de pe buzele, din mintea și din inima ta rugăciunea aceasta și vei ajunge să ai o minte și o inimă curate, pe care le va umple iubirea dumnezeiască, și vei cunoaște tainele lui Dumnezeu. Ia aminte însă să te învredniceşti în faţa duhovnicului și a călăuzei vieții tale duhovniceşti de o mărturisire curată, amănunțită și zilnică despre tot ce ți se întâmplă sau ţi se arată.”

În timp ce călăuza aceea cu chip îngeresc îi spunea toate acestea, înaintând pe drumul acela îngust, cu zidurile pe care erau zugrăvite cruci ce arătau drumul, și-a făcut semnul crucii, spunând: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne Hristoase, și sfântă Învierea Ta slăvim”, îndemnându-l şi pe monahul Ioasaf să facă la fel.

Puntea ridicată peste înfricoșătoarea groapă

După ce au mai mers o bună bucată de timp și au ajuns la capătul celălalt al drumului, au dat peste niște prăpăstii și stânci abrupte. Frica și groaza te cuprindea doar la vederea acelei gropi întunecate și neguroase, ale cărei adâncime şi întindere păreau asemenea unui ocean nețărmurit, iar întunericul ce-o învăluia putea fi prins cu mâna. Mai încolo de acea groapă, foarte departe, se zărea un munte preaînalt, ce ajungea până la cer.

În mijlocul acestei gropi cumplite se afla o punte înfricoșătoare, dintr-un singur lemn rotund, a cărui grosime nu era mai mare de o palmă. Un capăt al punții se sprijinea în partea unde se sfârşea drumul cel îngust, iar celălalt ajungea până la poalele acelui munte înalt. Atunci când sufla vântul, puntea se legăna ca frunza pe ram.

sf-m-mc-gheorghe-vatopediFrica și groaza au pus stăpânire pe fratele Ioasaf de cum a înțeles că trebuie să treacă pe această punte, ca să ajungă în cealaltă parte, la poalele muntelui. Atunci minunata călăuză l-a făcut din nou atent asupra rugăciunii pe care o nesocotea și a gândurilor care-i provocau teama și împuținarea inimii. I-a spus, aşadar, părintelui Ioasaf: „Frate, dă-mi mâna și spune neîncetat rugăciunea, fără să te gândești la nimic altceva.”

Astfel, ținându-se de mână, pășeau pe punte fără frică, cu toate că aceasta, după cum am spus, se mișca asemenea unei frunze pe ram. Când au ajuns la mijlocul acelei gropi întunecate și înfricoșătoare, călăuza i-a spus părintelui Ioasaf: „Aici fă-ți cruce și cheamă în rugăciune numele plin de har al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria cea plină de dar, pentru că în acest loc preasfântul ei nume are multă putere.”

Fratele s-a însemnat cu semnul crucii şi şi-a spus în mintea sa: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi mie, păcătosului!” şi, o minune, a primit atâta putere şi curaj, încât au dispărut frica şi toată puţinătatea de suflet, în ciuda clătinărilor punţii.

După multă vreme au izbutit să treacă puntea şi au ajuns la poalele muntelui. Din dragostea ce i-o purta, călăuza încă îl mai ţinea de mână şi păşeau nedespărţiţi.

Când au început să urce muntele, drumul era anevoios şi abrupt, dar plăcut, pentru că de-o parte şi de alta era împodobit cu pomi frumoşi, măslini şi nenumărate flori.

Când au ajuns în vârf, au aflat o poartă mare deschisă. Şi-au făcut semnul crucii de trei ori şi au intrat înăuntru. De acolo fratele Ioasaf a văzut cum se întindea o altă câmpie, mult mai mare decât cea dintâi, care semăna cu tăria cerului. Frumuseţea şi priveliştea acestei câmpii erau de nedescris. Nu există cuvinte ca să redea splendoarea acelei câmpii, pentru că nu-şi află asemănare cu nici un lucru pământesc, nici pana nu-i în stare s-o descrie, nici mintea nu poate pricepe câte-a văzut monahul Ioasaf, fiindcă pe cât înainta, pe atât era cucerit de armonia şi frumuseţea locului, încât nu voia decât să rămână acolo.

După ce au mers câtăva vreme, fratele Ioasaf a văzut mulţi oameni care purtau veşminte călugăreşti, dar care nu erau negre: aveau o nuanţă roşiatică şi sclipeau ca lumina. Iar chipurile lor străluceau asemenea soarelui. Unii erau tineri, alţii bătrâni, dar toţi deopotrivă erau frumoşi la înfăţişare.

Când s-au apropiat, i-au întâmpinat cu multă bucurie şi dragoste şi i-au spus călăuzei: „Bucură-te, Mare Mucenice Gheorghe, cel de Hristos iubit!”, iar călăuza cu chip de înger şi atotstrălucitoare le-a răspuns: „Bucuraţi-vă şi voi, cuvioşilor de Hristos iubiţi!”

Învăţătură despre zădărnicia lumii

Atunci cu toţii s-au întors spre fratele Ioasaf şi i-au spus: „Frate, dacă cineva va câştiga întreaga lume, dar îşi va păgubi sufletul, care-i va fi folosul? Dacă vei trăi pe pământ o sută, două sute şi chiar o mie de ani şi te vei desfăta de toate acele bunuri înşelătoare ale vieţii şi vei câştiga tot aurul, argintul, pietrele preţioase şi mărgăritarele, tot va trebui să înfrunţi ceasul cumplit al morţii, când sufletul se va despărţi de trup. Şi atunci ce folos îţi vor aduce toate cele pe care le-ai dobândit? Case, palate, averi, titluri şi demnităţi lumeşti, ostăşeşti, bisericeşti? Nimic din toate acestea nu poate să te ajute sau să-ţi folosească în ceasul şi în clipa în care îţi vei da sufletul. Toate acestea vor părea o umbră şi o nălucire, care a trecut şi s-a risipit, precum spune şi Duhul Sfânt, Dumnezeul nostru: «deşi tot pământeanul trece prin viaţă ca o umbră, se tulbură în zadar, strânge comori şi nu ştie cui le adună pe ele. Şi acum cine este răbdarea mea? Oare nu Domnul? Şi fiinţa mea de la Tine este» (Ps. 38, 7-9).

De aceea, frate, lasă nepurtarea de grijă şi întoarce-te la viaţa ta cea dintâi virtuoasă, plină de evlavie, străpungere a inimii şi smerenie, ca să fii bineplăcut lui Dumnezeu şi să te învredniceşti să vii aici pentru totdeauna, la această viaţă fericită pe care te-ai învrednicit să o vezi, mulţumită ocrotitorului tău, Marele Mucenic Gheorghe, care îţi poartă o dragoste atât de mare şi te-a adus să vezi aceste frumuseţi minunate şi pline de desfătare ale cerului şi Raiului; pe acestea Stăpânul Hristos le dăruieşte celor care din dragoste faţă de El se lipsesc de amăgitoarele bunuri trecătoare şi pământeşti, pe care într-o bună zi, vrând-nevrând, le vor lăsa în urmă.

Fiu al lui Hristos şi frate al nostru, să nu alegi cele trecătoare în locul celor veşnice! Să nu laşi să te stăpânească nepurtarea de grijă şi trândăvia, părăsind lupta duhovnicească, ce-ţi va da ca răsplată dragostea lui Hristos.

Să nu alegi dragostea lumii înşelătoare, care te va duce la păcat, căci păcatul te va prăvăli în iad, în răutate şi nimicire, ca să rămâi îmbrăţişat cu stăpânul răutăţii, satana, şi să arzi dimpreună cu el în tartar.

N-ai acest drept, nici tu şi nici un alt creştin, pentru că pe noi ne-a [răs]cumpărat Stăpânul Hristos prin cinstitul şi preasfântul Său sânge, pe care l-a vărsat pe cruce. Să nu aduci întristare Mântuitorului şi Izbăvitorului nostru Dumnezeu, aducând bucurie lui satana – nimicitorul de suflete şi crudul ruinător al vieţii oamenilor.

Dacă vrei ca şi noi să nu încetăm să-L rugăm pe Dumnezeu cel în Trei Ipostasuri pentru mântuirea ta şi a tuturor oamenilor, îndreaptă-ţi viaţa, adu bucurie lui Dumnezeu şi nouă, care iubim lumea întreagă şi voim ca voi toţi să veniţi în Rai, întru Împărăţia Cerurilor.”

Apoi s-au întors spre călăuza monahului Ioasaf şi i-au spus: „Gheorghe, iubitul lui Hristos şi al nostru, îngrijeşte-te de acest suflet, spre a-l înfăţişa Împăratului a toate, pentru că mare este îndrăzneala ta în faţa Lui!”

După ce au plecat de acolo şi s-au îndepărtat un pic, după [toate] acestea câte le-a auzit, fratele Ioasaf a cunoscut cine este călăuza sa – ocrotitorul şi Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – şi şi-a amintit de cuvântul pe care i l-a spus la prima câmpie: „că eu îl voi călăuzi, fiindcă are o dragoste aparte faţă de mine” şi şi-a mai amintit că, atunci când a venit în Sfântul Munte, l-a pus în faţa Mântuitorului Hristos ca mijlocitor pentru mântuirea sa. În plus, fusese şi martor la multe minuni de câte ori chemase numele lui şi sufletul său a început să fie inundat de dragoste duhovnicească; nu putea să se mai stăpânească: s-a apropiat de Sfântul Gheorghe, călăuza sa, l-a îmbrăţişat şi l-a ţinut strâns la piept pentru multă vreme.

O treaptă mai înaltă a vredniciei monahale

Au străbătut acea frumoasă câmpie încă destulă vreme, şi monahul Ioasaf a văzut şi pe alţii care purtau veşminte monahale, asemenea celor dintâi, însă aceştia erau mai plini de slavă şi mai strălucitori decât cei dinainte, dar şi mai puţini decât aceia.

Atunci monahul Ioasaf a întrebat-o pe călăuza sa: „Sfinte al lui Dumnezeu, cine sunt aceştia şi care sunt izbânzile din viaţa lor, de sunt atât de slăviţi?” Sfântul i-a răspuns: „Frate, aceştia sunt dintre cei de astăzi, monahi ai acestor vremuri, care s-au nevoit fără nici o călăuză şi doar din libera lor alegere au încercat să calce pe urmele vieţii monahilor de demult şi au bineplăcut lui Dumnezeu asemenea acelora şi pentru aceasta Dumnezeu i-a slăvit aici în veci.”

sf-mare-mc-gheorghe-1-1Fratele Ioasaf i-a spus Sfântului: „Astăzi s-a pierdut orice urmă de virtute. Cum e cu putinţă să se afle în lume oameni aleşi asemenea acestora?” Călăuza i-a răspuns: „Frate Ioasaf, astăzi în lume se află foarte puţini astfel de oameni aleşi, numai că acela care va pune în practică până şi cea mai mică virtute, îndură după putinţă ceea ce îi face fratele şi nu osândeşte pe nimeni, va bineplăcea lui Dumnezeu şi «mare se va chema întru Împărăţia Cerurilor».

Pentru că, frate, astăzi exemplul cel bun s-a pierdut şi nu se mai află, în timp ce răul, adică egoismul, trufia vieţii, viciul şi neomenia s-au înmulţit; oriunde te duci, oriunde îţi întorci privirea şi oriunde te aşezi, vezi răul în faţa ta.

S-a pierdut adevărul, domneşte minciuna, nedreptatea şi toată necinstea s-au înmulţit şi uneltirile au sporit. Cuvântul lui Dumnezeu a încetat să mai iasă din gurile şi inimile oamenilor.

S-au pierdut filantropia, milostenia, dreptatea, grija pentru aproapele, a dispărut dragostea şi în locul acestora au crescut printre oameni ura, invidia şi alte patimi asemenea lor.

Şi, după cum spune Sfânta Scriptură, «Toţi s-au abătut, împreună, netrebnici s-au făcut. Nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este». Prin urmare, foarte puţini sunt cei care se nevoiesc astăzi în virtute, iar aceştia fac binele din propria lor alegere şi voinţă. Aceştia sunt răsplătiţi veşnic şi sunt slăviţi de Preabunul Dumnezeu mai mult decât Sfinţii de altădată, care nu aveau de înfruntat faţă către faţă răul ce astăzi s-a învârtoşat peste măsură.

De aceea, toţi oamenii doritori ai mântuirii sufletului şi cu atât mai mult cei care pentru dragostea lui Hristos lasă lumea şi bunurile sale amăgitoare şi urmează idealul înalt al monahismului ar trebui să aibă rugăciunea împletită cu aducerea aminte de moarte, iar rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!» să nu lipsească din gura lor, ci să le fie unită cu respiraţia. De asemenea, ziua şi noaptea să se roage Stăpânei de Dumnezeu Născătoare şi tuturor Sfinţilor să mijlocească pentru mântuirea sufletului lor, fiindcă «mult poate rugăciunea Maicii pentru îmbunarea Stăpânului» şi «mult poate rugăciunea stăruitoare a Dreptului».”

Acestea i-a spus Sfântul Gheorghe fratelui Ioasaf şi apoi şi-au continuat drumul spre Împăratul.

Păşind spre răsărit, au văzut de departe o clădire impunătoare, asemenea unui palat măreţ, cu fortificaţii foarte înalte, cu totul de aur, care luminau şi străluceau în toată câmpia aceea.

Fratele Ioasaf, orbit de acea dulce şi frumoasă lumină, a întrebat-o pe călăuza sa: „Sfinte Gheorghe, ce palat este cel de acolo?” Sfântul i-a spus că acela este palatul „Singurului Împărat”, unde aveau să ajungă în scurt timp.

Când s-au apropiat, îi aşteptau la intrare bărbaţi de diferite ranguri şi plini de slavă, cu toţii luminoşi şi asemenea îngerilor la chip, şi cu multă bucurie i-au salutat cu îmbrăţişarea „în Hristos” şi i-au condus într-o sală strălucind de pietre preţioase şi aur. Mărgăritare şi briliante scânteiau şi răspândeau o dulce şi limpede lumină. La dreapta intrării era zugrăvită icoana Domnului nostru Iisus Hristos, iar în stânga cea a Stăpânei de Dumnezeu Născătoare şi Pururea Fecioarei Maria şezând pe tron.

În sala aceea se afla o mulţime nenumărată de oameni în haine şi veşminte călugăreşti, care revărsa o lumină orbitoare şi o slavă negrăită. Aveau în mâinile lor cruci şi ramuri cu o aromă îmbătătoare.

Cu toţii, dimpreună cu Sfântul Gheorghe, l-au luat pe fratele Ioasaf pe mâinile lor şi au cântat în faţa icoanei lui Hristos şi a Preasfintei „Cuvine-se cu adevărat…” atât de melodios şi frumos, încât părea că nu se va sfârşi niciodată, apoi şi-au făcut semnul crucii şi s-au închinat la sfintele icoane ale lui Hristos şi Preasfintei. Atunci acei binecuvântaţi sfinţi i-au spus monahului Ioasaf: „Frate, toate acestea pe care le vezi au loc pentru tine; poartă de grijă să fii bun, vrednic şi sârguincios, ca să vii şi tu aici cât mai curând.” După aceea s-au retras cu toţii şi au rămas doar Sfântul Gheorghe şi monahul Ioasaf. Atunci s-a deschis o uşă mare şi s-a auzit o voce preasuavă dinăuntru: „Mare este îndurarea Ta, Doamne, spre fiii oamenilor!” şi fratele Ioasaf a văzut, aşa cum scrie şi Apostolul Pavel: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.” A văzut o măreaţă şi preafrumoasă biserică, dar cu o întocmire greu de înţeles.

În mijlocul ei se afla un tron preaînalt şi foarte slăvit, care părea a fi din cărbuni aprinşi şi strălucea mai mult decât soarele. Pe tron şedea „Împăratul slavei”, iar în jurul său nenumăraţi oameni în veşminte de ostaşi ce scânteiau asemenea fulgerelor. Împăratul era precum e Stăpânul Hristos în icoană. Pe cap purta o coroană cu pietre preţioase şi fiecare dintre acestea părea a fi asemenea unui fulger!

Frumuseţea chipului Domnului nu se poate descrie: „Cel minunat prin frumuseţea Sa mai mult decât fiii oamenilor.” Ah! aceasta nu poate fi pusă în cuvinte. Numai cel care se învredniceşte de vederea ei poate să priceapă înţelesul frumuseţii Domnului.

Nu are îmbrăcăminte de nuntă pentru a intra înăuntru

Fratele Ioasaf, aflându-se la uşă, nu se mai sătura privind. Atunci a intrat înăuntru Sfântul Gheorghe, a făcut semnul crucii, trei metanii şi s-a închinat Împăratului, apoi a ieşit afară ca să-l ia şi pe monahul Ioasaf, dar atunci s-a auzit o voce care i-a spus: „Lasă-l pe acesta, nu este vrednic să intre înăuntru, nu are îmbrăcăminte de nuntă!”

Când monahul Ioasaf a auzit acestea, s-a cutremurat, temându-se că Împăratul îl va judeca, dar şi-a revenit deîndată şi a început să spună cu multă ardoare şi râvnă rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă şi pe mine cu mila Ta!” Sfântul Gheorghe a intrat iarăşi înăuntru, a căzut la picioarele Împăratului şi L-a rugat zicând: „Doamne, adu-Ţi aminte de sângele vărsat pe Cruce pentru mântuirea oamenilor, Te-ai făcut om ca să vindeci şi să-i mântuieşti pe păcătoşi, de aceea mă rog şi Îţi cer, Doamne, iartă şi acest suflet păcătos şi condu-l pe calea mântuirii! Ştiu, Doamne, că asemenea unui adânc nemărginit este oceanul milostivirii Tale.”

manuel-panselinos-from-the-holy-church-of-the-protaton (163)Şi Împăratul i-a răspuns: „Gheorghe, cunoşti bine dragostea pe care i-am arătat-o şi harul pe care i l-am dat spre a cunoaşte aceste taine ascunse ale iubirii Mele dumnezeieşti, pe care mulţi şi mari nevoitori le-au cerut, dar nu au avut parte de ceea ce el însuşi a primit. Acesta n-a avut în sufletul său dragoste pentru Mine, M-a dispreţuit şi a ales nepăsarea, şi pentru cele înşelătoare ale lumii M-a nesocotit pe Mine şi dragostea Mea, de aceea nu este vrednic de iertare.”

Sfântul Gheorghe, continuând să sărute picioarele Domnului, I-a spus din nou: „Da, Doamne, cunosc prea bine că, de-l vei judeca după dreptatea Ta, nu doar nu trebuie iertat, ci este şi vrednic de pedeapsă. Cu toate acestea, iarăşi Te rog să prisosească milostivirea Ta asupra lui. Ai văzut, Doamne, voia sa şi cele ascunse ale inimii sale pururi sunt înaintea Ta, primeşte cererile inimii lui şi mântuieşte-l cu puterea Ta, Stăpâne Mult-milostive.

Cunoşti, Doamne, că «lumea zace sub puterea celui rău»; astăzi s-a înmulţit răutatea şi nu există pildă de bine. S-a înmulţit păcatul, dar să prisosească harul Tău, Doamne, să se mântuiască robul Tău acesta, pentru că voia sa este bună, dar obişnuinţa răului îl biruie. Te rog, ajută-l şi mântuieşte-l!”

Îndelungă răbdarea Împăratului Hristos

Şi Împăratul i-a spus: „Iubite Gheorghe, văd şi cunosc starea lumii, nesocotirea poruncilor Mele, cum virtutea s-a stins şi păcatul s-a înstăpânit. Lumea prin sodomie, preadesfrânare, desfrânare, nedreptăţi şi toată necinstea şi uneltirea a fost pângărită; nu doar bărbaţii şi femeile din lume mă întristează, ci şi monahii, preoţii, ieromonahii, arhiereii creştini ortodocşi, toţi laolaltă străpung în fiece zi măruntaiele Mele şi Mă răstignesc din nou cu fărădelegile lor. Toate acestea le sufăr fără a ţine minte răul, le rabd şi aştept pocăinţa şi îndreptarea, fie şi chiar a unuia dintre ei. Vrerea şi dorinţa Mea este ca toţi oamenii să se mântuiască şi nimeni să nu fie supus pedepsei. Pentru aceasta Mi-am vărsat sângele pe Cruce şi Mă jertfesc în fiecare zi. Dar ei, în loc să se îndrepte, zilnic Mă ocărăsc şi Mă hulesc. Iar acesta pentru care Mă rogi n-a încetat până astăzi să-şi facă voia. Prin mijlocirea multor duhovnici nu am contenit să-i arăt calea cea dreaptă, spre a se mântui, dar acesta se împotriveşte, cade în nepăsare şi dispreţuieşte poruncile Mele, nesocoteşte, nu ia seamă şi nu cunoaşte iubirea şi jertfa pe care o fac în fiecare zi pentru el şi pentru fiecare om în parte, ci toţi deopotrivă Mă defaimă.”

Atunci Sfântul Gheorghe a căzut din nou la picioarele Domnului şi, îmbrăţişându-le, I-a spus cu umilinţă: „Adu-Ţi aminte, Doamne, de sângele meu pe care din dragostea pentru Tine l-am vărsat şi dăruieşte-mi mie acest suflet. Da, Doamne, iartă-l, mă rog Ţie, şi învredniceşte-l să bea paharul dragostei care este paharul curăţirii, pe care şi el voieşte să-l bea şi să facă voia Ta cea sfântă.”

Paharul Mântuirii

Şi cu chipul luminos Stăpânul Hristos i-a zis: „Să se facă voia ta, Gheorghe!” Cu dreapta i-a dat un pahar şi i-a spus: „Ia paharul cu băutura aceasta şi dă-i-l să-l bea tot. Acesta este paharul dragostei Mele. Toţi Sfinţii din acest pahar au băut, pentru că în viaţa cea trecătoare acesta se face un pahar plin de chinuri, amărăciuni şi suspine, boli, suferinţe şi necazuri şi, în cele din urmă, sfârşeşte cu martiriul şi moartea trupului, pentru ca sufletul să se curăţească şi acela care cu răbdare şi stăruinţă va bea paharul acesta până la ultima picătură «spre viaţa de veci» să se veselească pururi dimpreună cu Tatăl, cu Mine şi cu Duhul Sfânt.”

Sfântul Gheorghe, cu bucurie, îndrăzneală şi veselie, a luat din mâinile Stăpânului Hristos paharul plin cu un fel de vin roşu, pe care Domnul l-a binecuvântat şi i l-a dat fratelui Ioasaf, iar acela, cu multă râvnă, şi-a făcut cruce şi l-a băut tot. I s-a părut atât de bun şi dulce, că de îndată flacăra iubirii s-a aprins într-atât în sinea sa, încât nu-şi mai putea stăpâni simţirea. S-a avântat în biserica aceea, s-a dus aproape de tron, şi a îmbrăţişat cu dor şi multă iubire picioarele lui Hristos, şi le-a sărutat cu multă bucurie, nevoind să se mai desprindă de Împăratul.

Atunci s-a auzit un glas care spunea: „Gheorghe, ia-l pe fratele Ioasaf ca să se ducă să se nevoiască pentru a dobândi iubirea Mea de la început, pe care a pierdut-o din nepăsare; şi când va fi îndeajuns de pregătit, la vremea potrivită îl voi învrednici să bea paharul pe care l-am băut şi Eu.”

Călăuza sa, Sfântul Gheorghe, l-a ridicat pe fratele Ioasaf şi, după ce au făcut trei mătănii fiecare şi s-au închinat preacuratelor picioare ale Domnului, I-au mulţumit fierbinte, au ieşit afară din acea biserică strălucitoare, i-au salutat îmbrăţişându-i pe toţi cei ce se aflau în pridvorul şi în „curţile Domnului” şi au început a face cale-ntoarsă.

Fratele Ioasaf i-a spus călăuzei sale: „Sfinte Gheorghe, fratele meu drag, nu este cu putinţă să rămân aici unde ne aflăm acum şi să nu mă mai întorc în lume?”

Sfântul Gheorghe i-a răspuns: „Dragul meu, asta este cu neputinţă, pentru că voia Domnului, precum ai auzit, este să te duc înapoi, să te nevoieşti, să te pregăteşti în toată virtutea, să păzeşti toate poruncile Domnului, să fii încercat cu chinuri şi să te curăţeşti ca aurul în foc. Astfel te vei căli cu ajutorul lipsurilor şi necazurilor vieţii şi apoi, pe drept, prin mila şi voia Stăpânului Hristos, vei veni şi vei rămâne aici să te bucuri de slava lui Hristos în veac.”

Ultimele porunci ale Sfântului Gheorghe

Aşa au trecut iarăşi prin acea frumoasă câmpie şi au văzut toate minunăţiile descrise mai înainte şi, în cele din urmă, au ajuns la poalele muntelui. Atunci Sfântul Gheorghe l-a luat de mână pe fratele Ioasaf şi au păşit pe punte. Când au ajuns la mijloc, Sfântul s-a oprit şi i-a zis: „Scumpul meu frate, «Împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea». Ai văzut milostivirea lui Dumnezeu, să nu te arăţi nerecunoscător şi nemulţumitor faţă de Binefăcătorul nostru Dumnezeu. Luptă-te să câştigi iarăşi iubirea de la început şi atunci să fii încredinţat că harul lui Dumnezeu şi acoperământul şi ajutorul Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare vor fi întotdeauna cu tine, iar eu, la rândul meu, nu te voi lăsa fără sprijin.” Apoi l-a însemnat de trei ori cu semnul Crucii şi s-a făcut nevăzut.

Satana nu-l poate vătăma pe creştinul adevărat

Atunci au urmat tunete şi tulburare dedesubt în genunea aceea întunecată şi se auzeau glasuri care spuneau: „Acum, când călugărul a rămas singur, haideţi să-l prăvălim în adânc!” Demonii scrâşneau din dinţi, strigau şi iscau o mare neorânduială şi freamăt, dar nimeni nu îndrăznea să se apropie de monahul Ioasaf. Se năpusteau asupra lui şi cu glasuri sălbatice spuneau: „Veniţi cu toţii acum, înainte de a veni Gheorghe, să-l prăvălim jos!”

Fratele Ioasaf s-a aflat fără de ajutor la mijlocul acelei punţi înfricoşătoare şi nu putea să meargă nici înainte, nici înapoi ca să scape din mâinile demonilor vicleni. Aflându-se în această stare grea, şi-a ridicat ochii la cer şi a spus: „Doamne, ajută-mi în clipa aceasta, în care mă paşte primejdia de a fi înghiţit de demonii cei de sub pământ!” Atunci a venit un glas din cer şi i-a spus: „Frate, nu trândăvi. Spune rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase…» şi, prin mijlocirea Stăpânei de Dumnezeu Născătoarei, prin fapte bune şi credinţă, când te nevoieşti, demonii nu te pot vătăma. Nu-ţi fie teamă şi-ţi vei afla izbăvirea!”

De îndată fratele a început din ce în ce mai fierbinte să rostească rugăciunea şi să cheme mijlocirile şi ajutorul Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare şi ale Marelui Mucenic Gheorghe şi, fără să apuce să se dumirească, şi-a venit în sine, aşa cum se afla în strană rugându-se, după încheierea dumnezeieştii Liturghii.

IOASSAFEEI IKOS 1925În felul acesta a luat sfârşit această vedenie pe care a avut-o primul stareţ şi întemeietor al Obştii de iconari a Ioasafeilor din Kavsokalivia, Ioasaf monahul, din Cezareea Capadociei, pe când era încă un monah începător, având grijă de Conacul din Karyés, sediul delegaţiei Mănăstirii Sfântul Pantelimon, înainte de a deveni Mănăstire cu obşte de monahi ruşi. Puţin după această vedenie a plecat de la Mănăstire împreună cu alţi fraţi şi s-a dus în Kerasiá. Acolo a zidit o Chilie în numele Sfântului Gheorghe şi s-a -afierosit cu tot sufletul practicării rugăciunii minţii. Zi şi noapte, cu buzele, cu mintea şi cu inima spunea rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase…”, petrecându-şi cea mai mare parte din zi adâncit în dumnezeieştile cugetări prilejuite de această vedenie dumnezeiască. Nu a încetat să povestească obştii sale cele pe care le-a văzut şi le-a auzit şi, din gură în gură, această istorie folositoare de suflet a ajuns până la Stareţii Stareţilor noştri. Arta de iconar au învăţat-o, atât el, cât şi obştea sa, la Mănăstirea Sfântul Pantelimon şi în jurul anilor 1880 s-au mutat cu toţii la Kavsokalivia, acolo unde au construit frumoasa casă a Ioasafeilor, cu o preafrumoasă biserică închinată Sfântului Gheorghe; aceasta este şi cea mai veche casă de iconari, unde după câţiva ani, prin harul lui Dumnezeu, fratele Ioasaf a avut parte de un sfârşit cuvios şi fericit, spre slava lui Dumnezeu cel în Treime.

Patriarhul Ioachim

Ecumenical Patriarch Joachim III of ConstantinopleEra marele praznic al Maicii Domnului de la 15 august, care în vremurile de odinioară ţinea cincisprezece zile în Karyés, şi părinţii din toate părţile şi din Pustie îşi aduceau spre vânzare rucodelia lor.

În 1901-1903, pe când în Sfântul Munte se retrăsese ca exilat Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea, când s-a întâmplat să ajungă odată în Karyés, lângă biserica Protatonului, lângă bisericuţa Sfântul Nicolae, acolo unde este cimitirul laicilor care mor în Sfântul Munte, Patriarhul a zărit un monah în vârstă, cu mătăniile în mână, rostind rugăciunea şi vânzându-şi rucodelia – mătăniile făcute de el.

Patriarhul s-a uitat la bătrânelul acela şi a fost impresionat de înfăţişarea demnă şi de felul său smerit de a fi. A întrebat şi i-au spus că era un duhovnic şi că-şi vindea rucodelia sa. S-a apropiat, a cumpărat un şirag de mătănii şi l-a întrebat: „Cuvioase părinte, mi-au spus că eşti duhovnic şi aş vrea să vin la Coliba ta să mă spovedesc. Unde locuieşti?”

Patriarhul nu purta nici engolpion şi nici vreun alt semn distinctiv, pentru a-i fi recunoscut rangul, ci umbla asemenea unui simplu monah.

Duhovnicul nu ştia că este Patriarh şi, cu toată simplitatea ce-l caracteriza, i-a răspuns: „Sanctitatea Voastră, nu poţi intra în Coliba mea pentru că este foarte joasă, iar tu, după cum văd, eşti foarte înalt.” Într-adevăr, era foarte înalt, dar duhovnicul nu se referise la acest lucru, ci prin harul Duhului Sfânt a cunoscut lipsa de smerenie şi mândria caracterului său.

Patriarhul i-a spus duhovnicului: „Iubite, mă voi pleca şi astfel voi încăpea în Coliba ta. La nevoie, voi putea intra şi târâş. Este chiar atât de joasă?”

Duhovnicul i-a spus atunci Patriarhului: „Sanctitatea Voastră, dacă ţi-ai fi plecat gâtul, acum ai fi fost pe tron!”

Patriarhul Ioachim a fost surprins de aceste cuvinte, iar când a înţeles că duhovnicul nu ştia care-i era rangul – aşa cum el singur a mărturisit – mult s-a folosit de pe urma acestei lecţii de smerenie. Iar duhovnicul, se spune, era vestitul pentru virtutea şi harisma sa de a proroci şi prevesti părinte Grigorie, care se nevoia la Colibele de sihaştri de la Schitul Sfânta Ana Mică.

Părintele Daniil

La Coliba Sfântul Hrisostom care aparţine de Schitul Sfântul Pantelimon al Mănăstirii Cutlumuş se află încă în viaţă şi se nevoieşte în asceză monahul Daniil care, aşa cum ne-a mărturisit el însuşi şi cum ne-au adus la cunoştinţă şi alţi părinţi, este bolnav de mai bine de douăzeci de ani, are dureri de cap, de mijloc, de rinichi, de inimă, de picioare şi de multe ori îl doare tot trupul.

S-a dus la mulţi doctori, a făcut nenumărate analize, teste radiologice şi radiografii, însă rezultatul era întotdeauna acelaşi.

Doctorii nu găsesc nici o dereglare sau afecţiune somatică, fratele însă continuă să sufere de pe urma unei inexplicabile boli, căreia nu-i dau de capăt nici doctorii şi nici ştiinţa.

În urmă cu câţiva ani, pe 27 iulie, la privegherea de Sfântul Pantelimon, fratele Daniil, cu credinţă multă şi cu lacrimi în ochi, l-a rugat pe Sfântul Pantelimon: „Sfinte al lui Dumnezeu şi ocrotitorule al Schitului nostru, tu care eşti doctor şi pentru dragostea lui Hristos ai mucenicit şi ţi-ai vărsat sângele, arată-ţi iubirea şi roagă-L pe Stăpânul Hristos să-mi dea sănătate, ca să pot şi eu, sănătos fiind, să-I slăvesc numele şi să cânt la privegheri.”

sf-m-mc-pantelimonSpunând acestea, monahul Daniil, de durere şi oboseală, a aţipit un pic şi i s-a arătat în vedenie Sfântul Pantelimon îngenuncheat în faţa tronului lui Dumnezeu şi rugându-L pentru sănătatea fratelui.

Monahul Daniil L-a auzit pe Stăpânul Hristos spunându-i Sfântului Pantelimon: „Frate al Meu şi Mare Mucenice Pantelimoane, oare tu eşti mai milostiv decât Mine? Sau îi iubeşti pe oameni mai mult decât Mine? Ştiu că din dragoste pentru Mine ţi-ai vărsat sângele tău, dar oare Eu nu Mi-am vărsat şi nu-Mi vărs în fiecare zi sângele Meu pentru mântuirea sufletelor oamenilor? Află că voia Mea este – şi de multe ori cu folos – ca trupul să fie bolnav pentru ca sufletul să se mântuiască. Aşa voiesc să se mântuiască mulţi oameni.”

La auzul acestora, fratele Daniil s-a trezit şi a slăvit numele lui Dumnezeu, i-a mulţumit Sfântului Pantelimon pentru ajutorul şi mijlocirea sa, şi de îndată, după cum ne-a mărturisit el însuşi, a scăpat de povara care-l apăsa şi a înţeles că trebuie să poarte cu răbdare, bucurie şi mulţumire crucea şi starea sa de boală.

Părintele Iosif

La acelaşi Schit al Sfântului Pantelimon monahul Iosif a vrut să repare o scândură care putrezise din dușumeaua Colibei.

A curăţat putregaiul, a luat măsurile cu exactitate, a tăiat scândura şi s-a dus s-o aşeze. Când să o pună la locul ei, a văzut că scândura era mai mare. A luat-o, a tăiat ce era în plus şi s-a dus iarăşi s-o aşeze. Atunci a văzut că era mai mică decât trebuia.

Părintele Iosif era de meserie tâmplar. Ia din nou măsurile, taie cu precizie o altă scândură la dimensiunile potrivite, merge s-o aşeze la locul ei, dar iarăşi, era prea mare. O scurtează, dar când se duce s-o fixeze, era prea mică. Atunci pierzându-şi răbdarea şi cu mânie a spus: „Haide, la naiba cu tine, diavole! Ce ai? Ce să-ţi fac să te potriveşti? Te-am măsurat şi te-am tăiat de patru ori. Acum ce dracu’ ai de nu te potriveşti?”

Bietul monah, în loc să spună rugăciunea şi să cheme ajutorul lui Dumnezeu pentru munca sa, a ales să pomenească pe diavolul, care nu a întârziat şi nu caută decât asemenea ocazii, de aceea s-a şi arătat în faţa lui cu înfăţişarea sălbatică şi i-a spus: „M-ai strigat, părinte? Ce este? Vrei ceva? Eu sunt aici să te ajut.”

Părintele Iosif speriat şi-a făcut cruce, a aruncat scândura şi a alergat la duhovnic să se spovedească, dar de atunci şi până astăzi au trecut mai mult de treizeci de ani şi încă nu poate să-şi revină. În minte i-au rămas frica şi o stare de absenţă, ca „recompensă” primită de la diavolul.

Aceasta ar trebui să fie o pildă pentru toți, mici și mari: nu trebuie să rostim numele diavolului nici în glumă. Pentru că diavolul îl face pe om să se înfurie și, la furie, îl face să defăimeze sau să hulească cele sfinte. Și dacă nu reușește, îl convinge să spună aproapelui, fratelui, copilului său sau chiar sieși: „Du-te la dracu!” Asta devine o obișnuință foarte rea și [astfel] mulți părinți își trimit co-piii „la dracul”.

În timp ce omul poate să dobândească obișnuințe bune și, în loc să zică „să te ia naiba”, ar putea spune „să te ia rugăciunea” sau „mânca-te-ar binele”3 sau, aşa cum obişnuiesc Părinţii să spună, „lua-te-ar rugăciunea” sau „Dumnezeu să te miluiască” – cea mai frumoasă rugăciune dintre toate. Așa omul se obișnuiește cu rugăciunea și cu rostirea lucrului bun întotdeauna, potrivit cu Sfânta Scriptură: „binecuvântați și nu blestemați” (Rm. 12, 14).

Monahii Kykleftés

Unii monahi au harisma răbdării și, cu ajutorul lui Dumnezeu, iau hotărârea nestrămutată și statornică să rămână toată viața lor în Mănăstirea sau Schitul sau Chilia unde s-au înscris, potrivit cu spusa scripturistică: „Fiecare, fraţilor, în starea în care-a fost chemat, în aceea să rămână înaintea lui Dumnezeu” (I Cor. 7, 24).

Alții iarăşi, cu acordul duhovnicului, rămân zăvorâți în Peșteri și Sihăstrii, unde sunt desăvârșit izolați de ceilalți părinți și frați; dar „nu toţi pricep acest cuvânt, ci aceia cărora le este dat” (Mt. 19, 11).

Există însă încă o categorie de monahi, pe care părinții de demult îi numeau kykleftés. Acești monahi, fie din râvna pentru virtute de a învăța multe, fie dintr-o obișnuință rea, fie de pe urma întovărășirii cu satana sau din cauza războiului pe care diavolul îl poartă împotriva lor, nu pot să rămână într-un singur loc sau într-o singură stare pe viață. Aceasta nu se întâmplă numai cu monahii, ci și cu mulți laici în viața de familie, care vădesc nestatornicie nu numai în ceea ce privește viața sau serviciul, ci chiar și caracterul.

Unul dintre acești monahi avea obiceiul de a nu putea sta într-un singur loc, ci pleca de la o Mănăstire și se ducea la alta și de acolo altundeva, și așa își petrecea viața trecând pe la toate locurile de ședere monahală atonită.

Într-o zi, pentru a nu știu câta oară s-a pregătit să plece de la o Mănăstire chinovială la o alta idioritmică, când, la ieșirea din Mănăstirea aceea, îl vede în fața sa pe diavolul, care îi spune: „Ava, iar pleci. Oh, părinte, de patruzeci de ani îmi rup picioarele și am obosit să te mai duc dintr-un loc în altul. Nu te-ai plictisit să tot pleci? Stai și tu o dată într-un loc anume!” Monahul i-a răspuns satanei: „Sfinții Părinți ne-au lăsat o tradiție după care, dacă nu putem rămâne într-un loc, putem să ne legăm de Muntele Atonului cu o funie și să umblăm prin tot Sfântul Munte, spre a aduna în felul acesta, de la toți Părinții, mierea virtuții și a vieții duhovnicești. Iar eu, pentru dragostea lui Hristos, fac același lucru. Tu însă ce treabă ai să te încurci printre picioarele noastre? Nu știi că Hristos în cele din urmă va birui? Domnul te-a certat pe tine, duh necurat. Înapoia mea, satano!” Este nevoie de multă luare-aminte, deoarece argumentul acesta este foarte riscant, pentru că ajunge un obicei rău, și bine este ca omul, în loc să umble dintr-un loc în altul, să fie statornic, consecvent și pozitiv în cuvintele, faptele, deciziile și în tot felul său de a fi, dacă vrea să sporească!

Minunea de netăgăduit a Preasfintei

La 3 octombrie 1948, în Karyés, capitala Sfântului Munte, aproximativ 800 de rebeli comuniști au atacat jandarmeria și pe guvernatorul politic al Sfântului Munte, d-l Panaghiotákos.

KARYES 1940În dimineața acelei zile în care a fost declanșat atacul rebelilor, la Chilia Prorocului Ilie părintele diacon Dionisie prăznuia întru pomenirea Sfântului Dionisie Areopagitul și se săvârşea dumnezeiasca Liturghie în cinstea sărbătorii numelui său. La dumnezeiasca Liturghie veniseră mai mult de cincizeci de monahi. După cum se știe, dumnezeiasca Liturghie începe foarte devreme și se încheie pe la ceasurile 8-9 ale dimineții. Însă rebelii au început să atace, înainte de încheierea dumnezeieştii Liturghii, cu diferite arme de foc, pistoale mitralieră şi mortiere. Unul dintre obuze a căzut pe acoperişul Chiliei unde erau adunaţi monahii, care s-au speriat pentru că nu ştiau ce se întâmplă.

Din Pronia dumnezeiască şi prin ocrotirile Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, într-un chip cu totul neobişnuit obuzul nu a explodat şi astfel nici unul dintre Părinţi nu a păţit nimic, pentru că, dacă explozia s-ar fi produs, cu siguranţă nimeni n-ar fi scăpat cu viaţă.

Preasfânta a făcut nenumărate asemenea minuni în Grădina sa în vremea acelor ani negri ai ocupaţiei germane şi războiului de gherilă.

Iconarul nepăsător

Unul dintre cei mai buni artişti şi iconari din Sfântul Munte, atât de bun încât altul ca el, în arta pictării de icoane, după Emanuel Panselin (secolul al XIV-lea), nu s-a mai arătat, a fost Ioanichie Mavrópulos din Cezareea Capadociei.

A fost iniţiat în arta icoanei de către părintele Ioachim Ralidis, la Sfântul Schit Kavsokalivia. Dar, mulţumită străduinţei de care a dat dovadă, a ajuns să fie mult mai iscusit decât dascălul său.

Însă pe cât de sârguitor se arăta în arta icoanei, pe atât de insensibil şi indiferent era în privinţa credinţei creştine, şi cu mult mai nepăsător şi dispreţuitor în ceea ce priveşte idealul şi viaţa monahală. Era atât de necredincios, încât nu admitea nimic, nici măcar faptul că există Dumnezeu şi, în general, nu credea în nici una dintre Sfintele Taine ale Bisericii.

Prin urmare nu postea, nu mergea la biserică, nu se ruga, nu se împărtăşea şi adesea îi lua în râs pe monahi, numindu-i „fasolofagi”4, în timp ce slobozea şi alte acuze împotriva lor.

Se cunoştea cu Stareţul meu, monahul Ioachim, şi erau oarecum prieteni de pe vremea când vieţuiseră împreună la Schitul Kavsokalivia (1915-1916) şi, pentru că avea încredere în el, îi împărtăşea de multe ori secretele sale.

SINODIA KELIOTON 1926În anii 1923-1924, după ce a învăţat arta pictării de icoane, a plecat de la Schitul Kavsokalivia şi s-a aşezat în Karyés, la Chilia Sfântul Gheorghe, care aparţine de Marea Lavră şi se află deasupra Karéii, numită „a Skurtéilor”, acolo unde astăzi este ridicată biserica închinată Sfântului Nicodim, care adăposteşte capul acestuia. Acolo a continuat să practice rucodelia de iconar.

Când Stareţul meu se ducea în Karyés, părintele Ioanichie îl primea şi-l găzduia cu multă bucurie, împărtăşindu-i cu această ocazie nemulţumirile sale şi cerându-i să-i lămurească neînţelegerile legate de credinţa creştină şi de viaţa de călugăr.

Stareţul meu, om credincios şi cultivat duhovniceşte, cu toate că depunea mari eforturi, nu putea să-l convingă de adevărurile credinţei creştine şi de rolul important al monahismului pentru Creştinism şi Biserică.

Visul de neînţeles al bunicii

Într-o zi Bătrânul-Ioanichie, deja la o vârstă înaintată, i-a spus Stareţului meu: „Măi, părinte Ioachim, îmi tot spui că există Dumnezeu şi viaţă după moarte, că există judecată şi răsplată, adică pedeapsă veşnică pentru răul pe care îl face omul aici pe pământ şi plată veşnică pentru fiecare faptă bună, că există iadul pentru cei răi şi Raiul pentru cei buni, că există demoni care îi vor chinui veşnic pe păcătoşi şi altele asemenea pe care le susţin călugării şi popii. Eu socotesc că toate astea sunt basme şi că, de există Raiul şi iadul, acestea vor fi aici, în viaţa asta. După moarte, nefericite, nu există nimic. După ce mor eu nu-mi mai pasă de nimic. Ce spuneau elinii: «Pământul să se amestece cu focul»5. Aşa spun şi eu: trupul şi sufletul despre care-mi spui că există să mi se facă pulbere.

Şi de ce nu-mi spui, rogu-mi-te, a continuat părintele Ioanichie, cine a venit de dincolo, din viaţa cealaltă, de pe lumea cealaltă, să ne dea adeverire că există toate aceste lucruri, că există viaţă de veci?”

Duhovnicul meu încerca cu mărturii din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Evanghelie să-i demonstreze adevărul despre toate acestea, dar el nu voia să audă nimic din toate astea. Şi asta s-a repetat de mai multe ori.

În decursul unei astfel de discuţii, Bătrânul-Ioanichie i-a spus în taină duhovnicului meu: „Părinte Ioachime, un lucru m-a impresionat [cândva] şi a rămas întipărit în mintea mea şi nu pot să mi-l explic. Eram copil, aveam 12-13 ani, în satul meu natal, împreună cu fratele meu Tănase, cu tatăl şi cu bunica mea – mama tatălui meu –, când turcii ne-au alungat din casa noastră din Capadocia, şi, după ce mama mea a murit pe drum, am rămas noi patru şi ne-am stabilit într-o casă pustie din afara oraşului Trapezunt.

Acolo, într-o seară s-a arătat bunicii mele, în vis, un om grav, dar cu înfăţişarea plăcută şi, cu un ton rugător, i-a spus: „Te rog, bunică, să spui la copiii şi la nepoţii tăi să nu urineze pe mine!”

Bunica, pentru că eram vânaţi şi îngroziţi de turci, s-a gândit că este vorba de un vis obişnuit şi nu i-a dat nici o atenţie. Însă acest vis, care părea aievea, s-a repetat vreme de trei nopţi la rând, dar bunica din nou nu i-a spus nimic tatălui meu. În cea de-a patra noapte omul acela s-a arătat iarăşi în vis bunicii mele, dar de data asta foarte înfricoşător la chip, şi i-a spus ameninţător: „Eu sunt Gheorghe Eleftheriádis. Te-am avertizat de trei ori să le spui copiilor să nu se mai urineze pe mine, iar tu nu le-ai spus nimic. Află, aşadar, că de nu le vei spune să înceteze, o să aveţi parte de un mare rău.” Bunica s-a trezit speriată, l-a trezit şi pe tatăl meu şi de frică i-a spus totul.

Ce se întâmplase? „Eu şi cu fratele şi cu tatăl meu”, a povestit monahul Ioanichie Stareţului meu, „ieşeam noaptea pe o uşă dosnică, aflată în partea din spate a casei, traversam un gang descoperit şi acolo jos, unde se afla un câmp, urinam.

Atunci când bunica i-a spus tatălui meu visul, dimineaţa, de cum s-au ivit zorile, s-a dus cu bunica mea în locul unde urinam, au săpat adânc, mai mult de 2 metri şi ceva, şi au aflat un schelet uman într-un mormânt obişnuit. Au luat oasele, care erau curate, şi cu multă evlavie le-au spălat cu vin, după obicei, le-au tămâiat şi le-au aşezat într-o cutie pe care au pus-o pe un raft în casă.”

Visul de neînţeles al tatălui

În seara acelei zile se arată din nou acel serios şi grav necunoscut, de data aceasta cu faţa veselă, şi le spune tatălui şi bunicii – pentru că de data aceasta s-a arătat la amândoi: „Vă mulţumesc pentru binele pe care mi l-aţi făcut. Îl voi ruga pe Dumnezeu şi Cerescul nostru Părinte să vă apere de primejdii în viaţa aceasta, să vă răsplătească în viaţa viitoare şi să vă dăruiască Împărăţia Cerurilor.”

Lucrul ăsta, părinte Ioachime, nu pot să mi-l explic. Cum este cu putinţă să existe Dumnezeu, altă viaţă, judecată şi răsplată. Toate astea nu încap în mintea mea nevolnică şi nu pot nici să le înţeleg, nici să mi le lămuresc, însă nici să le uit. Pentru că tatăl meu a făcut cercetări de-spre numele acesta în Trapezunt şi a aflat că a existat o familie bogată cu numele de Gheorghe Eleftheriádis în urmă cu trei sute de ani.

Dacă nu există Dumnezeu, dacă nu există altă viaţă, dacă nu există Împărăţia Cerurilor şi plată şi răsplată veşnice, atunci omul acela cum ni s-a arătat că există şi trăieşte şi că scheletul său, oasele sale au fost pângărite şi murdărite de necurăţiile şi de urina noastră? Iar când le-am descoperit, a venit şi ne-a mulţumit şi ne-a spus limpede că Îl va ruga pe Dumnezeu, pe Cerescul nostru Părinte ş.a.m.d., toate câte ni le-a relatat bunica noastră? Nimic din toate acestea nu-mi pot explica. Ce înseamnă oare?”

Judecată şi răsplată

De asemenea, în toată viaţa mea am băgat de seamă că orice-ar face omul, fie dreptate, fie bunătate, neîndoielnic va primi plată. Nimeni nu poate tăgădui sau dezminţi sau să mă convingă că nu e aşa. Adică, de faci o nedreptate, vei fi pedepsit în aşa fel, că nu vei fi în stare să pricepi de unde ţi s-a tras. După cum spuneţi voi, călugării: «într-un fel greşim şi în alt fel suntem pedepsiţi pentru faptele noastre».

Dacă, de asemenea, faci vreo faptă bună sau milostenie, vei fi răsplătit în ascuns sau pe faţă. Când cineva, iarăşi, se va răzbuna, va fi pedepsit, şi într-un fel foarte crâncen.

Astfel, de multe ori, ajung în impas şi-mi zic: «De vreme ce nu există nimic, cine este cel care dirijează şi îndrumă toate astea?»”

patericul-sfantului-munte-cartonata~8239439Atunci Stareţul meu a găsit momentul prielnic şi i-a înfăţişat parabola pe care o spune Domnul nostru Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr (Lc. 16, 19-31) şi multe altele despre Dumnezeu (Mt. 5, 14-20; 6, 10-13; 7,21), Rai şi iad, după cum sunt descrise în diferite pericope evanghelice (Mt. 5, 22-29; 8,12; 3, 28; 13, 42; 13, 50; 23, 24-33; 24, 30) şi despre tot felul de pedepse, numite [astfel] de Sfinţii Evanghelişti: „focul cel nestins, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Mc. 9,43-44 şi 48; Lc. 13, 28 ş.urm.).

De atunci părintele Ioanichie a început să nu mai stăruie în îndoielile sale şi încet-încet a început să se gândească mai serios şi să cântărească aceste probleme într-atât, încât Dumnezeu l-a învrednicit, spre sfârşitul vieţii, să se spovedească cu o pocăinţă sinceră şi cu o adevărată zdrobire a inimii să creadă şi să ceară să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului, mărturisind şi primind toate Sfintele Taine ale Sfintei noastre Biserici. Astfel, a plecat din viaţa aceasta în pocăinţă şi îndreptare; cu credinţa fierbinte în viaţa veşnică şi cu nădejdea în mântuirea sufletului s-a dus aproape de Stăpânul Hristos spre a trăi veşnic.

Note:

1 Scil. locuitor al zonei Kapsála (n. trad.).

2 Prăznuită la 22 decembrie (n. trad.).

3 Așa cum obișnuia, de altfel, să facă și părintele Cleopa când spunea: „Mânca-v-ar Raiul!” (n. trad.).

4 Scil. mâncători de fasole (n. trad.).

5 Fragment din frază atribuită enigmatologului Panárktis (aprox. 450 î.Hr.), care afirma: „după ce voi muri, pământul să fie cuprins de foc” „(ἐµοῦ θανόντος γαῖα πυρί µιχθήτω)” (n. trad.).

Sursa: Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013, pp. 68-95 / Foto: Arhiva blogului

Fragmentul de față apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința editorului cărții, d-na Mihaela Voicu, căreia îi mulțumim.

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos