Pomenirea cuviosului Simeon (Ștefan) Nemania, ctitorul Mănăstirii Hilandar din Athos (13/26 februarie)

Pomenirea cuviosului Simeon, ctitorul Mănăstirii Hilandar din Athos, care a trăit pe la anii 1190, şi care în pace s-a săvârşit.

A doua zi, dis-de-dimineață, în aceeași biserică, episcopul Calinic a fost la slujba de depunere a voturilor monahale a celor doi, Ștefan Nemania și Ana, care înveșmântați în straie negre au primit nume noi: Nemania a luat numele de Simeon, iar Ana pe cel de Anastasia. Aceasta s-a petrecut în ziua de Buna Vestire a anului 1196.

La puțină vreme după slujbă, Simeon și Anastasia s-au despărțit unul de celălalt. Simeon a plecat la mănăstirea sa, Studenița, iar Anastasia a mers la Mănăstirea Maicii Domnului, aproape de Kurșumlia. Așa a început altă viață pentru amândoi.

La Studenița, Simeon a viețuit optsprezece luni urmând întocmai rânduielile rugăciunii, postului, studiului și muncii. În acest timp a pus ordine în gospodăria mănăstirii, a mărit numărul monahilor, a lăsat cuvânt să fie înmormântat în biserica mare și l-a numit egumen pe ieromonahul Dionisie. Apoi, și-a luat rămas bun de la țara sa și de la poporul său și a pornit spre Sfântul Munte pe 8 octombrie 1197. Până la granița grecească a fost însoțit de Marele Jupan Ștefan – fiul lui – și de alți boieri sârbi.

Acolo, iarăși s-a despărțit, plin de duioșie, de Ștefan și de cei pe care îi lăsa în urmă. Dimpreună cu câțiva dintre cei mai credincioși prieteni, cinstitul bătrân a plecat mai departe și la 2 noiembrie 1197 a ajuns la Vatoped. Egumenul mănăstirii și obștea l-au întâmpinat cu cinste și mare bucurie. În dangătul clopotelor, intrat-au de îndată în biserică, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate. Apoi, tatăl și fiul s-au reîntâlnit. Copleșiți de simțăminte pe care limba nu le poate rosti, s-au îmbrățișat, în sfârșit, după zece ani de despărțire și de dor. Oarecând se despărțiseră ca Marele Jupan Nemania și Prințul Rastko, iar acum se întâlneau ca monahul Simeon și monahul Sava, într-o țară străină.

Simeon avea 84 de ani, iar Sava 27; unul era albit de vremi, celălalt în floarea vârstei, dar amândoi aveau inimile arzând de iubire față de Dumnezeu. Abia după o lungă despărțire își dau seama părinții și copiii cât de mult se iubesc unii pe alții. Iar când se reîntâlnesc, află cât de nemăsurată le este iubirea.

Protosul, auzind de sosirea Marelui Jupan, veni din Kareia spre a-l primi cum se cuvine pe oaspetele de seamă. Simeon i s-a plecat smerit, iar acesta a îngenuncheat înaintea lui. Și-au dat binețe și apoi s-au îmbrățișat. Chiar și pentru istoria Sfântului Munte, acesta era un lucru deosebit, căci până atunci nu se mai pomenise ca un mare domnitor al unei țări ortodoxe să vină în împărăția Maicii Domnului, întru primirea îngerescului cin, alături de ceilalți monahi.

Până și egumenii celorlalte mănăstiri, dimpreună cu o mulțime de monahi înveșmântați în haine negre, au venit spre a-l vedea și întâmpina pe cel care odinioară fusese un neînfricat cavaler și războinic, acum un monah smerit asemenea lor. Dorind mântuirea, Simeon i-a cercetat spre a o afla. Și pe niciunul dintre ei nu i-a lăsat să plece, fără să le ofere un dar adus din Serbia. Căci adusese cu el cai și catâri încărcați cu mulțime de daruri, de folos bisericilor și fraților. Cea mai mare parte a dăruit-o Mănăstirii Vatoped, dimpreună cu două vase pline de argint și aur.

Apoi, Sava l-a dus pe tatăl său ostenit în casa pe care o ridicase pentru ei doi, împreună-viețuind până la sfârșit.

/ textul a fost pus la dispoziția publicului de Ionuț Gurgu, director al editurii Predania /

Aducem la cunoștința publicului și apariția cărții „De la prinț la sfânt. Viața Sfântului Sava Arhiepiscopul Serbiei” a Sfântului Nicolae Velimirovici. Sfântul Sava (Rastko) Nemania fiind fiul lui Simeon (Ștefan) Nemania, ambii la mare cinste în Serbia și între sârbii athoniți.

Florentina și Daniel primesc ajutor minunat de la Sfântului Simeon de la Hilandar

Doamne, ajută și La mulți ani!

Mă numesc Florentina și vă scriu deoarece doresc să fac auzită sau văzută minunea petrecută cu familia noastră cât mai multor oameni.

Acum câteva zile am reușit într-un final să trimit mail către mănăstirea Hilandar pentru a da mărturie despre ajutorul primit de la Sfântul Simeon prin mijlocirea rugăciunilor părinților de la această Mănăstire.

Vă trimit mărturia scrisă către dânșii:

“Doamne. ajută!
Eu și soțul meu ne-am căsătorit în Septembrie 2009 când amândoi aveam vârsta de 25 de ani.

În Mai 2011 am născut un băiat în urma unei sarcini cu probleme (iminență de avort încă din săptămâna 5-6 de sarcină). După nașterea băiatului, au urmat 3 sarcini pierdute (în 2014, 2015 și 2016). Primele două pierderi au fost similare: avorturi spontane petrecute fie când intrasem deja în trimestrul 2 fie când tocmai urma să intru. A treia sarcină s-a oprit în evoluție la aproximativ 8-9 săptămâni.

Doresc să menționez că atât eu cât și soțul suntem o familie care mergem săptămânal la Sfânta Liturghie, postim toate posturile, ne spovedim și ne împărtășim nu tocmai regulat, însă ne străduim.

Toți medicii consultați (nu au fost foarte mulți însă nici puțini) nu puteau găsi o explicație pentru aceasta imposibilitate de a mai dobândi un copil.

Stările sufletești prin care am trecut erau amestecate: fie supărare profundă manifestată prin nevoia de a plânge zilnic, fie speranță că va fi bine de fiecare dată când aflam ca sunt din nou însărcinată, apoi din nou mâhnire și durere când pierdeam încă o sarcină, sentimente de încredințare că până la urmă Dumnezeu ne va mai dărui un copil, gânduri de îndoială cum că poate totuși un singur copil era voia lui Dumnezeu să avem… Începusem să mă mângâi cu gândul ca sunt familii care nu au nici măcar un copil.

Îmi propuneam să reîncep investigațiile medicale pentru a încerca să aflăm motivul acestor probleme însă ceva mă făcea mereu să amân. Eram conștientă că orice aș fi întreprins aveam șanse mai mari cu cât vârsta noastră nu ajungea sa fie mai înaintată (aveam deja 34 de ani). Sunt medic stomatolog și realizez importanta unei sarcini obținute la o vârsta tânără.

În anul 2017, soțul meu împreună cu niște prieteni au mers în pelerinaj în muntele Athos în Săptămâna Luminată. Cu ocazia aceasta au vizitat și Mănăstirea Hilandar de unde au primit fiecare câte un pachețel ce conținea 2 bobițe de struguri și o crenguța din viță de vie a Sfântului Simeon. Întors în țară cu acest pachețel, am amânat aproape un an realizarea canonului pentru dobândirea de prunci. Totuși, în Postul Paștelui din anul următor (2018) am hotărât să împlinim acest Canon. Nu a durat 2 luni după finalizarea lui și am aflat ca sunt însărcinată (era Iunie sau Iulie 2018). Menționez că ultima sarcină o pierdusem în Octombrie 2016. Din Octombrie 2016 și până în Iunie-Iulie 2018 nu mai reușisem să rămân însărcinată, asta deși continuam să ne dorim mult atât noi cât și fiul nostru încă un copilaș.

La aflarea veștii că sunt din nou însărcinată, ne-am bucurat mult. Totuși, gânduri de teamă apăreau aproape fără voia noastră. Sarcina a decurs binișor (au fost și momente grele când medicii au fost sceptici cu privire la șansele de a duce sarcina cu bine la termen). Cu ajutorul lui Dumnezeu însă am ajuns cu bine la finalul sarcinii născând o fetiță sănătoasă căreia i-am pus numele Ecaterina.

Nu vom putea mulțumi cu vrednicie vreodată pentru ajutorul primit de la Sfântul Simeon…

Dorim ca aceasta mărturie sa fie spre întărirea credinței și a nădejdii în ajutorul dat de Sfântul Simeon tuturor celor care își îndreaptă rugăciunile către el!

Florentina și Daniel
București, România”

PS: Am primit după câteva ore un răspuns de la un părinte care îmi cerea sa-i spun data nașterii fetiței și să-i trimit o fotografie a ei. După ce i-am răspuns, am primit un alt mail în care îmi spunea că Ecaterina este născută chiar în ziua prăznuirii Sfântului Simeon (26 Februarie)! Sincer, spre rușinea mea niciodată nu rețin să fi căutat pe internet data în care se face prăznuirea Sfântului, asta în ciuda ajutorului minunat dăruit nouă.

Dacă veți considera că este utilă și mărturia aceasta, sunt de acord să o postați pe blogul dumneavoastră.

Vă mulțumesc mult!
Doamne, ajuta!

Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Lui.
De-a lungul timpului am postat mai multe mărturii despre grabnicul ajutor dat de Sfântul Simeon de la Hilandar soților ce nu puteau avea prunci:

• Bobițele de struguri de la Mănăstirea Hilandar ajută soții neroditori să dobândească prunci
• Copilul meu e de două ori minune”. Cum ne-a ajutat Sfântul Simeon de la Hilandar să dobândim pe Simona Maria
• „Simeon, minunea Sfântului”. Noi, Irina şi Florin, dăm mărturie pentru aceia care nu cred în minunile sfinţilor
• Adriana şi Adrian dau mărturie despre cum au reuşit să dobândească prunc prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria şi a Sfântului Cuvios Simeon, Izvorâtorul de Mir

Reamintim și faptul că Strângem mărturii despre minunile săvârșite cu soții neroditori de către Sfântul Simeon de la Hilandar!

Strângem mărturii despre minunile săvârșite cu soții neroditori de către Sfântul Simeon de la Hilandar!

Rugăm pe soții până mai ieri neroditori care, prin ținerea canonului și consumarea cu credință a boabelor de struguri din via crescută pe mormântul Sfântului Simeon de la Hilandar, au dobândit darul de a avea prunci, să ne scrie mărturia lor!

Sfântul Simeon (Ștefan) Nemanja, fost voievod al Serbiei la începutul veacului al 13-lea, părăsindu-și țara și sceptrul, veni în Sfântul Munte și se sălășlui în Sfânta Mănăstire Hilandar, unde își va sfârși viața ca monah. După dezvelirea moaștelor sale din mormânt a început să curgă mir, lucru pentru care a și fost numit Izvorâtorul de Mir. De asemenea, după ducerea sfintelor moaște în Serbia, a crescut prin minune, fără de sămânță o viță de vie chiar deasupra mormântului sfântului, ca binecuvântare a acestuia pentru mănăstire. Acestă viță de vie rodește până în ziua de astăzi, iar strugurii săi au harul făcător de minuni al tămăduirii nenașterii de prunci la soții care aleargă cu credință către ajutorul Sfântului Simeon. Multe nașteri minunate s-au înregistrat prin folosirea acestor bobițe de struguri de către soții neroditori.

De-a lungul timpului am postat mai multe mărturii despre grabnicul ajutor dat de Sfântul Simeon de la Hilandar soților ce nu puteau avea prunci:

• Bobițele de struguri de la Mănăstirea Hilandar ajută soții neroditori să dobândească prunci
• Copilul meu e de două ori minune”. Cum ne-a ajutat Sfântul Simeon de la Hilandar să dobândim pe Simona Maria
• „Simeon, minunea Sfântului”. Noi, Irina şi Florin, dăm mărturie pentru aceia care nu cred în minunile sfinţilor
• Adriana şi Adrian dau mărturie despre cum au reuşit să dobândească prunc prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria şi a Sfântului Cuvios Simeon, Izvorâtorul de Mir

Încă alte câteva le-am adunat și păstrat.

UP-DATE (2020): Nădăjduim ca în prima parte a anului 2020 să definitivăm și să trimitem la tipar mult amânatul volum cu mărturii ale celor ce au primit ajutorul minunat al Sfântului Simeon de la Hilandar.

De aceea îi rugăm pe cei care au primit dar de prunci prin mijlocirea sa, să ne trimită o mărturie scrisă pe adresa sfantulmunteathos@yahoo.com pentru a o include în carte. Dacă printre cei ce vor citi anunțul nostru sunt persoane care cunosc la rândul lor persoane ajutate de Sfântul Simeon, rog să le facă cunoscut acestora demersul nostru.

În această lume aflată în derivă, în care se tăgăduiește ajutorul lui Dumnezeu și lucrarea minunată a sfinților, sunt necesare astfel de mărturii spre slava lui Dumnezeu cel minunat întru Sfinții Lui!

Laurențiu Dumitru

Mănăstirea Vatoped [Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul]

Dragostea Maicii Domnului

La Mănăstirea de obște Vatoped, în urmă cu multe sute de ani, când piraţii prădau coastele Mării Mediterane şi Mănăstirile Sfântului Munte, într-o noapte au coborât pe uscat şi s-au ascuns în tufişurile din apropierea Mănăstirii Vatoped, cu scopul ca dimineaţa, când se vor fi deschis porţile Mănăstirii, să năvălească înăuntru, să-i junghie pe monahi, să răpească tezaurele sau să săvârșească orice alt rău de care ar fi fost capabili.

Înainte de răsăritul soarelui, când slujba s-a terminat, monahii s-au dus, după rânduială, la Chiliile lor, spre a-şi continua canonul de rugăciune şi a se odihni.

Egumenul a rămas în biserică să-şi facă acolo canonul de rugăciune. Dintr-odată, din icoana Preasfintei s-a auzit un glas care i-a spus: „Să nu deschideţi astăzi porţile Mănăstirii, ci să vă urcaţi pe metereze să-i alungaţi pe piraţi!”

Egumenul şi-a îndreptat atunci privirea spre locul de unde venea glasul şi a văzut cum chipul Preasfintei și al dumnezeiescului Prunc Iisus Hristos din icoană prinseseră viaţă. Pruncul Şi-a întins mâna şi încerca să acopere gura Maicii Sale, a Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea, spunându-i: „Nu, Maica Mea, să nu le spui nimic, ci lasă-i să fie pedepsiţi în chip cuvenit”, însă Preasfânta, încercând să oprească mâna lui Hristos şi ferindu-și capul spre dreapta şi ținându-l departe de mâna Lui, a rostit din nou aceleaşi cuvinte: „Să nu deschideţi astăzi porţile Mănăstirii…” ş.a.m.d..

Atunci egumenul i-a adunat pe toţi monahii şi le-a spus cele petrecute. Fraţii au alergat în biserică şi au văzut transformarea sfintei icoane, care-şi schimbase cu totul forma iniţială. Cu toţii au fost cuprinşi de uimire şi I-au mulţumit Domnului şi Preasfintei Sale Maici pentru grija deosebită şi dragostea arătată, spre ocrotirea monahilor şi a sfintelor așezăminte în faţa distrugerii barbare.

S-au suit cu toţii pe ziduri şi s-au împotrivit atacului piraţilor, care au plecat neputincioși.

De atunci, această icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului a primit numele de „Mângâietoarea” şi se află într-un paraclis, în partea centrală a Katholikón-ului Mănăstirii, cu prefacerile cuvenite: chipul Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea exprimă dragoste alinătoare, privirea arată îndurare, blândeţe şi milostivire, iar pe buze i se vede un zâmbet cuminte şi mângâietor. În schimb, expresia de pe chipul Pruncului dumnezeiesc este ameninţătoare, trăsăturile feţei Sale trădează mânie, privirea este aspră, vădind indignarea Sa.

Mănăstirea a dat Sfinţi

După cum toate Mănăstirile din Sfântul Munte au dat o mulţime de sfinţi şi bărbaţi înţelepţi, la fel şi Mănăstirea Vatoped, în afară de ctitorii ei şi Sfântul Evdókimos, care este prăznuit la 8 octombrie, a dat, în decursul veacurilor, mulţi monahi cuvioşi şi înţelepţi şi a oferit găzduire împăraţilor cucernici şi evlavioşi, ca Ioan Cantacuzinul, care a fost tuns monah aici şi a primit numele de Ioasaf, şi împăraţii sârbi Simeon şi Sava care, până să-şi zidească propria lor Mănăstire, au fost primiţi şi li s-a oferit sprijin din partea părinţilor vatopedini, dar şi multor altora precum:

1. Cuviosul Ghenadie, dohiarul¹ Mănăstirii, care a găsit, în urma unei neobişnuite minuni a Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea, toate butoaiele goale pline cu atâta untdelemn, încât dădea pe dinafară nu doar din butoaie, ci şi din clădire.

2. Cuviosul Neofit prosmonarul², care a auzit glasul Născătoarei de Dumnezeu spunându-i că va mai trăi încă un an, apoi se va duce la Domnul.

3. Preasfântul egumen al Mănăstirii, care a auzit glasul Maicii Domnului spunându-i să nu deschidă porţile Mănăstirii ca să nu intre barbarii, ci să se urce pe ziduri şi să lupte împotriva duşmanilor şi piraţilor năvălitori.

4. Preasfântul Diákonos vimatarul³, care cu ocazia unei alte năvăliri a barbarilor a apucat să ascundă într-o fântână icoana Născătoarei de Dumnezeu şi cinstita Cruce în Sfântul Altar şi, după şaptezeci de ani, când s-a întors din robie, a găsit icoana aceea stând în picioare în fântână, cu o lumânare aprinsă, iar sfânta Cruce tot în picioare. După această minune negrăită a trăit o viaţă îngerească pe pământ şi s-a mutat la Domnul la adânci bătrâneţi, cu chipul strălucind de lumină.

5. În această Mănăstire au trăit și au strălucit cu o viaţă virtuoasă şi o vieţuire nepătată Eftimie, egumenul Mănăstirii, care, împreună cu alţi doisprezece monahi, i-a mustrat faţă către faţă pe latino-cugetătorii lui Mihail Paleologul şi Ioan Bekkos, care l-au înecat pe Eftimie aruncându-l în mare legat în lanţuri şi i-au spânzurat pe monahi în locul numit Furkovúni⁴, aflat pe dealul din spatele Mănăstirii.

6. În această Mănăstire s-a nevoit Cuviosul Nicodim Stareţul, care a fost dascălul Sfântului Grigorie Palama întru filosofia creştină şi rugăciunea minţii.

7. Cuviosul Agapie, care a fost luat prizonier de agareni⁵ şi a mărturisit pentru dragostea lui Hristos.

Sfântul Maxim Grecul

O sfântă mlădiţă a acestei Mănăstiri a fost şi Maxim Trivólis, aşa-numitul „Grec”, înţeleptul şi marele dascăl al Rusiei şi al poporului slav. În această Mănăstire a fost hrănit duhovniceşte, a învăţat virtutea şi a primit harismele Duhului Sfânt.

Faima înţelepciunii şi virtuţii lui Maxim a ajuns până în Rusia. Şi ducele de atunci, Vasile Ivanovici, l-a chemat oficial în Rusia, unde a întemeiat o Şcoală Teologică, care a dat naştere unei mari mişcări şi renaşteri duhovniceşti. Sfântul Maxim Grecul a murit la 1556, la Lavra Sfântului Serghei, şi pomenirea sa se prăznuieşte de către [biserica] rusă la 21 ianuarie spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletească a fraţilor ruşi.

Schitul Sfântului Andrei

Trei zile în iad

Părintele Ioan, impreună-nevoitorul Stareţului Damaschin la Schitul Sfântul Vasile, ucenicul Stareţului Iosif, mi-a povestit următorul fapt care s-a petrecut acum şaptezeci de ani la Schitul rusesc al Sfântului Andrei, numit „Serai”:

Un frate rus de la Schitul acesta s-a îmbolnăvit foarte grav şi era chinuit de dureri cumplite. În timp ce se ruga lui Dumnezeu să-l vindece, vede deasupra patului un Înger care îi spune: „Părinte, ce alegi? Vrei să rămâi bolnav la pat, în starea în care ești, cu aceste dureri, trei ani sau preferi să stai trei zile în iad şi să te faci bine?”

Părintele i-a răspuns: „De vreme ce e numai pentru trei zile, aleg iadul.”

Dintr-odată s-a aflat într-un loc „de o durere nespusă şi chinuri negrăite”, cu pedepse cumplite, şi după puţină vreme îl vede din nou pe Înger, care îl întreabă: „Cum te simţi, părinte? Eşti bine aici?” Şi monahul i-a răspuns: „Mă întrebi cum îmi este, după ce în loc de trei zile, cât mi-ai spus că o să rămân în iad, am petrecut aici deja trei sute de ani în chinuri cumplite şi de nesuportat?” Îngerul i-a spus: „Frate, nici măcar jumătate de oră n-a trecut încă şi spui c-au trecut trei sute de ani?” Închipuiţi-vă! Trei sute de ani n-au fost decât jumătate de oră. Câte secole vor fi durat cele trei zile?

Şi monahul i-a zis Îngerului: „Repede, te rog, să mă duci în patul durerilor. Mai bine să mă chinui acolo trei ani, decât aici, în iadul cel îngrozitor, vreme de trei ceasuri.”

Atunci Îngerul i-a împlinit monahului dorinţa şi l-a readus în patul său, unde a rămas bolnav vreme de trei ani.

Întrucât unii oameni pot să aibă îndoieli față de această întâmplare, am socotit de cuviinţă să adăugăm o epistolă a dumnezeiescului Chiril, Patriarhul Alexandriei, pe care a tradus-o dascălul Agapie Criteanul într-o limbă mai simplă, după cum urmează: „Sfântul Chiril al Alexandriei istoriseşte într-o epistolă, pe care o scrie Sfântului Augustin, că trei oameni au înviat din morţi, pentru raţiuni pe care le cunoaşte numai Dumnezeu, Cel ce pe toate le lucrează spre a noastră mântuire. Unul dintre ei, pe care l-am găsit şi la care m-am dus, plângea fără să-şi afle mângâiere şi, la întrebarea mea, nu mi-a dat nici un răspuns, ci continua să plângă. În cele din urmă, după ce s-a săturat de insistenţa mea, pentru că l-am jurat în numele Domnului să-mi spună un cuvânt spre folosul celor de faţă, mi-a răspuns aşa: Dacă ai şti pedepsele din iad, ţi-ai dori să fie cu putință să nu ai parte de ele câtuşi de puţin. Dar cum crezi că sunt pedepsele pregătite celor care păcătuiesc? Îţi spun eu că sunt mai mari decât toate pedepsele din lumea de aici. Şi cu greu suspin a spus: Dacă toate necazurile, durerile şi chinurile de care poate avea parte cineva în lumea asta le compari şi le pui alături de cele mai mici şi mai neînsemnate din iad, acestea de aici ţi se vor părea plăceri şi desfătări. Crede-mă, nu există nimeni care să vrea să încerce mărimea acelor chinuri şi să nu prefere să sufere aici până la sfârşitul lumii, fără nici o mângâiere, cu toate încercările şi durerile pe care le-au avut de îndurat oamenii de la Adam până astăzi, în loc să se ducă o singură zi acolo în iad. Aceasta este pricina lacrimilor mele, pentru că am greşit în faţa lui Dumnezeu, Care este într-atât de drept, încât nici demonilor nu poate să le facă nici cea mai neînsemnată nedreptate. Să nu ţi se pară vrednic de admirat plânsul meu, ci mai degrabă spăimântează-te şi minunează-te de faptul că oamenii, deşi cunosc că vor avea parte de asemenea chinuri, nu fac nimic în privinţa aceasta, nici nu se îngrijesc să-şi spele păcatele. Să mai ştii şi aceasta, că în clipa în care sufletul se despărţea de nefericitul meu trup, am încercat atâta durere şi suferinţă, încât este cu neputinţă să înţelegi sau să crezi, până nu vei trece tu însuți prin toate acestea.”

Iar noi, care scriem toate acestea, nu suntem mișcați pe cât ar trebui [de aceste cuvinte], pentru că trăim departe de Dumnezeu şi inima ni s-a împietrit, dar, fraţii mei, acestea sunt fapte adevărate şi există multe altele asemenea, consemnate în manuscrise şi codici vechi din timpuri de demult pe care am putea să le menţionăm aici. Preabunul Dumnezeu ne arată astfel de semne ca să ne trezească din somnul greu al păcatului și să ajungem la pocăinţă şi la trezirea conştiinţei, pentru a ne mântui de chinurile iadului veşnic neprețuitul şi unicul nostru suflet cu care ne naştem, spre a trăi pururea cu Dumnezeu.

Note:

1 Scil. pivnicer (n. trad.).

2 Preotul care săvârşeşte paraclisele şi dumnezeiasca Liturghie în zilele de rând (n. trad.).

3 Paraclisierul însărcinat cu îngrijirea Sfântului Altar, care poartă asupra sa şi cheile de la raclele sfintelor moaşte (n. trad.).

4 Scil. „Muntele mâniei” (n. trad.).

5 Scil. musulmani (n. trad.).

Sursa: Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013, pp. 292-297 / Fotografii din arhiva blogului.

Fragmentul de față apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința editorului cărții, d-na Mihaela Voicu, căreia îi mulțumim.

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Karéea, Capitala Sfântului Munte [Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul]

Capitala Sfântului Munte

Străvechiul Schit al Karéii¹, alcătuit din nenumăratele sale Chilii, este sediul autorităţilor administrative ale Sfântului Munte şi este locuit de monahi chilioţi², vieţuitori ai Chiliilor din jur.

În Karéea îşi au sediul:

a) Sfânta Comunitate sau Sfatul monahal³ – cel mai important organ administrativ al celei mai vechi democraţii din lume care este Sfântul Munte. Este alcătuit din douăzeci de reprezentanţi egali ca număr cu cele douăzeci de Mănăstiri imperiale, patriarhale şi stavropegice⁴.

b) Sfânta Intendenţă⁵, alcătuită din Primul-epistat şi alţi trei reprezentanţi ai Sfintelor Mănăstiri. Această tetradă, care se schimbă în fiecare an, reprezintă Consiliul Ministerial şi organul executiv al hotărârilor Sfintei Comunităţi. Exercită îndatoriri de primar şi administrează zona Karéii şi [a portului] Dafne. Achită datoriile şi asigură remunerarea angajaţilor Sfintei Comunităţi şi duce la îndeplinire orice ordin sau decizie a acesteia, adoptată în mod legal. Se întruneşte ca Tribunal şi adoptă hotărâri de extrădare a oricărui element lumesc nedisciplinat. Cu participarea autorităţii poliţieneşti, efectuează inspecţii medico-civile, verifică respectarea legislaţiei comerciale şi impune taxe unităţilor comerciale din Karéea şi Dafne.

c) Administraţia politică este alcătuită din reprezentantul guvernului grec, numit de Ministerul de Externe, care alături de secretar şi personal exercită activitatea de supraveghere a păstrării Statutului Sfântului Munte şi a Regulamentelor de ordine interioară ale Sfintelor Mănăstiri. Administrează de asemenea şi inspectează serviciile publice ale Statului grec aflate în Sfântul Munte. Acest reprezentant al Statului are gradul de Prefect, se numeşte Guvernator şi, atunci când lipseşte, este suplinit de secretarul său, după cum prevede Legea referitoare la Sfântul Munte.

d) Autoritatea poliţienească – secţia de poliţie – cu şase sau şapte avanposturi şi staţii în întreg Sfântul Munte. În Karyés există, de asemenea, şi un serviciu de poliţie pentru cetăţenii străini.

e) Serviciul de poştă şi telecomunicaţii din Karéea şi Dafne, pentru deservirea întreg Sfântului Munte.

În Dafne există un punct vamal central şi alte patru posturi vamale în tot restul Sfântului Munte.

În afară de Mănăstirea Cutlumuş, aflată la cinci minute distanţă de Karyés, celelalte 19 Mănăstiri deţin clădiri în Karyés – sediile delegaţiilor acestora –, unde locuiesc delegaţii Mănăstirilor care dimpreună cu delegatul Mănăstirii Cutlumuş alcătuiesc Corpul Sfintei Comunităţi Monahale Atonite. De asemenea, şi în jurul Karéii există mai mult de treizeci de Chilii, adică de Mănăstiri mai mici, care au biserici şi diferite suprafeţe de pământ cultivate cu viţă-de-vie, alune, măsline şi alţi pomi fructiferi sau legume, pentru că în zona Karéii se află resurse bogate de apă curgătoare.

Alături de posesiuni şi vii, vieţuitorii de la Chilii au un profund sentiment religios şi, nu de puţine ori, mulţi dintre ei se află la un nivel duhovnicesc foarte înalt. Se disting prin credinţa lor aprinsă, prin dragostea de patrie şi idealurile spirituale ale acesteia. Odată cu vestitul sinod pseudo-ecumenic de la Basel au venit trimişii papei, latino-cugetători şi susţinători ai falsei uniri din aşa-zisele Biserici, alături de alţi adepţi ai împăratului cu cuget latinesc Mihail Paleologul şi ai trădătorului Ortodoxiei – Patriarhul Ecumenic de atunci Ioan Bekkos – şi au încercat să impună şi în Sfântul Munte unirea lor mincinoasă.

În vremea aceea, în zona Karéii, în afară de cei 13 chilioţi care împreună cu protepistatul [Sfântului Munte] au fost decapitaţi în faţa [bisericii] Protatonului de către cruciaţii papei, s-au arătat şi mulţi alţi credincioşi, cuvioşi martiri şi neomartiri, care s-au luptat pentru Ortodoxie şi sfânta credinţă a lui Hristos.

Marele întru cuvioși dascăl și Sfânt al Ortodoxiei Nicodim Aghioritul, în sfânta slujbă a Părinților Aghioriți, compusă de el însuși, dar întregită, completată și îmbunătățită de către imnograful Marii Biserici a lui Hristos, contemporanul nostru, părintele Gherasim de la Schitul Sfânta Ana Mică, menționează numele părinților și noilor mucenici de Dumnezeu purtători care au mărturisit și s-au sfințit în chip cuvios în Karyés, precum Cuviosul Filotei, Nectarie, ucenicul său, noul mucenic Constantin din Hydra, Sfântul Teofil izvorâtorul de mir și mulți alții, care sunt menționați cu numele în cartea noastră de istorie și în albumul color Sfântul Munte; însă, după cum se va vedea din lucrarea de față, există o mulțime de alți cuvioși care și-au aflat obştescul sfârșit în această sfântă țărână a Sfântului Munte.

Baldachinul cuvioșilor mucenici

Cei 13 [monahi] chilioți dimpreună cu protepistatul Sfântului Munte au mărturisit chiar în fața locașului Protatonului, acolo unde astăzi se află un izvor, lângă scările de marmură ale clădirii Sfintei Comunități, unde cândva se afla o mică [piatră de] marmură asemenea unei mese. Pe această marmură oamenii adeptului latinilor Bekkos, după ce l-au spânzurat pe protepistat, le-au tăiat capetele mărturisitorilor și noilor mucenici care se nevoiau la Chiliile din preajmă.

În semn de cinstire a sângelui sfinților mucenici cu care a fost înroşită această marmură neînsufleţită, niciodată pe timp de iarnă zăpada, oricât de multă ar fi căzut – iar de multe ori depășea un metru de la pământ în jurul blocului de marmură –, nu se prindea de ea, ci se topea imediat. Trupurile acestor cuvioși martiri au fost îngropate acolo, lângă locașul Protatonului.

În 1954, când au avut loc reparații la biserica Protatonului, pentru a îndepărta umezeala care intra în pereți de jur împrejur și pentru a-i feri de coroziunea naturală și degradare, au fost deschise niște rigole – canale – în care au fost găsite câteva dintre osemintele cuvioșilor mucenici îngropați acolo, și printr-o hotărâre a Sfintei Comunități a fost construit Baldachinul din fața intrării în locaș – un mormânt gol – care împrejmuiește osemintele pururea-pomeniților cuvioși martiri și mărturisitori ce s-au împotrivit pseudo-unirii Bisericii Răsăritene cu cea Apuseană.

Sfânta Comunitate şi toţi monahii Sfântului Munte, în semn de cinstire, respect şi evlavie faţă de aceşti pururea-pomeniţi Părinţi, ţin aprinsă în acest baldachin o candelă neadormită, astfel încât toţi cei care intră în biserica Protatonului să-şi plece cucernic genunchiul şi să se închine la aceşti cuvioşi mucenici care, pentru dragostea lui Hristos şi sfânta noastră credinţă, şi-au adus ca jertfă însăşi viaţa. Veşnică să le fie pomenirea! Lângă acest Baldachin a fost aşezată şi marmura pe care s-au vărsat cinstitele şi cuvioasele sângiuiri ale acestor martiri.

Locaşul Protatonului

În centrul Karéii se află locaşul cel sfânt al Protatonului. Şi-a primit numele de la faptul că aici venea Protosul Sfântului Munte; astăzi protepistatul dimpreună cu membrii Sfintei Intendenţe şi toţi monahii chilioţi din jur au datoria de a veni aici pentru rânduiala tuturor slujbelor bisericeşti, aşa cum se petrecea, de altfel, în anii de început, când Karéea se numea „Lavra chilioţilor”.

După tradiţie, acest sfânt locaş este cel mai vechi din Sfântul Munte, fiindcă iniţial a fost ridicat de Sfântul Constantin cel Mare. În secolul al X-lea spaţiul a fost mărit puţin de către împăratul Nichifor Fokas şi urmaşul său Ioan Tsimiskis, care au trimis bani prin fratele împăratului Nichifor Fokas, Leon Patricianul. În secolul al XIII-lea a fost din nou extins de către împăratul Andronic al II-lea Paleologul.

Este un monument preasfânt, cu o pictură murală de o frumuseţe desăvârşită şi de neîntrecut a minunatului zugrav în frescă Emanuel Panselin, întemeietorul Şcolii Macedonene de pictură bisericească.

Icoana făcătoare de minuni Axion estin

Pe tronul din biserica Protatonului, destinat episcopului, se află din anul 980 d.Hr. icoana făcătoare de minuni a Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare care poartă numele de Axion estin.

A primit acest nume deoarece pentru prima dată în faţa acestei icoane, care până atunci se afla la o Chilie din jurisdicţia Protosului, undeva în locul în care astăzi se află Chilia simonopetrită⁶ Bunăvestirea Maicii Domnului, s-a arătat Arhanghelul Gavriil sub chipul unui monah şi a cântat acest minunat imn de laudă: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururi fericită şi preanevinovată şi Maica Dumnezeului nostru”, iar în continuarea acestui imn Arhanghelul a adăugat imnul compus de Sfântul Cosma imnograful şi Episcopul de Maiuma: „ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu-Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim”.

Arhanghelul a cântat de multe ori în faţa acestei icoane imnul în forma aceasta întregită, ca să înveţe a-l psalmodia şi monahul care locuia la acea Chilie şi, întrucât atunci nu exista hârtie, a întipărit imnul cu degetul său pe o placă de marmură ce a fost dusă la Patriarhia Ecumenică, prin hotărârea căreia acest imn se cântă în toate bisericile creştine.

Această icoană sfântă a fost mutată şi a rămas pe tronul sfânt, destinat episcopului, din locaşul sfânt al Protatonului, şi în fiecare luni a Săptămânii Luminate se cântă slujba în cinstea ei şi se face o procesiune cu icoana Maicii Domnului, în decursul căreia se înalţă rugăciuni pentru toţi monahii de la Chiliile din Karéea şi din Sfântul Munte şi pentru întreaga lume.

Mai multe detalii despre icoana aceasta, precum şi despre icoana Portaitissa⁷ de la Sfânta Mănăstire Ivir, se pot găsi, pentru cei care doresc, în cartea noastră cu titlul Sfântul Munte.

Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan tămâia

La conacul – sediul delegaţiei – Sfintei Mănăstiri Dionisiu din Karyés, a cărei biserică a fost ridicată în numele Întâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, se prăznuieşte în fiecare an hramul acesteia, asemenea tuturor Chiliilor care sunt sedii ale delegaţiilor [celor 20 de Mănăstiri], cu priveghere de toată noaptea.

În anii 1959-1960 delegatul Mănăstirii la Sfânta Comunitate a fost monahul Dometie, care îi chemase, după obicei, pe toţi cei din apropiere, printre care se afla şi părintele Meletie Sikeótul, care a avut bunăvoinţa de a-mi povesti următoarea minune petrecută în acel an, de sărbătoarea Sfântului Ştefan.

Părintele Meletie mi-a spus că rânduiala Utreniei a început în mod obişnuit, după tipicul din Sfântul Munte, iar el era psaltul de rând. Ca preot slujitor l-au invitat să slujească pe delegatul Mănăstirii ruseşti Sfântul Pantelimon, ieromonahul Nicostrat, care a venit la prăznuire şi urmărea slujba din afara bisericii. Când însă a venit vremea să se cânte oda a VIII-a, la „Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului”, ieromonahul Nicostrat, un nevoitor plin de virtute, foarte evlavios, smerit şi un om sporit duhovniceşte, a văzut în biserică un diacon tămâind şi, cum stătea în afara bisericii şi-i asculta pe psalţi, s-a ridicat şi s-a dus întristat la părintele Dometie care, după ce i-a urat: „Bine-aţi venit!”, i-a spus: „Haideţi, preacuvioase, intraţi în biserică, să faceţi rânduiala pregătitoare pentru Sfânta Liturghie!”⁸ Însă el i-a spus părintelui Dometie:

„Părinte, ce să fac eu acolo, de vreme ce aţi chemat alţi preoţi şi diaconi? Nu face nimic, să slujească ei, care au făcut deja rânduiala pregătitoare pentru Sfânta Liturghie!” Atunci părintele Dometie i-a spus părintelui Nicostrat: „Părinte, pe dumneavoastră v-am chemat să săvârşiţi dumnezeiasca Liturghie, nu am alt preot şi vă aşteptam pe cuvioşia voastră.” La aceste cuvinte ieromonahul rus i-a răspuns părintelui Dometie, delegatul Sfintei Mănăstiri Dionisiu: „Dar cum mă aşteptaţi pe mine şi-mi spuneţi că nu aveţi alt preot, când deja s-a făcut rânduiala pregătitoare pentru Sfânta Liturghie? Iată-l şi pe diaconul care tămâiază! Cum ar fi cu putinţă să tămâieze diaconul, dacă nu s-ar afla înăuntru un alt preot? Cine a binecuvântat tămâia?” Şi spunea aceasta, pentru că monahul rus Nicostrat vedea în clipa aceea un ierodiacon cu hainele sale sfinţite cum îi tămâiază pe cei din biserică şi socotea că şi ceilalţi văd ceea ce numai el însuşi vedea, şi de aceea repeta: „Iată-l şi pe diaconul care tămâiază!” Mai târziu, după ce cu greu părintele Dometie l-a convins pe preotul slujitor rus că nu era nici un alt preot, a intrat părintele Nicostrat în biserică mirându-se că nu există nici preot, nici diacon, şi atunci a fost silit să mărturisească în faţa tuturor că numai cu câteva clipe înainte văzuse un diac în veşmintele sale tămâind!

Prin această minune, pe care a descoperit-o evlaviosului preot Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan – pentru că el era cel care tămâiase –, s-a arătat că Sfinţilor le este bineplăcută cinstirea pomenirii lor şi ei înşişi sunt de faţă şi iau parte la cinstirea preaslăvitului şi de mare cuviinţă nume al lui Dumnezeu. De aceea şi tămâiase Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan în vremea în care psalţii cântau Doxologia Mare.

Pentru aceea şi noi trebuie cu osârdie să cântăm în smerenie şi cumpătare şi să-L slăvim pe Dumnezeu cu multă evlavie, ca şi cum ar fi de faţă Sfinţii, iar noi ne-am afla înaintea tronului slavei dumnezeieşti. Aşa şi noi să înălţăm sfintele noastre cântări şi slavoslovii, după cum Arhidiaconul şi Întâiul Mucenic Ştefan aducea tămâie lui Dumnezeu, şi să spunem şi noi dimpreună cu Profetul David: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta” şi „Toată suflarea să laude pe Domnul”, „Lăudaţi-L pe Domnul din ceruri, lăudaţi-L pe El întru cele de sus, Ţie se cuvine cântare” (Ps. 140 şi 148).

Conacul Typikarió şi Chilia Pateriţa

În părţile mai de nord ale Karéii se află Chilia aparţinând Mănăstirii Hilandar Schimbarea la Faţă, cu numele Pateriţa, şi puţin mai la sud de biserica Protatonului se găsește vechiul conac – sediul delegaţiei – al Sfintei Mănăstiri Hilandar, cu numele Typikarió.

Numele de Pateriţa şi Typikarió sunt legate de originea istorică a celor mai vechi icoane făcătoare de minuni ale Preasfintei Hrănitoarea cu lapte şi Triherúsa⁹, care din vremuri străvechi se află la conacul Mănăstirii Hilandar, numit Typikarió.

Sfântul Sava cel Sfinţit, aflându-se în Palestina, cu puţin înainte de a adormi somnul cel fericit şi veşnic, a spus în chip profetic ucenicilor săi: „După multă vreme va trece pe la Lavra noastră un monah aghiorit, care va fi prinţ al Serbiei şi va purta numele meu, Sava. Vă las această poruncă: atunci când va veni să se închine la mormântul meu, să-i daţi icoana Preasfintei numită Hrănitoarea cu lapte. Iar semnul, pentru a-l recunoaşte, va fi că, atunci când el se va închina la mormântul meu, pateriţa mea va cădea peste el. Să i se dea şi aceasta, pentru că este vrednic să păstorească poporul creştin.”

Atunci când sfântul melod, ucenic al Sfântului Sava şi prezbiter, Ioan Damaschin a auzit acestea de la Stareţul său Sfântul Sava, i-a rugat şi el pe părinţii de la Lavră să i se dea aceleiaşi persoane, după moartea sa, şi icoana Preasfintei care i-a vindecat mâna tăiată, căreia în semn de recunoştinţă i-a afierosit o a treia mână, de argint aurit, înfăşurată într-o manta – fapt pentru care se numeşte Triherúsa¹⁰.

Spre sfârşitul secolului al XI-lea a venit în Sfântul Munte fiul Marelui Jupân al Serbiei Ştefan Neemania, pe numele său Ratsko. Ratsko, fiindcă era tânăr şi celelalte Mănăstiri nu l-au primit, s-a dus şi s-a închinoviat la Mănăstirea Tesalonicianului, care astăzi se numeşte Vechea Mănăstire¹¹ şi se află în pădure, la o oră distanţă de Sfânta Mănăstire Pantelimon. Acolo a fost tuns monah şi a primit numele de Sava. Monahul Sava, după câţiva ani petrecuţi în Mănăstire, pentru mai multă liniştire a plecat la Chilia de sihaştri Schimbarea la Faţă, aflată în Karyés.

Aflându-se la această Chilie, părintele Sava a voit să-şi împlinească un dor dumnezeiesc, acela de a merge să se închine la Locurile Sfinte unde a păşit Dumnezeu, la Ierusalim, şi de acolo s-a dus în pelerinaj, după şase veacuri de la porunca lăsată de Sfântul Sava, la Lavra Sfântului Sava cel Sfinţit, când – în acord cu porunca acestui Sfânt – i s-au dat cele două icoane ale Preasfintei şi pateriţa Cuviosului Sava, pentru că în clipa în care se închina a căzut peste el, aşa cum profeţise Sfântul, pateriţa sa.

Întorcându-se atunci monahul Sava de la Locurile Sfinte, a adus cu sine sfintele daruri, pe care la început le-a păstrat la Chilia Schimbarea la Faţă, unde sălăşluia, în Karyés.

După câţiva ani a venit şi tatăl monahului Sava, rege şi mare jupân al Serbiei, Ştefan Neemania, care s-a făcut monah şi a luat numele de Simeon.

Aceşti foşti regi ai Serbiei au cerut de la împăraţii bizantini Isaachie al II-lea şi Alexie al III-lea (cel care cu un hrisov de aur le-a dăruit marea Mănăstire ruinată a Intrării în Biserică a Maicii Domnului, pe care au reconstruit-o din temelii, ridicând un ansamblu de clădiri) această Mănăstire cu viaţă de obşte, un aşezământ deosebit de mare, care în urma unei întâmplări istorice a căpătat numele de Hilandar.

Mai apoi monahii Sava şi Simeon au înzestrat Mănăstirea cu multe proprietăţi şi metoace sârbeşti şi, pentru că aveau posibilităţi economice deosebite, au cumpărat de la Protosul Sfântului Munte multe Chilii şi Sihăstrii în Karyés, printre care şi Chilia Schimbarea la Faţă – conacul unde locuia delegatul lor la Sfânta Comunitate şi care astăzi se numeşte Typikarió, pe care l-au închinat Mănăstirii lor –, Chilia Sfântul Nicolae Burazéri şi multe altele.

La conacul Typikarió, unde locuia delegatul lor la Sfânta Comunitate, au lăsat cele două icoane, Hrănitoarea cu lapte a Sfântului Sava şi Triherúsa a Sfântului Ioan Damaschin.

A primit numele de Typikarió, fiindcă la această Chilie în loc de alte rânduieli se citeşte zilnic întreaga Psaltire şi se săvârşeşte dumnezeiasca Liturghie. La Chilia Schimbarea la Faţă au lăsat pateriţa Sfântului Sava şi din acest motiv această bogată Chilie a primit numele de Pateriţa.

Sfântul monah sârb Sava, în acord cu profeţia Sfântului Sava cel Sfinţit, a ajuns episcop de Peci (Serbia) şi a păstorit poporul cu nume creştinesc al Serbiei „cu dragoste de Dumnezeu şi în chip virtuos”. Asemenea tatălui său, Cuviosul Simeon de la Hilandar şi ctitorul acestei Mănăstiri, Biserica Maică a rânduit să fie cinstit şi trecut în calendar în rândul Sfinţilor.

Erezia onomateiştilor-onomatolatri

La nord-est de Karéea se află Schitul rusesc al Sfântului Andrei, numit Serai. Schitul a fost cu viaţă de obşte şi a avut peste o mie de monahi de origine rusă, în afara celor mai mult de o mie de muncitori ruşi, care nu erau monahi, ci simpli rasofori şi locuiau în camerele sau casele destinate muncitorilor ca [simpli] chiriaşi. Aceştia erau numiţi cavioţi (καβιώτες), de la cuvântul latinesc cavia¹². Nu făceau nici o muncă, ci se întreţineau din milostenia şi ajutoarele pe care le ofereau ruşii de la Sfântul Pantelimon şi din sprijinul venit de la Schiturile ruseşti Prorocul Ilie şi Sfântul Andrei, care împărţeau de două ori pe săptămână la toţi, fără deosebire – şi cu atât mai mult la cavioţi –, bani, mâncare şi multe alte bunuri.

Şi cu siguranţă am fi avut până astăzi mulţi monahi ruşi şi cavioţi în Sfântul Munte, dacă nu ar fi apărut în primul deceniu al secolului trecut (1900-1912) erezia onomateiştilor sau onomatolatrilor, potrivit căreia în orice loc sau carte s-ar fi întâlnit scris numele Iisus [adepţii ei] erau obligaţi să se arunce la pământ cu metanie şi să i se închine. Alţii spuneau că de vreme ce aceasta nu este decât o înţelegere după literă, nu se cuvine să ne închinăm urmând litera şi făcând o metanie, într-adevăr, până la pământ, ci, după cum spune Sfânta Scriptură, „Duh este Dumnezeu şi cei care I se închină trebuie să se închine în duh şi adevăr” (In. 4, 24), adică lui Dumnezeu trebuie să-I aducem închinare duhovnicească, şi nu literelor şi cuvintelor.¹³

Era aşa o ceartă, dezbinare şi ură între ei, încât de la cel de-al treilea cat, unde se afla Synodiconul¹⁴ – încăperile unde aveau loc sinaxele –, se aruncau unii pe alţii afară pe geam, căzând pe caldarâm, iar mulţi dintre ei şi-au aflat sfârşitul!

Lucrul acesta a ajuns la cunoştinţa ţarului Rusiei care, cu corăbiile cu care aducea diferite alimente şi bunuri pentru Sfântul Munte de la Odessa (Rusia), i-a luat pe mulţi dintre ruşii aflaţi în dispută şi i-a dus în Munţii Caucaz, unde şi-au întemeiat propriile lor Mănăstiri, pe care le-au numit Athosul Rusesc. Aceştia au fost ulterior nimiciţi de comuniştii care au luat puterea şi de regimul sovietelor. Mai mult, când în 1917-1918 ţarul a organizat o contra-revoluţie împotriva bolşevicilor care au luat puterea, i-a adunat pe toţi călugării tineri şi pe cei care erau în stare să lupte, caviotes şi nu numai, i-a dus în Crimeea şi de acolo în Rusia şi i-a determinat să lupte împotriva comuniştilor atei. Cei care au supravieţuit, fiind în vârstă, cu trecerea timpului au murit şi, întrucât nu s-au găsit succesori, din cauza schimbării regimului politic, spre a fi înlocuiţi cu alţii mai tineri din Rusia, încet-încet au dispărut cu totul. Din acest motiv şi Schitul acesta este pustiu¹⁵ şi nu are nici măcar un monah rus, ci se află în paza şi grija unui monah de la Mănăstirea Vatoped, în jurisdicția căreia Schitul se află de drept.

Pustia Kapsálei¹⁶

Întreagă zonă a Karéii, începând cu valea care se formează de la Chilia periferică Sfântul Gheorghe cel ce s-a arătat¹⁷ şi până la hotarul cu Mănăstirile Ivir, Stavronikita şi Schitul rusesc al Prorocului Ilie, se numeşte Kapsála.

Kapsála este divizată în două părţi, una aparţine Mănăstirii Pantocrator, pentru că se află în hotarele şi în zona acesteia, iar cealaltă Mănăstirii Stavronikita, pentru că se găseşte între graniţele sale.

În toată această zonă trăiau (până la 1915) mai mult de două mii de monahi (atunci când în tot Sfântul Munte vieţuiau 10-15 mii de monahi, în afară de muncitorii laici şi cavióţi) greci, ruşi, români, sârbi şi bulgari, care se distingeau prin înţelepciune şi virtuţi. Kapsála a dat mulţi sfinţi asceţi, virtuoşi şi dascăli înţelepţi.

Unul dintre cei mai mari sfinţi din Kapsála este Teofil Izvorâtorul de Mir, despre care Sinaxarul (8 iulie) ce cuprinde viaţa sa menţionează că a fost arhimandrit, având oficiul de notar (secretar) al Patriarhiei Ecumenice, şi un foarte cultivat şi înţelept dascăl. Motivul pentru care a venit în Grădina Maicii Domnului a fost următorul eveniment:

În secolul al XVI-lea, în Alexandria a avut loc o mare minune. Biserica alexandrină l-a avut ca Patriarh vreme de 75 de ani pe Ioachim cel Vestit, adică cel Mare. Acesta era virtuos, smerit şi simplu, îmbunătăţit duhovniceşte şi, în îndelungata sa perioadă de slujire arhierească, harul lui Dumnezeu a lucrat multe minuni prin el. După ce a păstorit obştea creştinilor într-un chip bineplăcut lui Dumnezeu, a adormit la vârsta de 135 de ani (A. Ypsilantis, Evenimentele ulterioare Căderii [Constantinopolului]).

În zilele acestui binecuvântat păstor al bisericii alexandrine, un ministru al sultanului Egiptului, evreu la origine, i-a acuzat pe creştini că în Evanghelia lor spun multe lucruri neadevărate şi îi pervertesc în felul acesta pe musulmani, îndepărtându-i de religia profetului.

„Preamărite”, i-a spus evreul sultanului, „[creştinii] susţin că Hristos Însuşi le-a spus ucenicilor Săi: «Dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut cu smochinul, ci şi muntelui acestuia de veţi zice: Ridică-te şi aruncă-te în mare, va fi aşa» (Mt. 21, 21) şi «Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma» (Mc. 16, 18).”

Sultanul, care căuta şi el pricină [creştinilor], a poruncit patriarhului şi Bisericii Alexandriei printr-un firman să facă dovada adevărurilor scrise în Evanghelie, hotărând că dacă, în acord cu ceea ce ei propovăduiesc, nu vor muta muntele aflat în apropierea oraşului Alexandria, spunându-i să se aşeze în altă parte, va ordona masacrarea tuturor creştinilor.

Minunea Dur Dag

Sfântul Patriarh plin de virtute Ioachim, cunoscut pentru credinţa sa mare în Stăpânul Hristos şi în sfintele cuvinte nemincinoase ale Evangheliei, s-a dus la locul rânduit de sultan, a făcut o rugăciune aprinsă, s-a închinat Domnului Iisus Hristos, a tămâiat către munte, şi-a făcut cruce şi a spus: „Mare este numele Sfintei Treimi, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, poruncind muntelui, după cuvintele sfinte ale Evangheliei: „În numele Domnului Iisus Hristos, ridică-te din locul unde eşti şi du-te şi aşază-te pe ţărmul din faţa portului!” La aceste cuvinte ale Patriarhului muntele s-a ridicat în aer gata să se ducă acolo unde i s-a poruncit în numele lui Hristos.

Sultanul, văzând muntele ridicându-se, a socotit că va cădea peste ei şi, de atâta frică şi spaimă, a început să strige: „Dur dag, dur dag”, adică „spune-i să se aşeze la loc”. Şi muntele, la noua poruncă a Patriarhului, s-a despicat în trei bucăţi şi a căzut în mare, chiar acolo unde se află până astăzi, la intrarea în portul Alexandriei.

Apoi, la ordinul sultanului, preasfântului Patriarh Ioachim i s-a dat să bea o otravă foarte puternică, cerându-i-se cu asprime să nu se folosească de acele „semne magice”, adică de „semnul sfintei cruci” pe care îl fac creştinii, când își însemnează trupul sau obiectele pe care le întrebuințează sau de care se folosesc.

Patriarhul Ioachim a luat vasul cu otravă în mâinile sale şi, după ce s-a prefăcut că îl cercetează cu atenţie, a făcut în sinea sa o rugăciune fierbinte la Bunul Dumnezeu, iar apoi s-a întors spre sultan şi l-a întrebat: „Mărite, pe care parte voiţi să beau această băutură deosebită? Pe aici? Pe acolo? Pe altundeva? Pe unde vă este vrerea, pe acolo voi bea.” Şi aşa, în timp ce arăta cu gura spre vas, a făcut cu capul semnul crucii, fără ca sultanul să înţeleagă că, arătând spre cele patru deschideri ale vasului, făcuse de fapt semnul sfânt.

Sultanul i-a răspuns: „Pe unde vrei, pe acolo să bei.” Patriarhul a băut toată otrava, lăsând doar puţină spumă în pahar, şi atunci i-a spus sultanului: „Mărite, acum, la rândul meu, vă voi cere o favoare. Vreau, regele meu, ca şi acel ministru care a pregătit această cumplită otravă să bea numai resturile din acest pahar.”

Ministrul evreu, care cunoştea puterea otravei, se codea, dar, la ordinul sultanului, a fost constrâns să bea ceea ce rămăsese pe pereţii paharului şi, de îndată ce a băut, a căzut pe loc mort. În timp ce patriarhul care a băut toată otrava, prin credinţa şi puterea lui Hristos, nu a păţit nimic. Astfel s-au adeverit cuvintele Sfintei Evanghelii şi creştinismul a ieşit învingător.

Arhimandritul Teofil

Patriarhia Ecumenică, pentru a se asigura că această minune, despre care s-a dus vestea, s-a petrecut cu adevărat, a trimis în Alexandria sub autoritatea exarhiei patriarhale pe Episcopul de Dyrrachium Doroteu, iar ca ajutor al acestuia pe arhimandritul şi secretarul Patriarhului Ecumenic Pahomie I, Teofil.

Teofil, sub puternica impresie a acestei minuni dumezeiești de care s-a încredinţat, a fost într-atât cuprins de frică, încât, după ce a scris darea de seamă şi a dat-o episcopului de Dyrrachium, nu s-a mai întors la Constantinopol, ci s-a dus în Sfântul Munte şi s-a închinoviat la Sfânta Mănăstire Ivir.

La Mănăstirea aceasta a rămas ani buni şi, pentru că era un caligraf desăvârşit, a caligrafiat aproape toate cărţile bisericeşti şi de slujbă ale Mănăstirii, dar pentru a afla mai multă liniştire s-a dus în Pustia Kapsálei, unde cu harul lui Dumnezeu s-a nevoit şi a înaintat în rugăciunea minţii şi smerenie, trecând la cele veşnice în cuvioşenie.

Dumnezeu, pentru răbdarea, multa smerenie şi nevoinţele sale i-a dat harul sfântului mir, care a început să izvorască după moartea sa, aşa cum se menţionează în Viaţa sa, umplând până astăzi de bună mireasmă toată biserica acelei Colibe, unde sub Sfânta Masă sunt îngropate moaştele sale, din care, întrucât Coliba unde a adormit aparţine de Mănăstirea Pantocrator, s-a luat, aşa cum se spune, „spre sfinţirea Mănăstirii”, mâna dreaptă a Sfântului Teofil.

Note:

1 Karéea sau Karyés.

2 Scil. locuitori la Chilii (n. trad.).

3 Ἱερά Κοινότητα este organul suprem administrativ, legislativ, executiv şi judecătoresc, fiind alcătuită din cei douăzeci de delegaţi ai Mănăstirilor chiriarhe atonite şi condusă de primul-epistat sau protepistatul Sfântului Munte; este organul echivalent, la nivel politic, senatului sau parlamentului (n. trad.).

4 Mănăstire care nu se află în ascultare juridică faţă de episcopul local, ci este dependentă direct de Patriarhul Ecumenic, al cărui nume şi este pomenit la toate Rânduielile liturgice (n. trad.).

5 Ἱερά Ἐπιστασία (n. trad.).

6 Care aparţine de Mănăstirea Simonopetra (n. trad.).

7 Sau Portăriţa (n. trad.).

8 Ἀκολουθία τοῦ καιροῦ – este rânduiala pregătitoare în vederea dumnezeieştii Liturghii, pe care o săvârşesc doar liturghisitorii (n. trad.).

9 Cea cu trei mâini (n. trad.).

10 Cu trei mâini (n. trad.).

11 Παλαιοµονάστηρο.

12 Scil. cavernă. După monahul Dorotei (Sfântul Munte…, op. cit., vol. al II-lea, pp. 36-37), cavia se referă la Chilia sau camera de mici dimensiuni, aflată în interiorul Mănăstirii, dar la subsolul zidurilor de fortificaţii, destinată fiind nevoinţei monahale mai aspre, dar şi la construcţia alcătuită dintr-o cameră sau cel mult două, care aparţine de o Chilie sau Colibă pe care deţinătorul le poate închiria unui caviot; numărul acestor cavioţi a fost limitat şi în urma hotărârilor luate de comunitatea monahală în 1931, precum şi de enciclica Patriarhului Ioachim al II-lea „περὶ καβιωτών καὶ ἀλητῶν (referitor la cavioţi şi vagabonzi)” (n. trad.).

13 La baza acestei mişcări se află scrierea monahului rus Ilarion, În Munţii Caucaz, apărută la Batalpasinsk în 1907 în limba rusă şi republicată la Kiev în 1910, în care autorul foloseşte ca argumente principale câteva dintre afirmaţiile Sfântului Ioan de Kronstadt, pe care, aşa cum s-a demonstrat, le-a înţeles eronat (pentru detalii, vezi Monahul Doroteu, Sfântul Munte…, op. cit., vol. I, pp. 174-182).

14 Sala de şedinţe, unde se reunesc reprezentanţii obştii monahale sau obştea întreagă pentru a lua decizii, hotărâri sau pentru a discuta diferite teme sau probleme (n. trad.).

15 Autorul se referă la momentul scrierii cărţii, anii ΄60-΄70 ai secolului trecut (n. trad.).

16 În limba greacă termenul καψάλα desemnează trunchiul unui copac ars pe jumătate sau o întindere de pădure distrusă de incendiu (n. trad.).

17 Faneroménos.

Sursa: Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013, pp. 55-68 / Foto: Arhiva blogului

Fragmentul de față apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința editorului cărții, d-na Mihaela Voicu, căreia îi mulțumim.

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Cap. XXII: Despre buna-mireasmă a sfintelor moaşte şi despre izvorârea de mir [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Sfântul Teofil Izvorâtorul de mir a trăit în timpul Sfântului Patriarh Nifon (1556). El a fost trimis de Patriarh şi de Sfântul Sinod în Egipt, ca să confirme uimitoarea minune care avusese loc acolo, mutarea muntelui Ntour Tag dintr-un loc în altul. Chiar dacă în lume primise diferite slujbe ecleziastice, inclusiv şi cea de secretar al episcopului, Sfântul Teofil le-a părăsit pe toate, ca să vină la Muntele Athos unde a dus o viaţă ascetică în Sfintele Mănăstiri Vatoped şi Iviru şi în Chilia Pantokrator din pustiul Sfântului Vasile.
Înainte de răposarea sa în Domnul, acest vrednic de pomenire i-a cerut ucenicului său să nu-i îngroape trupul, ci să-l arunce în pădure. Aşa s-a făcut. 40 de zile fiarele sălbatice şi păsările nu i-au atacat sfântul trup. Mormântul său a răspândit un miros dulce de mir, care chiar până astăzi e simţit de oamenii evlavioşi care merg să se închine la moaştele sale. Aşa a fost Sfântul Teofil, adevăratul prieten al lui Dumnezeu, trandafirul mirositor al virtuţii şi ascezei.
În 1948 a răposat în Domnul un sfânt ce s-a arătat mai recent, părintele nostru Sava de la Sfânta Ana, care, după ce a plecat din Ţara Sfântă, a mers să locuiască în Kalymnon unde a înfiinţat Mănăstirea Tuturor Sfinţilor, pentru femei.
El a fost ucenicul Sfântului Nectarie, făcătorul de minuni. După zece ani de la plecarea sa la Domnul, când osemintele sale au trebuit mutate, trupul său a fost găsit întreg, emanând un miros de mir şi făcând minuni. Într-adevăr, acesta e modul în care Dumnezeu îi slăveşte pe cei ce L-au slăvit pe El.

În ţinutul pustiu dintre Kafsokalivia şi Vigla, în cea mai abruptă peşteră de pe Muntele Athos, a trăit părintele nostru Nil Izvorâtorul de mir, ducând o viaţă ascetică foarte aspră, de sfinţenie. După adormirea sa în Domnul, aşa de mult mir a curs din mormânt, încât s-a prelins prin pardoseala peşterii în râpele de dedesubt.

Sfântul Simeon a fost părintele duhovnicesc al Sfântului Sava Sârbul. După ce Sfântul Simeon a răposat, s-a slujit o Priveghere în Mănăstirea Hilandar în ziua pomenirii trecerii sale. În timpul doxologiei a venit din mormântul sfântului o mireasmă, care nu poate fi descrisă în cuvinte şi care a umplut întreaga zonă ce împrejmuia mănăstirea. Această manifestare l-a încredinţat pe Sfântul Sava că părintele său duhovnicesc a fost sfânt şi a dat mulţumire mult Milostivului Dumnezeu, Care îi slăveşte pe cei ce L-au slăvit pe El.

Sfântul Simeon, ctitorul Sfintei Mănăstiri Simonopetra, a dus o viaţă ascetică într-o peşteră de lângă mănăstire, care se păstrează până astăzi. El a auzit vocea Maicii Domnului la o Priveghere de Crăciun; s-a luptat cu demonii şi a fost biruitor; şi-a salvat ucenicul care căzuse într-o râpă de la o înălţime foarte mare şi a vindecat-o pe fiica demonizată a voievodului Ivan Ugljeşi al Serbiei. După adormirea sa, din sfintele sale moaşte curgea mir, o dovadă palpabilă a sfinţeniei sale.

Mare la virtute, cu fapte bune şi credinţă, a fost de asemenea Sfântul Atanasie de la Esfigmenu, un călugăr din chinovie, deosebit, care a slujit la trapeza mănăstirii. Datorită marii sale smerenii, el a fost trecut în slujba patriarhului Constantinopolului şi, după cum spune Sfântul Grigorie Palama, mormântul şi moaştele lui au devenit un izvor de minuni şi de mireasmă nespusă, spre slava lui Dumnezeu şi a monahismului.

În 1840 în Sfânta Mănăstire Vatoped monahii au hotărât să transfere oasele părinţilor decedaţi în alt loc. După ce au dărâmat pereţii criptei masive şi au ajuns la temelie, ei au mirosit o mireasmă ce nu poate fi descrisă, «un miros de dincolo de lumea aceasta». Deoarece au continuat, ei au văzut că mireasma venea de la moaştele unui sfânt necunoscut, a cărui piele şi oase erau intacte. Cu mare respect şi evlavie, preoţii, îmbrăcaţi în veşminte, au pus trupul într-un sicriu şi cu lumânări aprinse l-au adus la biserica principală a mănăstirii. Deşi nu ştiau al cui trup era, toţi au fost de acord să-l numească Evdochim şi să-l cinstească pe 5 octombrie în fiecare an. Din starea moaştelor nestricăcioase, e sigur că acest sfânt necunoscut, numit Evdochim, când a ştiut că sfârşitul îi era aproape a venit la criptă unde, printre celelalte oase, s-a pregătit, şi-a încrucişat mâinile şi a adormit ca un drept, necunoscut şi nevăzut de nimeni, evitând lauda omenească şi slava stricăcioasă.

Monahul Sava de la Chilia Sfântul Nicolae, care este lipită de Paraclisul de la Ravthouhos şi în prezent aparţine de Pantokrator, a fost cunoscut pentru credinţa cu care participa la slujbe, pentru evlavia şi răbdarea trupească a tuturor nevoinţelor. Un timp a trăit în mănăstirea chinovială Esfigmenu. Când şi-a dat seama că sfârşitul îi era aproape, a venit la mănăstirea în care începuse ca monah. Când, la trei ani după adormirea sa, osemintele sale au fost mutate, craniul său răspândea mireasmă, un eveniment care a devenit binecunoscut.
Un începător, frate de mănăstire, plin de îndoială, cu credinţă slabă, a crezut că poate au turnat nişte miresme pe oseminte, aşa că a luat craniul şi l-a aruncat într-un rezervor. Părinţii l-au căutat cu mare tristeţe. Douăsprezece zile mai târziu ei au descoperit unde îl aruncase. Încă răspândea mireasmă. Atunci începătorul a crezut că monahul Sava era cu adevărat un om sfânt.

Un călugăr bătrân a spus:
– Îmi amintesc că prima dată când am venit la Sfântul Munte am trecut pe lângă cimitirul schitului şi osuarul unde erau păstrate osemintele părinţilor. De multe ori am mirosit mireasma ce venea de la ele şi mă opream ca să mă bucur de această experienţă minunată (el avea 89 de ani, iar emoţiile sale erau evidente pe faţa lui). Dar au trecut doi ani şi am pierdut acest dar de la Dumnezeu. N-am mai mirosit acea mireasmă cerească din nou. Dumnezeu m-a lipsit de aceasta. Cine ştie de ce? Probabil din cauza păcatelor mele sau poate că El mi-a dat acest dar divin numai pentru un timp, ca să mă întărească la începutul vieţii călugăreşti.

În Chilia «Ypapandi de Sus», care este situată deasupra Schitului Sfânta Ana, trăia un monah evlavios, părintele Dionisie. El încerca să repare nişte pervaze vechi. În locul unde unul a căzut, a dezgropat osemintele unui ascet necunoscut, păstrate întregi.
Uimit şi mişcat de descoperirea lui, căci moaştele răspândeau un miros minunat, el a început să se roage, cerându-i sfântului necunoscut să-i descopere numele lui. De asemenea, a avut gândul să meargă la biserica principală şi să tragă clopotele, ca să anunţe părinţii şi să poată duce moaştele la biserica centrală a Sfintei Ana, cu cinste şi cu tămâiere, şi ca să se poată ruga şi să ceară sfântului să le descopere cui aparţineau aceste moaşte sfinte.
În timp ce se gândea astfel, binecuvântatul ascet i-a apărut în vedenie şi i-a poruncit cu o voce aspră să acopere moaştele şi să nu spună nimănui, atât timp cât va trăi, pentru că Dumnezeu îl învrednicise să le vadă. Părintele Dionisie a spus aceasta grupului său de monahi cu puţin înainte de a muri, dar fără să spună exact unde erau moaştele îngropate, fiind oprit de porunca sfântului necunoscut, care chiar după moartea sa a evitat slava oamenilor, fiindcă era cinstit de Dumnezeu în împărăţia cerească.

Vrednicul de pomenire părinte medic Pavel Lavriotul, în una din scrisorile adresate mie în 06.07.1971, scria următoarele:
– Vorbind cu părintele Gherontie, unul dintre Daniilei, am amintit de părintele Leontie, unul dintre binecunoscuţii părinţi duhovniceşti de la Mutalaski Kesaria, pe care-l întâlnisem şi a cărui lucrare, «Catehismul Ortodox», scrisă în turcă, o citisem. Era o lucrare importantă a lui Karamanlides şi o avem în biblioteca noastră. El mi-a răspuns că părintele Leontie murise în Salonic, şi în ziua dezgropării sale trupul i-a fost descoperit nedescompus şi răspândea mireasmă.

Un creştin citise în viaţa Sfântului Acachie Kafsokalivitul că, pe când acesta trecea pe lângă cimitirul de la Sfânta Ana, a simţit o mireasmă de mir ce venea de la osemintele părinţilor. Amintindu-şi de aceasta, creştinul care şedea în cimitirul schitului a spus: «Mă întreb dacă mai sunt oseminte ca acelea din zilele Sfântului Acachie?».
Imediat după ce a gândit aceasta, a mirosit o mireasmă venind dintr-un mormânt. S-a sculat, a cercetat totul în jurul său şi a găsit un craniu ce mirosea frumos. Pe el era scris: «Ieromonahul Filimon de la Chilia Adormirii Maicii Domnului, de lângă Voulefterionul* Sfântul Elefterie». El s-a gândit să-i cheme pe ceilalţi, dar la acest gând a început să tremure, pentru că şi-a dat seama că cinstitul părinte nu dorea să se spună despre mirosul ce venea de la osemintele lui.
*Clădirea unde se ţin întrunirile Consiliului.

Nu-mi amintesc exact anul (se poate să fie cu 20 de ani în urmă), de sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul, în Mănăstirea Dionisiu, chiar înainte de Vecernie, când am intrat prin uşa mică a altarului, am mirosit o mireasmă cunoscută ca cea a Înaintemergătorului, ce venea din Sfântul Altar.
Alteori, mergând pe cărarea de la chilia Sfântului Nil, Izvorâtorul de Mir, spre Marea Lavră, în Hairi, am simţit o boare de mireasmă. În acelaşi loc mulţi părinţi, călători şi pelerini, au avut aceeaşi experienţă. A trecut din gură-n gură cuvântul că în acest ţinut mulţi pustnici s-au nevoit în timpurile vechi, ducând o viaţă ascetică înaltă, de har şi sfinţenie. Locurile exacte ale mormintelor lor sunt necunoscute.

În 1927, de ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, un călugăr, care era bucătarul mănăstirii, a simţit o mireasmă ce nu poate fi descrisă, în timpul «Mărimurilor», când este cinstită mâna dreaptă a Sfântului Înaintemergător. El a mărturisit această întâmplare părintelui Lazăr.

Vrednicul de pomenire părinte Lazăr, printre multe istorisiri despre părinţii şi fraţii de la Dionisiu, ne-a povestit despre binecuvântatul sfârşit al ieromonahului Marcu, care a fost egumenul mănăstirii între 1926 şi 1931, şi care toată viaţa a slujit în trei sau patru ascultări, fericit şi smerit. Mânca numai o dată pe zi. Când părintele Marcu a adormit în Domnul, întreaga cameră de spital s-a umplut de o mireasmă care a durat 20 de minute, la care a fost martor binecuvântatul egumen al mănăstirii de atunci, părintele Gavriil, care venise să-i citească rugăciunea pentru moarte.

Se ştie că înmormântaţii în pământul sfânt al Muntelui Athos, umplând Grădina Maicii Domnului cu mireasmă de mir, sunt mulţi sfinţi din a căror moaşte curge dulcele ulei al sfinţeniei. În Xenofont, în 1989, de sărbătoarea Sfântului şi Marelui Mucenic Gheorghe, care pe lângă celelalte harisme este şi Izvorâtor de Mir, când Privegherea plină de frumuseţe şi evlavie tocmai începuse, în mijlocul rugăciunii, sfântul egumen Alexie, evident mişcat, a întrerupt slujba ca să anunţe tuturor minunata întâmplare care se petrecea pentru prima dată: a curgerii de mir din mâna Sfântului Gheorghe. Era semn că sfântul era prezent. Părintele Alexie a pus imediat să se citească paraclisul Sfântului Gheorghe şi să se închine toţi la sfintele moaşte.
Cu puţin înainte de binecuvântata arătare, părintele Alexie îl invitase în altar pe Prea Sfinţitul Ambrozie, Mitropolit de Polianis şi Vilkisiou, ierarh remarcat pentru sprijinul dat monahismului, fiind astfel o prezenţă luminoasă la acea sărbătoare. De asemenea, în altar era arhimandritul Hristodul, egumenul de la Kutlumuş, cât şi stareţul de la Schitul Sfânta Ana, părintele duhovnicesc Antim, care avea în jur de 80 de ani. Toţi aceştia erau acolo, pentru a confirma darul curgerii de mir.
Toţi care erau prezenţi la sărbătorirea festivă, reprezentanţii mănăstirilor, pustnici, călugări din chinovii şi credincioşi s-au închinat moaştelor cu inimile înălţate, cu evlavia şi umilinţa potrivite acestui moment, când puternicul şi credinciosul apărător al Muntelui, Sfântul Gheorghe, era prezent cu noi, conducând sărbătorirea, lăudându-L pe Dumnezeu şi fiind slăvit de El.
Era ca şi cum noi toţi, plini de evlavie, spuneam în tăcere: «Mare eşti Doamne… şi nici un cuvânt nu este îndeajuns spre lauda minunilor Tale».
În locul de unde curgea mir din Sfintele Moaşte părea a fi o rană. Şi mireasma simţită, caracteristică, era aceeaşi mireasmă pe care o au toate sfintele moaşte. Harul Sfintelor Moaşte era în acord cu mesajul de bucurie transmis la priveghere: «Ne rugăm lui Hristos, Care a fost răstignit şi Care a înviat din morţi. O, moarte, unde este boldul tău? O, iadule, unde este biruinţa ta? Hristos a Înviat şi tu ai fost înfrânt!».
Florile lămâilor şi trandafirii din grădina mănăstirii confirmau prezenţa primăverii, iar curgerea de mir din «Izbăvitorul celor robiţi» era chezăşia că «Hristos cu adevărat a Înviat!». Troparul laudei* se îmbrăcase cu un veşmânt bine-mirositor şi cu o putere tainică:
A venit primăvara; veniţi să prăznuim; a strălucit
Învierea lui Hristos.
Veniţi să ne veselim; pomeniera Biruitorului,
s-a arătat, pe credincioşi bucurându-i…
* το δοξασττικό = Slava care se cântă la laude.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. X: Despre lepădarea de lume şi înstrăinare [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Doi descendenţi regali au fost Ioan şi fiul său, Eftimie, ctitorul Sfintei Mănăstiri Iviru. Ei au strălucit între anii 960–980 şi au fost ucenici ai Sfântului Atanasie Athonitul.
Sfântul Eftimie, pe când trăia în lume, s-a certat şi a omorât un evreu care blasfemiase numele lui Iisus Hristos. După aceasta s-a îmbolnăvit foarte grav, dar a fost vindecat de Maica Domnului. Apoi a plecat în Muntele Athos, ca să fie sub ascultare în obştea Marelui Atanasie Athonitul.
Monahii de la Iviru i-au dat lui Eftimie numele de «noul Hrisostom», pentru că a tradus toată Sfânta Scriptură şi alte cărţi din greacă în limba iberică.

Sfântul Sava Sârbul a fost prinţ regal. Numele lui înainte de călugărie a fost Rastko, şi tatăl lui a fost Ştefan Nemania, rege al Serbiei. Întreaga lui familie a fost foarte credincioasă.
Din copilărie sfântul iubea viaţa monahală. Când câţiva călugări de la Muntele Athos au vizitat ţara lui, printre ei se afla şi un părinte rus foarte evlavios. După ce a auzit ce povestise acel părinte despre viaţa monahală de la Muntele Athos, prinţul a fost cuprins de dragoste dumnezeiască. Cu lacrimi de umilinţă, el l-a rugat pe părinte să-l ia cu ei pe drumul lor de întoarcere la Muntele Athos.
– Văd, părinte, că Dumnezeu, Care ştie adâncul inimii mele, te-a trimis la mine, păcătosul, ca să mă îndrumi pe calea dumnezeiască. Deci, te rog din suflet, învaţă-mă cum să scap de deşertăciunea lumii acesteia şi să urmez o viaţă sfântă, ca a voastră. Curând, părinţii mei plănuiesc să mă căsătorească. Iată de ce m-am hotărât să plec de aici cât mai curând posibil.
Părintele l-a acceptat să-i fie tovarăş de călătorie şi să-l îndrume, pentru că a cunoscut că aceasta era voia Domnului, de vreme ce văzuse sufletului lui Rastko, în timp ce se pregăteau pentru plecare, arzând de dor pentru Dumnezeu.
În mănăstirea rusă, Rastko s-a ostenit în toate ascultările mănăstirii, ca un bun ostaş şi atlet. Oricum, părinţii lui au rămas nemângâiaţi. Tatăl lui a trimis oameni să-l caute peste tot, pentru că Rastko nu era numai fiul lui cel cuminte şi frumos, ci şi urmaşul lui la tron.
Până la urmă, trei nobili sârbi au aflat că Rastko se află într-o mănăstire rusă şi au plecat acolo ca să-l aducă înapoi. Fratele Rastko i-a rugat pe părinţii lui duhovniceşti să-l călugărească imediat, şi în acea noapte s-a ascuns în turnul mănăstirii.
Apoi a scris o scrisoare părinţilor săi, descriind judecata de apoi şi iadul veşnic. Scrisoarea i-a impresionat în aşa mod, încât s-au hotărât să devină monahi. Mama lui a primit schima într-o mănăstire unde s-a nevoit, plăcând lui Dumnezeu, şi acolo a adormit în Domnul. Tatăl lui a renunţat la împărăţie şi a lăsat tronul celuilalt fiu, Ştefan. Apoi el a plecat la Muntele Athos, unde s-a întâlnit cu fiul său, Sava. Nu poate fi descrisă bucuria din sufletele lor în momentul întâlnirii.
Fostul rege a cerut să fie tuns în monahism şi a primit numele de Simeon. Astfel, tatăl natural a devenit fiul duhovnicesc al propriului său fiu natural. În 1198 tatăl şi fiul au construit faimoasa mănăstire sârbă Hilandar pe pământul donat de Sfânta Mănăstire Vatoped, un dar pecetluit cu sigiliul de aur al împăratului Alexie al III-lea. Acolo, în Hilandar, amândoi – fiu şi tată – au fost mai târziu canonizaţi.

Sfântul Damian a fost, într-adevăr, vrednic de admiraţie. Prieten al Sfântului Cosma Zografitul, a dus o viaţă curată, ostenindu-se în Sfânta Mănăstire Esfigmenu. El avea rânduiala ca niciodată să nu stea peste noapte nicăieri, decât în chilia sa. Într-o noapte se găsea lângă Hilandar, în ploaie şi ceaţă şi, neştiind unde se află, din cauza întunericului şi a ploii torenţiale, a strigat: «Doamne Iisuse Hristoase, mântuieşte-mă, căci pier». Atunci un înger al Domnului a apărut, l-a ridicat şi, deodată, s-a trezit în siguranţă în faţa chiliei sale. După ce a adormit în Domnul, părinţii mănăstirii au simţit o mireasmă venind din mormântul lui timp de 40 de zile; această mireasmă a ajuns până şi în mănăstire, în ciuda distanţei de o milă dintre mormânt şi mănăstire.

– De unde vii, părinte? era întrebat părintele duhovnic Veniamin de la Mănăstirea Kutlumuş, care a trăit 95 de ani şi a plecat la Domnul în 1941.
– Sunt un străin, răspundea el, însemnând că toate fiinţele umane sunt exilate şi viaţa lor e scurtă şi trecătoare.

În jurul anului 1835, aproximativ 5 ani după ce ocupaţia turcească se sfârşise, un grup de «serdari»* au plecat într-o zonă împădurită, lângă Marea Lavră, pentru a vâna capre sălbatice. Într-o dimineaţă, au văzut deodată, în faţa unei peşteri, un bătrân pustnic fără haine şi i-au spus:
– Binecuvântaţi, părinte!
– Domnul, a răspuns el şi a început să-i întrebe despre Sfântul Munte:
– Cum este aici? Cum îşi duc viaţa călugării aici? Şi aşa mai departe.
Ei l-au informat că era pace peste tot, acum că ocupaţia turcească se sfârşise.
– Cine sunt aceşti turci? Şi ce înseamnă Revoluţia grecească? a întrebat bătrânul pustnic.
– Nu ştiţi, părinte, că noi, ortodocşii, am vărsat sângele nostru pentru a ne elibera de sub ocupaţia turcească?
– Nu, copiii mei, eu nu ştiu nimic. Aici suntem şapte împreună, dar nu am plecat în altă parte niciodată. Nu ştim nici o veste, a răspuns îngerul pământesc şi omul ceresc.
După ce aceşti vânători au fost binecuvântaţi de el, au plecat uimiţi să povestească părinţilor de la Schitul Sfânta Ana totul despre întâlnirea avută. Călugării de la Sfânta Ana au fost interesaţi de ceea ce povestiseră vânătorii. Astfel, însoţiţi de aceste gărzi civile, câţiva părinţi au mers prin tot Muntele Athos, căutând peştera şi minunatul bătrân, dar nu l-au găsit nicăieri.
(*Serdarii sunt paznicii speciali ai Sfântului Munte ce veghează la păstrarea ordinii. Ei poartă pe cap o scufie cu însemnele A.O. ce semnifică «Poliţia Muntelui» [Аστυνομία Оρους].)

În Chilia Sfânta Treime din Karyes a trăit părintele Chiril, un om cu o înfăţişare blândă, dulce şi prietenoasă. Era foarte bătrân, avea o barbă albă şi o faţă strălucitoare. Datorită înfăţişării lui se putea presupune despre el că ar fi fost decanul unei universităţi, dar, în realitate, el nu a părăsit niciodată Athosul.

Ieromonahul Ioachim Americanul, care era de admirat pentru izolarea sa autoimpusă şi dispreţul pentru toată slava lumească, a trăit într-o chilie aparţinând Schitului Sfânta Ana cu hramul «Naşterea Maicii Domnului». El a fost fratele duhovnicesc al bătrânului meu. De multe ori, părintele meu ne-a povestit despre acest om deosebit şi despre ascultarea sa exemplară. El a fost în serviciul Patriarhiei Ierusalimului şi în armata americană. A fost decorat cu câteva medalii pe care, împreună cu propria sa Cruce de Arhimandrit, le-a dăruit icoanei Sfânta Ana.
Venind la Muntele Athos din America, unde a fost candidat la posturi ecleziastice înalte, părintele a făcut ascultare exemplară la un părinte foarte aspru, după ce mai întâi a renunţat voluntar la preoţie, aşa încât să poată trăi ca un simplu monah.
Ca şi vechilor pustnici, i-a crescut o barbă lungă până la pământ. Afectat de tuberculoză, a adormit în Domnul în anul 1957.
Pustnicul Grigorie a trăit în deplină înstrăinare la Chilia Arhanghelului de la Sfânta Ana Mică. A fost un luptător şi şi-a închinat întreaga viaţă postului şi rugăciunii neîncetate.
Obişnuia să spună că va fi aruncat în iad cu satana, pentru că simţea că nu a cinstit îndeajuns jertfa lui Iisus Hristos pe Cruce. Îl iubea toată lumea.

Un părinte bătrân spunea:
– Cum poate să spună cineva că un călugăr nu a fost răstignit? Iată că părintele S. a fost în Muntele Athos timp de 60 de ani şi nu a mai ieşit în lume.
Apoi a spus din nou:
– Lauda şi linguşirea sunt dăunătoare pentru un călugăr. Un călugăr care caută laudă este ca un om care încearcă să-şi prindă umbra.
Şi apoi din nou a spus:
– Un călugăr sub ascultare poate spune: «Când părintele meu mă mustră, atunci nu mă iubeşte». Dar dacă el ar şti că este în inima părintelui său!

Un călugăr sârb de la Hilandar nu şi-a părăsit chilia timp de 40 de ani.

Sfântul Leontie de la Dionisiu n-a ştiut unde se află poarta mănăstirii timp de 75 de ani, până în momentul plecării veşnice la Domnul.

În urmă cu 100 de ani a trăit şi a plecat la Domnul, într-o chilie părăsită de la Schitul Sfânta Ana, un prinţ sârb, din familia Vrancovici, numit monahul Teoclit. Ca şi pustnic, el s-a nevoit din greu în exil. Din acest motiv a fost binecuvântat cu harul Dătătorului a toate.

Un părinte spunea:
– Călugărul, din momentul părăsirii lumii acesteia, îşi pune familia sa sub grija dumnezeiască şi-o uită. Dumnezeu atunci are grijă de ei. Călugărul părăseşte mica familie şi devine un membru al marii familii a lui Adam. Nu trebuie să-şi amintească sau să se roage pentru propria familie în mod special, pentru că el ştie că Dumnezeu este obligat să aibă grijă de ea.
Eu văd părinţii, fraţii, surorile, nepoatele şi nepoţii mei în fiecare om. Aşa că nu comunic cu propria mea familie. Când nu mă gândesc la ai mei, o face Dumnezeu.

Ieromonahul Eftimie a fost cunoscut ca povăţuitor duhovnicesc, un duhovnic cu mult discernământ şi un cercetător al cărţilor patristice. El a trăit într-o chilie din Kutlumuş. Acest de-a pururea pomenit călugăr obişnuia să spună următoarea întâmplare:
După eliberarea Cretei, în 1912, turcii au început să vândă proprietăţile insulei – pe care le stăpâniseră în timpul ocupaţiei. În acel timp, cineva care avea un frate în Muntele Athos a mers la schit să ceară nişte bani, pentru a cumpăra o proprietate. Fratele lui călugăr nu a vrut să-i dea nici un ban, căci el ştia că banii veniţi de la un călugăr nu aduc bine unei rudenii. Călugărul este închinat numai lui Dumnezeu. Dar, în final, a fost convins de fratele trupesc să-i dea banii pe care-i avea. De îndată ce fratele său s-a întors la Salonic, a simţit o mare primejdie. Şi, într-adevăr, a fost jefuit de banii primiţi şi apoi omorât.
Părintele Bartolomeu s-a născut în 1860 în Muntele Athos, unde mama sa şi alte femei cu copii s-au refugiat în timpul rebeliunii din Halkidiki. Mama lui l-a închinat Maicii Domnului. Un altul care i-a urmat a fost ierodiaconul Vasile (Davilas), care a murit în 1979. El a arătat o aşa lepădare de lume, că nu a părăsit niciodată Muntele Athos sau chilia sa timp de 40 de ani, nici măcar pentru a merge la Karyes.
În acelaşi fel, fraţii trupeşti Benedict, Agatanghel şi Sava (toţi trei din Chilia Adormirii), şi fratele lor duhovnicesc, ieromonahul Grigorie din Chilia Sfântului Nicolae din Karyes, nu au mai părăsit Muntele Athos după ce au fost călugăriţi. De fapt, ieromonahul Grigorie a venit la Muntele Athos de la vârsta de 9 ani. Uitase cum arată o faţă de femeie, având în memorie doar vaga amintire a mamei lui.

Părintele Neofit de la Sfânta Ana, un părinte bătrân care a plecat doar o singură dată din Muntele Athos pentru o problemă urgentă, obişnuia să-mi spună:
– Mă rog Maicii Domnului să nu-mi mai îngăduie să ies încă o dată în lume.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu