Marea Lavră [Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul]

marea-lavra

Continuându-ne drumul spre răsărit prin Vigla, după aproximativ o oră ajungem la cea mai mare Mănăstire ca ansamblu arhitectural din Sfântul Munte – Marea Lavră –, pe care a zidit-o la 963, cu ajutorul împăraţilor Nichifor Fokás şi Ioan Tsimiskis, Sfântul Atanasie Atonitul.

Mănăstirea Marii Lavre, asemenea unui leviatan de veghe, domină întreaga zonă. Locul este fermecător şi, cu cât te apropii de această Mănăstire, cu atât ai impresia că intri în Cetatea lui Dumnezeu.

În biografia Sfântului Atanasie se aminteşte că planurile şi dimensiunile Mănăstirii au fost date de Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, care ea însăşi i s-a arătat Sfântului Atanasie şi, în felul acesta, s-a născut o cetate adevărată.

Mediul şi atmosfera create de locuitorii acestui oraş, adică de monahii evlavioşi, te cuceresc. Monahii sunt gata în orice clipă să-ţi arate odoarele duhovniceşti, sfintele moaşte, ofrandele sfinte de preţ, biblioteca uriaşă, frumoasa biserică centrală, icoanele făcătoare de minuni, mormintele patriarhilor şi arhiereilor care ca fraţi ai Mănăstirii şi simpli monahi au adormit întru somnul cel de veci. Oricine poate vedea chiparoşii seculari sădiţi de Sfântul Atanasie, crucea purtată de el, care cântăreşte mai mult de 3 kilograme, trapeza obştii monahale şi toate cele vrednice de văzut ale Mănăstirii, ce nasc un sentiment religios înalt, stârnesc uimirea, pocăinţa şi evlavia faţă de ctitori, donatori şi monahii continuatori, care prin jertfa lor au păstrat şi continuă sfânta tradiţie a vieţii şi a modului de vieţuire monahale.

Marea Lavra. Pridvorul katholikonului, fresca cu minunea Maicii Domnului de la aghiazmaNimeni nu poate şti câţi arhierei, preoţi, diaconi şi evlavioşi monahi şi-au dat ultima suflare în Mănăstirea aceasta, fiindcă cei vechi nu ţineau catastife şi monahologii1 sau certificate de deces, pentru a cunoaşte exact numărul celor care, nevoindu-se şi încercându-se aspru în ascultarea şi în războiul împotriva vrăjmaşului şi potrivnicului nostru de obşte satana şi rugându-se pentru mântuirea sufletului lor şi a întregii omeniri, au trecut prin Mănăstirea aceasta. Mari şi înţelepţi dascăli şi părinţi de neam. (Se spune că mai mult de 36 de patriarhi, 144 de arhierei şi 164 de egumeni au adormit întru somnul cel fericit în această Mănăstire!)

Din anumite vedenii minunate, pe care în decursul timpului Dumnezeu le-a descoperit aici, putem înţelege evlavia şi frica de Dumnezeu a monahilor acestei Mănăstiri.

1. La această Mănăstire, Clement, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul, adeseori, când monahii Lavrei cântau cu evlavie „Ceea ce eşti mai cinstită…”, vedea cum se pogora din cer un „Nor strălucitor…”, care se aşeza peste biserică, şi când se încheia „Ceea ce eşti mai cinstită…” se ridica din nou la cer.

Clement s-a născut şi a crescut în Bulgaria, fiind de meserie păstor, dar era curat şi nevinovat la suflet şi vedea adesea această arătare minunată.

2. Sfântul Ioan Cucuzel, cel cu glas de înger, cânta cu atâta evlavie, străpungere a inimii şi armonie, încât la o priveghere a Imnului Acatist, după ce a cântat troparele şi canoanele Maicii Domnului, l-a furat în strană un somn uşor în care i s-a arătat Preasfânta Născătoare de Dumnezeu asemenea unei Împărătese cu diademă şi aleasă strălucire şi i-a zis: „Bucură-te, Ioane, copilul meu; cântă-mi, iar eu nu o să te las!” şi i-a pus în mâna dreaptă o monedă de aur. Cucuzel s-a trezit deîndată plin de tărie, bucurie şi veselie şi ţinând în mâna dreaptă o monedă de aur, pe care a aşezat-o la icoana Preasfintei care până astăzi se numeşte Preasfânta „Cucuzéliţa”. De-a lungul vremii s-au săvârşit multe minuni prin mijlocirea acestei monede.

Altă dată Preasfânta i s-a arătat lui Cucuzel în somn, i-a vindecat piciorul care putrezise din cauza statului în picioare şi i-a spus: „De acum vei fi sănătos.”

Sfântul Ioan Cucuzel a construit o Cathisma2 în apropierea Mănăstirii, cu o biserică închinată Arhanghelilor, unde stătea şase zile pe săptămână, iar în duminicile şi sărbătorile mari mergea la Marea Lavră cu multă zdrobire a inimii şi evlavie.

La Cathisma aceasta şi-a cunoscut de mai înainte sfârşitul, a adormit şi a fost îngropat acolo. (Mai multe detalii despre viaţa sfântului acestuia puteţi afla din Sinaxarul lui Matei Langhís, la 1 octombrie).

Preasfânta i-a dat un bănuţ de aur şi Sfântului Grigorie Domesticul, fiindcă şi el cânta alături de Cucuzel cu multă evlavie şi străpungere a inimii, ca psalt, în partea stângă (Soborul lor se prăznuieşte la 1 octombrie).

Sfântul Munte este moştenirea Preasfintei

Doamna noastră de Dumnezeu Născătoarea, atunci când s-a arătat mai întâi Sfântului Petru (655-681), eremitul de pe Muntele Atonului, şi apoi, după patru-cinci secole, lui Nicolae, egumenul Marii Lavre, atât unuia, cât şi celuilalt le-a spus: „Sălăşluirea şi odihna voastră în Dumnezeu nu este altundeva decât în Muntele Atonului, pe care l-am primit de la Fiul şi Dumnezeul meu spre a fi moştenirea mea. Şi aceia care vor să se îndepărteze de grijile şi tulburările lumeşti să vină şi să lucreze în grădina aceasta, ca să cultive virtutea, curăţia inimii şi nevinovăţia sufletului, care de acum înainte se va numi «Sfântul Munte».

Şi făgăduiesc cu adevărat să iubesc, să ajut şi să-i ocrotesc pe cei care cu inimă fără de vicleşug vor veni să-I slujească lui Dumnezeu din tot sufletul, să se roage neîncetat pentru ei, să mijlocească în faţa lui Dumnezeu pentru Biserica Lui şi pentru toată lumea, pe care Domnul să o lumineze şi să ajungă turma adevărată şi nevinovată a lui Hristos, Dumnezeul nostru.

Prin mila şi harul Fiului lui Dumnezeu, muntele se va umple dintr-o margine până în cealaltă de monahi evlavioşi şi ortodocşi. Pentru aceea duhul meu se bucură şi se veseleşte, fiindcă toţi aceştia vor cânta, binecuvânta şi slăvi preacinstitul nume şi de mare cuviinţă al Sfintei Treimi. Prin aceşti monahi, prin semnele şi minunile pe care le vor săvârşi, prin viaţa lor curată şi sfântă se va slăvi şi preamări în toate zările, spre răsărit şi apus, spre miazăzi şi miazănoapte numele lui Dumnezeu în toată lumea!

Din întristarea, suferinţele, ispitele, smintelile şi lipsurile pe care le vor îndura aceşti monahi lumea va învăţa să fie răbdătoare în clipele grele ale vieţii ei!

Pentru acestea toate, pe care monahii şi, prin mijlocirea lor, întreaga lume le vor îndura, mă voi ruga Fiului şi Dumnezeului meu să ierte lipsurile pe care se va întâmpla să le aibă şi să-i învrednicească să aibă parte de harisme dumnezeieşti şi cereşti. Mă voi ruga să le dăruiască pocăinţă sinceră şi luminare, pentru a putea da răspuns bun în ziua aceea mare şi de netăgăduit a celei de-a Doua Veniri şi la dreapta Judecată viitoare să aibă parte de nemărginită milă. Dar şi în viaţa de acum vor primi din partea mea mult ajutor, fiindcă le voi uşura suferinţele, ostenelile, întristările şi voi alunga ispitele trupeşti şi sufleteşti pe care vrăjmaşul şi vicleanul diavol şi potrivnicul neamului omenesc le aduce.”

Cu aceste făgăduinţe şi dumnezeieşti chezăşii ale Preasfintei, Sfântul Munte, din vremea primilor monahi ai lui şi până astăzi, a fost păzit şi îşi continuă viaţa sfântă şi lucrarea duhovnicească, cu toate că locuitorii săi monahi au fost încercaţi crud de-a lungul vremilor şi până astăzi sunt supuşi la diferite ispite, văzute şi nevăzute. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi sub acoperământul Născătoarei de Dumnezeu îşi va continua lupta sfântă spre păstrarea credinţei, limbii şi tradiţiilor naţional-religioase ale Creştinismului neatinse şi neştirbite, aşa cum dintru început ni le-au lăsat Sfinţii Părinţi ai celor şapte Sfinte Sinoade Ecumenice ale Sfintei noastre Biserici.

Preasfânta tămâie

Marea Lavra. Katholikon (5)Bătrânul-Teofil, frate al acestei Mănăstiri, într-o convorbire duhovnicească avută împreună acum aproape 40 de ani, mi-a spus următoarele: „Frate şi părinte Andrei, pentru că şi tu eşti frate care aparţii3 de Sfânta Mănăstire Marea Lavră şi aici ai depus metanie4 şi prin urmare, ca frate în duh al meu ce eşti, îţi spun că întotdeauna trebuie să fim cu băgare de seamă şi cu mintea trează. Rugăciunea trebuie să fie unită cu ascultarea asemenea a două surori, precum sunt aripile păsărilor, pentru ca omul să poată avea parte de sporire duhovnicească şi să zboare cu mintea de la cele pământeşti la cele cereşti.

De aceea fii cu luare-aminte, mi-a spus, ca atunci când mergi la biserică spre a te ruga sau psalmodia:

a) să nu iei niciodată tonuri înalte, nici să cânţi în neorânduială, şi

b) când intri în biserică spre a te ruga, va trebui să laşi în afara bisericii tot gândul, toată grija şi preocuparea ce te abat şi te îndepărtează de rugăciune, dacă vrei ca Dumnezeu să primească rugăciunea şi cântarea ta, să ai plată veşnică şi să nu fii osândit; căci în loc să te foloseşti de rugăciunea ta, te vei vătăma din cauza nepurtării de grijă. Şi ca să fii încredinţat că cele pe care ţi le spun sunt adevărate, ascultă ce mi-a povestit Bătrânul-Cornel, care şi acesta, la rândul lui, le-a auzit de la un Stareţ foarte îmbunătăţit duhovniceşte de la Mănăstirea noastră, părintele Iliodor, care a trăit acum aproape 150 de ani.

Părintele, fost egumen al Mănăstirii, îl slujea pe Nicolae, egumenul de atunci al Mănăstirii, pe vremea când aceasta încă era chinovială. La o priveghere de toată noaptea se afla în altar şi pregătea cădelniţele, ca preoţii şi diaconii să tămâieze, când avea să înceapă cântarea a IX-a, la care se cântă «Ceea ce eşti mai cinstită…».

Din locul acela din altar Bătrânul-Iliodor vedea cu ochii sufletului în fiecare zi, când psaltul începea «Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului…», o femeie îmbrăcată în negru, plină de măreţie, însoţită de doi îngeri cu cădelniţe cu totul de aur în mâini, cum tămâia întreaga biserică. Trecea pe la stranele monahilor şi tămâia până ce se sfârşea «Ceea ce eşti mai cinstită…» şi cântarea a IX-a.

Într-o zi psaltul a luat la catavasii un ton foarte înalt şi atunci această femeie, care nu era alta decât Purtătoarea de grijă5 şi Ocrotitoarea monahilor şi a Muntelui cu nume Sfânt, Doamna şi Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea-Fecioara Maria, nu s-a arătat să tămâieze, ca în fiecare zi, pentru că sunetele înalte alungă cuvioşenia şi evlavia.

Într-o altă zi, la privegherea de după pavecerniţă, acest binecuvântat Iliodor o vede pe Preasfânta tămâind întreaga biserică. Mergea la stranele în care nu stătea nimeni şi tămâia, în timp ce în dreptul stranelor în care se aflau monahi nu tămâia. Lucrul acesta i-a stârnit curiozitatea părintelui Iliodor, şi în sinea sa era nedumerit şi se întreba de ce oare nu tămâia şi stranele în care se aflau monahi, ci numai pe cele unde nu stătea nimeni?

Cu lacrimi în ochi, acest virtuos monah s-a rugat la Preasfânta să-i dezlege nelămurirea. Astfel, după trei zile de rugăciune, Preasfânta i s-a arătat în somn şi i-a spus:

«Află, Iliodore, că tămâiez stranele care sunt goale pentru că monahii care stau în ele şi urmăresc sfintele rugăciuni şi slujbe se află în slujba şi ascultarea Mănăstirii, dar acolo unde se află în ascultare şi lucrează au mintea neîntrerupt la rugăciunea comună care se face în biserică de către fraţi şi aşa, de acolo de unde se află, se roagă şi aceia împreună [cu cei din biserică]. Aceştia sunt cei pe care preoţii îi pomenesc şi spun în rugăciunilor lor: ΄şi pentru părinţii şi fraţii noştri care lipsesc din binecuvântate pricini…΄; pe aceştia îi văd cu mintea ca fiind prezenţi şi îi tămâiez ca şi cum s-ar afla în stranele lor. Ei au plată îndoită. În timp ce mulţi dintre monahii care sunt cu trupul în stranele lor nu se roagă cu mintea dimpreună cu ceilalţi fraţi, ci uneori flecăresc între ei, alteori se gândesc la lucruri fără nici o legătură cu rugăciunea, câteodată osândesc, altădată pizmuiesc pe cei ce cântă şi Îi înalţă slavoslovii Celui Preaînalt şi, în loc să slăvească şi ei laolaltă cu aceia preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Său, fac pe dos, îşi acuză fraţii, iar de multe ori chiar cugetă lucruri viclene şi păcătoase. Aceşti monahi, chiar dacă se află la locurile lor, nu sunt socotiţi ca prezenţi, ci ca absenţi şi, fiindcă nu se roagă curat, nu merită să fie tămâiaţi, pentru că tămâia înseamnă harul Preasfântului Duh, care însă nu locuieşte în aceşti oameni, pentru că îşi întoarce faţa de la ei.

De aceea, va trebui ca cele pe care le-ai văzut şi ţi le-am spus să le faci cunoscute tuturor monahilor şi creştinilor şi să le aşterni pe hârtie, ca toţi să ştie că atunci când intră în biserică, ca şi întotdeauna când se roagă, se cuvine să aibă mintea şi inima îndreptate numai spre Dumnezeu, pe Care suntem datori să-L slăvim şi Căruia trebuie să-I mulţumim pentru cele bune dăruite nouă, dar şi pentru cele rele care, din îngăduinţă dumnezeiască, ni se întâmplă. Avem datoria ca pentru toate acestea să-I mulţumim lui Dumnezeu şi să-L slăvim în biserica Sa, precum spune şi Duhul Sfânt în dumnezeiasca Scriptură: ΄în Biserica Sa – a lui Dumnezeu – tot omul va spune: slavă!΄

Este un mare păcat şi de neiertat să vorbim în biserică în timpul rugăciunii, pentru că astfel Îl dispreţuim pe Dumnezeu în faţă şi întristăm Duhul Sfânt, iar aceasta este aproape totuna cu hula împotriva Duhului Sfânt – păcatul care nu se iartă ΄nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie΄ (Mt. 12, 32). De aceea, ar fi mai bine ca oamenii ăştia să nu se ducă la biserică, decât să meargă, să nesocotească porunca lui Dumnezeu şi să ajungă pricină de sminteală în biserica Sa».”

Preasfânta slujea la trapeză

Marea Lavra. TrapezaAcelaşi părinte Teofil mi-a spus că un alt asemenea părinte duhovnic şi văzător cu duhul de la Mănăstirea Lavrei i-a povestit cum, la Praznicele Domneşti şi la cele închinate Maicii Domnului, o văzuse adeseori pe Stăpâna şi de Dumnezeu Născătoarea împreună cu alţi doi Sfinţi, Sfântul Ioan Teologul şi Sfântul Atanasie Atonitul, pe care îi numea „Cuvioşi Stareţi”; Stăpâna şi de Dumnezeu Născătoarea cu o faţă veselă dădea porunci privitor la cum să se slujească la masa de obşte, unde toţi fraţii mâncau laolaltă cu cei aflaţi la praznic, pe când cei doi Sfinţi cu multă cuviinţă şi ascultare alergau şi împlineau poruncile Preasfintei.

Agheasma Sfântului Atanasie

Când Sfântul Atanasie a început să zidească Mănăstirea Lavrei, după câteva luni bunurile necesare, alimentele şi celelalte materiale au început să se împuţineze. Nu avea bani să-i plătească pe maiştri şi pe muncitori. Nu avea ce să le gătească. Atunci, deznădăjduit, a abandonat lucrarea şi a plecat spre Karyés, capitala [Sfântului Munte], ca să vadă ce poate face.

După două ore de mers i s-a arătat pe drum o femeie maiestuoasă, care l-a întrebat pe un ton auster:

Ava Atanasie, unde te duci? De ce-ai lăsat lucrarea pe care ai început-o? Întoarce-te şi continuă lucrarea ta sfântă şi bineplăcută lui Dumnezeu.”

Sfântul Atanasie, cuprins de uimire ca urmare a luminii răspândite de înfăţişarea ei, a privit-o cu respect şi teamă şi, la rândul său, a întrebat-o:

Aghiasma Cuv. Athanasie Athonitul (3)Cine eşti tu, Doamna mea? De unde mă cunoşti? Cum de-mi ştii numele şi-mi porunceşti să mă întorc înapoi? Şi cu ce anume şi în ce chip voi continua ridicarea Mănăstirii, de vreme ce s-au terminat toate materialele de trebuinţă pentru acest scop?”

Atunci femeia i-a spus că este Maica Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi că trebuie să se întoarcă spre a isprăvi ce a început. I-a mai spus de asemenea că va afla toate magaziile pline, vistieriile înţesate de bani şi tot ceea ce va avea nevoie pentru a încheia zidirea Mănăstirii.

Sfântul Atanasie, pentru a se asigura că toate cele pe care i le-a spus acea femeie sunt adevărate, a cerut un semn. Atunci Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea i-a spus Sfântului Atanasie să lovească cu toiagul piatra care se afla în faţa lor. Într-adevăr, când a lovit, a ţâşnit un şuvoi bogat de apă, foarte plăcut la gust şi vindecător de felurite boli. Apa aceasta până astăzi se numeşte „agheasma Sfântului Atanasie” şi lumea care trece pe acolo bea şi-i simte minunatul gust. Sfântul Atanasie, crezând în cuvintele Maicii lui Dumnezeu, s-a întors înapoi şi a aflat, după cum i-a spus Preasfânta, toate magaziile şi vistieriile pline de bani şi toate cele necesare, şi până la încheierea întregii lucrări nu i-a lipsit nimic, după făgăduinţa nemincinoasă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria.

Acestea şi altele asemenea mi-a spus acel fericit Stareţ Teofil, pe care Domnul nostru Iisus Hristos l-a luat acum în sălaşurile Sale cereşti şi dumnezeieşti spre a se bucura veşnic dimpreună cu Dumnezeu şi cu toţi Sfinţii. Veşnica lui pomenire!

Dacă cineva ar vrea să enumere lucrările făcătoare de minuni pe care de-a lungul vremilor harul lui Dumnezeu le-a înfăptuit în această Sfântă Mănăstire a Marii Lavre, nu-i va ajunge întreaga viaţă să le povestească, fiind nevoie să se scrie nenumărate tomuri de cărţi.

Pentapole-le6 dimprejurul Marii Lavre

În jurul Mănăstirii Lavrei, în locuri magice şi retrase, au fost construite cinci Cathisme, fiecare cu biserica proprie. Se numesc Cáthisma, pentru că aici se sălăşluiau fraţii Mănăstirii care îşi -afierosiseră întreaga viaţă în slujba şi ascultările Mănăstirii, şi când, la o vârstă înaintată, nu mai puteau oferi un ajutor real Mănăstirii şi ascultărilor ei, atunci, cu îngăduinţa Mănăstirii, se retrăgeau căutându-şi liniştea la una din aceste cinci case, rugându-se ziua şi noaptea pentru ei înşişi şi pentru fraţii Mănăstirii. Mănăstirea era cea care le asigura alimentele necesare.

Acest lucru a fost statornicit de părinţi aproape la toate Mănăstirile, după modelul înfloritoarei Pentapole, unde a locuit Lot, nepotul patriarhului Avraam, despre care Sfânta Scriptură spune: „nu voi pierde cetatea pentru cei cinci”, adică nu avea să distrugă frumoasa şi prospera cetate a Sodomei şi Gomorei – Marea Moartă de astăzi – dacă se vor fi aflat cinci oameni buni şi virtuoşi în Pentapole. Astfel şi la Marea Lavră, precum şi în cazul fiecărei Mănăstiri şi al fiecărui aşezământ sfânt, dacă există cinci oameni înaintaţi în virtute care se roagă pentru ea, nu va fi nimicită niciodată de lucrarea şi uneltirile satanei.

Câţi stareţi, monahi sfinţi şi cuvioşi, câţi preoţi, ieromonahi, arhierei şi patriarhi şi-au dat ultima suflare la aceste Cathisme! Câte taine şi descoperiri ale lui Dumnezeu nu au văzut aceşti binecuvântaţi, care s-au învrednicit să aibă parte de această fericită liniştire a virtuţii şi trezviei!

Rătăcirea Bătrânului-Haralamb

Marea Lavra. Curtea interioara (2)Dumnezeiescul Apostol Pavel spune: [nimeni] „să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie să cugete, ci să cugete fiecare spre a fi înţelept, precum Dumnezeu i-a împărţit măsura credinţei” (Rm. 12, 3), adică nu trebuie să gândim despre noi înşine mai multe lucruri decât cele pe care Dumnezeu ni le-a hărăzit, ci ne vom acoperi neajunsurile cu ajutorul credinţei.

Întrucât mulţi au crezut că pot să facă mai multă asceză şi să ajungă mai virtuoşi decât alţi părinţi şi creştini, au avut de înfruntat şi suferit războiul şi săgeţile aprinse ale celui viclean.

Cei care cu îngăduinţa şi binecuvântarea stareţului sau a duhovnicului lor au stăruit mai mult în rugăciune, post şi asceză, prin harul lui Dumnezeu, au înaintat în smerenie, s-au arătat mari lucrători ai ascultării, au ajuns pilde de desăvârşire şi călăuze nemincinoase ale celorlalţi.

Aceia însă care au încercat prin voia lor să se arate deasupra celorlalţi, dintr-un duh al egoismului, au căzut în blestemata mândrie şi în multe alte ispite, într-atât încât mulţi dintre ei s-au pierdut ori s-au rătăcit de la adevăratul drum al virtuţii şi au ajuns o jucărie în mâinile diavolului.

Astfel, potrivit istorisirii a doi stareţi virtuoşi şi sfinţi din Kavsokalivia, Bătrânul-Ieroteu şi părintele Timotei de la Coliba Adormirea Maicii Domnului, acolo unde se află şi Peştera Sfântului Acachie cel Nou, la o Colibă mai sus de a lor, Sfântul Haralamb, trăia Bătrânul-Auxentie, care-l avea ca ucenic pe părintele Haralamb.

Părintele Haralamb, de îndată ce Stareţul său a murit, a hotărât să ajungă deasupra celorlalţi – ceea ce nu era decât un gând de la diavolul pentru a-l duce în rătăcire de la drumul virtuţii, aşa cum l-au însemnat şi l-au statornicit Stareţii săi. Voia să facă mai multă înfrânare, post şi rugăciune decât făcuse Stareţul său, care fusese neîndoielnic un monah virtuos şi sfânt.

Bătrânul-Haralamb şi-a luat un sac de posmagi şi puţină apă, s-a închis în Coliba sa şi a hotărât să nu iasă afară decât după ce va trece cel puţin o lună.

N-a făcut nimănui cunoscută această hotărâre, nici nu s-a sfătuit cu cei din vecinătatea lui, care erau monahi buni, virtuoşi şi mai căliţi în viaţa duhovnicească.

Aşadar, Bătrânul-Haralamb s-a închis de bunăvoie în Coliba sa şi s-a dedat rugăciunii, metaniilor şi privegherilor, astfel că monahii din împrejurimi l-au „pierdut” pur şi simplu. Însă ce s-a întâmplat de părintele Haralamb s-a făcut nevăzut?

Vecinul său, părintele Dionisie, de la Coliba Sfântul Acachie, pentru că trecuse mai mult de o lună de când nu-l mai văzuse pe Bătrânul-Haralamb, a pornit înspre Coliba lui, să vadă dacă nu cumva e bolnav.

Când a ajuns în faţa Colibei, a strigat: „Frate Haralamb!”, dar nu a primit nici un răspuns. S-a dus mai aproape de uşă, a spus „Pentru rugăciunile…”, dar din nou nu a primit nici un răspuns. Atunci a împins uşa şi a intrat.

Uşa era de fapt deschisă, iar părintele Haralamb în pat, învelit într-un colţ, tremura ca un peşte scos din apă.

Părintele Haralamb nu vorbea, ci continua să tremure, fără să poată scoate o vorbă. Atunci părintele Dionisie s-a apropiat mai mult şi i-a spus: „Părinte Haralamb, eu sunt fratele Dionisie, prietenul tău. Ce ţi s-a întâmplat? De ce nu vorbeşti?” I-a dat să bea pu-ţină apă şi să mănânce niște posmagi, dar acela speriat l-a privit ca pierdut, fără să spună nimic. După o clipă, ca şi cum şi-ar fi venit în fire, a sărit brusc, l-a îmbrăţişat şi i-a spus: „Frate, scapă-mă!” A început să plângă şi să-i spună îngrozit: „Au venit demonii să mă sugrume!”

Părintele Dionisie i-a dat curaj şi i-a spus: „Şi acum, te rog, spune-mi în amănunt ce ţi s-a întâmplat şi de ce eşti atât de speriat.”

Satana îl hrănea cu gândurile lui

Monahul Haralamb şi-a recăpătat curajul şi a început să-i spună prietenului şi fratelui său, Bătrânul-Dionisie: „Frate, am cumpănit în sinea mea să ajung mai bun decât ceilalţi părinţi şi decât voi. Să ajung zăvorât şi postitor. Am luat puţini posmagi, cu care am petrecut o săptămână. Când posmagii s-au terminat, am hotărât să ies şi să iau alţii, ca să continui această nevoinţă foarte aspră, fără să mai mănânc nimic altceva. Cum am deschis uşa, am găsit un sac plin de posmagi. Cu multă bucurie şi mulţumire l-am luat şi mi-am spus: «Se pare că lui Dumnezeu Îi sunt plăcute postul, rugăciunea şi, în general, viaţa asta pe care o duc» şi am început în sinea mea să mă semeţesc. Am închis uşa şi am continuat cu şi mai multă râvnă rugăciunea şi privegherea.

A trecut aşa o lună şi lucrurile au mers bine până ieri, când, aproape de miezul nopţii, după săvârşirea metaniilor şi a rugăciunii minţii, am început să fac Acatistul Maicii Domnului în faţa icoanei sale. Eram chiar la icosul care spune: «Zid eşti fecioarelor şi tuturor celor ce aleargă la tine, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, pentru că Făcătorul Cerului şi al Pământului te-a gătit pe tine, Preacurată, sălăşluindu-Se în pântecele tău şi învăţându-i pe toţi să-ţi cânte ție…» În acel moment am auzit nişte bătăi în uşă, am ieşit şi am văzut un bătrân cu barbă albă, un pic şchiop, care mi s-a părut foarte sălbatic.

L-am întrebat cine e şi ce caută. Acesta mi-a spus: «Fiul meu, eu sunt duhovnic la Sfânta Ana şi am auzit de nevoinţele tale. După cum vezi, sunt şchiop. Şi pentru că îi iubesc mult pe cei care se nevoiesc în ascuns şi după voia lor, ca să-i slăvească D… acesta în văzul tuturor (nu a spus cuvântul Dumnezeu), am venit cu multă trudă să-ţi aduc posmagii ăştia, şi când se vor termina, ia acest coşuleţ: înăuntru sunt o sută de lire, ca să cumperi posmagi şi să nu ieşi din Coliba ta.»

Când a întins mâna ca să-mi dea coşuleţul cu banii, i-am văzut unghiile roşii, foarte mari şi răsucite într-atât de mult, că-i ajungeau până la cot. M-am speriat şi i-am spus: «Dacă vrei să te cred, fă-ţi semnul crucii şi vino înăuntru să citeşti tu mai departe Acatistul Maicii Domnului.» La auzul acestor cuvinte, cu mânie şi furie mi-a spus: «Mie mi-a fost milă de tine şi am venit până aici ca să te ajut să continui buna ta nevoinţă, iar tu nu mă crezi şi-mi ceri să spun ăsteia… care ne-a pârjolit, asemenea cuvinte? Niciodată!» Deîndată a avut loc un cutremur. S-au auzit un asemenea bubuit şi zgomot asurzitor, încât am crezut că s-a năruit Coliba. Toată casa s-a umplut de fum şi de o miasmă nesuferită şi stareţul s-a făcut nevăzut.

De frică mi-am pierdut simţirea, am căzut jos leşinat şi nu ştiu câte ceasuri am rămas inconştient. Când mi-am revenit, m-am târât până aici şi de-o zi şi o noapte stau tremurând, aşa cum mă vezi. Dacă nu ai fi venit, aş fi murit de frică. Te rog, ajută-mă! Nu mai pot să stau singur. Mi-e teamă ca nu cumva demonii să se întoarcă şi să mă sugrume. Preasfânta mea [Fecioară], nu mai fac asemenea lucruri!”

Părintele Dionisie, după ce l-a îmbărbătat o vreme pe Bătrânul-Haralamb, l-a dus la părintele duhovnic Simeon, care s-a rugat pentru el şi de acolo l-a luat la el acasă, la Sfântul Acachie, unde a rămas o săptămână, fără a se opri din tremurat de pe urma spaimei. Şi spunea neîntrerupt: „Este groaznic să-i vezi pe demoni!”

După multe zile, când şi-a revenit şi s-a liniştit, l-a luat părintele Dionisie dimpreună cu alţi părinţi şi l-au dus la Kyriakón7, unde, în prezenţa tuturor părinţilor Schitului, şi-a povestit păţania şi a cerut cu multă smerenie iertare de la toţi.

De atunci, prin harul lui Dumnezeu, a urmat rânduiala pe care o ţineau toţi Părinţii. Nu făcea nimic, nici măcar o metanie, până nu-i întreba mai întâi pe ceilalţi părinţi şi până nu se sfătuia cu duhovnicul; aşa şi-a aflat liniştirea în faţa tuturor ispitelor satanice şi la o vârstă foarte înaintată şi-a încheiat viaţa aceasta pământească şi trecătoare, cu nădejdea desfătării de bunătăţile cele veşnice.

Bătrânul-Hermolae

Marea Lavra. Vedere exterioara (2)Marea Lavră, care are o suprafaţă foarte întinsă cu păduri şi ape îmbelşugate, este supusă la cheltuieli uriaşe pentru nevoile zilnice ale Mănăstirii şi ale obştii atât de numeroase:

Mai întâi, pentru hrană, îmbrăcăminte, asistenţă medicală şi toate celelalte nevoi ale obştii. În al doilea rând, pentru întreţinerea şi reparaţia clădirilor, bisericilor şi a dependinţelor şi, în al treilea rând, pentru găzduirea numărului mare de vizitatori şi pelerini de tot felul, pentru colecte şi alte binefaceri, precum şi pentru cheltuieli neprevăzute.

Pentru acoperirea tuturor acestor cheltuieli, precum şi a altora, în general, de foarte mulţi ani Mănăstirea ţinea, hrănea şi vindea iezi de parte bărbătească, pe care îi cumpăra de mici, îi creştea cu ajutorul unui păstor şi apoi îi vindea.

În acest scop avea păstori anume plătiţi, care erau păstori de ţapi8.

Acestor păstori, care uneori erau doi, alteori trei, în funcţie de numărul de animale ce trebuiau îngrijite – care de multe ori depăşea cinci sute – li se dădeau iezi, viţei şi hemioni, pentru că aceste animale aveau nevoie de oameni puternici şi pricepuţi.

Ca supraveghetor al acestor păstori de capre Mănăstirea Lavrei l-a numit în urmă cu şaizeci de ani pe monahul Hermolae. Părintele Hermolae avea braţe puternice, fiind un monah lipsit de răutate, simplu şi atât de bun, încât punea interesul Mănăstirii deasupra persoanei sale.

Vorbea puţin şi avea puţină ştiinţă de carte, dar era înzestrat cu multă înţelepciune. Ştia să se înfrâneze de la toate şi se pusese cu dăruire în slujba Mănăstirii Sfântului Atanasie, de vreme ce cu o credinţă de nezdruncinat în Dumnezeu şi în Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea a primit cu multă râvnă şi cu o ascultare fără margini să se ducă acolo unde Sinaxa Bătrânilor şi înainte-stătătorii Mănăstirii au socotit că este priceput să-şi aducă serviciile, în sfântul său loc de pocăinţă.9

Lavra nu va găsi un căprar mai bun

Între păstori, mai-marele căprarilor – arhicăprarul – era un om aspru, necioplit şi ignorant, dar foarte capabil şi de neînlocuit în ceea ce priveşte meseria de păstor. Pe Bătrânul-Hermolae l-au numit supraveghetor al acestuia şi, deşi ca păstor ce era, arhicăprarul ar fi trebuit să facă ascultare de supraveghetorul său, părintele Hermolae, de cele mai multe ori părintele Hermolae făcea ascultare de acest păstor, care se purta foarte aspru cu el şi adesea îl scotea să doarmă afară din stână, lăsându-l întreaga noapte în zăpadă şi în gerul ascuţit al Atonului. Astfel, Bătrânul-Hermolae a dat dovadă de o răbdare de neînchipuit în faţa încercărilor cumplite şi nemiloase venite din partea acestui căprar.

Ceilalţi părinţi, care cunoşteau martiriul şi dispreţul pe care i-l arăta căprarul, îl îndemnau să aducă la cunoştinţa Mănăstirii purtarea acestui păstor, ca să-l alunge, dar părintele Hermolae, care, după cum am mai spus, punea deasupra sa interesul Mănăstirii şi, într-un anume fel, se obişnuise cu arţăgoşenia căprarului, le răspundea părinţilor astfel: „Mănăstirea nu trebuie să-l alunge pe acest păstor, pentru că un căprar mai bun decât acesta nu va găsi.” Şi cu o răbdare ne neînchipuit avea grijă ca toate să meargă bine.

Însă diavolul, vrăjmaşul care luptă împotriva monahilor şi, în general, a tuturor oamenilor, dacă nu l-a putut birui pe Bătrânul-Hermolae, atletul răbdării şi al ascultării, cu ajutorul căprarului, s-a apucat el însuşi să-l lovească direct în faţă, în chip satanic.

Astfel, într-o zi când se duceau în pădurea Atonului, i s-a arătat, mergând înaintea lui. Şi tot drumul îi vorbea atotvicleanul fără încetare, îi spunea diferite poveşti şi îl întreba diferite lucruri la întâmplare. Şi cerea să-i răspundă la toate şi fără întârziere. Adică urmărea cu viclenia sa să-l ţină mereu ocupat, astfel încât părintele Hermolae să-şi întrerupă şi să nu mai apuce să-şi spună rugăciunea minţii, pe care toţi monahii şi creştinii care-şi doresc mântuirea sufletului, înaintarea şi sporirea duhovnicească ar trebui să o spună neîncetat: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”

Minuni aparente ale diavolului

După ce satana a reuşit în felul acesta să-l facă pe Bătrânul-Hermolae să nu-şi mai spună rugăciunea, a început să sară pe stâncile abrupte de acolo. Sărea (având chip de monah, aşa cum am spus) de pe o stâncă pe alta, chiar dacă distanţa dintre ele era mai mare de 10-20 de metri, şi se întorcea iarăşi înapoi şi-i spunea părintelui Hermolae: „Nu vezi ce fac eu? Că sar de pe o stâncă pe alta? Haide, sari şi tu, dacă socoteşti că eşti virtuos. Sari şi tu ca mine!”

Bătrânul-Hermolae, în smerenia lui şi cu conştiinţa păcătoşeniei, n-a dat crezare cuvintelor presupusului monah, cum că este virtuos, ceea ce demonul urmărea ca să-l facă să cadă pradă mândriei şi să-l arunce cu uşurinţă jos între stânci. S-a speriat când l-a văzut pe monahul cu pricina cum sare cu atâta uşurinţă de pe o stâncă pe alta şi, tresărind, a început să spună din nou cu toată puterea sa: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă! Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi în ceasul acesta!” Pe dată arătarea drăcească s-a făcut nevăzută de la faţa sa şi de atunci nu l-a mai ispitit în felul acela.

Bătrânul-Hermolae era foarte milostiv şi îl durea sufletul pentru toţi fraţii, că ar fi fost în stare să-şi dea şi pâinea de la gură pe care o primea de la Mănăstire. Dacă se afla cineva flămând, nu pregeta să i-o dea, iar el rămânea nemâncat.

Preabunul Dumnezeu, răsplătind răbdarea acestui monah, i-a dat milele Sale cele bogate și, ca plată pentru nevoințele și suferințele venite de pe urma ascultării și a lepădării de sine, i-a dăruit încă din viața aceasta putința de a lucra minuni.

Pentru că părintele Damaschin, care vieţuia de pe vremea aceea acolo și care până astăzi locuiește la Coliba de nevoitori Intrarea în Biserică a Născătoarei de Dumnezeu, în Pustia Sfântului Vasile, a avut nobila bunăvoință și dorinţă de a-mi povesti toate cele pe care le-am scris mai sus, mi-a istorisit și următoarea minune care s-a petrecut cu el, prin mijlocirea Bătrânului-Hermolae:

Într-un timp părintele Damaschin suferea cumplit de pe urma unor dureri puternice în tot trupul, dar mai ales de stomac. În acele momente de durere s-a întâmplat să treacă pe la el Bătrânul-Hermolae, care, de îndată ce l-a văzut zvârcolindu-se de durere, a luat niște vată, a înmuiat-o în candela Preasfintei și a însemnat cu semnul crucii fruntea și mâinile părintelui Damaschin. Neîntârziat acele dureri crâncene, de pe urma cărora credea că-și va da duhul, au încetat.”

De asemenea, când, după cuviosul sfârșit al părintelui Hermolae, i s-a făcut mutarea osemintelor, din ele ieșea o mireasmă de negrăit.” Toate acestea mi le-a mărturisit Bătrânul-Damaschin.

Așa îi răsplătește Preabunul Dumnezeu pe lucrătorii ascultării, răbdării, smereniei și dragostei. Dumnezeul milei, îndurărilor și al iubirii de oameni, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, Tatălui, Fiului și Sfântului Duh. Treime Sfântă, slavă Ție!

Sfântul Ioan Cucuzel

ioan kukuzelUna dintre cele mai înverşunate patimi care îi stăpânește pe psalți este invidia cea stricătoare de suflet. Îmboldiţi de această aprigă patimă a invidiei, odată nişte psalţi, nu mireni, ci monahi, au săvârşit în Sfântul Munte o greşeală cumplită în detrimentul delegatului Sfintei Mănăstiri a Marii Lavre la Sfânta Comunitate, care era Sfântul Ioan Cucuzel.

Sfântul Ioan Cucuzel, pe lângă alte harisme cu care era înzestrat de Dumnezeu, avea o voce de înger şi era un cunoscător desăvârşit al artei muzicale.

La sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, când prăznuieşte biserica Protatonului, Sfânta Comunitate, la privegherea panegirică cu ocazia acestei sărbători (15 august), i-a oferit lui Cucuzel onoarea de a conduce strana din dreapta a acestei biserici ca protopsalt.

Faptul acesta, că a fost preferat un psalt străin de la Lavra şi nu din Karyés, în loc să-i bucure pe psalţi, care pe atunci se aflau într-un număr foarte mare, fiindcă li s-ar fi dat ocazia să asculte un ieropsalt strălucit, din zavistia diavolului, l-au resimţit ca pe-o insultă. Astfel, au dat ascultare glasului patimii şi, pentru a-l umili pe acest om sfânt, au pus în lumânarea lui Ioan, în loc de fitil, o coadă mare de ridiche.

I-au dat Sfântului Ioan lumânarea cu coada de ridiche în ultima clipă, chiar înainte de începerea anixandarelor, şi când a încercat să o aprindă, cum era firesc, nu doar că nu se aprindea, dar a provocat cu trosnetul ei o pauză serioasă în cântare şi râsul celor din biserica Protatonului.

Răufăcătorii nu au respectat nici sfinţenia locului, nici ora menită rugăciunii, când aveau să-L slăvească pe Dumnezeu şi s-o cinstească pe Maica Domnului şi Doamna Sfântului Munte.

[Sfântul] Ioan Cucuzel a socotit acest fapt ca pricină de sminteală şi, pentru a nu lăsa loc mâniei, [s-a ridicat şi] a plecat la Mănăstirea sa şi nu a mai acceptat niciodată să cânte în Karyés şi, cu atât mai mult, la biserica Protatonului.

patericul-sfantului-munte-cartonata~8239439Note:

1 Cataloagele în care se ţine evidenţa monahilor închinoviaţi în fiecare Mănăstire (n. trad.).

2 Pentru detalii, vezi studiul introductiv (n. trad.).

3 Monahul ἐξαρτηµατικός este cel care aparține de o anumită Mănăstire, dar este trimis să locuiască și să slujească, îndeplinind diferite sarcini (d.ex., la un Schit, Chilie sau Metoc care aparține de Mănăstire, sau în cadrul unor instituții administrative, precum Sfânta Comunitate sau Sfânta Intendență în cadrul Sfântului Munte) în afara Mănăstirii sale de metanie (n. trad.).

4 Făgăduinţa de a fi monah sau voturile monahale (n. trad.).

5 Ἔφορος – intendent, purtător de grijă (n. trad.).

6 Scil. cele cinci oraşe (n. trad.).

7 Biserica centrală a unui Schit, unde monahii se adună duminica şi la marile sărbători pentru săvârşirea slujbelor şi, în special, a dumnezeieştii Liturghii (n. trad.).

8 Traghiári (τράγος = ţap) – păstor de ţapi, semnificant absent din vocabularul limbii române (n. trad.).

9 Mănăstirea este socotită prin excelenţă ca loc de pocăinţă; prin urmare, după sfintele canoane, cel care intră în Mănăstire trebuie să renunţe la orice funcţie, atât civilă, cât şi eclesiastică, dobândită anterior, limitându-se la calitatea de monah (n. trad.).

Sursa: Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013, pp. 96-112 / Foto credit Laurențiu Dumitru

Fragmentul de față apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința editorului cărții, d-na Mihaela Voicu, căreia îi mulțumim.

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Posted on 14 Octombrie 2014, in 01. Mănăstirea Marea Lavră, Cărți, Ioan Cucuzel, Maica Domnului, Patericul Sfântului Munte, Texte duhovnicești and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink. 2 comentarii.

  1. Am stat si m-am gândit și m-a apucat un fior. Doanme iartă-mă de toate greșelile mele, este foarte adevărat ce spune aici!

  2. Prodan Mihaela -Smaranda

    Doamne ajuta-ne sa ne curatim sa îți placem Tie si Maicii Domnului ca maica sa nu înceteze Rugaciunea Ei catre Tine si Tatal Cel CERESC pentru noi pacatosii , ca noi singuri nimic nu putem fără Dumnezeu Fiul ,Iisus Hristosul Cel Ce A Ridicat pacatele lumii si S-a Rastignit pentru noi pacatosii ce de peste 2000 de ani Il Rastignim neincetat prin purtarea noastră. Doar la sărbători unii își mai aduc aminte pentru 5 minute sau 5 secunde in funcție de credinta fiecăruia. Doamne , Iisuse Hristoase, Fiul Lui DumnezeuTatal, Iarta-ne pe noi pacatosii si ne Miluieste pe noi!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: