Arhive blog

Ciclul de documentare „Omul în faţa lui Dumnezeu” al ÎPS Ilarion Alfeiev, Mitropolit de Volokolamsk

Omul în faţa lui Dumnezeu. Intrarea în biserică

Omul în faţa lui Dumnezeu. Icoana

Omul în faţa lui Dumnezeu. Taina Botezului

Omul în faţa lui Dumnezeu. Spovedania. Rugăciunea şi postul

Omul în faţa lui Dumnezeu. Taina Euharistiei

Omul în faţa lui Dumnezeu. Taina Căsătoriei

Omul în fața lui Dumnezeu. Sfântul Maslu şi slujba înmormântării

Omul în fața lui Dumnezeu. Sărbătorile

Omul în fața lui Dumnezeu. Maica Domnului și sfinții

Omul în fața lui Dumnezeu. Slujba

Pentru subtitrarea în limba româna, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC

Realizatorul acestui ciclu de documentare este Înaltpreasfinţitul Ilarion Alfeiev (Иларион Алфеев, n. 24 iulie 1966, Moscova) – arhiepiscop ortodox rus, din 2009 mitropolit de Volokolamsk și conducător al Direcției de Relații Externe din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse. Între 2003-2009 a fost episcop al Vienei și Austriei și reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ruse la instituțiile europene.

Cap. III: Despre sfinţi şi pustnici necunoscuţi [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Cap. III: Despre sfinţi şi pustnici necunoscuţi

În Kiriakonul Mănăstirii Kafsokaliviei există o pictură a unui sfânt necunoscut care are inscripţia: «Sfinţitul Eufrosin al Mănăstirii Iviru, care a trecut în lumea drepţilor». În mâna sa dreaptă ţine un sul desfăşurat pe care scrie: «Având o inimă curată şi trăind în mijlocul tulburării, a adormit în Domnul». El poartă o haină călugărească, îngenuncheat la rugăciune.

chrismon

Biograful Sfântului Acachie, părintele Iona de la Kafsokalivia, a scris la sfârşitul lucrărilor sale despre sfinţii mucenici contemporani cu Sfântul Acachie: «Aceşti mucenici sunt pietre preţioase, plecate la Dumnezeu, cum a fost binecuvântatul Eufrosin, care a strălucit ca un alt soare în Sfânta Mănăstire Iviru. Din cauza faptului că se purta foarte simplu şi era înainte-văzător, el vorbea în sens figurativ, fiind capabil să vadă faţa interioară, nevăzută, a oricui. Moaştele sale n-au fost găsite în mormânt în ziua pregătită pentru mutare. Şi în Muntele Athos încă mai există călugări ca el».
Părintele Gherman, care şi-a trăit viaţa de nevoinţă pe lângă un părinte român din Hairi (în zona Lavrei), a visat într-o noapte trei părinţi cuvioşi, care-i spuneau:
– Ai grijă, noi trei stăm aici. Să nu ne deranjezi şi spune celorlalţi să facă la fel.
Părintele Gherman a povestit această descoperire părintelui său duhovnic, renumitului Neofit Karamanlitul, care vieţuia în muntele Karmilion, pe versantul vestic al Kerasiei, în pustia Sfântului Vasile. Părintele Neofit a căutat insistent, cu râvnă şi mare dorinţă, în toate peşterile şi schiturile pustii din acea zonă, dar nu a putut să găsească sfintele moaşte ale pustnicilor. Puţin după aceea, cei trei părinţi s-au arătat din nou părintelui român astfel:
Odată, pe când mergea la Paraclisul Sfântului Nil, pentru a primi Sfânta Împărtăşanie, a simţit o mireasmă deosebită, sfântă, aşa cum au simţit-o mulţi părinţi mai înainte (printre care şi prezentul scriitor, aşa cum este el, nevrednic şi ultimul dintre toţi).
Oricum, în acel moment, evlaviosul părinte Neofit a simţit foarte puternic mireasma. De aceea, el s-a hotărât să-i caute izvorul şi s-a rugat sfinţilor să-i arate unde odihnesc sfintele lor moaşte. În acel loc era un zid. Pe când dădea deoparte pietrele zidului, a văzut în spatele lui deschizându-se o peşteră. Din acel loc venea mireasma sfântă. El a încercat să intre în peşteră, dar a fost oprit de o voce care i-a spus:
– Nu ne deranja. Noi suntem trei şi locuim aici. Vrem ca nimeni să nu ne deranjeze.
Bunul şi evlaviosul părinte a blocat intrarea peşterii şi a plecat, lăudând pe Dumnezeu şi pe aceşti necunoscuţi sfinţi, preţioşi crini de pustie ai Muntelui Athos. El a dezvăluit locul peşterii numai ucenicului său, Ilarion.
Părintele român Gherasim, care a repovestit această întâmplare, a trăit timp de 40 de ani în Muntele Athos.

chrismon

Cu mulţi ani în urmă, în căsuţa care se află mai jos de Kiriakonul din Kafsokalivia, un frate începător din Bulgaria, pe nume Iacov, era sub ascultarea unui părinte grec foarte sever. Iacov dorea să ducă o viaţă ascetică mai aspră şi din acest motiv venea noaptea în pridvorul bisericii să se roage în faţa icoanei Sfintei Treimi.
Într-o noapte cu lună plină, pe când se ruga, a auzit paşii unui om. S-a ascuns şi a văzut intrând în pridvor un om gol, cu păr lung şi alb şi cu o barbă foarte lungă. Bărbatul a binecuvântat cu semnul crucii uşa bisericii, care s-a deschis singură. A intrat, s-a închinat la icoane şi apoi a ieşit binecuvântând din nou uşa bisericii cu semnul crucii, aceasta închizându-se singură datorită puterii divine. Apoi a apucat drumul către Kerasia.
Fratele Iacov, copleşit de admiraţie şi curiozitate, l-a urmărit pe acest necunoscut pustnic pas cu pas. În curând ei au atins locul Crucii, au luat-o spre dreapta şi au pornit unul în spatele celuilalt pe cărarea ce ducea spre vârful Athosului. Când pustnicul a ajuns la Biserica Maicii Domnului, fratele a mărit pasul şi a sărit în faţa lui, făcând o metanie şi implorându-l să-l primească sub ascultarea lui.
«Nu poţi sta aici, fiul meu», a spus pustnicul necunoscut. Iacov a insistat, udând pământul cu lacrimile sale. «Întoarce-te la bătrânul tău, fii ascultător şi vei fi mântuit. Nimeni nu poate îndura traiul în acest loc fără a avea har dumnezeiesc şi trebuie să mai ştii că în curând vei muri».
Iacov s-a întors şi a povestit părinţilor tot ce s-a întâmplat, s-a dus la duhovnic, s-a pregătit pentru moarte şi trei săptămâni mai târziu a adormit în Domnul.
Se spune că în timpul mutării moaştelor lui, o mireasmă s-a simţit venind dinspre ele.

chrismon

Acum 50 de ani a avut loc următorul eveniment:
Un pelerin evlavios din Creta a pornit la drum spre Muntele Athos, pentru a-l vizita pe vărul său, părintele Eftimie, un isihast care trăia în chilia situată în partea de sud a Mănăstirii Sfânta Ana Mică. De la docul Schitului Sfânta Ana, el a pornit mergând pe cărări necunoscute, râpe stâncoase şi văi, până când a ajuns într-un loc numit Pina (Foamea). Acolo era o fundătură. A trebuit să continue căţărându-se până ce, în sfârşit, cu mare greutate, a ajuns la locul sihaştrilor, numit «Locul Arhanghelilor», locul unde cretanul Agapie Landos a scris «Mântuirea Păcătoşilor». Din acel punct a ajuns la chilia rudei sale.
Acolo a fost primit cu ospitalitate. Când şi-a tras răsuflarea după o aşa aventură, a zis către părintele Eftimie:
– Vere, spune-mi, când ai de gând să îngropi trupul pe care l-am văzut acolo sus, pe stânci, într-o peşteră? Aş dori să fiu martor la o înmormântare făcută în Muntele Athos.
Când părintele Eftimie a auzit despre omul mort din peşteră, el împreună cu vărul său şi bătrânul Ciprian Aurarul au pornit în căutare pe întreaga zonă, metru cu metru. Dar nu au găsit nimic. Aproape de apusul soarelui au simţit o mireasmă de tămâie, venind dinspre râpe, mireasmă pe care părintele Ciprian o simţise şi înainte.
Atunci pelerinul a povestit:
– Lângă acest copac era peştera. Am intrat, şi acolo, pe pat, un bătrân cuvios dormea. La început nu mi-am dat seama că era mort. Apoi m-am apropiat şi am văzut că avea o cruce pe frunte; lângă el era o icoană cu Maica Domnului şi o candelă aprinsă. Mi-am făcut cruce, m-am închinat de trei ori şi am simţit miros de tămâie. Am plecat gândindu-mă că nu aţi avut timp să-l îngropaţi în acea zi.

chrismon

Între anii 1977–1978, «dikaios-ul»* Schitului Sfânta Ana era călugărul Chiril. În timpul lunii septembrie a primit ca oaspete pe un creştin ortodox libanez, refugiat în Grecia din cauza războiului din Liban.
Acest libanez evlavios avea o dorinţă puternică de a urca pe vârful Muntelui Athos. Aşa că, dimineaţa devreme, cu ajutorul indicaţiilor date de «dikaios», a pornit la un lung şi obositor urcuş. În aceeaşi zi, în timpul serii, s-a întors la Kiriakonul schitului. În următoarea zi, după Sfânta Liturghie, a putut, cu puţinele cuvinte greceşti pe care le ştia, să relateze următoarea întâmplare minunată:
În locul numit Vavila, mai jos de vârful muntelui, unde începe o pantă mare, s-a oprit pentru a se odihni un moment. În timp ce căuta un loc de odihnă, deodată a văzut în faţă o casă din care au ieşit doi bătrâni pustnici. De îndată ce l-au văzut, l-au întâmpinat cu dragoste şi i-au dat smochine proaspete, care aveau o aromă de nedescris, şi apă rece. Oboseala i-a dispărut complet.
El a mai văzut alţi zece călugări cuvioşi în casă, fiecare dintre ei sprijinindu-se într-o cârjă** şi rugându-se cu şiragul de metanii. Ei au răspuns întrebărilor lui, spunându-i că locuiau acolo de foarte mult timp şi că nu făceau nimic altceva decât să se roage pentru lumea întreagă. Toate aceste lucruri şi altele i-au adus pelerinului uimire şi admiraţie. El a spus că toţi erau de aceeaşi vârstă.
Când «dikaios-ul» şi ceilalţi au auzit, au fost surprinşi şi L-au slăvit pe Dumnezeu pentru minunile Sale prin sfinţii Săi.
(*Dikaios – termenul folosit pentru stareţul unui schit; câteodată este folosit pentru ajutorul stareţului unei mănăstiri.)
(**Este vorba despre aşa numitul «lemn al lenei» (τεμπελόξυλον), pe care se sprijină asceţii ce stau în picioare la rugăciunea de noapte.)

chrismon

În zona dintre Marea Lavră şi Kafsokalivia, cu mult timp în urmă, a locuit un bătrân călugăr numit Panaretos. Într-un timp, s-a hotărât să facă o grădină în faţa chiliei cu scop dublu: pentru a se osteni şi pentru a avea o mângâiere în asprul deşert din recolta grădinii. După trudă şi sudoare, timp de multe zile, săpând în acel loc pietros, a lovit o piatră netedă, a ridicat-o cu greutate şi acolo a văzut un mormânt în care zăcea un trup îmbrăcat în veşminte sfinte de preot, ca şi cum ar fi fost îngropat ieri. Acest trup răspândea o minunată mireasmă.
Părintele Panaretos fusese acolo pustnic timp de peste 50 de ani, dar nu auzise niciodată de viaţa sau moartea vreunui renumit pustnic, ca acela din mormânt. După primele emoţii, a început să plângă, rugându-se: «Sfinte al lui Dumnezeu, dezvăluie-mi cine eşti şi câţi ani ai trăit în acest loc pustiu. Îţi mulţumesc că mi-ai destăinuit sfântul tău lăcaş, mie, nevrednicului».
Părintele Panaretos, bătrân evlavios cum era, a rămas treaz toată noaptea, rugându-se şi cugetând, deoarece hotărâse să povestească despre găsirea sfintelor moaşte la Sfânta Mănăstire Marea Lavră. Dimineaţa devreme a adormit şi l-a visat pe sfântul necunoscut, care i-a vorbit aspru.
– Ce faci aici, Avva?
– Sfinte a lui Dumnezeu, m-am gândit să dau de ştire Mănăstirii Lavra să vină să te ia, pentru că eşti uitat şi părăsit aici, a răspuns părintele înspăimântat.
– Noi nu ne-am ostenit împreună, aşa că de ce vrei să-mi muţi trupul? M-am nevoit aici peste 50 de ani. Pune-mă înapoi, te rog. Pune piatra de mormânt la loc şi nu dezvălui nimic nimănui cât vei trăi.
Bătrânul Panaretos s-a trezit, a acoperit mormântul şi s-a simţit mai bine. S-a rugat totdeauna sfântului necunoscut. După ce a ajuns destul de bătrân şi a venit să locuiască în Kafsokalivia, puţin înainte de a muri, a povestit părinţilor ce s-a întâmplat, fără să dezvăluie locul sau alte amănunte.

chrismon

În viaţă curată şi în sărăcie trăiau în pădurile Sfântului Munte şapte călugări (sau 12, luându-ne după spusele unor pustnici) complet goi şi hrănindu-se ca păsările cerului, cu verdeţuri sălbatice, rădăcini, castane şi alune. Se spune că primeau Sfânta Împărtăşanie în peştera Sfântului Petru de la părintele Daniel, renumitul isihast. Nu ştim dacă ei mai sunt încă în viaţă.
Învăţatul călugăr, Spiridon Kambanaos, doctorul de la Marea Lavră, a scris despre aceşti «îngeri pământeşti şi oameni cereşti»: «Şi ce putem spune despre cei care locuiesc în zona Krya Nera, unde doar privirea lui Dumnezeu, Care vede toate, le poate ştii felul lor de viaţă?».

chrismon

Renumitul pustnic Damaschin de la Sfânta Ana, în timp ce săpa în jurul chiliei sărăcăcioase din apropierea Schitului Sfânta Treime, a descoperit trei sfinte trupuri întregi, care răspândeau o mireasmă cerească. Dis-de-dimineaţă, plănuia să anunţe Schitul Sfintei Mănăstiri Lavra despre această minunată descoperire. În timp ce se ruga, trei oameni cereşti au apărut în faţa lui cu priviri aspre şi au spus:
– Dacă am fi dorit, părinte Damaschin, să fim slăviţi de oameni, nu am fi venit să trăim pe aceste stânci, unde eram lipsiţi chiar şi de apă, pentru dragostea lui Hristos şi împărăţia cerurilor. Deci, pune aceste trei moaşte într-un loc ascuns, până la învierea morţilor.
Cu evlavie şi bucurie, cuviosul pustnic a făcut exact cum i s-a spus. A pus moaştele într-un loc ştiut doar de el şi neştiut de părinţii schitului.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Împărtăşania rară produce mare vătămare, Sfântul Nicodim Aghioritul

Cuviosul Nicodim Aghioritul (1749-1809)

Cuviosul Nicodim Aghioritul (1749-1809)

 (…) Împărtășania rară produce însă creștinilor toate cele contrare; căci cine întărzie să se împărtășească, acela nu face nicio pregătire, nu devine atent, nu are o pază strânsă față de gândurile rele, pentru că întârzierea îl face să cadă în nepăsare, iar înflăcărarea evlaviei și a iubirii dumnezeiești se răcește; lungimea timpului îi permite să umble cu ușurătate și indiferența în viață lui, să nu aibă teama în suflet, contracție în simțuri și pază la mișcările lui, ci-l face să aibă o dezlegare desăvârșită și la mâncăruri și la cuvinte și la priveliști necuviincioase și să ajungă asemenea unui dobitoc care, fiindca n-are frâu alunecă în prăpastia păcatului. Că toate acestea urmează celor zăbavnici la împărtașire e un lucru adevărat, precum le pățim noi înșine cu fapta și în experiența de zi cu zi.

Câți, deși vrednici pe cât e cu putință sunt zăbavnici la împărtășire, mă mir cum ar mai putea să se bucure de sfințirea și harul pe care le-am menționat mai sus și care vin de la dumnezeieștile Taine, precum spunea Cabasila. Cum pot să veștejească flacăra patimilor când nu se cuminecă cu Preacuratele Taine care, după sfântul Chiril, alungă orice neputința, adorm războiul sălbatic al trupului și omoară patimile? Cum pot să-și curețe mintea? Să-și facă gândirea strălucitoare? Să-și înfrumusețeze toate puterile sufletului neîmpărtășindu-se cu Trupul și sângele Domnului nostru, care e adevărata curățire, adevărata frumusețe, adevărata luminare și noblețe a sufletului, cum spunea mai înainte dumnezeiescul Hrisostom? Sau cum vor putea fugi de faraonul cel gândit cu mintea [diavol] și din Egipt, care e pacatul amar si prigonitor, cand nu sunt pecetluiți si însemnați cu cinstitul sânge al lui Hristos, precum spunea mai înainte Grigorie Teologul? Sau cum iși vor înalța inima spre iubirea dumnezeiască, spre bucuria duhovnicească, spre pacea dumnezeiască și celelalte roade și daruri ale Duhului sfânt, fără să se împărtașească cu Trupul și sângele iubitului Fiu al Tatălui Cel de o ființa cu Duhul, Fiu Care, potrivit Apostolului, e adevarata bucurie și pace a noastră, și izvorul tuturor celor bune?

Imi ies din mine însumi [de uimire] și sunt nedumerit cum ar putea creștinii acum să prăznuiască fie duminicile, fie celelalte sărbători ale anului și să se bucure duhovnicește cu adevărata bucurie, daca nu se împărtășesc încontinuu din dumnezeiasca Cuminecatură, care e cauza și prilejul oricărei sărbători și prăznuiri?

Prin urmare, cu cea mai mare siguranță cei ce nu se impărtășesc încontinuu se lipsesc de toate aceste bunuri cerești si dumnezeiești; si, pe lângă aceasta, sunt, cum spuneam mai sus, si călcători ai poruncilor și hotărârilor stăpânești ale Domnului și ai canoanelor apostolice și sinodale și ale tuturor sfinților Părinții in parte, la care ne-am referit; și sunt supuși îndepărtării/afuriseniei pe care o hotărăsc dumnezeieștii Apostoli și sinodul de la Antiohia, precum am arătat pe larg mai înainte.

l9-76chalice3Pe langă aceasta, prin zăbava lor la Cuminecare unii ca aceștia dau permisiune și loc diavolului să-i tragă în felurite păcate și în multe alte ispite, cum spune dumnezeiescul Chiril al Alexandriei: „Cei ce se depărtează de Biserică și de Cuminecare se fac vrăjmasi ai lui Dumnezeu și prieteni ai demonilor”. Iar dumnezeiescul Hristos zice: „Ca nu cumva stând prea mult deoparte de cuminecarea cu Tine sa ajung prada vînării lupului gândit cu mintea” (în rugaciunea de la împărtășire). Cu alte cuvinte: de aceea mă apropii în continuare de sfintele Taine și mă împărtașesc din ele, pentru că mă tem ca nu cumva îndepărtându-mă multă vreme de sfânta Cuminecare cu El, să nu ma găsească lupul gândit cu mintea diavol dezbrăcat de harul ei și să mă omoare. Iar Cuviosul Paladie povestește despre avva Macarie Egipteanul [+ 390] ca, după ce a vindecat-o pe femeia aceea care prin conlucrarea diavolului apărea oamenilor ca un cal, i-a dat următorul sfat și i-a spus: „Niciodată sa nu lipsești de la Cuminecarea cu Tainele lui Hristos, ci să te împărtășești frecvent, fiindcă această lucrare diavolească i-a venit fiindcă nu te-ai impărtașit cinci săptămâni și, plecând de aici, demonul a găsit loc și te-a ispitit”. La fel și dumnezeiescul Hrisostom, vindecând un demonizat în ziua în care a fost hirotonit, l-a povățuit să vină necontenit la biserica și la dumnezeieștile Taine cu post și rugăciune, ca să nu-l mai ispitească demonul său, așa cum scrie simeon Metafrastul în Viața lui: „Un bărbat posedat de un demon necurat a intrat pe neașteptate în mijlocul bisericii și, scoțând limba din gură, se vedea șezând fără rânduială. Deci toți cei din biserică l-au rugat pe acel suflet sfânt să se roage pentru vindecarea celui ce pătimea. Iar el spunându-i să se apropie, privind la el cu iubire de oameni, pecetluindu-l [făcând asupra lui semnul crucii] cu mâna și chemând sfânta Treime, a poruncit demonului să iasă. Și îndată s-a văzut urmând acestui cuvânt fapta, iar omul a fost de îndată slobozit de acel chin insuportabil. După care, sculându-se marele Ioari, i-a îndemnat să-și petreacă timpul în biserică și dumnezeiască cuminecare a sfintelor Taine și să fie cu luare-aminte la posturi și rugăciuni; și făcând așa, zicea, nu va mai fi prins de vrăjmasul, nici nu va mai cădea în cursele lui”.

Auziți, frații mei, ce rele pătimesc câți nu se împărtașesc încontinuu, ci se țin departe de Taine? Auziți că ajung demonizați și se prefac în animale necuvântătoare, cum s-a prefăcut în vechime în bou Nabucodonosor împăratul (Dan 4, 33)? Și pe drept cuvânt pătimesc aceasta: fiindcă prin împărtășirea continuă cu Cuminecătura dumnezeiască pot să devină din oameni dumnezei prin har, dar nu vor, ci, stând departe de dumnezeiasca Cuminecătura, isi pierd si chipul omenesc pe care-l au si se preschimba in animale necuvantatoare, si se predau puterii satanei, cum spune Psalmistul: „Cei ce se depărteaza de Tine vor pieri” (Ps 72, 26). Iar dacă acelora care zăbovesc de la împărtășanie le va urma o moarte neașteptată, ce soartă vor avea nenorociții? Cum vor putea trece în libertate de vameșii demoni ai văzduhului? Ce frică și cutremur va încerca sufletul lor, în vreme ce prin Cuminecarea frecventă ar fi putut să se elibereze de toate acestea, cum spunea mai inainte dumnezeiescul Hrisostom? Mila lui Dumnezeu.

Așadar, frații mei, dacă împărtășania rară ne produce atâtea rele mari și de nepovestit, iar Cuminecarea frecventă ne dăruie atâtea bunuri mari, cerești și suprafirești, atât în viața de fată, cât și in cea viitoare, de ce să fim atât de zăbavnici să ne împărtășim, fraților? De ce să nu ne pregătim cu cuvenita pregătire ca să ne cuminecăm cu dumnezeieștile Taine, daca nu în fiecare zi, măcar în fiecare sâmbătă si duminică și în fiecare sărbătoare? s-ar cădea să alergăm frecvent cu mare bucurie la sfînta Masă să ne cuminecăm cu Preadulcele nostru Iisus Hristos, care e toată viața noastră, suflarea și existența noastră și toată nădejdea și mântuirea noastră, ca să fim pururea uniți și nedespărțiți de El. Dar noi atât în această viață, cât și în cealaltă, preferăm și avem mare bucurie să zăbovim și să stăm departe de El.

Dacă ne-ar lipsi cineva o singură zi de masa mâncărurilor trupești, ne mâhnim, ne neliniștim și ni se pare un mare rău; dar daca suntem lipsiți de masa duhovnicească și cerească a dumnezeieștilor Taine chiar și una sau două luni intregi, nu socotim ca e un lucru rău. O, ce mare lipsă de discernământ, între cele trupești și duhovnicești pe care-l au creștinii de acum; fiindca pe cele dintâi le îmbrățisăm cu toată iubirea, dar pe acestea din urmă nu le dorim defel.

Mulți creștini iubitori de Dumnezeu cheltuie mulți bani, suferă multe osteneli, rabdă multe primejdii și pe mare și pe uscat, ca să meargă să se închine la Ierusalim la Mormăntul de viața făcător al Domnului și la celelalte Locuri sfinte; și e o laudă pentru ei să se numească închinători ai unor asemenea Locuri sfinte. Mulți, auzind că se găsesc într-un loc îndepărtat moaștele unui sfânt, aleargă cu multă râvnă să meargă să li se închine, ca sâ primească har și sfințire. Dar să se împărtășeascăc cu Preacuratele Taine și să se învrednicească să se desfăteze nu de Mormântul de viață făcător, nici de Locurile sfinte, nici de moaștele unor sfinți, ci de împăratul a toate și de sfântul sfinților fie au puțină dorință, fie nu le pasă. Ca să meargă la Locurile sfinte cheltuie bani, umblă drumuri lungi și suferă multe primejdii, dar ca să se cuminece n-au nevoie nici să cheltuiască bani, nici să umble departe, nici să sufere primejdii; ajunge numai să facă o mărturisire zdrobită, o satisfacere , și o pregătire adevărată, și îndată ar putea să se bucure și , să devină concorporali și consangvini cu Hristos. Și cu toate că e un lucru ușor, toți sunt nepăsători, toți refuză.

Ah!, frații mei, de-am vedea o dată cu ochii minții sufletului nostru de ce bunuri înalte și mari ne lipsim neîmpărtășindu-ne încontinuu, atunci am face tot ce ne stă în putință să ne pregătim și să ne împărtășim, dacă s-ar putea în fiecare zi!

Prin urmare, dacă pînă acum am arătat o nepăsare atât  de mare față de sfânta Cuminecare, de acum mai departe însă, rogu-va în suspine pornite din măruntaiele unei iubiri frățești, să ne trezim din somnul cel greu al indolenței, să arătăm înflăcărare și purtare de grijă. Și dacă cineva din cei ce au puterea duhovnicească [clerici] ar voi să ne împiedice de la acest lucru plăcut lui Dumnezeu, să nu ne răcim de îndată căldura înflăcărării noastre și să ne neliniștim; nu, ci căzând la picioarele lui, să-l chemăm cu căldura ca și cananeanca, să-i sărutăm picioarele ca și desfrânata și să stăruim bătând la ușa și cerând permisiune. Și cu siguranță nu cred că se va găsi vreodată cineva atât de învârtoșat la, inimă care, văzând inflăcărarea pe care o avem față de sfânta Cuminecătură, să ne împiedice, ci am certitudinea că, oricât de aspru ar fi, oricât s-ar teme de răul obicei care stăpânea acest lucru, inima i se va înmuia să ne dea permisiunea să săvârșim lucrul dorit.

Sfântul Nicodim Aghioritul
Se va prelua cu precizarea sursei
Blogul Sfântul Munte Athos