Arhive blog
Cum a devenit fotograful Gérard Gascuel călugăr ortodox
22 martie 2011, Interfax
„Fotografia, printr-o scriere de lumină, exprimă ceea ce eu nu pot să spun prin cuvinte. De exemplu, o ramură ninsă, un fruct, toamna, iarna, descriu mai bine realitatea decât un lung răspuns oferit întrebării: Ce este adevărul?” (Gérard Gascuel – Ieromonahul Ioan)
Fotograful Gérard Gascuel (n. 1947, Cévennes, Franța) care a lucrat cu Marcel Marceau și Salvador Dali este acum ieromonahul Ioan. După spusele sale, a luat decizia de a se călugări după ce a auzit un călugăr athonit cântând.
„Aveam 33 de ani, când redactorul șef al unei influente reviste japoneze m-a trimis în Grecia pentru a face un reportaj despre viața călugărilor athoniți”, declara la un moment dat părintele în presa rusească.
Mergând prin mănăstiri, părintele Ioan a ajuns la o mănăstire unde conform unei vechi tradiții se obișnuia păstrarea craniilor călugărilor decedați.
„Am intrat în criptă, iar viața îmi părea deodată a fi împărțită în ‘înainte’ și ‘după’. La întoarcere am întâlnit un călugăr grec și am început să vorbim despre sensul vieții. Nu vorbea engleza prea bine… și dintr-odată a început să cânte!” își amintește părintele Ioan. Acela a fost momentul în care a hotărât să devină călugăr.
„Am luat această hotărâre în câteva secunde. Întorcându-mă în Franța, am trimis reportajul revistei, mi-am vândut bunurile, și am devenit un călugăr obișnuit pe Athos. Mi-am petrecut mulți ani în Țara Sfântă, în Lavra Sf. Sava din deșertul iudaic. Acolo mi-am întâlnit duhovnicul și am realizat că moartea nu este sfârșitul”, povestește părintele despre calea pocăinței sale.
A devenit călugăr, dar asta nu l-a împiedicat să-și păstreze pasiunea pentru fotografie. Între timp a fondat și a devenit starețul unei mănăstiri ortodoxe din orășelul francez Cévennes.
Traducere de Ana Larisa Pospai după textul publicat de Mystagogy, The Weblog Of John Sanidopoulos
Citiți mai multe despre părintele aici.
Pagina sa oficială de fotografie aici.
„Dacă vrei să cunoști taina Muntelui Athos…”. Convertirea părintelui Daniil (Sandu Tudor)
Un bărbat de o remarcabilă frumuseţe, de o eleganţă vestimentară (în viaţa lumească) care ajungea să frizeze dandysmul, căsătorit de trei ori, fără copii. Căsătoriile le socotea nişte nereuşite, ba chiar eşecuri. În privinţa aceasta se considera un defavorizat, căci avea într-un fel nostalgia cununiei unice ca formă de realizare plenară a existenţei, la nivel omenesc.
Era o personalitate extraordinară, cea mai puternică pe care am întâlnit-o vreodată în viaţă, şi care m-a marcat considerabil, având în vedere că l-am cunoscut încă din prima copilărie. Într-adevăr spune că l-a cunoscut la începutul anilor ’30, ca cel mai important prieten al tatălui său, Alexandru Mironescu.
Agresiunea sacră pe care o desfăşura împotriva cuiva, isprăvea întotdeauna, graţie modului dinamic – cu care era dăruit – de a percepe pe celălalt, prin a propune de fiecare dată o posibilă devenire în credinţă, concepută – pe urmele marilor părinţi ai spiritualităţii – ca un proces de creştere continuă, căci o credinţă stagnată este moartă, sau aproape. Pentru el această credinţă avea să rămână aşa cum a debutat un scandal, „scandalul adevărului”, fără ca prin aceasta să răstoarne rutinele şi obişnuinţele pioase care au tendinţa să o sufoce, dacă ele n-ar fi fără încetare reînsufleţite. Nu era un reformator, un revoluţionar, ci mai curând un restaurator al semnificaţiilor originare.
Nu era un convertit; credinţa lui era înnăscută – moştenită mai cu seamă de la mama lui, pe care o venera – însă cu el s-a petrecut o deşteptare, o intensă conştientizare a identităţii ortodoxe, cum s-a întâmplat, de altfel, şi cu alţi membri ai grupului, cu ocazia trecerii prin cercurile tinerimii creştine, mai ales prin ASCR (Asociaţia Studenţilor Creştini, filiala română a YMCA).
După vagi studii universitare, niciodată isprăvite, Sandu Tudor s-a întors la publicistică în calitate de ziarist şi poet colaborator la revista Gândirea şi participând la curentul de idei declanşat de aceasta. Între altele, revista îşi propunea să dezvolte o nouă meditaţie asupra Ortodoxiei. În 1925 publică un volum de poezii intitulat Comornic, care i-a adus premiul Fundaţiei Regale „Carol I”.
Încă din 1927 a abordat poezia de factură exclusiv religioasă, scriind Acatistul Părintelui nostru Sfântul Dimitrie cel Nou, boarul din Basarabov —, publicat la Bucureşti în 1942 şi 1950, Acatistul Rugului Aprins, publicat la Madrid în 1983, apoi prin 1950, Acatistul Sf. Ioan Bogoslavul şi Acatistul Sf. Calinic Cernicanul, ambele tipărite la Madrid în 1987, de Fundaţia Culturală Romană. Către mijlocul deceniului ’30 a editat pe socoteala sa revistele „Floarea de Foc” şi „Credinţa”, reviste literare, dar şi de amplă dezbatere de idei sociale, politice, filosofice şi religioase…
Sandu Tudor nu era un sistematic. În expresia profesorului Alexandru Mironescu era „o bibliotecă deranjată”, însă fiecare cuvânt al lui era o temă de meditaţie. Prelegerile lui erau un dezastru, un amalgam de note deranjate, prin care se uită un minut fără să spună un cuvânt. Când credeai că a teminat, abia atunci începea. El avea o înclinaţie deosebită către substratul tainic al lucrurilor, fapt care l-a apropiat de literatură patristică şi de mistica literaturii călugăreşti. A trăit printre oamenii bisericii, pe care-i critică în ziarul lui, „Credinţa”, mergând uneori până la şantaj. Ura superficialitatea. Cine nu avea rezonanţe duhovniceşti, nu putea rămâne în cercul prietenilor lui.
Convertirea lui totală pentru cele duhovniceşti s-a întâmplat în urma unei călătorii la Sfântul Munte. Acolo a întâlnit pe un călugăr vagabond, pe care l-a angajat să-l ducă în munte. Acesta i-a spus: „Dacă vrei să cunoşti taina Muntelui Athos, pune-ţi pantaloni lungi, lasă barba să-ţi crească şi vino cu mine, dar să faci ceea ce fac eu. Mulţi vin ca dumneavoastră, să vadă bibliotecile, tezaurul sau Sfintele Moaşte şi se întorc acasă necunoscând nimic. Călugării nu descoperă tainele vieţii călugăreşti turiştilor. Aceia vin şi se duc aşa cum vin. Aşa că am mers cu părintele Averchie.” Se duse vestea că Averchie merge cu un călugăr foarte evlavios, practicant al Rugăciunii inimii.
A venit de acolo cu scăunelul, cu metoda respiraţiei şi cu toată taina rugăciunii interioare a isihaştilor, luată nu din citit, din filocalii, ci direct de la meşterii anonimi ai zilelor noastre, călugării isihaşti. Acolo a înţeles Sandu Tudor că eul nostru este infinit şi că în acest centru existenţial al fiinţei noastre pe care călugării îl numesc „inima”, în sens de „adânc”, există Dumnezeu şi că Dumnezeu este pecetea personalităţii noastre. A înţeles astfel că rugăciunea este o stare şi nu o activitate formală.”
Pentru Sandu Tudor acum începe reconsiderarea culturii umane şi a procesului intelectual, care, având alte puncte de referinţă decât Dumnezeul din om, devin nu numai superficiale, ci chiar demonice.
Nu este o convertire teoretică. El spunea că pentru a putea intra în ordinea duhului, trebuie mai întâi să te „îndobitoceşti”, dându-le exemplul altui vagabond din „Povestirile unui pelerin rus”.
A ajuns la Schitul Sfânta Ana, acolo a început să plângă. Stareţul Schitului i s-a adresat părintelui Sandu Tudor: „Frate Sandule, spune-mi ce făceai dumneata în lume, la ora asta din noapte?” Prin mintea lui au început să treacă: Capşa, cluburi de noapte, cabarete pariziene, şedinţe literare, petreceri, iar stareţul i-a spus: „Noi, cei din Athos, avem o credinţă. Dacă mai ţine Dumnezeu lumea, este pentru că la miezul nopţii călugării se roagă.”
A restaurat cu banii lui chiliile şi Paraclisul mânăstirii Antim, pictat de Nicolae Stoica. Şi-a ales că patron pe Sf. Simeon Noul Teolog, la fel de violent în raporturile lui cu formalismul Bisericii oficiale. S-a mutat în clopotniţa mănăstirii, iar de acolo şi-a organizat întâlnirile în biblioteca mănăstirii.
Aşa, Sandu Tudor devenise punct de atracţie pentru intelectualitatea bucureşteană. A fost sfinţit călugăr, după care s-a dus la Schitul Rarău, după ce a trecut prin Schitul Crasna, judeţul Gorj, şi prin Schitul Sihla din Sihăstria. Atunci a scris despre el un articol Olivier Clément, profesor la Şcoala Teologică Sf. Serghie din Paris. Iar în urma acestui articol a început să se intereseze securitatea. Apoi a urmat arestarea sa. Pedepsele au fost mari. Ieroschimonahul Daniil a luat 25 de ani, muncă silnică, şi a murit în închisoarea de la Aiud că martir.
Mie mi-au revenit, dintre lucrurile sale, icoana Maicii Domnului, pictată de N. Stoica, precum şi un manuscris al unui Acatist original, cu corecturi personale. Poate că acestea m-au determinat să scriu rândurile de faţă.
Arhimandrit Roman Braga
Athosul. Locuri, chipuri, stări (III). Părintele Pahomie cel Negru de la Karakalu
În al treilea meu drum la Muntele Athos era să ratez pentru a doua oară închinarea la Mănăstirea Karakalu. Pentru cei ce nu știu, există posibilitatea de a face un program de închinare pe la mai multe mănăstiri athonite, în special la cele de pe coasta de nord – est a Muntelui, închiriind pentru 6-7 ore un microbuz local. Pentru că frații au zăbovit destul de mult pe la unele schituri și mănăstiri (numai la Chilia Sfântul Gheorghe – Colciu se stătuse vreun ceas), riscam să nu mai ajungem în timp util la Prodromou (unde avea să ne aștepte după vecernie o discuție de suflet cu avva Iulian). Dar dozându-se timpul după ceas, am ajuns să ne închinăm și la ultimele obiective din programul nostru: Filotheu și Karakalu.
Dorința mea de a ajunge la Karakalu era legată și de o întâlnire pe care o planificasem de mai mult timp cu un bun amic de pe facebook: Gheo Bănică, un tânăr mirean, fain și bun meșter într-ale sculpturii de cruci, icoane, iconostase, ce lucra de vreo 4 ani la Karakalu. De fapt, după cum mi-a spus, comenzile veneau din tot Muntele.
Nu a fost nevoie să întreb de “Giorgios care sculptează”, pentru că mă aștepta deja afară, pe o bancă. Ne-am îmbrățișat ca și cum ne-am fi știut de-o veșnicie, am schimbat câteva vorbe, apoi a trebuit să mă alătur grupului, să mă pot închina în katholikonul (biserica principală) Mănăstirii. Precizez că în afara programului liturgic bisericile athonite sunt închise, deci nu poți să mergi oricând și oricum să te închini. Așadar trebuia să fiu alături de ceilalți când se deschidea biserica.
Ne-am închinat, apoi am făcut câteva fotografii în curtea mănăstirii și ne-am întreținut puțin cu părintele Firmilian, un român de-al nostru, ospitalier și volubil.
Mă așezasem deoparte de grup și beam apă de izvor, admirând tihna locului, încercând să-mi închipui nevoințele, dar și bucuriile duhovnicești ale monahilor de aici. Știam că obștea are un Stareț cu viață sfântă care se ascunde de slava lumii, Gheronda Filothei.
Stând în curte mi-a atras însă atenția un monah negru, harnic ca o albinuță, grăbit la ascultările sale. A făcut vreo două drumuri prin fața noastră cu oareșce lăzi în mâini, îndeajuns însă ca să-i observ chipul luminos și zâmbetul cald și plin de dragoste. Îndeajuns și ca să-mi amintesc de el și să cer mai apoi, când am ajuns acasă, mai multe detalii de la fratele Gheo, sculptorul, care a binevoit la rugămintea mea să discute cu părintele despre viața dumnealui.
Astfel am aflat un destin foarte interesant, vrednic de pomenit, vrednic să fie cunoscut.
Părintele cel negru la chip, dar cu suflet luminat de har, i-a mărturisit fratelui că părinții lui sunt de fel din Venezuela și că a trăit multă vreme în Olanda, unde a fost monah catholic. Lovindu-se de unele aspecte urâte din Catholicism, a ales Calea Orthodoxiei, plecând la o mănăstire orthodoxă în Franța. Era însă o mănăstire de maici, dar a fost primit cu drag să lucreze pentru obștea de acolo, căci era mare nevoie. Stareța Mănăstirii, având legături duhovnicești cu Starețul de la Karakalu, l-a trimis mai apoi la Athos. Monah a fost însă făcut în Franța.
Părinții de la Karakalu îl iubesc mult și spun despre el că este foarte râvnitor, făcând întotdeauna ascultare cu bucurie. Ar fi fost mai multe de aflat și multe de povestit, dar între timp începuseră pregătirile pentru hramul Mănăstirii (12 iulie – Sf. Petru și Pavel, după calendarul vechi), care a mobilizat toată obștea pentru cele trebuincioase, iar mai apoi fratele Gheo s-a întors acasă, după multă vreme.
Pe Părinte îl cheamă Pahomie.
Laurențiu Dumitru
“Athosul. Locuri, chipuri, stări”
Un japonez primește botezul ortodox la Muntele Athos
În urmă cu mai bine de un an, pe 29 iunie 2011, japonezul Miki Giamamoto primea botezul în apa Mării Egee, la Muntele Athos, la arsanaua Mănăstirii Marea Lavră. El a primit numele de Athanasie, în cinstea întemeietorului Marii Lavre și a începătorului vieții de obște athonite, Cuv. Athanasie Athonitul.
Sursa imaginilor : Pagina de facebook ATHOS Mount – Βάπτιση Ιάπωνα σε Ορθόδοξο.
Un neamţ protestant a cunoscut Ortodoxia printr-un aparat de emisie-recepţie. Dominik Weiel a primit botezul la Dochiariu
Sâmbătă 8-08-2009, în Sfânta Mănăstire Dohiariu, în Sfântul Munte Athos, într-o atmosferă plină de umilinţă, neamţul Dominik Weiel, geolog în vârstă de 40 de ani, s-a lepădat de protestantism şi a îmbrăţişat Ortodoxia primind la Botez numele de Mihail.
Mihail a cunoscut Athosul şi Ortodoxia, prin contactul pe care l-a întreţinut prin intermediul unui aparat de emisie-recepţie cu un frate de mănăstire radio-amator, părintele Apollo SV2ASP/A, contact început încă din 1991. Neamţul radio-amator, cu foarte multă experienţă, DL5EBE, student pe atunci, când a auzit pentru prima dată de monahul aghiorit lipsit de experienţă care încerca prin semnalul lui slab să facă legătura, s-a grăbit să comunice cu el şi să-l ajute. Acesta a fost primul motiv de a veni în Athos: a-l cunoaşte pe acest monah şi a organiza staţia. Această vizită însă s-a transformat însă şi într-o staţie pentru viaţa lui. L-a cunoscut pe Gheronda (Bătrânul) Grigorie, Egumenul Mănăstirii şi pe fraţi, i-a iubit şi a continuat să viziteze mănăstirea urmând de fiecare dată îndeaproape întregul ei program zilnic.
Când şi-a terminat studiile universitare l-a contactat o societate germană petrolieră cu activităţi în întreaga lume. Vreme de mulţi ani a lucrat la Moscova şi de acolo a avut ocazia să viziteze Athosul mai mulţi ani la rând, dar simultan ţinea legătura prin undele radio. Toată această perioadă s-a luptat înterior pentru schimbarea sa şi hotărându-se şi pentru Botez, a luat drumul Athosului. Zilele acestea s-a întâmplat să avem multe lucrări la care a a participat şi el. Zilele treceau şi se neliniştea în privinţa Botezului. Vineri, Gheronda l-a întrebat din nou: „Vrei să te botezi?”. „Mare mi-ar fi bucuria!”- i-a răspuns şi imediat chipul i s-a luminat. Atunci l-am chemat pe domnul Stavros Pomakis, ofiţer în Armata Aeriană, radio-amator, fiu duhovnicesc al Mănăstirii, care, chiar dacă era departe de casa sa, a primit din tot sufletul să-i devină naş. În foarte puţin timp, toate erau gata, şi astfel, sâmbătă dimineaţă, după Dumnezeiasca Liturghie a primit Sfântul Botez în portul Mănăstirii, înconjurat de întreaga obşte şi de pelerini şi plin de bucurie s-a întors iarăşi la serviciul său.
Să ne rugăm Arhanghelului Mihail, ocrotitorul Mănăstirii noastre, al cărui nume i l-a dat Gheronda, să-l întărească în drumul dificil al vieţii pe care zilnic îl parcurge.
Sursă: IM Pantokratoros
Sfântul Munte Athos 