Arhive blog

[Convertiri]: Pentru rugăciunile Sfintei Mucenițe Elisabeta, marea ducesă a Rusiei

Aş vrea să vă împărtăşesc cum noua muceniţă a lui Hristos, Marea Ducesă Elisaveta, m-a ajutat să mă îndrept spre Ortodoxie şi m-a întărit în credinţă.

Proaspăt divorţată, trăiam împreună cu fiul meu Timothy, în vârstă de opt ani, lângă Albany, New York. Fratele meu mai mare devenise monah la Mănăstirea Sfintei Treimi din Jordanville, şi venea ocazional să ne viziteze. El îmi tot vorbea despre credinţa sa ortodoxă, şi eu mă făceam că-l ascult, dar de fapt nu mă interesa ce zicea şi nu-i dădeam atenţie. Însă, la un moment dat, în aprilie 1989, părintele Theofilact ne-a vizitat într-o seară, iar după ce a plecat am început să mă întreb dacă nu cumva era ceva adevărat în tot ce zicea.

Mulţi ani am căutat o biserică de care să simt că aparţin. Am crescut într-un mediu baptist şi lutheran, şi m-am botezat la nouăsprezece ani, în biserica lutherană. Simţeam însă că ceva lipseşte, şi de-a lungul anilor am mers prin biserici metodiste, reformate şi romano-catolice. De curând devenisem membră a unei biserici presbiteriene, deşi nici acolo nu eram cu adevărat mulţumită, şi mă rugam pe mai departe lui Dumnezeu să mă ducă la o biserică în care să nu mai simt atâta deşertăciune.

La scurt timp după vizita părintelui Theofilact din aprilie, mi s-a descoperit o umflătură la tiroidă. Doctorii au crezut că e cancerigenă, şi m-am îngrozit. Fusesem dintotdeauna o persoană atletică şi cu o condiţie fizică bună, iar acum, dintr-o dată, mă confruntam cu cancerul! E neîndoielnic că acest lucru mi-a înteţit dorinţa de a găsi „adevărata Biserică”, aşa că în iulie am răspuns în cele din urmă invitaţiei părintelui Theofilact de a face o vizită la mănăstire. Am rămas foarte impresionaţi de cele găsite acolo – nu numai eu, ci şi fiul meu Timothy. Fratele meu ne-a prezentat mănăstirea, şi-am luat parte chiar şi la o slujbă de înmormântare. Pentru întâia dată, am arătat deschidere faţă de cele pe care mi le tot zicea, şi am început să-i pun întrebări.

La începutul lui august am mers din nou la mănăstire şi am luat parte la cea dintâi Dumnezeiască Liturghie. A fost o experienţă care m-a mişcat până în străfundurile fiinţei. În ciuda grijilor pentru cancer, m-am simţit plină de pace. Mai târziu, în aceeaşi lună, urma să fac o operaţie de extirpare a tumorii tiroidiene. Părintele Theofilact i-a cerut unuia dintre ieromonahi să săvârşească pentru mine o slujbă înaintea icoanei „Neaşteptatei Bucurii”, iar tumoarea s-a dovedit a fi benignă. Sunt absolut convinsă că a fost o minune.

După operaţie, părintele Theofilact a venit şi m-a uns cu ulei de la Sfântul Nectarie. După ce a plecat, dintr-o dată, în mod inexplicabil, m-a cuprins un adânc simţământ de pocăinţă. Am plâns şi am tot plâns. Apoi am început să citesc o carte pe care mi-o adusese părintele Theofilact: „Sfânta Elisaveta, noua muceniţă”, de Ludmila Koehler. Nu m-au atras niciodată cărţile, dar aceasta m-a captivat. Am simţit o apropiere aparte de Ducesa muceniţă, iar viaţa ei m-a mişcat până la lacrimi.

Nu la multă vreme, într-una din călătoriile noastre la Jordanville, Timothy şi cu mine am vizitat schitul învecinat de maici, închinat Sfintei Elisaveta. Acolo am cunoscut o mare pace şi mulţumire. Nici nu mi-am dat seama când ne-am întors acasă, după un drum cu maşina de două ore, prin ploaie.

În acea seară, am înrămat fotografia Sfintei Elisaveta pe care-o primisem de la una din maici şi am pus-o pe noptieră. M-am trezit în toiul nopţii şi-am văzut o lumină izvorând din fotografie. Marea Ducesă ţinea în mână o metanie albă, pe care o întindea către mine. Mă învăluise o pace negrăită. După ani de căutări, am ştiut că mă aflu pe calea cea bună.

În noiembrie, acelaşi an, Timothy şi cu mine am devenit catehumeni. La fiecare sfârşit de săptămână, mergeam cu maşina până la mănăstire, ca să luăm parte la dumnezeieştile slujbe. Ne-am botezat pe 7 aprilie 1990, în Duminica lui Lazăr, care, în acel an, coincidea cu praznicul Buneivestiri. Eu am luat numele de Elizabeth, după cel al ducesei muceniţe. Nicicând nu mai încercasem aşa bucurie şi fericire lăuntrică! În noaptea aceea m-am trezit din nou şi-am văzut-o pe Sfânta Elisaveta, îmbrăcată în veşmânt negru monahicesc, stând în genunchi lângă patul meu şi rugându-se.

Timothy şi cu mine am continuat să mergem în fiecare sfârşit de săptămână la mănăstire până ce, în iulie, am izbutit să ne mutăm la Jordanville. Pentru rugăciunile Sfintei Elisaveta, ni s-a îngăduit să stăm la schitul de maici. A fost o mare binecuvântare, căci în curând m-am îmbolnăvit destul de rău. După patru zile de şedere în spital şi numeroase analize, doctorii erau încă nelămuriţi asupra cauzelor durerii mele. Abia după o lună, în martie, au descoperit că aveam endometrioză. Cu aceste probleme de sănătate, cărora li se alătura o nesiguranţă financiară, sunt sigură că aş fi căzut în deznădejde, dacă nu m-ar fi sprijinit maicile. Am vieţuit pe mai departe la schit până în august, când ne-am mutat într-un apartament al nostru, în Richfield Springs, doar la 11 kilometri de mănăstire.

Cred cu adevărat că, pentru rugăciunile şi mijlocirile Sfintei Elisaveta, Dumnezeu ne-a învrednicit din belşug de mare mila Sa în cursul ultimilor doi ani şi jumătate: operaţia mea reuşită, apropierea de Mănăstirea Sfintei Treimi şi de Schitul Sfintei Elisaveta, botezul nostru în Biserica cea adevărată, faptul că am devenit Elisabeth şi o am pe Sfânta Elisaveta ca ocrotitoare cerească, vieţuirea vreme de un an, în timpul bolii, la Schitul Sfintei Elisaveta, unde am aflat în credinţa ortodoxă o temelie neclintită.

Ca şi cum toate aceste binecuvântări n-ar fi fost îndeajuns, în septembrie 1993 o bătrână i-a cerut naşei mele de botez (una din maicile din obştea de la Sfânta Elisaveta) şi mie să o însoţim în Rusia – şi ne-a plătit drumul! În Moscova am stat la mănăstirea Sfintelor Martha şi Maria, întemeiată de Sfânta Elisaveta, şi am prăznuit acolo ziua ei, 5/18 septembrie. Clădirile mănăstirii aveau mare nevoie de reparaţii, dar, cu toate acestea, se simţea puternic prezenţa Marii Ducese. Trandafirii albi sădiţi de ea încă mai înfloresc, şi-am avut privilegiul de la cânta la pianul ei.

Sunt tare nevrednică de cele întâmplate, şi dau slavă şi mulţumită lui Dumnezeu pentru toate; îi mulţumesc şi Sfintei Elisaveta pentru credincioasele sale mijlociri. Nădăjduiesc că toţi cei ce vor citi aceste rânduri şi care nu o cunosc încă pe Sfânta Elisaveta vor dori să-i citească pilduitoarea viaţă. În engleză există două biografii: cartea Liudmilei Hoehler, pe care deja am amintit-o, şi „Marea Ducesă Elisaveta a Rusiei – Noua Muceniţă a Jugului Comunist”, de Liubov Millar. Viaţa Marii Ducese a fost închinată ajutării oamenilor, şi ea continuă să ne ajute chiar şi acum, după cum însămi o pot mărturisi.

Elisabeth Hawkins
Traducere de Radu Hagiu după pravmir.com

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

[P] În limba română au apărut cărțile : Sfânta Elisabeta Feodorovna a Rusiei – Un crin în văile muceniciei, de Lubov Millar (Editura Bonifaciu, 2012) și Sfânta Elisabeta – Marea ducesă a Rusiei. Viața și Pătimirea (Editura Bonifaciu, 2010). Pentru copii s-a editat cartea Sfânta Muceniță Elisabeta, marea ducesă a Rusiei (Editura Iona, 2012). Click pe linkuri pentru a comanda online.

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU! 

[Convertiri]: Umilenie. O poveste adevărată

Umilenie. O poveste adevărată*

Sherry era o persoană care nu se potrivea în niciun tipar. În vârstă de 19 ani, ajunsese de curând să creadă în Dumnezeu şi să renunţe la multe de dragul Său, dar încă nu era pe deplin acceptată de mulţi alţi creştini de vârsta ei. Aceştia ziceau că trecutul ei întunecat răzbătea încă din felul în care se purta, vorbea şi se îmbrăca. „Arată ca o târfă”, mi-a zis unul din ei. „Trebuie să facem ceva în privinţa asta”.

Pe Sherry o durea să afle că oamenii vorbeau aşa despre ea. Dar de când am cunoscut-o, n-am văzut-o vorbindu-i de rău sau încercând să se răzbune. Avea compasiune pentru ceilalţi, oricine ar fi fost aceştia, o compasiune ce venea de undeva din adâncul ei. Simţeai că ar fi putut ierta oricui orice, căci, spre deosebire de cei ce o judecau, ea suferise. Ştia cum era să nu mai ai nimic de pierdut.

Sherry avea o bucurie lăuntrică care, pe atunci, mi se părea cu neputinţă de priceput. Nu era o bucurie frivolă, vremelnică, ci o fericire profundă care venea şi era încă legată cumva de adânca sa cunoaştere a tristeţii.

Am cunoscut-o pe Sherry într-o tabără de tineret unde lucram amândoi într-o vară, având postul de consilieri. Pe atunci, nu credeam în Dumnezeu aşa cum credea ea, însă Sherry nu m-a privit de sus din pricina aceasta. Uneori, îmi spunea cum Îl vedea pe Dumnezeu în viaţa ei şi în vieţile copiilor de care se îngrijea; dar – spre deosebire de alţi consilieri care erau religioşi şi mă socoteau „imatur duhovniceşte” – ea nu mi-a predicat niciodată, nici n-a încercat să mă facă să mă conformez credinţelor ei. Şi, în ce mă priveşte, n-am dat niciodată atenţie celor spuse de aceiaşi consilieri despre ea, fiindcă vedeam că judecăţile lor sunt prosteşti şi meschine, întemeindu-se doar pe aparenţe.

Sherry şi cu mine aveam o prietenă comună, pe care o voi numi Janine. La un moment dat, Janine a descoperit că e însărcinată. Prietenul său de 19 ani, pe care ea îl iubea cu adevărat, s-a speriat groaznic şi i-a spus că nu e pregătit să se căsătorească cu ea, zicându-i să avorteze imediat. Lui Janine i-a fost frică să-i spună tatălui ei despre sarcină, crezând că va fi cuprins de mânie şi că n-o va ierta niciodată. Din pricina acestor doi bărbaţi, s-a simţit silită să avorteze. Dar nu voia defel să facă aşa ceva; ea voia ca pruncul ei să trăiască.

Janine le-a spus doar la trei persoane din tabără despre cele întâmplate: lui Sherry, mie şi unui tânăr pe care-l voi numi Benjamin. Când Benjamin a aflat, i-a dat o broşură religioasă împotriva avortului şi a mustrat-o cu un avertisment categoric şi rigid. Când am aflat şi eu, tot ce i-am spus lui Janine – deoarece atunci nu credeam cu adevărat în nimic – a fost că poate să facă ce crede că e mai bine şi că o voi susţine, orice hotărâre ar lua.

Sherry, însă, n-a răspuns la veşti nici cu legalismul lui Benjamin, nici cu relativismul meu. Cu o compătimire care nu era nici excesivă, nici lacrimogenă, a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca Janine să nu se simtă ruşinată pentru că face întocmai ce-i spune inima.

Când diferitele schimbări fiziologice pricinuite de sarcină au început să aibă loc în Janine, ea şi cu Sherry stăteau de vorbă despre ele. Când Janine a simţit pruncul mişcându-se înlăuntrul ei, Sherry a fost atât de bucuroasă încât cineva ar fi putut crede că e copilul ei. N-o să le uit niciodată pe Sherry şi Janine în serile de după ce copiii taberei se duceau la culcare; n-o să uit niciodată cum Sherry o îmbrăţişa, o îmbărbăta şi împărtăşea cu ea minunea unei vieţi noi.

Nădejdea lui Sherry era molipsitoare: curând şi eu, care înainte fusesem atât de ambivalent, am început să mă las cuprins de ea. Vorbeam toţi trei despre copil, iar Sherry îi spunea adesea lui Janine ce mamă minunată va fi. Cu toţii iubeam copiii, înconjuraţi fiind de ei în fiecare zi. Sherry şi cu mine i-am făgăduit Janinei să rămânem alături de ea şi de pruncul ei cât timp acesta va creşte.

În prezenţa dragostei jertfelnice a lui Sherry, părea că totul va fi până la urmă bine. Potenţiala mânie a tatălui lui Janine şi temerile prietenului ei – vor trece. Copilul lui Janine va trăi şi va creşte, şi toată durerea trecătoare va fi meritat să fie răbdată. Aceste gânduri o făceau pe Janine fericită şi împăcată atunci când era în preajma noastră, dar exista încă o teamă ascunsă de ceea ce o aştepta acasă.

Când Janine nu s-a mai simţit în stare să facă faţă cerinţelor fizice ale unui consilier, a părăsit tabăra. Nu ştiu ce s-a petrecut între ea, prietenul şi tatăl ei după ce a plecat, dar când s-a întors pentru un scurt răstimp în tabără ca să-şi ia rămas bun şi să-şi ridice lucrurile, am aflat că până la urmă făcuse avort. Îmi aduc aminte că Sherry era încă plină de dragoste faţă de ea. Însă Janine se schimbase; era într-o stare de şoc sau de jale şi nu voia să vorbească sau să se apropie de nimeni.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

La scurtă vreme după, tabăra se găsea în săptămâna de dinaintea închiderii. Într-una din aceste ultime zile, Sherry a venit la mine pe când mă aflam alături de băieţi, în cabana mea. Faţa îi era toată roşie şi am văzut că plânsese. Părea că trecuse printr-o traumă majoră şi, totuşi, faţa îi schiţa un zâmbet discret. Am întrebat-o ce se întâmplase, iar ea mi-a spus că se rugase şi Dumnezeu îi spusese ceva.

Acest lucru reprezenta pentru mine o taină desăvârşită, pentru că Dumnezeu nu-mi spusese niciodată nimic; aşa cum am zis, nici măcar nu ştiam cine sau ce era Dumnezeu. Am întrebat-o ce Îi spusese, însă ea şi-a cerut iertare şi mi-a răspuns că nu-mi poate spune. „De ce nu?”, am stăruit, dar ea doar a zâmbit şi a clătinat din cap. Ochii îi erau încă uzi de lacrimi, iar faţa îi strălucea literalmente. Voiam atât de mult să ştiu taina acelei tristeţi bucuroase sau bucurii dureroase sau ce o fi fost. Dar,  între mine şi Sherry, se găsea încă o prăpastie pe care nu o puteam trece şi n-aş fi putut nicicum înţelege acel secret, chiar dacă ea ar fi petrecut ore încercând să-mi explice. Chiar şi aşa, îmi doream foarte mult să ştiu ce-i spusese Dumnezeu.

Tabăra a luat sfârşit. Eu am mers la liceu, iar Sherry s-a întors în oraşul nostru natal. După vreo două săptămâni, am aflat că Sherry murise într-un accident de maşină, într-o curbă, despre care se ştia că este extrem de primejdioasă, de lângă aeroportul oraşului. Înmormântarea avusese deja loc atunci când am aflat de cele întâmplate.

În acea noapte, m-am dus pe un câmp de lângă liceu şi am plâns. Am încercat să văd vreun înţeles sau rost în moartea ei, dar de vreme ce încă nu trecusem peste prăpastia care mă despărţea de cele ştiute de ea, n-am văzut niciunul. Bineînţeles, m-am gândit dacă nu cumva Dumnezeu îi descoperise grabnica ei moarte în acea zi în care o văzusem plângând. Dacă ar fi fost aşa, atunci moartea ei ar fi avut un înţeles. Însă cum aş fi putut ştii cu siguranţă? Am încercat să vorbesc cu Sherry ca şi cum ar fi fost încă în viaţă.

Am sunat-o pe Janine. Nu ştiu ce nădăjduisem să aud de la ea, dar, orice ar fi fost, n-am auzit. Era încă distantă. Am vrut să vorbesc cu ea despre Sherry, despre ce se întâmplase, despre ce ne învăţase, despre ce însemnase ea pentru noi. I-am spus că era posibil ca Dumnezeu s-o fi înştiinţat pe Sherry despre moartea ei nu cu mult înainte de a se petrece, dar Janine n-a părut foarte mişcată de aceasta. Tot ce-mi mai amintesc din cele spuse de Janine este: „E o curbă aşa de periculoasă. Nu o să mai trec niciodată prin curba aia”.

Eram atât de deprimat după ce am închis telefonul! Eram prea deprimat ca s-o mai învinovăţesc pe Janine: ea îşi avea problemele ei şi nu mi se cădea s-o judec pentru că nu părea să priceapă despre ce era vorba. Apoi m-am gândit: şi ce dacă a mers prin curba aceea? Sherry avea doar 19 ani şi e moartă. Dacă viaţa şi moartea ei n-au niciun înţeles final, atunci şi noi toţi am putea zbura din acea curbă cu 150 km/h şi să cădem în marele şi veşnicul neant.

O persoană cu adevărat bună, ca Sherry, vine în viaţa noastră şi e criticată că arată ca o târfă de către cei ce nu-i văd sufletul. Am fi putut învăţa atâtea de la ea. Dar ea a murit – şi totul a rămas la fel. Suntem la fel; viaţa ei nu ne-a schimbat deloc. Janine e încă în întuneric, la fel sunt şi eu – ca şi când lumina lui Sherry n-ar fi fost niciodată aici.

Dar n-a fost aşa în realitate. Curând după moartea lui Sherry, împrejurările vieţii mele m-au împins la un nivel de suferinţă pe care nu-l mai cunoscusem până atunci – şi din acea suferinţă am început să aflu, în cele din urmă, Cine este Dumnezeu. Atunci am început să descopăr taina acelei dureri bucuroase, a acelei păci depline, a acelei dulceţi a morţii pe Cruce şi a plânsului cu lacrimi de mulţumire, putând să iert şi să iubesc pe toată lumea, chiar şi pe cei ce ne ocărăsc şi ne blestemă.

Se pare că nimeni altcineva n-a văzut-o pe Sherry în acea durere bucuroasă de dinaintea morţii ei. Şi acum tânjeam să-i spun: Sherry, ştiu acum cum puteai fi atât de fericită şi cum Îi putea mulţumi lui Dumnezeu chiar şi în toiul acelei cumplite supărări, chiar şi dacă El ţi-a spus că vei muri curând. Ştiu acum ce nu-mi puteai spune atunci.

Au trecut ceva ani. Vieţuiam ca monah pe o insulă împădurită, în depărtările Alaskăi. Eram singur într-o chilie de lângă ţărmul stâncos, la kilometri depărtare de oricine. M-am gândit din nou la Sherry şi iarăşi mi-au dat lacrimile. Dar, acum, acea tristeţe nu era doar o greutate inertă, ca mai înainte. Acum se putea îndrepta undeva, acum avea un înţeles, aşa cum şi viaţa şi moartea ei au avut un înţeles. Am plecat să fac câţiva paşi prin aerul umed al nordului, apoi m-am aşezat şi am scris aceste rânduri:

Înainte ca viaţa ta, atât de scurtă, să ia sfârşit
Te-am întâlnit odată cu ochii roş-înlăcrimaţi.
Iar faţa-ţi strălucea de bucurie şi dulce căinţă
Din tainiţele inimii, în care se rostiseră cuvinte.
Ce-a fost anume, tu n-ai putut să-mi zici,
Căci lucrurile acestea nu puteam atunci să le-nţeleg.
Nu ştiu de nu cumva ţi-a arătat Dumnezeu atunci
Că zilele vieţii tale curând se vor sfârşi.
Deşi atunci nu cunoşteam acea lină lumină
A inimii zdrobite, pe care-o dă Mântuitorul
Şi care-n ziua aceea şi ţie-a dat-o, acum o ştiu,
Şi astfel viaţa ta trăieşte mai adânc în mine.
Dar că-acum şi sufletul meu e odihnit de Domnul,
Nu-ţi mai pot spune – căci te-ai dus.

Notă:  (*) Umilenie  = smerită zdrobire a inimii, inimă înfrântă, căldură a inimii, gingăşie a simţirii. (n.a.)

Monahul Damaschin

Traducere după „Death to the World” de Radu Hagiu
Foto credit Siarhei Biazberdy

Textul a apărut inițial în revista OrthoGraffiti, nr. 3 / ianuarie 2009, editor Laurențiu Dumitru.

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!