Arhive blog

Povățuiri din Sfântul Munte: Ieromonahul Matei de la Caracalu (1905-1985)

Viaţa pământească a virtuosului ieromonah Matei de la Caracalu a acoperit exact 80 de ani. La 5 decembrie 1985, acest cuvios părinte al Sfântului Munte a plecat la ceruri pentru a lăuda pe Sfânta Treime împreună cu fraţii cei întâi născuţi din ceruri.

El provine dintr-o familie virtuoasă. Părinţii, pe nume Teodor şi Ecaterina, erau din Peloponez. S-a născut în 1905, numindu-se din botez Ioan. A avut o educaţie bisericească încă de mic, iar familia, din cauza sărăciei, s-a mutat la Atena, unde el a trebuit să lucreze pentru a câştiga cele necesare vieţii. Încă din tinereţe ardea înlăuntrul lui dorul după vieţuirea monahală, astfel că la vârsta de 27 de ani a părăsit lumea şi pe stăpânitorul acestei lumi, şi a venit la Sfântul Munte. Mai întâi s-a aşezat la Schitul Cutlumuş, de unde, după o anumită perioadă de şedere, a venit la mănăstirea Caracalu, luând marea şi îngereasca schimă şi primind numele de Matei. A fost tuns întru monahism de faimosul egumen al Mănăstirii Caracalu, arhimandritul Codrat.

În 1940 a fost hirotonit preot cu binecuvântarea egumenului mănăstirii, părintele Pavel, şi de atunci s-a predat unei asceze foarte aspre, trebuitoare săvârşirii cu vrednicie a slujbelor bisericeşti, mai ales a Sfintei Liturghii, făcându-se pe sine pildă tuturor celorlalţi monahi.

Arzând de râvnă ca să se afle mereu în curţile Domnului, a luat îndrăzneaţa hotărâre ca să slujească Sfânta Liturghie în fiecare zi, fie că era preot de rând, fie că nu era rândul lui. Râvna aceasta a lui a bineplăcut înaintea lui Dumnezeu, iar harul lui Dumnezeu l-a sfinţit. Încă de la începutul Utreniei îşi lua cărţile, pomelnicele cu numele viilor şi ale adormiţilor, pe care le pomenea la Sfântul Jertfelnic şi mergea la un paraclis al mănăstirii. Desigur că era cu neputinţă să citească miile de nume pe care le primea şi le ţinea de la închinători. De aceea, pomenea o parte din ele, iar restul le continua la următoarea Liturghie a sa.

Bucuria sa a fost foarte mare atunci când mănăstirea, după mulţi ani de împuţinare a vieţuitorilor, a primit monahi tineri. În această nouă situaţie, un monah i-a spus părintelui să nu mai slujească în fiecare zi ca să se odihnească, fiind deja bătrân. Părintele Matei însă i-a răspuns laconic, dar hotărât: „Vreau să liturghisesc până la ultima mea suflare”.

M-am învrednicit şi eu să-l cunosc, mi-a făcut o profundă impresie faţa sa luminoasă şi paşnică. Era foarte scurt la cuvânt. Se ferea de întâlnirile lipsite de folos, ca şi de orice convorbiri care i-ar fi putut împrăştia mintea. Dar şi atunci când vorbea, răspundea laconic şi cu smerenie.

Iubea foarte mult liniştea şi rugăciunea. De aceea, aproape în fiecare zi pleca din mănăstire într-un isihastirion (1) al său, Cathisma (2) Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, care se găsea la mijlocul cărării care uneşte mănăstirea Caracalu de mănăstirea Filotheu. Desigur că nu mergea acolo doar, aşa cum spunea celorlalţi părinţi, ca să aprindă candelele, ci mai cu seamă ca să îşi cufunde mintea în adâncurile inimii, şi de acolo să o înalţe către iubitul său Mire Hristos. Înaintea lui Hristos îşi înfăţişa toate durerile inimii, precum şi rugăciunile pentru cei care le ceruseră. După-amiaza se întorcea la mănăstire cu chipul schimbat de strălucirea harului pe care îl dobândise prin rugăciune, aşa ca şi ucenicii lui Iisus care au coborât de pe muntele Thavor.

După ce se întorcea la mănăstire, se dădea pe sine cu un neobişnuit zel lucrărilor pocăinţei şi celor care ţin de desăvârşirea duhovnicească întru Hristos, şi tot atunci a luat hotărârea să nu se mai întoarcă în lume nici măcar pentru motive de sănătate. Odată a fost silit de egumenul mănăstirii, părintele Filothei, precum şi de ceilalţi părinţi, ca să meargă la Tesalonic, deoarece suferea de hernie. A cerut ajutorul Sfântului Mare Mucenic Artemie. Sfântul, medic specialist în astfel de boli, a venit şi în mod miraculos l-a vindecat şi i-a redat sănătatea, astfel încât părintele Matei a putut să-şi ţină făgăduinţa de a nu mai părăsi Sfântul Munte.

Era din fire iubitor de linişte şi de isihie, se ferea de orice lucrare zgomotoasă, ca să nu mai vorbim şi de diferitele schimburi de cuvinte mai aspre care pot să apară uneori chiar şi între monahi. Chiar şi atunci când era învinovăţit pentru ceva, nu răspundea şi nu-şi apăra dreptatea, ci primul se grăbea să pună metanie şi să ceară iertare, fără să-l intereseze cine este adevăratul vinovat. Singurul lucru care îl interesa în mod constant şi profund era pacea sufletului său şi relaţiile paşnice cu ceilalţi fraţi ai chinoviei.

Nu dorea întâietăţi şi vrednicii în mănăstire, se considera pe sine ca ultimul dintre fraţii începători, şi pe toţi care îi cereau cuvânt îi învăţa cu multă smerenie, cu simplitate şi cu un zâmbet plin de cuviinţă. Când mănăstirea s-a găsit în situaţia de a-şi alege un nou egumen, cu ajutorul Exarhiei patriarhale, a fost chemat părintele Matei în marea sală de sinaxe a mănăstirii. Atunci i s-a propus să primească egumenia mănăstirii. El, blând şi smerit, le-a răspuns: „Nu vreau să fiu egumen, ci vreau numai să liturghisesc”. A plecat apoi cu cuviinţă şi smerenie din sală.

A ajuns la 80 de ani, iar Dumnezeu l-a cercetat pentru ultima oară cu o boală incurabilă. Desigur că bătrânelul credea iarăşi că vreun sfânt o să-l tămăduiască în chip miraculos, dar a venit de sus hotărârea, şi ziua şi ceasul călătoriei celei veşnice spre ceruri a sosit. A suferit greu o săptămână şi, potrivit cu judecăţile lui Dumnezeu, şi-a dat sfântul suflet în mâinile Ziditorului la 5 decembrie 1985. Era ziua de prăznuire a Sfântului Sava cel Sfinţit, unul dintre marii reprezentanţi ai monahismului răsăritean din veacul al VI-lea.

Fericitul părinte Matei ne-a dat o pildă vie de luptător şi nevoitor pentru dobândirea harului lui Dumnezeu şi a lucrării minţii. Prin viaţa lui liturgică, prin înstrăinarea lui, prin rugăciunea lui, prin tăcerea, smerenia şi neclintita sa credinţă în Dumnezeu, ne ajută şi pe noi să ne înnoim puterile duhovniceşti şi râvna faţă de făgăduinţele călugăreşti pe care le-am dat Iubitorului de oameni, Hristos, ca să umblăm şi noi mai statornic în căutarea roadelor Duhului.

Veşnică să-ţi fie pomenirea, părinte Matei!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 69-72, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009. / Foto din arhiva blogului

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.


(1). Loc de liniştire şi nevoinţă isihastă.

(2). Mică chilie aflată în apropierea unei mănăstiri.

Reclame

Cuviosul Nou-Mucenic Ghedeon de la Mănăstirea Caracalu (30 decembrie / 12 ianuarie)

gedeon

Cuviosul Ghedeon a mărturisit în localitatea Týrnavos din Thessalia, pe data de 30 decembrie a anului 1818.

Sfântul era originar din satul Kápurna de lângă Makrynítsa Pelionului. Provenea din părinţi evlavioşi şi era primul născut din cei opt copii ai familiei. Numele lui de mirean era Nikolaos. Pentru că în Kápurna dările erau prea mari, tatăl lui a fost nevoit să se mute cu familia în alt sat, unde putea să îşi chivernisească mai bine cele de trebuinţă vieţii. Sfântul era pe atunci în vârstă de 12 ani.

Mama sa avea un văr care era băcan în Velestíno. Acesta l-a cerut pe micul Nikolaos ca să-i fie ajutor la magazin. Şi, într-adevăr, copilul muncea cu multă hărnicie. Un oarecare turc pe nume Ali, care obişnuia să cumpere de la băcănie, l-a văzut pe micul Nikolaos că era deştept, muncitor şi ascultător şi l-a cerut de la unchiul lui pentru un an, ca să slujească în haremul lui, de vreme ce băiatul era încă mic de vârstă. Unchiul a refuzat, spunându-i să meargă să îl ceara de la mama lui. Turcul s-a dus la părinţii copilului şi după o săptămână s-a întors mânios că a fost refuzat; atunci l-a înşfăcat cu forţa pe micul Nikolaos şi l-a luat la casa lui, ca să-i servească în harem.

După un an de zile tatăl lui a venit şi l-a cerut înapoi pe Nikolaos de la Ali. Acesta i-a răspuns: ”îl am pe fiul meu în război şi, îndată ce se întoarce fiul meu, poţi să vii să îl iei pe-al tău”. După câteva zile, s-a întors fiul turcului din război, l-a văzut pe băiat şi i-a spus tatălui său: ”Unde l-ai găsit pe aceste pui de creştin care slujeşte în harem? Nu se cade ca un creştin să slujească în harem. Aş vrea să îl tăiem împrejur, iar eu să-i fiu naş şi să  îl avem în harem pentru totdeauna. Şi a început îndată necredinciosul să îl ia cu binişorul pe Nikolaos şi să-l amăgească. În cele din urmă, prin vorbe bine ticluite, dar şi pentru că Nikolaos era încă foarte tânăr, a reuşit să îl facă să se lepede de Hristos şi să devină musulman.

După două luni însă, copilul şi-a simţit căderea, s-a căit şi a plâns cu amar.

Într-o noapte a reuşit să fugă pe ascuns de la turci şi să meargă la casa părinţilor lui. I-a povestit tatălui păţania sa, spunând: ”am păcătuit, am păcătuit, dar de acum încolo nu vreau să mai fiu turc şi nici să mă mai numesc turc”. Nefericitul tată i-a răspuns cu lacrimi: ”eu, Níko al meu, sunt om sărac, nu am bani ca să te ascund undeva. Mâine noapte te voi duce cu calul la Keramídi şi mă voi întoarce cu o încărcătură de peşte de la lacul Kárla, ca să nu le dau de bănuit turcilor. Tu să încerci să mergi în Sfântul Munte. Acum, eu întorcându-mă, cine ştie cum o voi găsi pe mama ta şi pe fraţii tăi, pentru că am aflat că turcii se pregătesc să ne omoare. Dar să murim şi noi pentru Hristos”.

Acolo, la Keramídi, Sfântul a fost găzduit de o rudă a lor, monahie, care l-a dat unor constructori să muncească ca ajutor. După puţine zile, grupul de constructori a plecat cu corabia în Creta şi Nikos s-a dus cu ei. Din nefericire, însă, aceştia se purtau urât cu el, de multe ori bătându-l fără milă. Aşa că a plecat de la ei şi mergea doar prin pădure. Într-o zi a ajuns la un paraclis unde se slujea liturghia. Preotul l-a văzut că este străin şi într-o stare jalnică, s-a apropiat de el, iar Nikolaos i-a povestit viaţa lui. ”Nu mai plânge, fiule!”, i-a spus atunci preotul. ”Eu am avut un singur fiu care a murit cu puţine zile în urmă. Dacă vrei, te înfiez eu”. Cu multă bucurie, Nikolaos a primit propunerea preotului şi a mers cu el acasă, unde şi preoteasa l-a primit ca pe copilul ei. Aşa trăia fericit în casa preotului, învăţând arta ţesutului, pentru că şi preotul îşi câştiga pâinea din această lucrare.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

După trei ani însă, din păcate, preotul a trecut la Domnul, iar preoteasa, pentru că nu putea să îşi chivernisească singură cele ale traiului, având şi două fiice, i-a dat binecuvântarea lui Nicolae să plece şi să îşi caute singur norocul. Sfântul i-a pus metanie plângând mamei sale de suflet şi a plecat.

Cutreierând Creta cu un alt tovarăş cam de aceeaşi vârstă, s-au hotărât să meargă împreună să se închine în Sfântul Munte. După ce au ajuns cu corabia în Dafni, s-au despărţit, iar Nikolaos a început să meargă din mănăstire în mănăstire şi pe la schiturile Sfântului Munte. În cele din urmă a ajuns la mănăstirea Caracalu, unde, după ce şi-a mărturisit căderea, a fost reprimit în Biserică prin Mirungere şi apoi s-a împărtăşit cu Sfintele Taine. A rămas la mănăstire, unde a devenit monah, cu numele Ghedeon. Trăia cu multă ascultare, smerenie, înfrânare şi lupte de nevoinţă peste măsură, pe care doar Dumnezeu, Cunoscătorul inimilor, le ştie, şi plângea neîncetat pentru căderea lui.

După 13 ani de nevoinţă s-a aprins în inima lui dorul de mucenicie şi, cu binecuvântările Părinţilor, a plecat din Sfântul Munte, a venit în Velestíno, unde se lepădase de Hristos, şi se prefăcea că este nebun.

În Vinerea Mare s-a înfăţişat lui Ali, cel care îl făcuse musulman şi L-a mărturisit înaintea lui pe Hristos. Turcul a cerut îndată ca Ghedeon să fie închis şi să fie dus la judecător. În Vinerea Mare, Sfântul, purtând pe cap cunună de flori şi ţinând în mâini două ouă roşii s-a înfăţişat judecătorului şi i-a spus: ”Hristos a înviat!”. Acolo, la judecată, a făcut şi alte fapte nebuneşti, iar judecătorul a poruncit să fie bătut fără milă şi să fie alungat ca unul ce era nebun. Sfântul îi provoca intenţionat, ca să îi facă să îl omoare, dar încă nu era voia lui Dumnezeu. A trăit multă vreme prefăcându-se nebun în timpul zilei, în timp ce noaptea se retrăgea într-o peşteră unde îşi ducea luptele de nevoinţă.

În cele din urmă însă, pentru că prin modul lui de viaţă, dar şi prin cuvintele sale îi provoca pe turci, paşa Belí din Týrnavos a dat ordin să fie arestat.

Sfântul, după ce s-a pregătit duhovniceşte prin taina Sfântului Maslu şi Dumnezeiasca Împărtăşanie, i-a urmat pe ostaşii paşei la Týrnavos. Înaintea paşei a mărturisit lepădarea lui de Hristos, căinţa lui, întoarcerea la Hristos şi dorul lui de a-şi mărturisi credinţa şi de mucenicie acolo unde s-a lepădat. Auzind acestea, paşa l-a aruncat în închisoare.

În ziua următoare, după ce i-a chemat pe ceilalţi demnitari turci, paşa a poruncit ca Sfântul să fie adus înaintea lui. Şi iarăşi, înaintea tuturor, Sfântul L-a mărturisit cu îndrăzneală pe Hristos. Aceia au început cu vorbe linguşitoare încercând să îl întoarcă din nou la Islam, dar Sfântul a refuzat, dispreţuind credinţa lor. Atunci l-au condamnat la moarte.

Mai întâi l-au pus la stâlpul infamiei în Týrnavos. L-au adus apoi înaintea paşei care a poruncit să îl mutileze, tăindu-i cu toporul mâinile şi picioarele. Sfântul îşi întindea singur mădularele pe butuc ca să îi fie tăiate, fără să dea nici un semn de frică, fără să arate vreo durere pe chipul lui, încât ai fi zis că un altul suferea, nu el.

L-au lăsat să zacă plin de sânge toată ziua, iar seara paşa a poruncit să îl ridice şi să îl arunce în locul pe unde curgeau apele reziduale ale casei sale. Mucenicul era încă viu. În acel loc plin de necurăţii, Sfântul şi-a dat sufletul.

Creştinii s-au străduit să ia sfintele lui moaşte şi să le îngroape în Biserica Sfinţilor Apostoli.

Îndată, Sfântul Mucenic Ghedeon a început să facă minuni, încă în vremea slujbei de înmormântare, dar şi după îngropare, tuturor celor care se închinau cu evlavie la mormântul lui, la fel şi după mutarea moaştelor lui şi până în ziua de astăzi.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Sursa: pemptousia.ro

moni_karakalou-agion_oros

Cuvioși români ce s-au nevoit la Muntele Athos: Cuviosul Vitalie Monahul, Mănăstirea Caracalu (1891 – 1945)

i-m-karakalu

Acest cuvios părinte a fost un mare şi tăinuit sihastru român din Muntele Athos. Era de loc din judeţul Botoşani, iar cu metania din Mănăstirea Neamţ. Fiind chemat de Hristos la viaţa duhovnicească, monahul Vitalie a luat din tinereţe jugul nevoinţei călugăreşti, întrecând pe mulţi cu postul, cu rugăciunea cea de taină, cu lacrimile şi cu privegherea.

Râvnind nevoinţei celei mai înalte, în anul 1938 s-a dus la Sfântul Munte şi acolo, făcându-şi un mic bordei, sihăstrea singur în pădurile din jurul Mănăstirii Caracalu, ctitorită de Petru Rareş. Dar osteneala părintelui Vitalie era cu totul ascunsă în Hristos. Nimeni nu ştia unde anume se sălăşluieşte, cum se roagă şi la ce măsură duhovnicească a ajuns. Nu-l vedea nimeni, uneori luni de zile. Numai vara lucra la Mănăstirea Caracalu, de unde îşi primea puţină hrană pentru întreţinere. Apoi iar se retrăgea la mult dorita linişte.

Spun părinţii atoniţi, care l-au cunoscut, că părintele Vitalie era întotdeauna senin şi luminat la chip, că păzea cu desăvârşire tăcerea, că nu vorbea niciodată despre cineva, că se socotea pe sine cel mai păcătos om de pe pământ şi că era mare lucrător al rugăciunii lui Iisus.

Uneori, cuprins de lacrimi şi de bucuria Duhului Sfânt, zicea aceste cuvinte:

„Slavă Ţie, slavă Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, că m-ai chemat pe mine nevrednicul la viaţa monahală şi m-ai adus aici, în grădina Maicii Tale, să mă pot ruga în linişte pentru toată lumea!”

Acest părinte iubitor de Dumnezeu, cunoscându-şi mai dinainte ceasul sfârşitului său, a spus părinţilor:

– Peste trei zile, la praznicul Înălţării Sfintei Cruci, mă duc la Dumnezeu! Apoi s-a mărturisit, a primit Preacuratele Taine şi la 14 septembrie, 1945, s-a odihnit cu pace, dându-şi sufletul în mâinile Domnului. Părinţii l-au înmormântat în cimitirul Mănăstirii Caracalu.

Doamne, odihneşte cu sfinţii pe părintele nostru Vitalie!

Sursa: Pateric românesc, Protosinghel Ioanichie Bălan, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și a Dunării de Jos, pp. 589-590, Galați, 1990 via sfant.ro

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Mănăstirea Karakallou, Muntele Athos, George Crasnean

Karakallou

Mănăstirea Karakallou

Iera Moni Karakallou
Coordonate: 40.2239°N 24.3083°E
Ctitori: Andronic III şi Ioan V Paleologul / Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu
Rang: XI între mănăstirile aghiorite
Hram:
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie / 12 iulie)
Egumen:
arhimandritul Philotheos
Aşezare:
între Megistis Lavras şi Iviron, nu departe de Filotheou
Tel/Fax:
0030-23277023 – 225 /0030 – 2377023 – 746

I. Chronologie

XI – la începutul acestui veac se zideşte mănăstirea Karakallou – cel mai probabil de către un monah cu numele Nikolaos Karakallas.

1018 – protosul Nikiphoros pomeneşte într’un act, pentru prima oară, mănăstirea Karakallou.

1046 – al doilea Typikon athonit nu menţionează Karakallou în rândul mănăstirilor athonite.

1071 – basileul Roman IV Diogenes (1030–1072), înainte de dezastrul de la Manzikert, întăreşte printr’un hirovoullon, câteva proprietăţi Karakalloului.

XIII – în acest veac mănăstirea este aproape complet pustiită de raidurile corsarilor catalani şi ocupaţia „cruciaţilor” latini.

1324 şi 1332 – basileul Andronikos III Palaiologos (1297–1341) face importante danii materiale Karakalloului.

1356 – fiul lui Andronikos, Ioannes V (1332–1391) – la îndemnul monahului Ioasaf, fostul Ioannes VI Kantakuzenos (1295–1383) – ajută substanţial mănăstirea aflată în reconstrucţie.

XV – la sfârşitul acestui veac, pelerinul rus Isaia scria că mănăstirea era populată doar de albanezi.

1530 – Karakallou arde din temelii.

1534 – voievodul Petru Rareş – prin spătarul Petru (viitorul monah Pahomie) – zideşte arsanaua mănăstirii.

1535 – Soliman Magnificul îi îngăduie prin firman lui Petru Rareş (1483-1546) să reconstruiască mănăstirea arsă.

1563 – Alexandru Lăpuşneanu sfârşeşte rezidirea chinoviului şi sfinţeşte biserica cu hramul „Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel”, la care s’a lucrat 15 ani.

1569 – trimis de Selim II, Mustafa Celebi scoate la mezat Karakallou pentru neplata birului către Poartă.

1570 – domniţa Ruxandra (1538–1570), plăteşte turcilor 35.000 de aspri şi răscumpără mănăstirea.

1641 – mănăstirea „Sfântul Nicolae” din Ismail (mitropolia Proilaviei) devine metoc al Karakalloului şi, peste şapte ani, stavropighia patriarhului Ioanikios.

1674 – regii iviri (Khaketi / Kartli) Vakhtang: Archil şi Dgeorgi XI, fac importante danii mănăstirii Karakallou.

1687 – cu sprijin ivir mănăstirea capătă o nouă trapeză.

1700 – un puternic incendiu distruge mare parte din mănăstire.

1707 – Dionisie iviritul repară aripa nordică a chinoviei.

1710 – se restaurează turnul Karakalloului.

1714 – se zideşte pridvorul închis exterior (exonarthexul) katholikonului.

1716 – se repictează biserica.

1730 – la 20 iunie Nicolae Mavrocordat instituie mănăstirii un ajutor de 50 de taleri anual.

1767 – se pictează exonarthexul cu scene din Apocalipsă, prin străduinţele pro-egumenului Parthenios Peloponesiacul şi alearhimandritului Leontie din Kaliou (poate Chilia?).

1776 – la 26 septembrie Alexandru Ipsilanti confirmă şi reînoieşte ajutorul de 50 de taleri/an, lucru pe care’l va face şi Nicolae Constantin Caragea la 1782 şi, doi ani mai târziu, Mihai Constantin Şuţu al Valahiei.

1813 – la stăruinţa patriarhului Kirill al VII-lea Karakallou redevine chinovie.

1818 – la 30 decembrie este martirizat, de către turci, sfântul Ghedeon din Karakallou.

1821 – Karakallou se implică activ în mişcarea de eliberare naţională „Etairea” şi, după eşecul acesteia, are parte de represaliile turceşti.

1879 – se reconstruieşte vechea trapeză, distrusă cu cinci ani mai devreme.

1880 – se reclădesc chiliile din partea de miazăzi.

Karakallou (2)II. Istoric

începuturile şi Paleologii

Karakallou este o ctitorie paleologhină şi, în aceeaşi măsură (dacă nu chiar mai mare) şi muşatină pentru că, în forma sa actuală, ea este în cea mai mare parte zidirea lui Petru Rareş şi a ginerelui său, Alexandru Lăpuşneanu. Iar dacă ne aducem aminte că „petrecăreţul” sultan Selim al II-lea o scosese la mezat pentru neplata birului către Sublima sa Poartă şi că a fost răscumpărată cu 35.000 de aspri de către domniţa Ruxandra – văduva lui Alexandru Lăpuşneanu şi fiica lui Petru Rareş – încredinţarea că această mănăstire este ctitorie moldovenească este şi mai mare.

Începuturile acestei zidiri nu sunt limpede desluşite dar, neîndoielnic lucru este că, pe la jumătatea veacului al XI-lea exista deja o mănăstire înălţată pe dealul Karakallou. Un hirovoullon de la 1071, dat de basileul Roman IV Diogenes, certifică astfel existenţa mănăstirii căreia îi făcea danii, însă Typikonul al doilea – dat la 1046 de către împărăteasa Theodora (1042-1056) – nu pomeneşte Karakallou între celelalte mănăstiri athonite. Aceasta nu însemnează decât că la 1046 mănăstirea se afla la începuturile ei şi nu avea încă prea mare însemnătate, căci ea exista cu siguranţă deoarece protosul Athosului, Nikiphoros, o pomenise într’un înscris la anul 1018. Douăzecişicinci de ani mai târziu însă, basileul Roman al IV-lea îi făcea act de danie – hrisov care nu se mai păstrează astăzi, dar el a fost văzut de către arhimandritul Porfirije Uspensky la 1847 (pecetea de plumb se mai afla în tezaurul mănăstirii la începutul veacului al XX-lea) – deci Karakallou îşi începuse viaţa de sfinţenie.

Numele nu şi l’a căpătat nicidecum de la împăratul roman Antoninus Caracalla (211-217) şi nici de la turci („kara-koule” ar însemna „turnul negru” însă stăpânirea musulmană avea să vină peste Athos abia patru secole mai târziu) ci, probabil, de la un monah cu numele Nicolaos Karakallas, care va fi fost întâiul ei ctitor.

Karakallou n’a avut o existenţă prea înfloritoare în primele veacuri deoarece raidurile corsarilor catalani au pustiit’o aproape cu desăvârşire în secolul al XIII-lea. Fiind înălţată pe un deal, mănăstirea este foarte vizibilă de pe mare şi, în felul acesta, foarte ispititoare pentru piraţi. Ce n’au putut face catalanii au desăvârşit latinii care au cotropit şi Athosul după ce au ocupat Constantinopolul în 1204 – în aşa-zisa cruciadă a IV-a. Se va reface cu greu în anii secolului următor datorită daniilor împăraţilor bizantini Andronikos III Palaiologos (1297–1341) şi, mai ales, a fiului acestuia, Ioannes V Palaiologos (1332–1391). Ioan al V-lea Paleologul n’a fost un basileu prea evlavios dar trebuie că Ioan al VI-lea Cantacuzino (1295–1383) – care a abdicat în favoarea lui şi s’a călugărit sub numele de Ioasaf (la Mistras) – va fi fost cel care l’a determinat să sprijine reconstrucţia acestei mănăstiri athonite. Drept este însă că, datorită purtării lor de grijă, mănăstirea ajunsese a şasea în ierarhia athonită în vremea celui de’al treilea Typikon. Peste încă un secol însă – nu se ştie din care pricină – un călător rus către locuri sfinte, Isaia, găsea mănăstirea în stăpânire… albaneză.

Karakalou Paraklisisde la Petru Rareş la Ruxandra Doamna

A doua distrugere a mănăstirii s’a petrecut în anul 1530 când Karakallou a ars în întregime. Cel care a salvat’o de la dispariţie a fost domnitorul Moldovei şi nepotul lui Ştefan cel Mare, Petru Rareş. Există mai multe legende care povestesc cum a reconstruit voievodul moldovean acest sfânt lăcaş athonit. Nicolaie Iorga crede că „el ar fi trimis aici pe marele spătar Petru – de care, fiind nemulţumit, era să’l taie. Apoi domnitorul, ca şi sluga sa, se făcură călugări în aceleaşi chilii, pe aceeaşi treaptă. S’ar crede că e vorba poate de Radu Vodă Paisie, de Radu Munteanu care, după ultima lui mazilie şi trimitere în Egipt, dispare… Dar ne opreşte pictura de la katholikon, care înfăţişează doi călugări ţinând în mână biserica şi deasupra lor inscripţia: Ctitorii cei noi ai acestei sfinte mănăstiri, Petru şi Pahomie. Pahomie nu poate fi însă decât Lăpuşneanu călugărit (luase în ultimile zile schima călugărului Pahomie), ginerele şi urmaşul de ctitorie al lui Petru Rareş”. (Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Istorice, Seria II, Tom XXXVI, 1913-1914).

Marcu Beza este de altă părere. El spune că „Petru Voievod, dorind a zidi Caracalul, trimite în Athos pe un spătar al să. Acesta, în loc de mănăstire, înalţă o fortăreaţă cu un turn la mare. voievodul e foarte supărat şi dă însărcinarea unui alt spătar. După clădirea mănăstirii, amândoi spătarii se călugăresc şi se retrag la schivnicie lângă Caracalu, unde’i zice şi astăzi pe greceşte Spatarghio. Portretele lor în straie stăreţeşti se văd de’a stânga narthexului sub inscripţia: Ctitorii noi ai acestei sfinte mănăstiri, Pahomie şi Pahomie. Unul dintre ei pare a fi Alexandru Lăpuşneanu”. (Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Literare, Seria III, Tom VII, Memoriul III).

Adevărul doar Dumnezeu îl ştie pentru că monahii aghioriţi din zilele noastre au chiar o altă interpretare a acestei legende. Ei spun că spătarul lui Petru Rareş primise poruncă să ridice arsanaua Karakalloului însă monahii l’au înduplecat să le ridice mai întâi un turn mare de scăpare în mănăstire. Când voievodul a aflat că dorinţa i’a fost nesocotită, a poruncit protospătarului Petru să’şi vândă averile din ţară şi să plinească misia ce primise. Făcând aceasta şi zidind şi arsanaua (pisania arsanalei adevereşte că: „stareţ fiind Gherman, Io Petru Voievod şi monahul Ioasaf ctitori, Dionysios Syropoulos Hagi meşter zidar, în anul 1534 s’au săvârşit acest turn şi incintă”), Petru ar fi luat şi numele de monah Pahomie şi s’ar fi închinoviat în ctitoria sa. Celălalt Pahomie – care este zugrăvit alături de el în stânga exonarthexului katholikonului – ar trebui să fie ginerele lui Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu (despre care se ştie cu siguranţă că s’a călugărit către sfârşitul vieţii sub numele de Pahomie). Acesta din urmă este cel care care a isprăvit de zidit biserica mare şi celelalte acareturi mănăstireşti la anul 1563.

Diplomatul şi scriitorul Marcu Beza (1882-1949) spune că el a văzut firmanul sultanului Suleyman I Magnificul (1494-1566), prin care acesta îi îngăduia lui Petru Rareş să ridice din ruină mănăstirea. El reda următorul text (scris la 1535): „Către Înalta mea Poartă a venit scrisoare, cum că, dintru început, ctitorii mănăstirii Karakalu a Sfântului Munte se trag din voievozii Moldo-Vlahiei şi pe vremuri, înoirile tot dânşii le’au făcut. Încât şi acum, aceste noi clădiri preschimbându’se în grămezi de ruine ce au nevoie de înoire, din partea pomenitelor raiale, cei numiţi Ioan şi Petru, ne aduc la cunoştinţă şi ne cer a face înoiri în vechile temelii…”.

Nu trebuie uitată nici jertfa creştinească a Doamnei Ruxandra, fără de care mănăstirea ar fi ajuns de vânzare. Nicolae Iorga scria că „în 1569-1570 Ruxanda plătea datoriile călugărilor (athoniţi). Sultanul Selim II trimisese pe Mustafa Celebi ca să reclame birul Sfetagoreţilor şi, în lipsă de plată, să le vândă. Văduva Lăpuşneanului dădu nu mai puţin de 35.000 de aspri ca să răscumpere această ruşine şi mănăstirea Caracalu”. (Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Istorice, Seria II, Tom XXXVI, 1913-1914). Evlavioasa doamnă a Moldovei cerea în schimb monahilor aghioriţi ca „până la sfârşitul veacurilor, ori de or fi mulţi călugări, ori puţini, or chiar numai doi sau unul, să facă la ziua Sfântului Nicolae rugăciuni şi privegheri pentru sufletul meu şi al soţului meu mort şi al familiei mele”.

Karakalou Entranceveacurile următoare

Mănăstirea va purta de acum amintirea largii dărnicii moldovene” – conchide părintele Teodor Bodogae. În felul acesta, datorită nenumăratelor danii româneşti, în secolele XVI–XVIII mănăstirea va cunoaşte o continuă înflorire, ajungând chiar să numere 500 de călugări în obştea sa. Karakallou a avut doar un singur metoc românesc – închinat la 1641: mănăstirea „Sfântul Nicolae” din Ismail (refăcută de către Gheorghe, fratele domnitorului Vasile Lupu). Peste şapte ani – la 2 iunie 1648 – patriarhul Ioanikios va transforma mănăstirea de la care primea anual zece ocale de icre în stavropighie constantinopolitană. Tot în veacul al XVII-lea – şi chiar şi în cel următor – aghioriţii din Karakallou primesc importante danii şi ajutoare de la iviri: fiii lui Vakhtang V, regii Archil (poet şi împărat în Kakheti şi Imereti, din dinastia Bagrationi, prieten cu Petru cel Mare) şi Dgiorgi XI (din Kartli), fac în 1674 o importantă danie mănăstirii, iar Dionisie din Iviria este cel care repară aripa nordică a mănăstirii, după incendiul de la începutul veacului al XVIII-lea.

Românii n’au încetat să ajute mănăstirea nici în veacul al XVIII-lea căci Nicolae Mavrocordat îi instituia un ajutor de 50 de taleri anual la 20 iunie 1730, mertikon întărit şi de Alexandru Ipsilanti la 26 septembrie 1776, Nicolae Constantin Caragea la 1782 şi Mihai Constantin Şuţu, doi ani mai târziu.

La începutul secolului XIX, patriarhul rcumenic reuşeşte să introducă iarăşi modul de viaţă cenobitic în mănăstire dar viaţa monahală va cunoaşte totuşi un regres după accea din cauza implicării active a călugărilor în mişcarea de eliberare naţională „Eteria” (1821). Cum era şi de aşteptat, au urmat apoi ani de împovărare şi represalii turceşti.

Viaţa monahală avea să se revigoreze la Karakallou abia în veacul al XX-lea, în vremea păstoririi egumenului isihast Kodratos – ea cunoscând însă şi două mari scăderi: în timpul celor două mari războaie mondiale şi în anii ’80 – ’90. În timpurile noastre în obştea mănăstirii se nevoiesc cam 45 de vieţuitori – între care şi monahul Firmilian românul.

III. Monahi de sfinţenie

La începutul veacului al XVIII-lea lângă Karakallou trecea la Domnul sfântul Ghervasie, după o viaţă de nevoinţă în pustnicie şi sărăcie aspră.

Tot la Karakallou s’a nevoit vreme de 35 de ani şi sfântul mucenic Ghedeon, care era originar din Kapourna, de lângă Makrynitsa de Peliou şi a suferit moarte de martir cu o zi mai ’nainte de isprăvirea anului 1818. Ioannikios Kotsonis scrie în Patericul athonit că „dreptul mucenic Ghedeon Karakalinul a trăit în timpul ocupaţiei turceşti. De pe când era încă copil el a fost silit să’şi lepede credinţa. Mai târziu, a venit în Sfântul Munte şi a devenit monah. Dintotdeauna el a dorit să aibă parte de moarte martirică, aşa încât a plecat spre Valestino şi Trnovo, unde a mărturisit credinţa în Hristos cu mult curaj şi râvnă. Pentru aceasta el a fost dezmembrat încetul cu încetul şi, astfel, rugându’se, şi’a dat duhul”. După ce l’au plimbat o zi întreagă cu capul în jos pe un măgar, turcii i’au tăiat mâinile şi picioarele cu un topor şi, după ce l’au lăsat să sângereze toată ziua, l’au aruncat noaptea la gunoi. Acolo şi’a dat duhul sfântul Ghedeon, martir pentru Hristos, pe care’L mărturisise înaintea lui Veli Pasha de Trnovo. Moaştele lui au fost îngropate în biserica Sfinţilor Apostoli şi au făcut minuni încă din timpul funeraliilor sale.

Egumenul Kodratos Karakallinos a fost unul dintre monahii sporiţi ai secolului XX, care a continuat tradiţia isihastă a călugărilor neptici Kollyvades („Colivazi”) din veacul al XVIII-lea – alături de Sfântul Silouan Athonitul, Athanasios Grigoriatul, Philarethos Konstamonitul, etc.

Rares Tower-KarakallouIV. Arhitectură

Aspectul de fortăreaţă i se datorează lui Petru Rareş care a reconstruit toată mănăstirea şi a fortificat’o. Totuşi el n’a putu s’o facă mai mare fiindcă a trebuit s’o rezidească în limitele impuse de Soliman Magnificul, care nu i’a dat îngăduinţa de a lărgi incinta mănăstirii, ci i’a impus să respecte vechile temelii. Din această pricină Karakallou nu are aghiazmatar din marmură în faţa katholikonului (cum au majoritatea mănăstirilor athonite), curtea fiind prea mică.

Biserica centrală (katholikonul) are oarecari asemănări cu bisericile moldoveneşti, ea fiind construită în formă de cruce greacă înscrisă, cu o turlă mare pe naos şi alte două mai mici pe pronaos. A fost construită între anii 1548 şi 1563 şi, chiar dacă a trecut prin incendii şi prefaceri în secolele următoare, a rămas într’aceleaşi ziduri şi alcătuire. Abia în secolul XVIII (1714) i s’a adăugat şi un pridvor închis, cu o clopotniţă deasupra.

Karakallou Arsanas (1)Turnul muşatin de la Karakallou este considerat cel mai impunător, dar şi cel mai frumos din Athos. Zidit din piatră făţuită şi cărămidă, cu creneluri şi drum de strajă, având 28 de metri înălţime, el este şi cel mai înalt turn din Sfântul Munte. Într’aceeaşi manieră este ridicat şi cel de la arsanaua mănăstirii (v. foto) – aceasta pentru că şi portul a fost construit tot de către Petru Rareş – precum şi cel al mănăstirii Dochiariou – ctitorit de către Alexandru Lăpuşneanu (monahul Pahomie de la Karakallou?).

Karakallou are şapte paraclise în incinta mănăstirii – „Adormirea Maicii Domnului”, „Sfântul Ioan Postitirul”, „Sfântul Ghedeon”, „Sfântul Pantelimon”, Sfântul Ioasaf”, „Sfânta Ana” (în turn) şi „Sfântul George” (în clopotniţă) – şi alte trei înafară: „Sfântul Teodor”, „Sfânta Parascheva” şi unul închinat „Sfinţilor de Pretutindeni” (aflat în cimitir).

De Karakallou mai ţin şi optsprezece chilii: cinci în Karyes, iar restul în partea de sud-vest a pădurii mănăstirii. În Careia, înafara celei în care stă antiprosoponul, mai sunt locuite chiliile „Timios Prodromos”, „Agios Nikolaos”, ​​„Timios Stavros” şi cea a „Sfinţilor Trei Ierarhi”. Chilia „Naşterii Maicii Domnului” din Karyes a fost construită la 1817 şi pictată doi ani mai târziu de către fraţii gălăţeni Zaharie, Veniamin şi Macarie.

Agios Apostolos Petrou & Pavlou-Karakallou-Dyonisios de Furna-XVIIIV. Tezaur

Pe lângă numeroase vechi odoare şi veşminte bisericeşti, Karakallou adăposteşte şi o importantă colecţie de icoane zugrăvite de către măiastrul Dionisie de Furna (1670-1745, autorul celebrei Erminia picturii bizantine) – începând cu icoana aflată la închinare pe proschinitarul din dreapta katholikonului, care îi înfăţişează pe sfinţii apostoli Petru şi Pavel (v. foto).

Tot aici se mai află aici şi o icoană făcătoare de minuni pictată de un iconar necunoscut, la 1540. Când mănăstirea a fost mistuită de flăcări, în 1700, a ars şi spatele acestei icoane, dar faţa i’a rămas neatinsă de foc.

Biblioteca de la Karakallou se îngrijeşte de păstrarea a 42 de pergamente, 279 manuscrise şi cam 2.500 de tipărituri vechi.

VI. Moaşte

Karakalou păstrează cu sfinţenie o parte din lemnul Sfintei Cruci, capul sfântului apostol Bartolomeu, al sfântului Policarp–episcopul Smirnei şi al sfântului Hristofor, degetul mic de la mâna dreaptă a Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan, mâna dreaptă a sfântului Teodor Tiron, mâna stângă a sfintei muceniţe Marina; dar şi părţi din moaştele sfinţilor Mercurie, Ioan cel Milostiv, Haralambie, Orest, Averchie, Ghedeon şi ale mucenicilor arşi în Nicomidia.

Privind înapoi în istorie se poate observa cu uşurinţă că perioada cea mai înfloritoare a mănăstirii Karakallou a fost cea a veacului al XVI-lea, când a stat sub oblăduirea credincioşilor domnitori şi doamne ale Moldovei pentru care, drept şi datori sunt a se ruga monahii aghioriţi „până la sfârşitul veacurilor” (după dorirea Doamnei Ruxandra)…

Text și foto George Crasnean
Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos .
Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Karakallou (1)

Cap. XXXVIII: Despre virtutea îndumnezeitoare a rugăciunii, care cuprinde toate celelalte virtuţi [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Când Sfântul Acachie Kafsokalivitul stătea la rugăciune în picioare, părea un stâlp drept, neclintit; iar când stătea jos, era neştiutor de trupul său, căci era într-o stare de înălţare a fiinţei sale plin de har şi lumină dumnezeiască, necreată.

chrismon

Mult evlaviosul ieromonah Mina din Mavrovunio trăia în Chilia Schimbării la Faţă din Schitul Sfânta Ana. În timpul zilei şi al nopţii, el făcea de la 1000 până la 3000 de metanii şi de la 50 până la 100 de şiraguri* de metanii. Datorită faptului că se ruga mult, el nu avea timp să vorbească cu nimeni. Nu numai că se împărtăşea cu Dumnezeu, prin rugăciune, dar astfel el se apăra de a cădea în judecată, prin prea multă vorbă.
(*Un şirag de metanii are 100 de bobiţe. Deci el rostea de 5.000–10.000 de ori rugăciunea lui Iisus.)

chrismon

În Chilia «Intrării în Biserică Maicii Domnului» a aceluiaşi schit, trăia un călugăr numit Procopie. Într-o zi, când se simţea trist şi deznădăjduit, a apărut în faţa lui un bătrân cu barbă albă şi l-a întrebat:
– Ce se întâmplă? De ce eşti trist?
– Ce se întâmplă? Aş vrea să învăţ muzică şi nimeni nu vrea să mă înveţe, pentru că nu pot cânta armonios, a răspuns el.
– Te voi învăţa eu. Cu mine vei fi cel mai bun cântăreţ. Dar aş dori să-mi faci întâi o favoare, a spus străinul.
– Ce? Orice doreşti! a răspuns Procopie.
– În loc de plată aş dori să arunci şiragul de metanii pe care-l ai în mână şi să încetezi a te ruga.
Atunci Procopie şi-a dat seama că străinul era diavolul şi a devenit foarte, foarte mânios şi a spus:
– Înapoia mea, satano!
Şi satana a dispărut imediat.

chrismon

În 1942, la vârsta de 93 de ani, bătrânul Artemie a murit. Era curat la inimă, cuvânt şi comportament. Ca şi în scrierile sale, la fel a fost şi în viaţa de zi cu zi. El a fost călugăr în Mănăstirea Grigoriu. Nu judeca şi nu clevetea pe nimeni şi purta cele mai ieftine haine. Acest binecuvântat părinte îşi folosea rareori patul său. De obicei stătea pe un scăunel, îmbrăcat, pregătit şi aşteptând să-i cheme pe toţi la biserică pentru rugăciune. Adesea mergea la Paraclisul Sfintei Anastasia să se roage în genunchi. Când se deschidea biserica, el era primul care intra. Se închina cu multă evlavie la Sfintele Icoane. Picturile de pe pereţi, pe care nu le putea ajunge cu buzele, el le atingea cu mâinile lui. Niciodată nu se aşeza în strană. În timpul slujbelor, Privegherilor şi Liturghiilor stătea drept, ca un stâlp neclintit.
Un monah din Creta, care trăia în Chilia Sfintei Cruci, situată între Kerasia şi Kafsokalivia, şi-a pierdut vederea. Când s-a întâmplat aceasta, el a început să-şi dedice tot timpul rugăciunii. De vreme ce era orb, nu făcea nimic altceva decât să se roage neîncetat, cu voce tare, cu Rugăciunea lui Iisus, stând în picioare, cerând lui Dumnezeu să-i lumineze inima.
Într-o zi, doi jurnalişti ce erau în pelerinaj şi treceau pe lângă chilia* monahului orb, l-au auzit rugându-se. Au stat afară aşteptând, nedorind să întrerupă «slujba bisericii». Ei au crezut că la fel se face în tot Muntele Athos şi au scris: «Necontenite sunt rugăciunile de pe Muntele Athos…».
*(Chilie (Κελλίον) este numită o casă sihăstrească, ce aparţine şi depinde de o mare mănăstire.)

chrismon

Un ascet obişnuia să-şi trimită ucenicul la Karyes să vândă lucrul mâinilor sale. Acolo, în Protaton, călugărul a auzit cântece frumoase. Într-o zi, el i-a spus părintelui său:
– Părinte, m-am tot gândit. Ar trebui să vezi cum Îl laudă acolo pe Dumnezeu prin cântece, coruri şi alte multe lucruri. Aici, singurul lucru pe care-l facem e să ne rugăm «Doamne, miluieşte» cu şiragul de metanii.
A doua zi, părintele i-a spus:
– Hai să mergem, fiule, să vedem ce fac părinţii aceia acolo, ca să învăţăm şi noi tipicul lor.
Când au intrat în biserică, el s-a aplecat şi i-a şoptit la ureche:
– Într-adevăr, fiule, aici îl laudă pe Dumnezeu.
Şi încă n-a terminat de spus acestea, când un puternic cutremur a zguduit tot. Imediat, cântăreţii au pus jos cărţile şi au încetat cu «terirem-urile»*, începând să se roage cu şiragurile de metanii: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii».
– Părinte, hai să mergem, hai să continuăm munca noastră în liniştea chiliei noastre. Orice facem noi e mai presus de muzică.
Ei şi-au dat seama că cel mai bun mod de a se ruga este cu şiragul de metanii.
(*Sunt silabe încântătoare şi fără un înţeles în sine cântate uneori pentru a umple un spaţiu melodic pentru care nu mai există cuvinte.)

chrismon

Asceţii Agatanghel şi Anania erau pustnici în Sfântul Munte, unde duceau o viaţă îngerească. Ei iubeau smerenia şi dispreţuiau mândria. De asemenea, erau puţin «nebuni pentru Hristos», dorind ca virtutea lor să fie ascunsă, rugăciunea lui Iisus fiind bine înrădăcinată în inimile lor.
– Călugăraşul meu, Hristos este aici. Ţi-a spus sau te-a asigurat când va veni din nou? spuneau ei călugărilor începători. Trebuie să-ţi faci canonul tău, dar să cugeţi că nu-l faci.

chrismon

Un pustnic mai în vârstă spunea:
– Mulţi au rugăciunea minţii, dar ei nu ştiu.

chrismon

Binecunoscutul părinte Sava nu-şi folosea patul ca să doarmă pe el. El avea în chilia sa două funii legate de tavan. Îşi sprijinea mâinile în ele şi astfel se ruga, stând drept toată noaptea.

chrismon

Un monah mai în vârstă spunea:
– Baza tuturor este ca să spui rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul».
De asemenea, el spunea că şi «Doamne, miluieşte» poate cutremura cerul şi pământul.
Adesea, îi auzim pe părinţii din Sfântul Munte spunând: «Noi am devenit călugări pentru un singur motiv: ca să ne rugăm».

chrismon

Pustnicul Hrisostom ne spunea:
– În Kafsokalivia era un monah foarte bătrân numit Anatolie. El avea o voce îngerească. Se spune că, de câte ori cânta «Cuvine-se cu adevărat», îşi ridica mâinile şi cânta cu atâta bucurie în inimă, încât şi candelele erau puse în mişcare. Odată, când mă coboram de la Sfânta Ana, l-am auzit cântând şi m-am gândit: «Ce voce! Cântă oare îngerii?».

chrismon

Un monah nevoitor spunea că:
– Întâi satana doreşte să ne oprească de la rugăciune. De îndată ce cineva începe să se roage, vrăjmaşul încearcă să împrăştie mintea cu gânduri şi tot felul de iluzii. Dacă această metodă nu dă rezultate, va apărea el însuşi, numai ca să ne tulbure şi să ne forţeze să ne întrerupem rugăciunea. Odată, când stăteam în genunchi la rugăciune, o lumină puternică a venit din spatele meu. Mi-am dat seama că era de la diavol. Nu i-am dat atenţie şi mi-am continuat rugăciunea, fără să fiu tulburat. Apoi, doi demoni mici au apărut lângă mine şi au început să danseze şi să se joace, încercând să mă facă să râd.

chrismon

Alături de marea sa asceză şi umilinţă adâncă, ascetul Tihon avea de asemenea darul rugăciunii neîncetate, chiar şi în timpul somnului.
– Când te rogi, spunea el, rugăciunea trebuie să devină una cu inima, aşa ca atunci când lipeşti două obiecte cu clei.
El mai spunea:
– Înainte să începi un proiect, trebuie să te rogi lui Dumnezeu: Luminează-mă şi dă-mi putere. Când ai împlinit acel plan, să spui: Slavă lui Dumnezeu!

chrismon

Un părinte spunea:
– Adevărata cunoaştere a rugăciunii inimii începe la om mai întâi prin adevărata înţelegere a neputinţelor şi a slăbiciunilor proprii. Dumnezeu nu lasă la greu pe nimeni. Cel ce are rugăciunea minţii cere să fie vindecat, vrea să înţeleagă, caută îndrumare. Cel ce e curat cu inima vrea un îndrumător duhovnicesc, are frica de Dumnezeu în el şi se smereşte pe sine. Această frică îl ocroteşte de înşelări. În acest punct începe cateheza. Este ajutat, forţându-se pe el însuşi, şi lucrările lui bune sporesc. Acea persoană ajunge în cele din urmă la vederea lui Dumnezeu şi înţelege sensul Judecăţii de apoi, a iadului şi a împărăţiei cereşti. Cine merge în adevăr nu va cădea în capcane. Acela va înţelege tot. Cel ce merge pe o cale greşită e ca şi cum ar păşi pe aer.

chrismon

Binecunoscutul egumen de la Karakalu, ieromonahul Kodrat, avea starea de rugăciune mereu cu el. Zi şi noapte, muncind sau vorbind, rugăciunea sa interioară nu înceta niciodată.

chrismon

În mănăstirea bulgară Zografu era un duhovnic, părintele Ioan, care era un om al rugăciunii, pocăinţei şi discernământului. În timpul mesei, chiar când mânca, nu înceta să spună rugăciunea lui Iisus cu mintea.

chrismon

Bătrânul pustnic Hrisostom ne spunea:
– Timp de 40 de ani, în pustie, am făcut toate slujbele cu şiragul de metanii. În timpul Postului Mare încercam să ne concentrăm minţile asupra Celui Răstignit. Dar foarte repede pierdeam atenţia rugăciunii. Trebuie perseverat.

chrismon

Respectatul părinte Gherasim Imnograful ne-a povestit cum în 1935 i-a dat 200 drahme săracului ascet Filaret.
„Era un timp de mare nevoie şi am văzut că este foarte disperat. I-am spus:
– Nu-ţi face griji. Ia aceşti bani. Nu e nevoie să mi-i dai înapoi. Pentru aceasta, roagă-te mult iubitului Dumnezeu să aibă milă de mine.
Ascetul Filaret a primit banii şi, după ce i-a mulţumit fratelui său pentru bunătate, a pornit spre Sfânta Ana. Pe cale, ca de obicei, el spunea rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă». Cum mergea, a văzut în faţa lui patru hârtii împrăştiate, una lângă alta, în rând, şi a fost impresionat, deoarece arătau diferit de celelalte. Le-a ridicat şi cu simplitatea binecunoscută s-a întors la părintele Gherasim.
– Părinte, ce sunt hârtiile acestea? Le-am găsit în apropiere, în timp ce mergeam spre Sfânta Ana.
M-am minunat de providenţa dumnezeiască şi de puterea rugăciunii.
– Părinte Filaret, i-am spus eu, sunt patru bancnote de 50 de drahme. Dumnezeu ţi le-a trimis. Dar spune-mi, ce ziceai şi la ce te gândeai pe drum spre schit?
– Ce altceva, părinte, decât rugăciunea lui Iisus. Câteodată, totuşi, gândul îmi era la datoria de 200 de drahme şi mă gândeam cum voi putea vreodată să-mi plătesc datoria! Unde aş putea găsi banii? Aşa că primeşte-i, te rog, ca să fiu eliberat de datorie şi de acest gând!“.

chrismon

Alt ascet spunea:
– L-am întâlnit pe bătrânul meu, care a plecat din această lume în timpul rugăciunii, care ajunge la cer ca un stâlp de foc. Înţelegi ce adâncime a tainei e sub toate acestea?
Şi altul spunea:
– Monahul seamănă cu Moise, care a cerut să-I vadă slava lui Dumnezeu (Ieşire 33). Şi Dumnezeu i-a răspuns că nimeni nu poate să-L vadă.
Se referea, desigur, că nimeni nu poate să-L vadă pe Dumnezeu în esenţa Sa. El spunea că trebuie să rămânem neclintiţi în credinţa noastră şi să stăm în chilie ca profetul în peştera de stâncă. Trebuie să rămânem în întuneric, îndurând cu răbdare ostenelile, plictiseala, supărarea, lipsa harului în timpul rugăciunii – tot ceea ce îngăduie Dumnezeu. Şi uneori, Dumnezeu cu mâna Sa îl va binecuvânta pe monah şi-l va lumina cu prezenţa Sa, cu a infinitelor energii ale Sfântului Duh.
Acelaşi părinte mai spunea:
– Cum îndrăznim să cerem să-L vedem pe Dumnezeu? Mai potrivit este să ne înfăţişăm goi înaintea Sa, lepădând orice grijă şi toată iubirea pentru lume, pentru noi şi pentru gândurile noastre, chiar şi în nevoinţele noastre, să-I cerem să îndrepte asupra noastră numai o privire. Privirea Sa ar fi ca şi cum L-am vedea pe Dumnezeu.
Şi iarăşi spunea părintele:
– Un monah nu numai că studiază dogmele, ci şi trăieşte după ele. Când citeşte Sfânta Scriptură, ori scrierile patristice, el nu o face ca să câştige cunoştinţe, ci ca să înveţe un limbaj ce nu poate fi exprimat prin cuvinte, şi cu ajutorul căruia vorbeşte cu Dumnezeu, prin rugăciune.

chrismon

Un călugăr mai în vârstă, truditor al rugăciunii minţii, spunea:
– N-ar trebui să pierdem nici o ocazie dată nouă de a spune rugăciunea lui Iisus. Nu trebuie să lăsăm mintea să hoinărească asupra lucrurilor zadarnice. Prin rostirea rugăciunii lui Iisus mintea găseşte odihnă şi bucurie. E ca şi cu copiii mici care aleargă toată ziua, strigând, jucându-se şi lovindu-se unul de altul. Dar ceea ce îi odihneşte şi le dă o mare bucurie e noaptea, când se află în braţele mamelor. La fel şi mintea, în loc să se împrăştie, trebuie să se dedice rugăciunii minţii.

chrismon

Un părinte spunea:
– O, binecuvântate suflete, ascultă acestea! Nimic din ceea ce putem spune despre rugăciune nu-i destul. Fiindcă rugăciunea nu se termină niciodată. E ca dialogul cu Dumnezeu. Nu pot spune ce simte o persoană când se roagă. Un lucru trebuie făcut cunoscut, acela că sufletul celui credincios are nevoie să se roage continuu. Când se termină doxologia, începe implorarea. Când se termină implorarea, încep rugăminţile. Şi aşa începe mereu una dintre acestea, iarăşi şi iarăşi. Când te rogi, adu-ţi aminte de fratele tău care se îndoieşte şi roagă-te zilnic ca Dumnezeu să-l lumineze şi ca să fie binecuvântat să afle calea spre mântuire.

chrismon

Părintele duhovnic Mina din Mavrovunio, ce se nevoia în Schitul Sfânta Ana, mergea în fiecare zi în paraclisul Chiliei lor şi citea, rugându-se, toate canoanele ce sunt cuprinse în Ceaslov: de la Paraclis până la icoasele Cinstitei Cruci, şi Plângerile, până la ceasul al şaselea bizantin, adică până la ora 12 (la miezul nopţii), după ora obişnuită. Niciodată nu părea obosit. Sufletul lui se asemăna «cu un pom răsădit lângă izvoarele apelor» (Psalmul 1, 3).

chrismon

Marele părinte Calinic Isihastul spunea:
– Să fii veghetor e un dar de la Dumnezeu! Aşa cum Atotţiitorul Dumnezeu l-a creat întâi pe om, şi apoi a suflat în el suflare de viaţă, la fel călugărul trebuie să se curăţească întâi prin practicarea virtuţilor. Apoi va fi capabil să primească darul rugăciunii minţii şi paza. Apoi se va muta de la practicarea virtuţilor la vederea lui Dumnezeu.

chrismon

Părintele P. ne spunea:
– Odată i-am cerut lui Dumnezeu ceva ce credeam că-mi va fi de folos în viaţa mea duhovnicească. Am insistat trei ani. După ce au trecut aceşti trei ani şi încă şapte luni, mi-am dat seama că starea mea duhovnicească a avut de suferit din cauza lucrului pe care-l cerusem insistent de la Dumnezeu ca să-l primesc. Apoi am insistat din nou, rugându-mă: «Dumnezeule, ia-l de la mine, ia-l, ia-l». După alţi trei ani, El l-a luat. Cineva ar putea spune, de vreme ce am cerut, de ce nu l-a îndepărtat Dumnezeu imediat. Poate din cauză că, după un timp, după ce aş fi uitat, aş fi cerut din nou. Aşa, Dumnezeu m-a lăsat să aştept un timp, şi în cele din urmă mi-a îndeplinit dorinţa.

chrismon

Isihastul E. din Katunakia spunea:
– Acum că ai venit la Sfântul Munte, tot ceea ce ar trebui să obţii e un şirag de metanii. Te va conduce la lucruri necunoscute ţie. Te va conduce pe trepte mai înalte. «Doamne, miluieşte-mă». Dacă ai vreo problemă spune din nou «Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul». Ai o ispită cu cineva, cu vecinul tău, cu prietenul tău, cu şeful tău? Spune «Doamne, miluieşte». Astfel va fi găsită o soluţie pentru problema ta. Aşa vei ieşi din încurcătură.
– A fost un an când am avut o ispită. Ce să fac? Ce? «O, Maică Preasfântă a lui Dumnezeu, ajută-mă să vin repede să-ţi fac o rugăciune! Maica mea, ajută-mă!». Nu a fost prea mult până când rugăciunile mele au primit răspuns. Ispita s-a dus, până a treia zi. Ce bucurie că s-a dus. Atât de repede ajută Maica Domnului pe cineva care posteşte. Ia un şirag de metanii: «Doamne, miluieşte-mă». Dacă devii una cu şiragul de metanii, vei fi luminat şi vei ajunge la o treaptă mai înaltă, total necunoscută ţie acum. Toţi călugării, pustnicii, asceţii, cei ce locuiesc în schituri şi călugării din mănăstiri, ei toţi au şiraguri de metanii în mâinile lor.

chrismon

Un ascet spunea:
– Când rugăciunea lui Iisus se spune de la sine, nu e alt sentiment mai dulce decât acesta. Atunci uiţi să mănânci sau să dormi şi te bucuri că eşti la schit, până părintele tău te întrerupe ca să încerci umilinţa.
O călugăriţă a ajuns la această stare de rugăciune. După o zi grea de muncă, noaptea, ea spunea rugăciunea lui Iisus. Aceasta a durat 5 zile. Iar când stareţa ei a oprit-o, ea a zis: «Eu cred că am greşit ceva». Şi din pricina smeritei ei ascultări, s-a pocăit.

chrismon

Unul din părinţii cei mai în vârstă ne spunea următoarele:
– Când eram tânăr, am dus lucrurile mâinilor mele să le vând unor creştini evlavioşi. Oriunde mergeam, pe vapor, sau pe străzi, mulţi necredincioşi se adunau în jurul meu, spunând lucruri împotriva existenţei lui Dumnezeu. Şi mă rugam Maicii Domnului să nu părăsească poporul nostru şi să-l înrobească din cauza acestor oameni care nu au credinţă în Dumnezeu. Apoi l-am întrebat pe părintele meu ce să fac când aceşti oameni încearcă să mă amărască, înconjurându-mă şi asuprindu-mă. El mi-a spus: «Când se apropie de tine, stai în picioare, încrucişează-ţi mâinile pentru rugăciune, şi nu va fi nici un atac şi vei rămâne liniştit». Am făcut aşa şi am fost liniştit. Aşa cum soarele împrăştie norii, rugăciunea îi îndepărtează pe cei ce vor să atace sufletul cu blasfemii şi să-l umple cu patimi dezgustătoare.

chrismon

Odată, într-o zi de sărbătoare, Sfântul Nicodim mergea spre Marea Lavră. În calea sa a întâlnit o chilie unde şi-a petrecut noaptea. La miezul nopţii el a văzut pe bătrân cu ucenicii săi intrând în biserică. În taină, a intrat şi el acolo şi a văzut pe bătrân şi ucenicii săi rostind rugăciunea lui Iisus, uneori în genunchi, alteori în picioare. Şi în momentul împărtăşirii cu Sfintele Taine, el a văzut feţele lor strălucind, un pic mai puţin decât soarele.

chrismon

Părintele Ioachim de la Sfânta Ana se ruga fără încetare, ziua întreagă. Ori la muncă, ori stând, ori vorbind cu cineva, el reuşea să fie mereu în legătură cu Dumnezeu. El spunea blând:
– Dacă-i iei unui călugăr rugăciunea, atunci îl lipseşti de dreptul de a simţi că este cu adevărat un fiu al lui Dumnezeu.
Adesea ne vizita în timp ce lucram pentru sarcinile ascultării noastre şi ne întreba dacă spunem rugăciunea lui Iisus sau Acatistul Maicii Domnului. Vorbea rareori şi numai când era necesar. Dar se ruga mereu. El a găsit un loc liniştit în mica pădure din spatele chiliei sale, unde putea să-şi ridice mâinile spre cer ore întregi, şi aşa cu bucurie se împărtăşea cu Iisus prin rugăciune. Şi dacă-l întreba cineva unde a întârziat, el răspundea: «Am fost în grădina Ghetsimani, acolo am fost».
El era aşa de concentrat la rugăciune, încât nici mâncarea şi nici odihna nu i se păreau necesare.
Un an întreg a avut binecuvântare de la părintele său să nu-şi folosească chilia. El stătea în picioare, în strana sa din paraclisul chiliei, rugându-se.
Părinţii spun că în acel an, părintele Ioachim a avut multe binecuvântări dumnezeieşti şi experienţe cereşti în inima sa. Ei auzeau adesea plângerile lui sau cântările lui triumfătoare. Şi în timpul tuturor slujbelor, părintele Ioachim părea odihnit şi bucuros, ca şi cum ar fi avut cel mai odihnitor somn în noaptea dinainte.
Trupul său nu putea ţine pasul cu inima lui şi a început să slăbească. Asceza din anul în care a privegheat nopţile şi a stat în picioare i-a cauzat ulceraţie la picioare din cauza proastei circulaţii. Astfel, bătrânul său a fost nevoit să-i interzică să privegheze toată noaptea în biserică.
Apoi, acest curajos luptător a inventat o altă nevoinţă. El a pus în unul din colţurile chiliei sale o pătură aspră de păr şi acolo îşi petrecea noaptea întreagă stând învelit în altă învelitoare grea. El nu-şi punea capul pe pernă. Îşi întindea numai picioarele cu ulceraţie, pentru a se uşura. În această nouă arenă îşi petrecea nopţile în rugăciune şi, uneori, când aţipea, buzele sale continuau să spună rugăciunea lui Iisus: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă». De fiecare dată când spunea: «O, Preasfântă Treime!», sau «O, Preasfântă Treime, Dumnezeul nostru, ai milă de noi şi ne mântuieşte!», el era copleşit. Se putea crede că nu era altă rugăciune aşa puternică ca a lui. Respectul pe care-l arăta Sfintei Treimi nu poate fi descris. Ori de câte ori, în timpul slujbei, era un tropar închinat Sfintei Treimi, el stătea atent. Iar pentru el, numele lui Dumnezeu era cel mai dulce cuvânt dintre toate.

chrismon

Ascetul Tihon spunea că monahul trebuie să se schimbe continuu între o oră de muncă şi o oră de rugăciune. El ne-a povestit de asemenea o întâmplare ce s-a petrecut într-o mănăstire rusească, în timpul Acatistului Maicii Domnului, una din rugăciunile sale preferate.
– Era odată un monah care spunea Acatistul Maicii Domnului de 24 de ori pe zi. Când auzea ceasul sunând ora el începea. Orele erau măsura sa. Şi încă cu atâta evlavie le spunea de fiecare dată, de parcă le spunea prima dată. Într-o zi, a auzit un glas venind din icoană care i-a spus: «Bucură-te, robule! Bucură-te, şi tu!».
Părintele Tihon citea, de asemenea, în fiecare zi, Evanghelia după Matei. El iubea mai ales capitolul despre Judecata de apoi, căci dorea să-şi ţină mintea mereu asupra judecăţii. Şi-a pregătit singur mormântul, ca să-şi aducă mereu aminte de moarte, să poată privi la el, să plângă şi să aştepte cu bucurie clipa când mormântul îl va primi în el.
Tot el spunea că nu trebuie să muncim Duminica şi povestea cum Dumnezeu a trimis mană israeliţilor, ca să-i hrănească în pustie, dar nu şi în a şaptea zi. Dumnezeu nu i-a binecuvântat pe cei ce erau lacomi, iar cei ce au adunat mană au găsit-o stricată şi plină de viermi. Aşa au rămas israeliţii în corturile lor, ca să-L laude pe Dumnezeu.
Părintele Tihon însuşi închina întreaga Duminică lui Dumnezeu. El nu se grăbea să termine Sfânta Liturghie. Adesea slujea Sfânta Liturghie până la vremea Vecerniei. Şi dacă n-avea lacrimi în timpul Heruvicului, el nu se ridica din genunchi pentru restul slujbei.

chrismon

Părintele Daniel de la Noul Schit a trăit până la 115 ani. El a avut vedenii minunate. Când folosea şiragul de metanii, diavolul venea şi i-l trăgea, arătând ca un şacal, dar el continua să se roage.

chrismon

Alt părinte spunea:
– Este la fel de necesar pentru un om să spună rugăciunea lui Iisus, mereu, ca pentru o barcă în pericol trimiterea semnalelor S.O.S.

chrismon

Într-o parte veche a mănăstirii ruseşti, într-o casă mică, trăia părintele Israel, care era foarte bătrân. El l-a întâlnit pe cuviosul Serafim de Sarov. El stătea drept, tăcut, ca un chiparos duhovnicesc.
Odată, Sfântul Siluan l-a întrebat:
– Părinte, fiind singur aici, poţi spune rugăciunea minţii cu uşurinţă?
– Fiul meu, nu este rugăciune mai adevărată decât rugăciunea minţii.

chrismon

Părintele Dionisie de la Sfânta Ana nu vorbea cu nimeni şi nimeni nu-i vedea faţa, pentru că întotdeauna îi era acoperită, ca să se poată ruga neîncetat. El aduna cimbru din Krya Nera, prepara un amestec de ulei cu această plantă şi o vindea, ca să se întreţină pe el şi ucenicii săi, ţinând porunca care spune că nimeni nu trebuie să trăiască din munca altuia.

chrismon

Părintele Arsenie de la Mănăstirea Sfântul Pavel, care a trăit aproape 100 de ani, a avut o asemenea dorinţă de rugăciune şi un asemenea respect pentru Maica Domnului, încât purta cartea cu rugăciunile către Maica Domnului Portăriţa în buzunarul său, ca să se poată ruga în timp ce lucra în grădina mănăstirii.

chrismon

Un monah evlavios ne-a spus:
– Rugăciunea, care e obligaţia noastră principală, a luat locul al doilea în vieţile noastre. Şi munca, care ar trebui să fie pe locul doi, a devenit o prioritate.

chrismon

Un ascet spunea despre călugărul care în timpul rugăciunii este în prezenţa lui Dumnezeu următoarele:
„El rămâne în extaz şi observă natura lucrurilor, şi mintea sa, fiind în tăcere, ascultă cu urechile sufletului său cântecele cântate în biserică! Sufletul saltă de bucurie şi mintea găseşte o asemenea plăcere în aceste vedenii, încât nu vrea să se întoarcă pe pământ, unde aude cântăreţii cântând numai heruvicul. Astfel e răsplătit un monah în ascultare, prima dată. Părintele său şi împreună vieţuitorii săi îl văd şi se minunează cum e mintea lui încântată. Când mintea cuiva e în extaz, el nu doreşte nimic altceva decât să rămână în nemişcare absolută şi să nu fie tulburat, nici măcar de o frunză din lămâiul din apropiere.
Să vezi ce a făcut Sfântul Grigorie Palama! El a plecat la sfârşitul Privegherii şi Liturghiei de toată noaptea de la Marea Lavră la Chilia Maicii Domnului, care mai târziu a fost numită «Sfântul Grigorie Palama». Nu a luat nimic cu el, nici pâine, nici apă şi a stat acolo întreaga săptămână în extaz, întreaga lui fiinţă arzând de frumuseţea lui Dumnezeu. De câte ori se întorcea la mănăstire, faţa lui strălucea.
Călugărul trebuie întotdeauna să-şi propună să fie pe cea mai înaltă treaptă a vederii lui Dumnezeu, stare care e dincolo de lumea aceasta şi vine din dragostea lui Dumnezeu. Cine a ajuns la asemenea dragoste divină nu găseşte mângâiere în această lume, dar caută întotdeauna să intre în legătură cu ceea ce e dincolo, dând în acelaşi timp mulţumire şi lăudând pe Dumnezeu, Cel în Trei Persoane, Care locuieşte în inima lui. Mintea unor monahi rămâne în acea stare cerească mai multe zile, în timp ce pentru alţii vedenia poate dura numai cât ai clipi din ochi“.

chrismon

Odată, doi pelerini au mers pe Sfântul Munte să-l întâlnească pe Avva P. Ei au cerut de la el cuvinte de mângâiere. Avva P. le-a stins setea, spunându-le despre «apa vie» care vine din vederea şi revelarea lui Dumnezeu.
– Ce să vă spun? a zis el. Să vă spun despre cel a cărui chilie a fost umplută cu lumină divină, necreată, cu câteva zile în urmă? El n-a ştiut dacă era în trup sau afară de trup, deoarece a fost înălţat în duh. Şi când şi-a revenit, iar lumina divină, necreată, nu mai era, şi a văzut lumina soarelui, creată, şi-a dat seama de imensa diferenţă dintre cele două. El s-a aflat pe sine în trupul său, care părea insuportabil de greu, şi a oftat, tânjind după dulceaţa şi strălucirea acelei Lumini.

chrismon

Un bătrân a spus:
– Cel ce se îngrijeşte de rugăciune, găseşte [răspuns la] cele contestate.

chrismon

Mi-l amintesc pe părintele Auxentie de la Mănăstirea Grigoriu. El era orb şi se călăuzea de la chilie la biserică atingând pereţii mănăstirii, spunând rugăciunea lui Iisus sau Acatistul Maicii Domnului. În biserică, după ce se închina la icoane, el stătea în strana lui drept, ca un stâlp de foc.

chrismon

Această întâmplare e binecunoscută:
Odată, recent canonizatul Sfânt Nectarie de Pentapolis a vizitat Schitul Sfânta Ana, ca să vadă un vestit dascăl şi practicant al Rugăciunii lui Iisus. Acolo ei au vorbit şi s-au rugat trei zile şi trei nopţi, fără încetare.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. VI: Despre neagoniseală şi sărăcie de bună voie [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Cap. VI: Despre neagoniseală şi sărăcie de bună voie

În spatele hainelor zdrenţuite şi a înfăţişării sărăcăcioase a pustnicilor, se află o bogăţie de virtuţi ascunse şi un suflet care dispreţuieşte şi învinge lumea materială. În neagoniseala impusă de ei înşişi şi în sărăcia vieţii lor se ascunde o comoară de smerenie şi filosofia văzută a vieţii trăite după învăţătura lui Hristos.
Adevăraţii pustnici urmează această înfăţişare: ei nu poartă haine noi, nu primesc bani şi îşi refuză plăcerile vieţii. Această renunţare de sine urmează învăţăturile Celui veşnic: «Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie» (Luca 9, 23).

Pustnicii nu dau importanţă aparenţei şi, în special, imaginii exterioare: haina frumoasă, pantofii, faţa, părul şi trupul. Atenţia se concentrează asupra esenţei şi asupra adâncimii omului dinlăuntru: împodobirea minţii şi a inimii cu frumuseţe necreată, strălucire cerească şi frumuseţe dumnezeiască.

Pustnicul Petru Osiopetritanul avea o asemenea frumuseţe duhovnicească: «Nu numai smerit cu duhul, ci smerit şi cu trupul». Aşa ne-a spus despre el bătrânul părinte Gherasim Imnograful, Daniileii, Tomasiţii, bătrânul părinte Paise, bătrânul Ioachim şi alţii.

Petru a fost un om simplu, mic de statură dar cu un suflet mare, motiv pentru care era numit Petrakis – micul Petru. El îşi câştiga existenţa urcând pe Athos, unde culegea ceai de munte, pe care îl vindea împreună cu metaniile făcute de el. Odată i s-au oferit mai mulţi bani decât a cerut, însă el a refuzat. Avea o delicateţe şi o nobleţe sufletească, un fel de a fi simplu şi plin de dragoste, încât odată a făcut pe jos un drum lung până la chilia unui călugăr, care-i ceruse să facă ascultare, doar ca să-i spună:
– Am venit să-ţi spun să nu te mai deranjezi să vii până la peştera Sfântului Petru unde locuiesc eu, pentru că am să mor.
Când celălalt călugăr l-a întrebat ce-ar putea să-i ofere, Petru a cerut doar puţină apă fiartă în care a pus ceai de munte de-al lui, a adăugat un pic de zahăr, pe care-l ţinea într-un alt buzunar, şi a băut. Pentru el, un kilogram de zahăr era suficient un an întreg, şi de fiecare dată mai rămânea ceva şi pentru anul următor.
Odată l-a vizitat pe bătrânul Ioachim în Karyes. Când s-a întunecat, bătrânul l-a rugat să rămână peste noapte.
– Mă duc la Mănăstirea Xeropotamu, i-a răspuns. Am să merg până se întunecă şi apoi am să mă odihnesc sub un castan până în zori.
Aşa a şi făcut. Însă, în acea noapte a plouat torenţial, l-a udat până la piele şi a răcit foarte tare. S-a întors la chilia sa, şi-a luat rămas bun de la toţi vecinii, iar puţin după aceea a adormit în Domnul.

În Karyes se afla un vechi duhovnic, pe nume părintele Gherman, care locuia într-o kavie*. În acest loc, părintele Gherman primea oaspeţi şi muncitori din toată lumea pentru spovedanie şi pentru a-i sfătui. Le oferea ospitalitate tuturor, îi hrănea şi le întărea viaţa şi credinţa în Hristos. Pentru aceasta el nu dorea nimic, nici măcar o para**.
* Kavia (în original κάβια) este o odaie sau o bucătărie destinată muncitorilor şi străinilor, odaie în care monahii, luptându-se cu somnul în vremea rugăciunii, se agăţau cu nişte funii sau odgoane (în original σχοινιά–κάβους), de unde şi denumirea de «kavia» şi de călugări «kavioţi» (καβιώται μοναχοί) sau «odgonari».
** O para = 1/40 dintr-o unitate monetară turcească, echivalentă cu 1/4000 dintr-o liră turcească. Această unitate era folosită în toate ţările ocupate de Imperiul Otoman.)

chrismon

Un bătrân numit Macarie nu avea absolut nimic. El folosea o unealtă numită «kossa», pentru a secera verdeţurile pe care le vindea ca să hrănească animalele. Nu accepta nici un dar. Nu avea decât strictul necesar pentru el însuşi. Mica sa locuinţă strălucea de curăţenie şi ordine.
El spunea: «Aici, la Muntele Athos, avem nevoie de doi ochi, ca să vedem cu ei. Dar în lumea de afară, avem nevoie de patru…».

chrismon

Părintele Nifon, care trăia în Katunakia, îndrăgea sărbătorile şi avea un minunat obicei: în timpul desfăşurării lor prelungea întotdeauna binecuvântările şi urările sale de bine pentru casa respectivă.

chrismon

Doi pustnici care erau fraţi, Orest şi Constantin, locuiau într-o chilie aproape goală. Constantin, care se odihneşte în Domnul la Krya Nera, era întruchiparea sărăciei. El nu purta niciodată pantofi, nici vara şi nici iarna.

chrismon

Doi renumiţi pustnici, Sofronie şi Gavriil, locuiau în chilia Yannakopoula. De asemenea, un ascet român locuia în peştera «Naşterii», trăind o viaţă îngerească. Nu practica nici un meşteşug, ci şi-a trăit întreaga viaţă în rugăciune cu un şirag de metanii. A trăit numai din mila părinţilor.

chrismon

În peştera Sfântului Petru Atonitul, unde simpla prezenţă a unei persoane deranja singurătatea, a trăit odată un pustnic foarte sărac. Mergea prin împrejurimi fără a purta încălţări. Trăia o viaţă total lipsită de griji. Nu avea nici măcar un topor sau o pereche de foarfeci pentru curăţat pomii. A făcut ascultare faţă de părintele Daniel, un pustnic înainte–văzător, şi nu mânca decât dacă cineva îi aducea năut sau pâine uscată, câteva boabe de linte, ori puţin peşte.

chrismon

În Kerasia au trăit de-a lungul timpului mai mulţi părinţi foarte evlavioşi. Printre ei s-au numărat: bătrânul Cosma (care era poreclit «omul usturoi» şi care avea chilia în pădure), părintele Neofit, părintele Natanail Românul, părintele Daniil şi părintele Ioan, care era duhovnicul părintelui Daniil.

Ei şi-au închinat viaţa rugăciunii neîncetate şi altor nevoinţe duhovniceşti. Când rămăşiţele lor au fost mutate, acestea erau galbene şi semănau cu ceara, un semn al sfinţeniei. Şi-au trăit viaţa rugându-se neîncetat lui Iisus.

chrismon

Sfântul Dionisie din Olimp s-a născut la sfârşitul secolului XV la Platina din Trikala. Înainte de a se construi Mănăstirea Sfânta Treime, el a trăit în Muntele Athos, unde a îndrăgit şi a dus o viaţă de pustnic. Într-o mică chilie, care ţinea de Karakalu, a trăit o viaţă îngerească, în postiri, privegheri de toată noaptea şi rugăciuni.

El se hrănea cu câteva castane în fiecare zi, numai după ora 15. Era aşa de sărac acest părinte binecuvântat, încât niciodată nu-şi încuia uşa, nu avea nimic altceva decât rasa zdrenţuită şi lipsită de valoare. A stat acolo numai trei ani, rugându-se lui Dumnezeu. Nu a adunat nici un bun material în timpul vieţii, până a fost chemat la Domnul.

chrismon

Părintele duhovnic Iacov din Vigla obişnuia să spună: «Vezi smerenia şi osteneala mea şi iartă-mi toate păcatele mele». S-a dăruit cu totul pe sine nevoinţelor şi ostenelilor pustniceşti. El obişnuia să ducă nisip cu spatele de la ţărm până la locul unde şi-a construit un paraclis, drum lung de 5 ore de mers pe jos.

chrismon

Despre pustnicul Dionisie, «un nebun» pentru dragostea lui Hristos, numai Dumnezeu ştie cum supravieţuia şi de unde găsea ulei ca să-şi pună în candelele din chilia sa, pentru că el nu cerea niciodată milostenie. Numai către sfârşitul vieţii a acceptat câte ceva. A ajuns în Athos în 1842 şi a murit în 1880.

Atât de mult a dorit să nu aibă nimic şi să ducă o viaţă lipsită de griji şi în sărăcie, că a fost aproape dat afară de la Lavra, pentru că nu-şi îngrijea chilia Sfinţilor Apostoli din Kerasia. Via şi livada sa erau pline de buruieni, toate nevoinţele lui erau îndreptate pentru a îngriji un alt fel de ogor: cel în care trezvia duhovnicească este cultivată şi păstrată.

chrismon

Numele său a fost Iacov. A venit din Himara, din Epirul de nord, şi a luptat în timpul războiului din 1912. Cu foarte mari eforturi şi sacrificii a construit o biserică închinată celor Trei Ierarhi. Era complet sărac. Chilia sa nu avea decât o singură cameră. În loc de saltea avea un braţ de paie. Mai ţinea un alt braţ de paie în eventualitatea că ar fi avut un vizitator care ar fi rămas peste noapte. În loc de pătură folosea rasa, iar dimineaţa îşi strângea patul său de paie într-un colţ. Nu mânca decât verdeţuri şi pâine uscată.

chrismon

Părintele Hrisostom era un pustnic nevinovat şi pe deplin sărac. Nu purta pantofi şi se străduia în lucrarea sa ascetică în peştera Sfântului Petru Atonitul. Hrana sa consta din castane, verdeţuri şi pâine uscată.
Am cunoscut de asemenea un altul care era într-adevăr un Hrisostom, pentru vorba lui dulce şi o blândeţe asemănătoare cu a lui Hristos. Locuia într-o chilie părăsită, în Schitul Kafsokalivia. L-am întâlnit odată pe când eram cu părintele meu duhovnic, care era de-o seamă cu el. A învăţat meşteşugul sculpturii în acea chilie părăsită. Acest lucru este menţionat şi în cartea «Amintiri din Grădina Maicii Domnului».

chrismon

Ce-ar putea spune cineva despre bătrânul pustnic Gheorghe care a trăit în katisma* lavriotă a Sfântului Constantin? Era îmbrăcat cu o mantie zdrenţuită, mergea cu picioarele goale şi se ruga mereu stând în picioare, precum o candelă care arde permanent. Nu avea decât un scaun de lemn pe care stătea sau dormea. Aşa era bătrânul Gheorghe.
* Katismă – κάθισμα – sau «aşezare» este denumită o căsuţă aflată în preajma unei mari mănăstiri.

chrismon

Ca două păsări singuratice, trăind împreună în pace, aşa erau pustnicii Antonie şi Simeon. Ei erau originari din Atena. Unul avea grijă de casă, iar celălalt de grădină, aducând apă de la mare distanţă. Trăiau cu foarte puţin şi nu vorbeau de rău pe nimeni. Chilia lor era mică şi simplă, lângă Mănăstirea Pantokrator, şi semăna cu un cuib de pasăre.
Simeon a murit primul; după câţiva ani a murit şi Antonie, care avea aproape 100 de ani. După ce a murit Simeon, Antonie s-a luptat să îndure singurătatea. De aceea l-au luat să trăiască în Mănăstirea Kutlumuş, ca să îngrijească de el, însă numai pentru scurt timp. Foarte curând el s-a reîntors la chilia lui dragă, târându-şi picioarele şi îndoit din mijloc, aproape până la pământ, dar fericit şi bucuros. Către sfârşit, a fost slobozit de ostenelile ascetice şi privaţiunea voluntară. Deoarece nimeni nu i-a dezgropat moaştele după trei ani de la înmormântare – cum era obiceiul – el s-a arătat multora, rugându-i s-o facă.

chrismon

Un călugăr dintr-o mănăstire cenobitică* a trăit 60 de ani în aceeaşi rasă pe care a primit-o în ziua călugăriei.
* Cenobitic se referă la viaţa monahală trăită în comunitate; tip de monahism care se referă la viaţa de obşte.

chrismon

Părintele Calinic, un cipriot care şi-a desăvârşit ostenelile pustniceşti împreună cu fratele său Grigorie în Schitul Sfânta Ana, a fost un adevărat atlet al sărăciei, simplităţii şi lipsurilor. Şi-a continuat nevoinţele ascetice în Sfânta Mănăstire Stavrovunio din Cipru. După moartea sa a lăsat în urmă doar o saltea putrezită plină de păduchi, o cutie de lemn plină de căpuşe şi zdrenţe, bună doar pentru foc, o pereche de papuci reparaţi de mii de ori şi 2 sau 3 parale uitate într-o cutie de lemn.
Fratele natural al părintelui, egumenul Varnava, le-a spus cu lacrimi în ochi celor adunaţi la înmormântare: «Priviţi părinţi, aceasta e averea lui Calinic pe care a adunat-o într-o viaţă de călugăr. Un adevărat călugăr este cel care nu are nimic în această viaţă, cu excepţia lui Iisus Hristos Însuşi».

chrismon

Episcopul Ierotei din Militupoli, care a stat în Chilia Sfântul Elefterie din Schitul Sfânta Ana, nu avea absolut nimic. Pe lângă virtuţile sale (stăpânire de sine, răbdare şi blândeţe) era cunoscut în special pentru dragostea pe care o purta călugărilor nevoiaşi, cărora le dădea până la cea mai mică parte din venitul său lunar. A adormit în Domnul la vârsta de 88 de ani.

chrismon

În pustia unde se nevoia bătrânul Neofit nu se găsea decât o traistă plină cu pâine uscată. Numai la sfârşit de săptămână el îi vizita pe Daniilei, care erau, şi încă mai sunt, o mângâiere în pustie, pentru a mânca cu ei la trapeză. Apoi dispărea pentru întreaga săptămână.
Se spune că atunci când a adormit în Domnul, la Mănăstirea Lavra, faţa îi strălucea…

chrismon

Părintele A., de la Chilia Sfântul Haralambie din Karyes, era atât de sărac, încât n-a purtat altă rasă decât cea care a aparţinut bătrânului său.

chrismon

Părintele Nectarie din România a trăit mai sus de Schitul Sfânta Ana, lângă o chilie numită Sfântul Artemie, care aparţinea de Mănăstirea Sfântul Pantelimon. Nu a părăsit niciodată Muntele Athos, după ce a fost tuns în călugărie. Era sărac şi nu avea absolut nimic. Vindea celorlalţi părinţi araci pentru fasole. Către sfârşitul vieţii îşi petrecea zilele în singurătate şi rugăciuni.

chrismon

Părintele Hrisantie povestea că după moartea cuviosului părinte Hariton de la Sfânta Ana, singurul lucru pe care l-a găsit în chilia sa a fost un vas de lut pentru apă.

chrismon

Părintele Avacum a umblat cu picioarele goale din ziua când a fost tuns în monahism până la moarte, cu o singură excepţie: la sărbătorirea zilei Sfântului Atanasie din Athos (5 Iulie), când îşi punea încălţările.

chrismon

De-a pururea pomenitul părinte Auxentie Grigoriatul n-a fost văzut niciodată purtând haine noi. Purta doar haine peticite şi avea doar o pereche de încălţări pe care le purta numai în mănăstire. În rest, umbla cu picioarele goale peste tot, pe drumurile şi căile pietruite ale Muntelui Athos. Patul său era o bancă de lemn, avea o masă mică şi câteva icoane deasupra patului şi nişte scule pe un raft, singura decoraţie interioară din chilia sa.

chrismon

Mihail de la Lavra, care era infirm, nu avea nimic în chilia sa, absolut nici un lucru. În ziua în care a adormit, a primit aceleaşi onoruri ca şi un episcop. Faţa îi strălucea şi avea o culoare galbenă ca ceara.

chrismon

Un părinte care nu avea nimic a spus:
– A fost un monah tânăr care a trăit o viaţă simplă. El nu avea nimic. Numai în acest fel un om poate fi liber. Toate lucrurile care ne aduc confort, chiar şi un mic burete, pot reprezenta o oprelişte. Singurul confort pe care-l poate dobândi cineva este simplificarea vieţii, limitarea la ceea ce este absolut necesar. Numai atunci poate fi cu adevărat liber.

chrismon

Chilia de-a pururea pomenitului părinte Metodie, un ieromonah şi sihastru din Kerasia, era săracă şi simplă, ca un cuib de pasăre. Spre deosebire de majoritatea chiliilor, el nu avea nici fântână pentru apă şi nici un paraclis prin apropiere.
Părintele ducea o viaţă complet lipsită de griji, cu tânărul său ucenic, fără nici o nelinişte, fără să aştepte nimic, fără nici o grijă pentru bunurile materiale sau pentru confort. Aceşti monahi erau binecuvântaţi, alergători ai cursei spre cer, cerşetori sărmani pentru dragostea lui Hristos. Părintele îşi trimitea ucenicul ascultător la Mănăstirea Lavra, ca să ceară milostenie şi se mulţumeau cu ceea ce primeau.
Părintele Metodie era licenţiat în teologie la Universitatea din Atena şi a renunţat la slava acestei lumi pentru mântuirea sa. Hrana pe care o mâncau de obicei în chilia lor sfinţită era apă fiartă într-un ceaun cu ceva făină. Când aveau struguri, îi puneau într-un vas şi adăugau apă.
Odată i-a vizitat un alt călugăr şi i-au oferit puţin din această băutură pustnicească.
– Ce fel de suc este acesta, părinte? a întrebat musafirul curios.
– Al cincilea, a răspuns părintele Metodie, ceea ce însemna că au băut apa pusă a cincea oară peste struguri.
Către sfârşitul vieţii sale, părintele Metodie s-a mutat în peştera Sfântului Atanasie Atonitul. A scris cântări şi a compus frumoase aranjamente muzicale.
În cartea sa, Gherasim Smirnakis scrie despre părintele Metodie: «Duce o viaţă disciplinată şi studiază permanent».
În 1903, părintele Metodie a fost secretarul Sfintei Comunităţi a Athosului. A murit în 1920.

chrismon

Anatolie, un pustnic sărac, care a murit în 1938, şi-a câştigat existenţa adunând ceai şi multe flori sălbatice de pe vârful Muntelui Athos. El a fost întrebat:
– Tu nu-ţi pui viaţa în pericol urcând pe stâncile şi râpele muntelui?
– Deloc, binecuvântaţilor. Mă leg cu frânghii, căci unt obişnuit cu aceasta, pentru că înainte de a fi călugăr, am fost marinar.
A trăit lângă Kiriakonul schitului din Kafsokalivia închinat Sfintei Cruci. Era unul dintre cei mai săraci şi mai evlavioşi dintre călugări. Obişnuia să-l roage pe morarul schitului să-i dea făina măcinată care nu putea fi folosită, deoarece era amestecată cu nisip de la pietrele de moară. În zilele săptămânii, când era permis să se mănânce ulei, el îşi măsura cu o farfurioară puţin ulei şi îl amesteca cu mâncarea. În această farfurioară înmuia o ceapă sau o bucată de pâine. Ce cursă ascetică a alergat cu demnitate şi stăruinţă! Mânca hrană gătită numai când era invitat ca oaspete.
Îndrăgea foarte mult icoana Răstignirii, în faţa căreia plângea şi se ruga neîncetat şi deseori curgeau lacrimi chiar din icoană. De asemenea, avea mare evlavie şi la Maica Domnului. Noaptea, întins pe patul său, aşezat pe o parte, până ce adormea, cânta cu toată puterea «Cuvine-se cu adevărat să te fericim…». Ştia foarte puţină muzică, dar cânta acest imn cu o voce puternică pe glasul doi, glasul folosit de Arhanghel, când i-a cântat Maicii Domnului. Deseori cânta chiar de 10 ori într-o singură noapte. Ucenicul său era la început deranjat de cântec, dar apoi s-a obişnuit cu el.

De fiecare dată când mergea la Karyes să vândă ceai, mergea şi la chilia numită «Axion Esti», închinată Maicii Domnului şi în cinstea venirii Arhanghelului la ea, când a cântat pentru prima dată acest imn. După ce se aşeza în faţa icoanei, el cânta cu multă evlavie imnul. În timp ce cânta, candela se legăna. Părinţii credeau că se întâmplă aceasta din cauza vocii sale răsunătoare. Apoi mergea în pridvor să cânte şi din nou candela se legăna. Când alţi părinţi cântau, candela rămânea nemişcată.
Aceste minuni merită a fi amintite, deoarece erau înfăptuite de un suflet simplu ca de copil în care locuia harul lui Dumnezeu, Care este «mare în minunile Sale şi minunat în lucrurile Sale».

chrismon

Părintele Teofilact, care merită de asemenea pomenit, trăia în Schitul Xenofont ca un monah ascultător. Îl păstra pe Dumnezeu în suflet şi Dumnezeu avea grijă de el. Provenea dintr-o familie bogată, dar a lăsat în urmă toate lucrurile plăcute şi deşarte ale acestei lumi şi s-a dus sub ascultare la simplul părinte Cosma.
Mama sa a vrut să-i trimită 100 de lire, dar el a refuzat. În timpul rugăciunii stătea în picioare întreaga noapte. Avea înfăţişarea unui înger.

chrismon

Părintele Eftimie a trăit în acelaşi schit, la chilia închinată Sfinţilor Arhangheli. În mijlocul chiliei sale obişnuia să atârne un sac mare plin cu pâine uscată, hrana sa de-a lungul întregii vieţi.

chrismon

Un pustnic a spus:
– Post, trezvie şi rugăciune; cel care face aceste lucruri va reuşi în orice. Oamenii ar trebui să trăiască o viaţă simplă. Vedeţi, chilia mea este goală. În fiecare gospodărie ar trebui să fie numai lucrurile necesare. Prea multe lucruri sunt o oprelişte pentru viaţa duhovnicească.

chrismon

De-a pururea pomenitul părinte Teofilact din Noul Schit s-a odihnit cu pace în Domnul în anul 1986. A fost un călugăr simplu, smerit şi lipsit de viclenie, îndurând toate ispitele şi necazurile venite de la oameni sau de la satana. Către sfârşitul vieţii a orbit, dar nu s-a plâns niciodată de aceasta.
Era cunoscut în special pentru sărăcia sa apostolică şi pentru atitudinea sa lipsită de griji faţă de bunurile materiale necesare pentru viaţă. Nu s-a îngrijit pentru nici o ocupaţie şi nici pentru bani. Se ruga neîncetat şi Îi mulţumea lui Dumnezeu pentru toate. A făcut ascultare de binecuvântatul părinte Ioachim Spetsieris, despre care mi-a povestit deseori mie, ultimul dintre toţi. Mai târziu a devenit ucenic al părintelui Iosif, care locuia în peşteri.
Înainte de a orbi, ascultarea sa era să împartă poşta pentru tot schitul şi să aprindă cele patru candele ale proschinatarelor* , la care se ducea de două ori pe zi, indiferent de cum era vremea afară.
* Nişe zidite din piatră la marginea drumului unde se află icoana unui sfânt şi o candelă [Nota editorului].

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Din SUA în România via Sfântul Munte Athos: Părintele Sava de la Mănăstirea Oaşa, Răgaz de-o viaţă, Universul Credinţei, TVR 1

„Răgaz de-o viaţă” – Părintele Sava de la Mănăstirea Oaşa
Universul Credinţei/ TVR 1/ 10 noiembrie 2013

Lectura Constantin Lupescu/ Imaginea Geo Tuică/ jurnalist Paula Tăbârcă

Prăznuirea Sfinților Apostoli Petru și Pavel la Mănăstirea Karakalu, Sfântul Munte Athos (foto)

În noaptea de 11 spre 12 iulie 2013, Mănăstirea Karakalu din Sfântul Munte Athos s-a îmbrăcat în haine de sărbătoare pentru a-și prăznui ocrotitorii: Sfinții Apostoli Petru și Pavel.

Printre invitați s-au numărat Preasfinţitul Episcop de Thavmakos, kyr Iacov, starețul mănăstirii Asomaton Petraki din Atena și Starețul Nicodim de la Mănăstirea Filotheu. A doua zi a participat la slujbă și Starețul Efrem de la Mănăstirea Vatopedi, iar în strană s-au aflat mai mulți părinți vatopedini.

Traducere și adaptate din limbă greacă după o consemnare de pe agioritikesmnimes

Foto: agioritikesmnimes

Această prezentare necesită JavaScript.

Athosul. Locuri, chipuri, stări (III). Părintele Pahomie cel Negru de la Karakalu

Pahomie-Karakallou

În al treilea meu drum la Muntele Athos era să ratez pentru a doua oară închinarea la Mănăstirea Karakalu. Pentru cei ce nu știu, există posibilitatea de a face un program de închinare pe la mai multe mănăstiri athonite, în special la cele de pe coasta de nord – est a Muntelui, închiriind pentru 6-7 ore un microbuz local. Pentru că frații au zăbovit destul de mult pe la unele schituri și mănăstiri (numai la Chilia Sfântul Gheorghe – Colciu se stătuse vreun ceas), riscam să nu mai ajungem în timp util la Prodromou (unde avea să ne aștepte după vecernie o discuție de suflet cu avva Iulian). Dar dozându-se timpul după ceas, am ajuns să ne închinăm și la ultimele obiective din programul nostru: Filotheu și Karakalu.

Dorința mea de a ajunge la Karakalu era legată și de o întâlnire pe care o planificasem de mai mult timp cu un bun amic de pe facebook: Gheo Bănică, un tânăr mirean, fain și bun meșter într-ale sculpturii de cruci, icoane, iconostase, ce lucra de vreo 4 ani la Karakalu. De fapt, după cum mi-a spus, comenzile veneau din tot Muntele.

Nu a fost nevoie să întreb de “Giorgios care sculptează”, pentru că mă aștepta deja afară, pe o bancă. Ne-am îmbrățișat ca și cum ne-am fi știut de-o veșnicie, am schimbat câteva vorbe, apoi a trebuit să mă alătur grupului, să mă pot închina în katholikonul (biserica principală) Mănăstirii. Precizez că în afara programului liturgic bisericile athonite sunt închise, deci nu poți să mergi oricând și oricum să te închini. Așadar trebuia să fiu alături de ceilalți când se deschidea biserica.

Ne-am închinat, apoi am făcut câteva fotografii în curtea mănăstirii și ne-am întreținut puțin cu părintele Firmilian, un român de-al nostru, ospitalier și volubil.

Mă așezasem deoparte de grup și beam apă de izvor, admirând tihna locului, încercând să-mi închipui nevoințele, dar și bucuriile duhovnicești ale monahilor de aici. Știam că obștea are un Stareț cu viață sfântă care se ascunde de slava lumii, Gheronda Filothei.

Stând în curte mi-a atras însă atenția un monah negru, harnic ca o albinuță, grăbit la ascultările sale. A făcut vreo două drumuri prin fața noastră cu oareșce lăzi în mâini, îndeajuns însă ca să-i observ chipul luminos și zâmbetul cald și plin de dragoste. Îndeajuns și ca să-mi amintesc de el și să cer mai apoi, când am ajuns acasă, mai multe detalii de la fratele Gheo, sculptorul, care a binevoit la rugămintea mea să discute cu părintele despre viața dumnealui.

Astfel am aflat un destin foarte interesant, vrednic de pomenit, vrednic să fie cunoscut.

Părintele cel negru la chip, dar cu suflet luminat de har, i-a mărturisit fratelui că părinții lui sunt de fel din Venezuela și că a trăit multă vreme în Olanda, unde a fost monah catholic. Lovindu-se de unele aspecte urâte din Catholicism, a ales Calea Orthodoxiei, plecând la o mănăstire orthodoxă în Franța. Era însă o mănăstire de maici, dar a fost primit cu drag să lucreze pentru obștea de acolo, căci era mare nevoie. Stareța Mănăstirii, având legături duhovnicești cu Starețul de la Karakalu, l-a trimis mai apoi la Athos. Monah a fost însă făcut în Franța.

Părinții de la Karakalu îl iubesc mult și spun despre el că este foarte râvnitor, făcând întotdeauna ascultare cu bucurie. Ar fi fost mai multe de aflat și multe de povestit, dar între timp începuseră pregătirile pentru hramul Mănăstirii (12 iulie – Sf. Petru și Pavel, după calendarul vechi), care a mobilizat toată obștea pentru cele trebuincioase, iar mai apoi fratele Gheo s-a întors acasă, după multă vreme.

Pe Părinte îl cheamă Pahomie.

 Laurențiu Dumitru
“Athosul. Locuri, chipuri, stări”