Arhive blog

O importantă învățătură în cuvinte simple: Ce este gândul și cum să ne raportăm la acesta?

O importantă învățătură în cuvinte simple: Ce este gândul și cum să ne raportăm la acesta?

Părintele Andrei Lemeshonok, duhovnicul Mănăstirii de maici Sfânta Elisabeta din Minsk – Belarus.

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC . 

Reclame

Câteva minuni petrecute la Mănăstirea Grigoriu

În însemnările părintelui Ioachim Grigoriatul se găsesc o mulțime de informații cu privire la minunile care s-au întâmplat, de-a lungul timpului, la Mănăstirea Grigoriu. Este vorba de minuni la care fie a fost el însuși martor ocular, fie le-a auzit relatate de alții. Le-am adus la lumină pentru se adeveri, încă o dată, dragostea Lui Dumnezeu și a sfinților săi pentru oameni, dragoste, care, de altfel, poate fi dovedită în mii și mii de feluri.

Am luat hotărârea definitivă de a pleca la Sfântul Munte. Am ajuns cu bine. Am trecut pe la multe mănăstiri și m-am interesat despre fiecare în parte și despre modul de viețuire. La sfârșit, după ce am strâns mai multe informații foarte folositoare, am hotărât să intru în obștea Mănăstirii Grigoriu.

Înainte de a trece pragul mănăstirii, așa obosit cum eram, m-am dus să mă odihnesc câteva ore într-un loc puțin mai departe de Gyftarió, unde era mai răcoare și am găsit puțină umbră. În zadar am încercat eu să adorm, căci somnul nu s-a lipit de mine. Zeci de gânduri îmi treceau prin minte și nu mă lăsau deloc să îmi găsesc liniștea. Diavolul aducea asupra mea gânduri și ispite de tot felul, astfel încât să mă facă să renunț. Într-un final, epuizat de lupta interioară pe care o dădeam, am crezut că o să adorm. Deschid ochii și, ce văd? Deasupra mea stătea un călugăr bătrân cu o figură biblică impunătoare, cu barba până la genunchi și cu o privire caldă, care îmi spune: ,,De ce stai aici, fiule, și îți chinuiești mintea cu gânduri de tot felul? Ridică-te și intră în mănăstire”. La îndemnul lui, m-am ridicat, gândindu-mă să îl rog să mă conducă el până la mănăstire. Dar bătrânul se făcuse nevăzut, de parcă nici nu a existat! Pentru o clipă m-am tulburat, și mă gândeam în sinea mea, cine putea să fie acel gheronda, care, în ciuda bătrâneților, a reușit să ajungă până în acel loc greu accesibil, unde și eu abia urcasem…

Gândurile pe care satana mi le trimise mai devreme s-au topit ca fumul pe care îl împrăștie vântul. Au rămas gândurile de pace și liniște. Am intrat în mănăstire și m-am dus direct înaintea egumenului. L-am înștiințat despre dorința și despre hotărârea mea, dar și despre întâlnirea pe care o avusesem mai devreme cu bătrânul monah. Atunci, egumenul, cu vădită emoție pe chip, m-a luat de mână, m-a dus înaintea unei icoane și m-a întrebat: ,,Acesta este bătrânul pe care l-ai văzut?”. ,,Da, da, acesta este”, am răspuns eu extrem de surprins. Acela era Cuviosul Ioachim, noul ctitor al mănăstirii, cu barba lui lungă, pe care a dobândit-o prin lucrarea Lui Dumnezeu, fiindcă el, de la fire, era fără barbă.

ioachim grigoriu

Cuviosul Ioachim, cel de-al treilea ctitor al Mănăstirii Grigoriu

Au trecut mai multe luni până când am fost tuns în monahism. După slujba de tundere și ceea ce a mai urmat, am dorit să mă odihnesc puțin. Chiar înainte de a adormi, aud ușa chiliei mele deschizându-se, fără ca cineva să spună obișnuitul ,,Pentru rugăciunile părinților noștri”. Am intrat la bănuieli, iar în clipa următoare am simțit o duhoare insuportabilă. Deschid ochii și văd deasupra patului meu pe musafirul nepoftit. Ce imagine înfricoșătoare! Era diavolul însuși! Era un monstru cu coarne, cu ochii de foc, păr pe corp și gheare lungi. M-a privit cu ură și repulsie și, râzând sarcastic, mi-a zis: ,”Ei, ei, ce vrei tu să faci aici? O să-ți arăt eu acum!” Și, spunând aceasta, și-a întins mâna asupra mea ca să mă apuce de piept. În secunda următoare am auzit un vaiet, iar diavolul și-a tras mâna înapoi de parcă o pusese pe jeratic. Atinsese Cinstita Cruce pe care o purtam la gât. Îndată s-a făcut nevăzut, lăsând în urmă o duhoare de nedescris.

Grigoriu3 IN

Mănăstirea Cuviosului Grigorie, Sfântul Munte Athos. Fotografie de Pr. Constantin Prodan

Într-o vreme a fost epidemie de gripă și s-au îmbolnăvit atunci cei mai tineri, dar și cei mai în vârstă dintre monahi. Unii contactaseră o formă mai ușoară a bolii, alții, forma mai gravă. Eu contactasem forma ușoară. S-a îmbolnăvit atunci și bucătarul, iar eu am primit ascultarea de a-l înlocui la bucătărie. Eram absolut neexperimentat la bucătărie, dar îl aveam aproape pe părintele Ipatie, care, deși era bolnav, supraveghea ca totul să fie făcut cum trebuie. Alături de mine se afla și ajutorul de bucătar, un frate tânăr, smerit și blând ca un miel nevinovat.

Într-o zi, l-am trimis în grădină, să aducă legume. La doar câteva minute după ce a plecat, îl văd că se întoarce în grabă, speriat, gâfâind și fără legume. Când l-am întrebat ce s-a întâmplat, mi-a răspuns că, pe poteca ce duce la grădină era un șarpe mare și înfricoșător și de aceea s-a întors în grabă, transpirat și cu sufletul la gură.

Însă fapta lui era în dezacord cu canonul de netrecut al ,,ascultării absolute”. Am mers și i-am mărturisit Egumenului această întâmplare. Acela i-a dat sfaturi, l-a încurajat, i-a dat binecuvântare și l-a trimis să-și ducă la bun sfârșit slujirea sa, fără nici un fel de șovăire sau frică. Plin de curaj, fratele a mers la grădină, a cules ce avea de cules și s-a întors plin de bucurie. Când l-am întrebat dacă s-a mai întâmplat ceva, mi-a spus că șarpele era acolo, doar că era mort!

Înainte de a pleca în armată suferisem de sciatică. Nu mă durea tot timpul, dar, atunci când mă apuca, durerea era insuportabilă, nu puteam să mă țin pe picioare și credeam că mă prăbușesc. Nici un medicament, nici băile fierbinți, nici măcar armata nu au reușit să mă vindece. Situația mea era dramatică.

Într-o zi a sosit o încărcătură de grâne la arsana, și, după obicei, trebuia să mergem toți să-l descărcăm. Imediat ce am luat un sac în spate, m-au apucat durerile acelea cumplite. Am căzut jos de durere, m-am făcut colac și am început să urlu de durere. Au venit imediat doi, trei părinți și un alt bătrân, Arsenie sau Artemie, nu îmi amintesc foarte bine cum îl chema. M-au întrebat ce am pățit. Le-am spus de ce anume sufăr, au început cu toții să comenteze despre afecțiunea de care sufeream. Unora le era milă de mine, alții nu știau dacă să creadă sau nu, iar alții nu credeau că sufăr de ceva, ci că mă prefac ca să scap de muncă. Unii mă numeau chiar un ,,șmecher din Pireu”. Le-am înghițit pe toate… Numai Egumenul m-a consolat: ,,Nu plânge, fiule, nu deznădăjdui, eu te cred. O să-i conving și pe ceilalți de sinceritatea ta. Dar, am să-ți dau și un sfat și te rog să-l urmezi. Noi, aici, avem propriul nostru medic, pe Sfânta Anastasia Romana, care are sfinte moaște aici și căreia îi cântăm tot timpul Paraclisul. Când se va săvârși Dumnezeiasca Liturghie, să priveghezi de cu seară, să te rogi din toată inima ta, cu lacrimi dacă poți. Dimineața când se va sfârși Liturghia, să ungi locul care te doare cu untdelemn de la candela sfintei și să o rogi din toată inima să te vindece. După aceea să vii să mă vezi”.

Am urmat întocmai sfaturile părintelui. Și, când m-am uns cu untdelemn sfințit, mare minune! Imediat am început să mă mișc fără să simt nici un fel de durere. Au trecut de atunci 60 de ani. Niciodată nu am mai avut dureri.

Moaștele Sfintei Mucenițe Anastasia Romana de la Mănăstirea Grigoriu

Mănăstirea are un metoc în Macedonia, la Veria. De două, trei ori pe an obișnuiam să mergem acolo cu o mică barcă a mănăstirii. Odată călătoream împreună cu alți doi frați către acel metoc. Undeva între Kassandra și Pilio am observat că nu mai era nici un pic de vânt, iar noi am început să vâslim ca să ajungem la timp. Această acalmie supărătoare, aș putea spune, prevestea ceva rău. Eram neliniștit din pricina aceasta, fără să am vreun motiv anume. În timp ce frații mă rugau să nu mai vâslim așa tare și să ne oprim pentru a ne odihni câteva clipe, eu îi îndemnam să vâslească mai repede, de parcă ceva (sau cineva) îmi spunea că suntem în pericol. Trebuia să ajungem în cel mai scurt timp la țărm, undeva între Pilio și Olimp. Ο briză ușoară dinspre mare ne-a ajutat destul de mult. Am ajuns la țărm, am debarcat, iar apoi am tras barca pe uscat. Între timp, un mic nor negru se forma deasupra și se tot mărea. Era o prevestire a dezastrului ce va urma. Ce dezlănțuire a naturii a urmat, nu-și poate închipui cineva! O furtună cum rar se poate vedea!

Locuitorii de pe țărm, cum ne-au văzut, au alergat către noi și, plini de uimire își făceau semnul Sfintei Cruci, spunându-ne că Sfântul Nicolae ne-a salvat de la moarte.

Am rămas acolo puține zile, ne-am aprovizionat și am pornit pe drumul de întoarcere. Ce priveliște! Peste tot numai vase naufragiate. Toate vasele care ancoraseră în porturile dintre Líva și Garbí, fie eșuaseră, fie se scufundaseră. Tot țărmul nord-vestic al Kasandrei, Sithóniei și Athosului fusese afectat de furtună. Când am ajuns la mănăstire, am avut parte de o surpriză și mai mare. Un vapor plin cu lemne se scufundase în apropierea țărmului. Evitând comentariile, vreau să insist doar asupra acelei clipe de neliniște pe care am avut-o la dus. Nu a fost evidentă intervenția Sfântului Nicolae pentru a ne atenționa și a ne salva viața?

Nicolae, Grigoriu IN

Sfântul Nicoale al Mirelor Lichiei, iconostasul katholikonului, Mănăstirea Grigoriu

În fiecare an, în ziua de 6 decembrie, mănăstirea noastră îl prăznuiește pe Sfântul Ierarh Nicolae [protectorul ei], și se aprovizionează cu pește de la Polioúri (Kassandra) de la localnicii care se ocupă cu pescuitul.

Cu câteva zile înainte de praznic a fost trimisă corabia mănăstirii pentru a aduce peștele. Căpitan era un monah foarte experimentat, care trecuse prin foarte multe pe mare, un om simplu și foarte evlavios. La drumul de întoarcere, s-a pornit un vânt puternic dinspre nord-vest, astfel că nu se știa dacă se mai poate întoarce la timp. Praznicul se apropia, vremea se înrăutățise, vântul sufla și mai tare, iar monahul trimis să aducă peștele era foarte îngrijorat. ,,Să se facă praznicul fără pește?”, se gândea în sinea sa. Nu își putea închipui așa ceva.

A luat hotărârea de a porni, chiar dacă era furtună. Ceilalți pescari au încercat să îl oprească de a porni la drum pe o asemenea furtună. Dar călugărul era de neînduplecat. Și-a făcut semnul Crucii, a așezat icoana Sfântului Nicolae la timonă și a pornit la drum spunând: ,,Sfinte Nicolae, acum tu conduci. Vezi ce vreme este, dar fă o minune ca să nu se facă praznicul în cinstea ta fără pește. Pornim!” Și, într-adevăr, Sfântul Nicolae a fost cel care a condus corabia până la țărm cu bine. Părinții din mănăstire au văzut corabia și au ieșit cu toții să vadă minunea. Ca un pescăruș plutea corabia pe deasupra valurilor. Au scos și ei icoana Sfântului Nicolae și au început să se roage pentru corabie, să acosteze la țărm în siguranță. În acele condiții vitrege, era imposibil ca ambarcațiunea să se apropie de țărm fără să se zdrobească. Dar Sfântul Nicolae nu s-a lăsat îndelung rugat. Un val imens a ridicat ușor corabia, apoi a coborât-o ușor, ușor în arsana, în locul unde acostam de obicei. Apoi, valul s-a retras în largul mării, ca și cum își încheiase misiunea.

Această întâmplare nu a fost uitată nici până astăzi. Mare a fost credința monahului-căpitan, dar și dragostea Sfântului Nicolae pentru cei ce l-au rugat cu credință.

Într-o vară, un mare incendiu a izbucnit în pădurea dimprejurul mănăstirii. Din cauza vântului, incendiul s-a extins foarte mult. Se afla în pericol plantația de castani care erași principalul mijloc de existență al mănăstirii. Era o priveliște înfricoșătoare. Eram și eu de față atunci, auzeam cu urechile mele cum sfârâiau șerpii care nu apucaseră să se adăpostească din calea flăcărilor. Fiecare încerca să facă câte ceva, dar eforturile noastre erau zadarnice. Când au prins de veste părinții despre incendiu, au ieșit cu toții, iar Egumenul a luat și sfintele moaște. S-au rugat cu toții și, mare minune! Un nor s-a adunat deasupra pădurii și s-a pornit o ploaie torențială care a stins flăcările care păreau că vor înghiți totul”.

Sursa: Cuviosul Grigorie. Minuni din vechime la Sfânta Mănăstire a Cuviosului Grigorie, Editura Mănăstirii Grigoriu, 1983 via pemptousia.ro

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Viața Cuviosului Iosif Isihastul. În sânul lui Avraam

g iosif neos 3

Nu împlinise nici măcar 32 de ani când, la sfârşitul celor opt ani de grele încercări (voite şi ne-voite), în care fiecare noapte a fost un martiriu, deznădăjduit de faptul că după atâta luptă şi osteneală, patimile lucrau ca şi când ar fi fost în deplină sănătate, fiind convins că diavolii au reuşit să-l doboare, Domnul Hristos avea să-i dăruiască biruinţa deplină. Descrierea acestui episod se cuvine a fi redat în întregime: Într-o zi, însă, şedeam pe scăunel şi s-a deschis uşa. Spuneam rugăciunea minţii aplecat şi nu m-am uitat. Credeam că cel care a deschis uşa este părintele Arsenie. Am simţit după aceea o mână peste mine, care mă îndemna spre pofta trupească. Mă întorc şi văd pe demonul desfrânării. M-am repezit asupra lui ca un câine – astfel de înverşunare aveam în mine – şi l-am apucat. În mâinile mele i-am simţit firele de păr ca cele de porc. S-a făcut nevăzut. Locul acela s-a umplut de miros greu. Din clipa aceea a plecat împreună cu el şi războiul trupului şi am devenit ca un prunc neprihănit […] S-a aşternut pacea în sufletul meu şi am scăpat definitiv de toate patimile cele necurate ale trupului […] Şi mi-a fost dată ca dar curăţia, însă într-o măsură atât de mare, încât să nu mai fac deosebire între femeie şi bărbat. Nu mai lucra patima întru mine câtuşi de puţin. Cu Harul lui Dumnezeu, am primit întru simţire darul curăţiei.

Lupta cu patima desfrânării era câştigată o dată pentru totdeauna, dar războiul avea să continue sub diferite forme. Văzând folosul sufletesc al relei pătimiri, Stareţul Iosif avea să o dorească şi să o pună în practică pe aceasta toată viaţa sa, fiind conştient că prin ea va atrage mila lui Dumnezeu, care îl va slobozi de toată răutatea. În lupta cu mânia, spunea: Dacă ar fi să povestesc câte am pătimit în fiecare zi din cauza acestei patimi, ar trebui să scriu o carte întreagă. Vrând să mă slobozească din legăturile patimii, Dumnezeu a adus asupra mea toate relele: ocări, batjocură, ispitiri, osândiri pe nedrept. Şi nu aşa, numai de încercare, ci în stare să mă ucidă. Dar, îndurând şi înăbuşind înlăuntrul meu pe satana cu nemărginită răbdare, am primit eliberarea de rău. ­

În lupta cu gândurile, Stareţul Iosif a primit constant mângâiere şi îmbărbătare de la Maica Domnului, ocrotitoare şi grabnic ajutătoare a monahilor din „grădina sa: Odată, mergeam noaptea – era luna plină – la părintele, că să-i spun gândurile (pr. Daniil Isihastul – n.n.) şi să mă împărtăşesc. După ce am ajuns, m-am aşezat puţin mai departe, pe o piatră, ca să nu-i deranjez în rugăciunea lor. În timp ce stăteam acolo şi spuneam rugăciunea minţii, am auzit o voce dulce, ca şi când ar fi cântat o pasăre măiastră. Să fi fost ora patru dimineaţa. Mintea mea a fost vrăjită de această voce şi m-am sculat să văd de unde vine această voce. Mă uitam atent în toate părţile. Tot căutând, am ajuns într-o poieniţă frumoasă. În faţa mea era un drum luminos ca zăpada, cu ziduri de diamant şi de cristal. Dincolo de ziduri erau flori dintre cele mai variate şi colorate. În faţa acestei privelişti, mintea mea a uitat de vocea aceea minunată şi a fost vrăjită de vederea acelui Paradis. Înaintând, am văzut un palat înalt, minunat, uimind mintea şi înţelegerea. La intrarea în palat stătea Maica Domnului, ţinând în braţe pe Pruncul Iisus. Toată era de un alb strălucitor, ca de zăpadă. Apropiindu-mă şi mai mult, am fost cuprins de o negrăită dragoste. M-a îmbrăţişat ca pe un prunc şi mi-a spus ceva. Nu pot uita dragostea aceea pe care mi-a arătat-o Maica cea adevărată. Atunci, fără teamă şi fără vreo reţinere, m-am aşezat alături de ea, aşa precum mă apropii de fiecare dată de icoana ei. Şi ceea ce face un copil mic atunci când vede pe mama lui, aşa am făcut şi eu. Cum de am plecat de lângă ea nici eu nu ştiu, întrucât mintea mea fusese copleşită întru totul de priveliştea lucrurilor cereşti. Plecând de acolo pe o altă cale, am ajuns iarăşi în poieniţa aceea. Am primit o binecuvântare şi mi s-a spus că acolo era sânul lui Avraam şi că este obiceiul ca oricine trece pe acolo să primească binecuvântare. Plecând de acolo, mi-am venit în sine-mi şi eram iarăşi aşezat pe piatra aceea. Şi uitând de ce venisem acolo, am plecat să mă închin cu multă bucurie icoanei Preasfintei Fecioare în peştera Sfântului Athanasie, deoarece aveam multă evlavie la aceasta. Din multă dragoste pentru aceasta icoană, la început am stat şase luni lângă ea, pentru a-i aprinde mereu candelă. Zi şi noapte. Pentru că în noaptea aceea fusesem cuprins întru totul de dragostea cea dumnezeiască, am coborât să-i mulţumesc. Numai ce am intrat şi m-am închinat – stăteam în faţa ei şi-i mulţumeam cu cuvintele mele – a ieşit din icoana o aşa mireasmă, ca o suflare răcoritoare, care a umplut sufletul meu şi am fost iarăşi în extaz, pentru a doua oară în noaptea aceea şi pentru mult timp. Când a venit eclesiarhul să aprindă candelele m-am furişat şi am plecat, ca nu cumva să înţeleagă acesta ce se întâmplă şi să înceapă să întrebe.

Astfel de momente se vor regăsi, într-o formă sau alta, pe tot parcursul vieţii sale, Maica Domnului având un rol şi un loc deosebit în nevoinţa şi evlavia stareţului.

Sursa: Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura (carte în curs de apariție la Editura Sfântul Nectarie). Fragmente din lucrare apar aici cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim și pe această cale.

Părintele Cristian Groza este Preot Paroh al Catedralei Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Sfântul Gheorghe, Covasna și Doctor în Teolgie al Facultatății de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” – Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, îndrumător fiind Arhid. Prof. Dr. Ioan. I. Ică jr.

Despre gândurile păcătoase, interviu cu Gheronda Efrem, egumenul Sfintei Mari Mănăstiri a Vatopedului

gheronda-efrem

Sunt gândurile păcătoase un fragment din ființa noastră? Cum se nasc și cum pot fi alungate? Cum trebuie să trateze omul aceste produse ale răului și cum poate să le învingă?

Cunoscuta revistă rusească «Slavianka» a publicat un interviu cu arhimandritul Efrem, egumenul Sfintei Mari Mănăstiri a Vatopedului, pe tema «Gândurile păcătoase». Gheronda Efrem, care este cunoscut tuturor datorită profunzimii cuvântului său duhovnicesc și clarității cu care descrie cele mai subtile sensuri spirituale, încearcă să ne ofere o imagine cât mai limpede a ceea ce numim gânduri păcătoase, subliniind faptul că uneori anumite gânduri ne întăresc duhovnicește.

Adevărul e că mulți dintre noi nu cunoaștem proveniența gândurilor, nici cât de mult ne pot vătăma din punct de vedere spiritual. Ce sunt gândurile, de unde apar ele în viața noastră de zi cu zi, cum le putem discerne și cum trebuie să le tratăm, toate acestea reprezintă câteva din subiectele pe care le tratează gheronda Efrem în cadrul interviului său.

În cele ce urmează, vă prezentăm un fragment din acest interviu, așa cum a fost publicat el în revista «Slavianka»:

Reporterul (R.): Ce sunt gândurile păcătoase și care este ipostasul lor spiritual?

Gheronda Efrem (G.E.): Gândurile păcătoase sunt cugetări care se împotrivesc voii lui Dumnezeu și acționează în spațiul gândirii omului, fie din voia sa, fie fără voia sa. Mintea omului se află într-o continuă mișcare. Fie produce singură diverse gânduri, fie alți factori externi o bombardează cu o sumedenie de gânduri, care se perindă pe ecranul nostru intelectual.

R.: De unde provin aceste gânduri?

G.E.: Unele izvorăsc din inima împătimită a omului, iar altele sunt provocate de către diavol. Însuși Hristos ne învață că «din inimă ies gândurile rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule» (Mat. 15, 19). Patimile omului produc și se hrănesc cu gânduri păcătoase. Din cauza urii nemăsurate pentru om, demonii încearcă cu orice chip să-l împiedice pe acesta să pășească pe drumul mântuirii. Lucrarea lor constă în însămânțarea gândurilor păcătoase, rele, rușinoase, viclene și hulitoare în mintea omului.

Desigur, există și gânduri bune, dumnezeiești, care provin de la Însuși Dumnezeu sau de la sfinți, gânduri care îl îndeamnă pe omul păcătos la pocăință, îl mângâie în încercări și îl luminează spre «descoperirea adâncului Dumnezeirii» (I Cor. 2, 10). Propășirea spirituală a omului depinde de calitatea gândurilor sale. Așadar, trebuie să cultivăm gândurile curate, sfinte, dumnezeiești. Să transformăm mintea noastră într-o fabrică de gânduri bune, așa cum ne îndeamnă Gheronda Paisie.

R.: Cum putem discerne gândurile bune de cele păcătoase?

G.E.: Numai prin trezvie putem să ne păstrăm mintea curată, să veghem la poarta sufletului nostru și să discernem gândurile care ne vin. Trezvia este înfrânarea, atenția pe care eu o impun minții mele. Poate fi dobândită prin invocarea preacinstitului și preadulcelui nume al lui Iisus Hristos. Rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă» – cea mai puternică armă împotriva patimilor și demonilor – este cea care ajută mintea să controleze și să discearnă gândurile.

Gândurile sunt asemenea avioanelor care zboară în văzduh. Nu depinde de noi faptul că aceste avioane zboară continuu în văzduh. Suntem însă datori să nu le lăsăm să aterizeze pe pista sufletului nostru, să nu le îngăduim să pătrundă înlăuntrul nostru.

R.: Care este diferența dintre poftă și gânduri?

G.E.: Pofta, dispoziția pe care o avem spre anumite lucruri sau stări, este o mișcare a inimii, pe când gândul se învârte în spațiul intelectului. Mai întâi poftim ceva în inima noastră, iar apoi această poftă se exprimă prin intermediul gândului… Așadar mai întâi apare pofta, care este rădăcina păcatului, iar apoi gândul. Tăindu-ne poftele păcătoase, nu facem altceva decât să ne eliberăm de sub stăpânirea gândurilor rele.

De aceea Domnul Hristos, atunci când avertizează că «oricine se uită cu poftă la o femeie a și comis adulter cu ea în inima lui» (Mat. 5, 28), urmărește tăierea poftei din rădăcină. Sfântul Grigorie Palama spune că mintea credinciosului care se roagă se curăță ușor de gânduri, însă inima omului, care este forța care produce gândurile, nu se poate curăți dacă nu se curățesc și celelalte forțe ale sufletului, adică pofta și mânia.

R.: Trebuie să ne spovedim toate gândurile?

G.E.: Gândurile care intră zilnic în mintea noastră sunt de ordinul miilor. Cele mai multe dintre acestea sunt gânduri deșarte, necurate, păcătoase. Cel viclean știe foarte bine cum să-și facă treaba, împrăștiind tot felul de gânduri. Responsabilitatea noastră pentru acestea începe din momentul în care ne dăm consimțământul față de ele, adică atunci când le punem în aplicare. Fiecare om se va confrunta cu gândurile sale în funcție de starea duhovnicească în care se află. Mai exact, cei care au ajuns pe o înaltă treaptă duhovnicească, dobândind cunoașterea perfectă a propriilor lor gânduri, nu vor fi vătămați de contactul cu acestea. Pentru un novice în cele duhovnicești, însă, consimțământul față de un gând păcătos poate deveni extrem de vătămător.

Cel care se nevoiește din punct de vedere spiritual va căuta să-și spovedească gândurile care nu-i dau pace, cele pe care singur nu le poate îndepărta din mintea sa. Nu putem să ne spovedim absolut toate gândurile, fiindcă acest lucru denotă că suntem bolnavi psihologic. Mulți merg la spovedanie cu un caiet în care și-au notat mii de gânduri care le trec zilnic prin minte. Acest lucru nu este corect, fiindcă, pe de o parte, îl obosesc pe duhovnic, iar, pe de altă parte, nu le este de folos nici penitenților. Așadar o astfel de practică nu reprezintă rodul trezviei și propășirii spirituale, ci, mai degrabă, denotă o stare bolnăvicioasă.

R.: Putem să ne împărtășim dacă, exact în momentul în care ne apropiem de Sfântul Potir, ne-a dat târcoale un gând păcătos?

G.E.: Desigur că putem. Ce spune Sfântul Ioan Damaschin în rugăciunea de dinainte de Sfânta Împărtășanie? «Înaintea ușilor casei Tale stau și de gândurile cele rele nu mă depărtez». Sfinții Părinți ne avertizează că războiul gândurilor este foarte greu. În cazul de mai sus, trebuie să tratăm gândul respectiv cu un dispreț imediat, fiindcă este provocat intenționat de către vrăjmaș, cu scopul de a ne împiedica să ne împărtășim. Nu ne vom împărtăși numai dacă ne-a atacat vreun gând care are legătură cu un păcat de moarte, pe care nu l-am spovedit, deși cred că astfel de gânduri nu ne vor lupta abia în acel moment, ci ne vor mustra conștiința cu mult înainte de aceasta.

R.: Există gânduri deosebit de vătămătoare care ne pot provoca moartea spirituală?

G.E.: Da, gândul deznădejdii și al disperării. Sfinții Părinți spun că aceste gânduri sunt atât de vătămătoare, de parcă îi taie capul celui care se nevoiește, astfel încât nu mai poate face nimic, nici să se împotrivească, nici să se lupte cu ele. Credinciosul nu trebuie să uite niciodată că Dumnezeu îl iubește oricât de păcătos ar fi. De asemenea, nu trebuie să-și piardă niciodată speranța, ci să aibă mereu în minte faptul că se poate pocăi în orice clipă și de orice păcat.

Hristos nu a venit să judece lumea, ci să o mântuiască. Să nu uităm că l-a mântuit până și pe tâlharul care era răstignit dimpreună cu El pe cruce, tocmai pentru că s-a pocăit în ultima clipă a vieții lui.

R.: În cadrul căsniciei, bărbatul și femeia trebuie să-și spovedească gândurile unul altuia?

G.E.: Cred că nu. Mai bine să-și mărturisească gândurile în fața unui duhovnic comun. Trebuie să știți că diavolul, din momentul în care doi tineri se unesc în taina Cununiei, caută cu orice preț să-i despartă. Așadar există un război nevăzut, pe care, din păcate, cele mai multe cupluri nu-l conștientizează. La început, toate sunt bune și frumoase în căsnicie, există iubire din belșug, însă, mai apoi, încep să apară neînțelegeri, certuri, care, în timp, duc la slăbirea iubirii. La un moment dat, cei doi ajung în punctul de a-și spune unul altuia: «nu-mi mai placi» sau, mai grav, «nu te mai iubesc». Toate acestea țin de acest război nevăzut.

Oare ce s-a întâmplat după zece ani de căsnicie de nu se mai iubesc? De aceea, atunci când încep să apară diverse probleme, este indicat ca cei doi soți să-și spovedească gândurile unui duhovnic comun, care, luminat fiind de Duhul Sfânt, îi va îndruma pe calea cea dreaptă. Cu rugăciunile și dezlegările sale, acesta va reuși să îndepărteze de la ei forța celui viclean care încearcă să-i despartă. Nu zic că cei doi soți nu trebuie să discute între ei, ferească Dumnezeu. Desigur că trebuie să vorbească între ei, tocmai pentru a păstra unitatea și iubirea care-i leagă. Însă să nu-și spovedească unul altuia gândurile păcătoase pe care i le provoacă diavolul.

R.: Cum să ne luptăm cu gândurile?

G.E.: Să folosim cele două arme duhovnicești: trezvia și rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă». Sfântul Ioan Sinaitul ne îndeamnă în Scara sa «să-i biciuim pe vrăjmași cu numele lui Iisus». Vrăjmașii sunt patimile noastre, gândurile păcătoase, demonii. Nu există o armă mai eficientă în lupta cu gândurile decât Rugăciunea lui Iisus rostită cu inimă zdrobită și îndurerată.

Dacă vedem că gândurile rele insistă și nu ne lasă în pace, în ciuda rugăciunii și efortului nostru de a le alunga, atunci trebuie neapărat să le spovedim. Spovedania este, dacă vreți, și un mod de a ne smeri și știm că «Dumnezeu celor smeriți le dă har» (Iacov 4, 6). Rușinea – pe care eventual o vom simți în fața duhovnicului în momentul în care ne vom spovedi gândurile păcătoase – ne va îndreptăți în fața lui Dumnezeu. Iar Domnul ne va elibera de sub stăpânirea patimilor provocate de gândurile păcătoase.

De asemenea, este foarte bine să cultivăm gânduri bune și să disprețuim gândurile rele. Desigur, acest lucru necesită multă nevoință și osârdie. Disprețul pe care îl vom arăta față de gândurile păcătoase cultivate de diavol îl va face pe acesta din urmă să crape de ciudă, să se îndepărteze de la noi, fiindcă este arogant și îi place să fie în centrul atenției; nu suportă să fie disprețuit.

Deci bine ar fi să cultivăm numai gândurile bune, fiindcă acesta este modul cel mai «nesângeros», așa cum spune și sfântul Porfirie Kavsokalivitul. Să cerem permanent pacea și iubirea lui Hristos, încercând să alungăm din sufletele noastre tot ce e rău – adică patimile și gândurile păcătoase. Să ne îndreptăm toată atenția și întreaga noastră ființă spre Hristos, implorând mila Sa cea bogată. Și astfel, încet – încet, fără să ne dăm seama, vom păși pe drumul sfințeniei, ne vom dezbrăca de omul vechi, eliberându-ne de poftele și gândurile cele rele, și ne vom îmbrăca în omul cel nou, «făcut după chipul lui Dumnezeu» (Efes. 4, 24).

Sursa online și foto: pemptousia.ro

efraim_vatopedi

Scurtă notă biografică

Părintele Efrem provine dintr-o familie cipriotă săracă, dar evlavioasă. S-a născut în 1956 în localitatea Peristeronopighí din Cipru. A rămas orfan de copil, atunci când tatăl său a fost omorât de turci, în faţa întregii familii, în timpul invaziei din 1974. După încheierea studiilor liceale, în 1974 a intrat la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena. A absolvit în 1978 şi s-a întors în Cipru, unde, în 1979, a fost numit profesor la Şcoala Bisericească „Apostolul Varnava” din Nicosia. În 1981 a hotărât să devină monah la Sfântul Munte, intrând în obştea lui Gheronda Iosif. A fost hirotonit diacon în 1983 şi preot în 1984. După ce a fost ales egumen la Vatopedi, Părintele Efrem a preluat administrarea mănăstirii şi îndrumarea duhovnicească a monahilor acesteia.

În timp foarte scurt, Gheronda Efrem a reuşit să reaşeze din punct de vedere liturgic și tipiconal mănăstirea, să o restaureze în cea mai mare parte, să îi conserve vechile odoare şi să se îngrijească de întreaga ei zestre materială. Mănăstirea, care astăzi numără peste 110 monahi, a ajuns să fie cel mai mare așezământ de călugări din Grecia.

Gheronda Iosif cu staretul Efrem

Cap. XLIII: Despre mândrie şi slavă deşartă [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Un diacon admira părul frumos al Sfântului Simeon Filoteul, cel desculţ şi îmbrăcat cu o singură cămaşă lungă, căruia i se mai spunea şi «cel tuns». Aflând aceasta, cuviosul şi-a tăiat pletele şi i le-a dat.

chrismon

După două săptămâni de când Hristos i s-a arătat, Sfântul Siluan Athonitul a trebuit să lupte zilnic împotriva atacurilor viclene ale duhurilor rele. Erau zile şi nopţi obositoare, pline de suferinţe. Într-o noapte s-a sculat de pe scăunel ca să facă metanii. În acel moment a văzut un trup demonic uriaş, care stătea în faţa icoanei Mântuitorului, aşteptând să primească adorare. Chilia sfântului s-a umplut atunci cu demoni. S-a aşezat din nou şi cu inima plină de pocăinţă şi-a plecat capul şi se ruga:
– Doamne, Tu vezi că vreau să mă rog cu inimă curată, dar demonii nu mă lasă. Învaţă-mă ce să fac, ca să nu mă mai tulbure.
Şi în sufletul lui a auzit răspunsul:
– Cel mândru întotdeauna suferă în felul acesta de la demoni.
– Doamne, a spus sfântul, învaţă-mă ce să fac ca să fiu smerit.
– Ţineţi mintea în iad, dar nu deznădăjdui, i-a spus Domnul inimii lui.

chrismon

În anii 1860, călugărul Sinesie din Halkidiki era la Mănăstirea Dohiariu şi avea ascultarea să cânte la slujbe, căci avea o voce foarte frumoasă. El o cinstea mai ales pe Sfânta Paraschevi, rugându-se ei zilnic. O ruga să-l ajute să-şi mântuiască sufletul, iar dacă ar fi în el vreo piedică pentru mântuire, s-o îndepărteze cum credea mai bine.
Şi, într-adevăr, de sărbătoarea Sfintei Paraschevi (26 iulie), vocea cântăreţului deveni răguşită şi cu trecerea timpului starea lui se înrăutăţi. Toţi se rugau ca să se îmbunătăţească vocea lui, dar în zadar. Atunci i-a apărut Sfânta Paraschevi egumenului în vis şi i-a spus:
– De ce zilnic îl tulburi pe Dumnezeu cu rugăciuni pentru vocea lui Sinesie? Sinesie de ani îmi cere să îndepărtez de la el lucrul care ar fi un obstacol în calea mântuirii lui.
Egumenul l-a chemat pe Sinesie ca să-i confirme vorbele ei. Era adevărat, căci de fiecare dată când cânta era copleşit de un sentiment de mândrie şi slavă deşartă, din cauza vocii sale frumoase, şi nu-I aducea mulţumiri lui Dumnezeu, Dătătorul tuturor lucrurilor, pentru darul Său. De când vocea lui Sinesie devenise răguşită, el se ruga tot timpul cu rugăciunea lui Iisus, «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă», şi el a devenit un credincios truditor al rugăciunii minţii, prin cea de trei ori binecuvântată smerenie.

chrismon

Un pustnic spunea:
– Nu da atenţie gândului ispititor că toţi vorbesc de tine. Ignoră-l, fiindcă vrăjmaşul nostru, satana, încearcă să creeze o obsesie de slavă deşartă. Diavolul tăinuieşte şi creează multe feţe diferite, încercând să vadă ce merge la un începător. Din această cauză, nu vă încredeţi în gânduri, chiar dacă aveţi dovezi despre ele, pentru că trebuie să ştiţi că acelaşi vrăjmaş le-a pregătit, ca să vă convingă.

chrismon

Cu mulţi ani în urmă, iubitul meu frate în Hristos, Nicodim, a vizitat un isihast din pustiul Vigla.
– Binecuvintează, părinte! a spus el.
– Domnul!
– Am vrea să ne spuneţi ceva de folos.
– Aş refuza, a spus el, dar de vreme ce văd că eşti duhovnic, îţi voi spune. Aşa că ascultă: Sufăr de mulţi ani, fiule, cu această soţie îngrozitoare, pe care mi-am luat-o. Nu mă lasă să mă odihnesc deloc. Este un astfel de chin, fiul meu, o astfel de tortură.
– Cine-i această soţie, părinte?
– Cine altcineva decât mândria! Şi nu am nici o idee cum să mă salvez şi să divorţez de ea, a spus cu un oftat în timp ce-şi continua meşteşugul ascultării sale în chilia lui ascetică.

chrismon

Părintele Gherasim Menaghias*, un monah erudit, absolvent al Universităţii din Zürich, a avut mult de luptat împotriva slavei deşarte, care adesea îşi are rădăcinile în ştiinţa şi educaţia lumească. Din acest motiv, întotdeauna cerea cu smerenie sfatul părinţilor neînvăţaţi din pustie. Purta rase vechi, se nevoia în coliba mică a unei capre şi era ascultător părintelui Calinic şi părintelui Iosif, Locuitorul în peşteră, tăindu-şi voia întotdeauna şi pretutindeni.
*Am scris separat o biografie a acestui părinte.

chrismon

Un călugăr în vârstă şi cu discernământ spunea:
Odată, am întâlnit un călugăr – spun aceasta ca o mărturisire – a cărui buze se mişcau întotdeauna cu rugăciunea lui Iisus. Puteai să vezi. Altădată au venit nişte vizitatori, l-au văzut şi au spus: «O, ce om sfânt!».
Odată, călugărul mi-a spus:
– I-am scris acestui episcop, acelui mitropolit, pe altul l-am mustrat, iar altuia i-am sugerat să-şi schimbe felul de a fi, ca să fiu de partea lui.
– Dar pentru Dumnezeu, i-am spus lui, să examinăm logic.
– De ce te-aş asculta? Eşti mai puţin învăţat decât mine, căci eu nu pun un accent pe un «o», la fel cum ai putea face tu.
– Lasă ideile astea mari, i-am spus.
– Dacă ar fi numai unul ca mine, s-ar fi îndreptat Biserica.
Acum gândeşte-te la aceasta şi trage o concluzie. Dacă era nebun, l-aş fi putut ierta. Dar nu era nebun. Spunea Rugăciunea lui Iisus numai din obişnuinţă. E foarte periculos, pentru că în cineva plin de mândrie rugăciunea devine împovărătoare. Rugăciunea nu trebuie să obosească. Dar în acest caz, datorită mândriei, e tocmai ceea ce se întâmpla.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XXX: Despre cuget şi gânduri [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Un părinte contemporan ne spunea:
– Dacă pui un copil într-o cofetărie aflată în vârful unei prăpăstii şi deschizi toate uşile, nu va fi nici un pericol ca el să iasă şi să moară, deoarece atenţia lui va fi concentrată asupra dulciurilor. La fel este cu mintea. Ea e ataşată de ceea ce îi este cel mai plăcut. Din acest motiv trebuie să exersăm duhovniceşte cu minţile noastre.

chrismon

Un părinte spunea:
– Văd că tineretul de astăzi face atâtea păcate numai pentru plăcere. Dar ei ar putea să culeagă mai multă plăcere dintr-o viaţă duhovnicească. Unul dintre ei ar putea să spună: «Îmi vorbeşti despre Rai şi aşa mai departe! De unde ştim noi dacă este sau nu? Chiar în această viaţă pot să trăiesc o bucurie şi o plăcere mare, nu numai pentru un minut sau zece, ci pentru zece zile sau un an. Mă face să mă simt atât de bine şi mă întreb dacă ar fi posibil să existe o plăcere mai mare în Rai, decât cea pe care o simt acum». Este la fel ca şi cu copiii care au trăit în timpul foametei, sub ocupaţia germană. De fiecare dată când găseau ceva aruncat de soldaţi, chiar când era stricat, când mâncau, ei credeau că e delicios!

chrismon

În Sfântul Munte era un diacon rus numit Macarie, pictor, şi care era un călugăr model de ascultare. El a ajuns la o asemenea treaptă a virtuţii, încât îşi acoperea capul cu o cutie neagră, ca să-şi păstreze mintea unită cu Dumnezeu.

chrismon

Un călugăr bătrân de la Sfânta Ana ne spunea:
„Pe părinţii care s-au nevoit în peşterile din regiunea de deasupra schitului, unde părintele Damaschin a trăit experienţa gustului dulce al vedeniilor înalte şi a rugăciunii minţii, eu i-am vizitat în tinereţe, urcând stâncile abrupte unde se vedeau trepieduri pe care-şi puneau cărţile pentru citit. Acolo era cu adevărat un loc unde puteai să observi şi să înveţi multe despre monahism.
Aceşti părinţi erau ascultători, fără voinţă proprie şi învăţau cum să evite capcanele celui rău. În timpul rugăciunilor de noapte, ei se înălţau cu duhul, experimentând dulceaţa ce vine din repetarea numelui Domnului Iisus Hristos, iar şi iar şi iar. Unii dintre ei se hrăneau cu ghindă şi, ajungând la mari înălţimi de nepătimire, se ascundeau de părinţii din schitul de jos. Acestor plăcuţi ai Săi, Dumnezeu le-a dăruit sfinţenie, pentru că au făcut voia Sa. De atunci, locul unde au trăit ei a fost numit loc sfânt.
Mulţi oameni mireni se plâng că în timpul sfintelor slujbe mintea lor hoinăreşte prin tot locul. Aceşti oameni trebuie să înveţe din următoarele:
De fiecare dată când oamenii călătoresc cu vaporul, mai ales pe mări agitate, se gândesc ei la altceva decât la persoanele pe care le iubesc? Când sunt în biserică, ar trebui să-şi aţintească atenţia interioară, pe care o au asupra persoanelor şi lucrurilor când călătoresc pe mare, asupra înfricoşătoarei Taine care are loc în Biserică, unde Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Se jertfeşte. Creştinii ar trebui să se dedice total acestei Sfinte Taine. Creştinul, şi mai ales călugărul, trebuie să fie unit cu Preasfântul Dumnezeu, deoarece atunci când sufletul se desparte de trup, va vedea îngeri ţinând vase cu flori înmiresmate pe care ni le-am închipuit întotdeauna că sunt în rai, flori de care numai cei uniţi cu Sfânta Treime din această viaţă se vor bucura. Cei a căror minte a fost umplută cu gânduri nefolositoare în timpul Sfintei Liturghii vor vedea acele vase înmiresmate, dar diavolii cei răi şi invidioşi nu-i vor lăsa să se bucure de ele.
Ei vor spune îngerilor: «Acele suflete care în timpul Sfintelor Taine au fost tulburate şi minţile lor s-au îngrijit de plăcerile lumeşti, de vreme ce ele nu s-au luptat să-L păstreze pe Dumnezeu în minţile lor şi n-au gustat plăcerea duhovnicească cât timp au fost în trup şi nu s-au căit până la sfârşitul vieţii pământeşti nu au dreptul să se bucure de miresmele prezenţei veşnice a lui Dumnezeu».
Aceste sărmane suflete vor vedea de la distanţă ce au pierdut din cauza neascultării de Dumnezeu şi a poruncilor Lui divine şi vor spune mereu: «Vai nouă, că am fost nepăsători şi am pierdut veşnica bucurie!».
Şi Sfântul Teodor Studitul spune că: «Neţinând voturile făcute, când se primeşte schima îngerească, şi fiind învinse de mândria lumii acesteia, sufletele vor spune: Suntem pierdute!»“.

chrismon

Odată, în Mănăstirea Iviru, un preot slujitor tămâia în faţa unor călugări din conducerea mănăstirii. El a trecut pe lângă unul dintre ei fără să-l tămâieze. După Liturghie, preotul a fost chemat să explice. El a spus că nu a văzut pe nimeni când a trecut prin acel loc; era gol. Mai–marele l-a chemat pe acel călugăr şi i-a spus ce s-a întâmplat, adăugând:
– Părinte, fii atent, pentru că preotul slujitor, care e un om simplu, ne-a spus exact ce a văzut.
Iar călugărul, cu regret, a răspuns:
– Preotul slujitor are dreptate. Eram în acel loc numai cu trupul. Mintea mea era în altă parte, gândindu-se la metocul nostru de afară, din lume.

chrismon

Un pustnic spunea:
– Monahule, ai grijă! Chiar dacă ai linişte, nu-i da voie minţii tale să lenevească. Gândeşte-te la albină şi cum se aseamănă ea cu inima, care întotdeauna pofteşte felurite flori, care sunt felurite virtuţi. Încrezându-te în dragostea lui Dumnezeu, ţine-ţi mintea în inima ta – care are ca simbol stupul. Sfântul Nicodim spunea că fiecare dintre sfinţii părinţi au avut inima ca un stup, de unde-şi hrăneau necontenit mintea cu dulceaţa rugăciunii neîncetate. Şi rugăciunea, ca regina albinelor, atacă şi ucide trântorii, care sunt patimile ce ne tulbură.
Sunt cuvinte atât de înţelepte scrise ucenicului său de un bătrân, atlet experimentat din Athos.

chrismon

Cu mulţi ani în urmă, ieromonahul Matei trăia într-o cameră mică, unde se ruga neîncetat, lângă locul unde sunt păstrate oasele părinţilor decedaţi de la Schitul Sfânta Ana. Într-o zi, a auzit un zgomot în gropniţă. El a deschis uşa şi a văzut nişte tineri frumoşi, care cărau de acolo oase şi le duceau în altă parte. Alţii aduceau oase şi le puneau în osuar. Părintele Matei se întreba mirat, dar mirarea lui a fost rezolvată de unul dintre acei tineri încântători:
– De ce eşti uimit, părinte Matei? a întrebat el. Suntem îngerii lui Dumnezeu, şi Maica Domnului ne-a poruncit să facem ceea ce vezi.
Apoi a continuat:
– Noi mutăm aici oasele acelor oameni a căror minţi au fost permanent la Muntele Athos şi dorinţa lor a fost ca să-şi sfârşească zilele aici, dar nu s-a întâmplat aşa. Noi aşezăm oasele lor aici, ca să învie în acest loc la a doua venire a lui Hristos. Iar celelalte oase, pe care vezi că le mutăm de aici în lume, sunt oasele călugărilor care au fost numai cu trupul aici, iar cu mintea lor în lume. Ei au dorit să fie în legătură cu rudele şi cu ceilalţi oameni din lume. În ziua Judecăţii ei nu vor învia pe Sfântul Munte, ci în lume.

chrismon

Bătrânul isihast Iosif sculpta cruci. Era ascultarea sa. El nu punea prea multe modele pe ele. Când a fost întrebat odată despre simplitatea lucrului mâinilor sale, el a răspuns:
– Singurul motiv pentru care fac acest lucru simplu e să fac rost de ceea ce e nevoie pentru viaţă. Dacă ar trebui să fac un lucru mai complicat, ar trebui să petrec mai mult timp pentru aceasta. Un desen mai amănunţit i-ar putea face pe oameni interesaţi de acest produs, iar aceasta ar fi stânjenitor pentru isihie. Toate aceste lucruri sunt periculoase şi fac mintea să hoinărească şi să se depărteze de permanenta aducere aminte a lui Dumnezeu. Când pentru un monah un lucru împiedică aducerea aminte a lui Dumnezeu, ar trebui să nu mai continue ceea ce face, pentru că această piedică înseamnă că eforturile sale monahale merg pe un drum greşit. Hristos situează aceste griji alături de beţie şi desfrâu. Imaginează-ţi aceasta! Gândeşte-te că după ce te-ai înfometat prin post, ca să spunem aşa, poţi cădea din viaţa duhovnicească şi să fii ca cel ce-şi risipeşte viaţa în beţie. Pentru că toate aceste trei lucruri (beţia, desfrâul şi gândul la lucrurile lumeşti) fac inima grea şi nesimţitoare, adică o slăbesc.
Cuvintele lui ne amintesc de vechii părinţi ai pustiului care făceau lucruri simple şi ieftine şi care necesitau foarte puţin timp.

chrismon

Un mare ascet contemporan, care din motive medicale a trebuit să iasă în lume pentru câteva zile, mi-a spus:
– Când m-am întors la Sfântul Munte, a trebuit să treacă o lună ca să-mi pot aduna mintea din împrăştiere în timpul rugăciunii!

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XVI: Despre lucrarea Sfântului Har [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

 Odată am întrebat un părinte:
– Cum poate o persoană să primească harul divin?
– Nu se poate primi harul divin dacă nu înduri toate ispitele care vin, a răspuns el.
Şi apoi a adăugat:
– Cel mai mare obstacol care împiedică harul lui Dumnezeu este iubirea de sine. Când Dumnezeu găseşte inima golită de toate dorinţele, El o umple cu harul Său, ceea ce este imposibil de descris. Poate fi numai trăit în inimă. Dar chiar o clipă de gânduri păcătoase poate face ca acest har să se retragă.

chrismon

Când atletul ascetismului, pustnicul Petru, care s-a nevoit în peştera Sfântului Petru Athonitul, a simţit în inima sa harul lui Dumnezeu, a exclamat: «Dumnezeu m-a lovit cu suliţa milei!».

chrismon

Un bătrân spunea:
– Oamenii din ziua de astăzi nu au harul lui Dumnezeu. Şi dacă uneori au puţin har, ei îl îndepărtează. Atunci diavolii stau cu ei. Gândurile rele împiedică harul divin. Nici asceza nu-i aşa puternică ca gândurile bune. Gândurile bune vin numai la acei care văd totul cu ochi curaţi.

chrismon

Un cuvios isihast contemporan îmi spunea:
– Nu mulţi oameni au har în zilele acestea. Adesea rămânem goi de harul lui Dumnezeu. Apoi, printr-o supărare sau o greutate, el vine din nou la noi.

chrismon

Un părinte spunea:
– De multe ori nu ni se răspunde la rugăciuni din cauza noastră. Alteori, din cauza cuiva şi pentru un motiv diferit. De exemplu: cineva îmi cere să mă rog pentru o persoană bolnavă. Eu mă rog, şi să spunem că am destulă credinţă şi nu sunt egoist, dar Dumnezeu nu-mi răspunde la rugăciunea mea, deoarece cealaltă persoană nu e destul de smerită. Ea poate să creadă că Dumnezeu o va ajuta, dar ego-ul său îi stă în cale. Noi trebuie să avem încredere în Dumnezeu; noi trebuie să-L lăsăm să facă ce vrea El. Dacă mă rog corect, pot simţi îndepărtarea ispitei şi totul va merge bine. Ori de câte ori Dumnezeu ne lasă să trecem printr-o ispită, e spre folosul nostru şi noi n-ar trebui să-I cerem lui Dumnezeu să ne elibereze de acea greutate. Dacă acea supărare vine de la diavol, atunci Dumnezeu ne va ajuta imediat. De multe ori voia lui Dumnezeu nu ne este cunoscută.

chrismon

Odată, un ascet a fost întrebat:
– De ce de multe ori când ne rugăm în biserică sau altundeva, în particular, nu simţim nimic?
El a răspuns:
– Sunt posibile mai multe motive. Câteodată, poţi simţi o adâncă pocăinţă sau poţi simţi că Dumnezeu ţi-a dat o dulce mângâiere, dar nu ca urmare a efortului tău. Apoi, deoarece nu înţelegi aceste lucruri, El le ia până când vei ajunge să înţelegi. Întotdeauna există un scop a acestor lucruri. În orice caz, nu vă străduiţi pentru darul lacrimilor, în timp ce vă rugaţi, sau pentru alt dar duhovnicesc sau pentru lucruri importante. Suferinţa tăcută dintr-o persoană pentru vreun păcat făcut în trecut e cel mai bun dar. Lacrimile forţate în timpul rugăciunii pot fi periculoase, deoarece ele pot crea iluzii despre starea duhovnicească. Lacrimile dau odihnă. Un oftat adânc, de multe ori poate valora – nu sunt sigur, aceasta este numai părerea mea, şi poate greşesc –, mai mult decât un coşuleţ cu lacrimi. N-ar trebui să cerem de la Dumnezeu darul lacrimilor; mai degrabă ar trebui să cerem de la El pocăinţă, mereu şi mereu. Avem nevoie de pocăinţă.

chrismon

Cunoscutul părinte Lazăr Dionisiatul ne-a povestit următoarea întâmplare, care este o experienţă de-a sa proprie. Tocmai fusese călugărit şi, într-o zi, în timp ce citea Acatistul Sfântului Ioan Botezătorul, stând cu evlavie în faţa icoanei lui, a fost umplută inima lui cu asemenea har, că s-a simţit ridicat deasupra pământului, şi întregul lui trup l-a simţit umplut de o fericire de nedescris.
Altădată, în timp ce se ruga pentru o problemă foarte importantă înaintea aceleiaşi icoane a Înaintemergătorului, el l-a auzit pe Sfântul Ioan Botezătorul, spunându-i: «Du-te la Paraclisul Sfinţilor Doctori fără de arginţi şi fii isihast».
Părintele Lazăr cu adevărat se rugase pentru acest lucru, deoarece avea dorinţa de a se nevoi în afara mănăstirii, la o kathismă aflată în pădure.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cuvintele Bătrânilor: Gândurile

cuvintele-batranilor-carteV. Gândurile

1. Bătrânul Amfilohie zicea: “Îndulceşte-ţi sufletul cu gânduri de mângâiere şi de speranţă, înflăcărează-ţi cuvintele cu ardoarea dragostei faţă de Mirele tău şi adu-ţi aminte de suferinţele pe care El le-a îndurat pentru tine. Astfel, tu vei rămâne ferm, dăruit lui Hristos şi smerit”.

2. Referitor la gândurile sugerate de diavol, pentru a zdruncina credinţa, Bătrânul Filotei îi scria unuia dintre fiii săi duhovniceşti: “Dacă vrăjmaşul îţi inspiră gânduri de îndoială, spune din tot sufletul: «Eu cred cu tărie în tot ce crede Biserica, în tot ce a spus Hristos în Evanghelie, în tot ce au spus Apostolii şi Sfinţii Părinţi, dar pe tine, diavole, nu te cred, căci tu eşti viclean şi mincinos!»”

3. Referitor la cursele diavolului, Bătrânul Ieronim zicea: “Ispititorul face totul pentru a ne întuneca şi a ne face să cădem. Când nu ne face să cădem cu fapta, ne face să cădem prin gânduri de disperare. Să nu primim niciodată deznădejdea şi, gândurilor ispititorului, să-i răspundem astfel: “Chiar dacă voi merge în iad, diavole, voi fi într-un loc mai bun ca tine! Eu nu mă tem, căci mă pot pocăi, şi ştiu că Dumnezeu este dragoste deplină!”

4. Bătrânul Iosif învăţa: “Înainte ca ispititorul să imprime un gând în mintea ta, anulează-l prin Rugăciunea lui Iisus! Nu îngădui gândului să te pătrundă!”

5. Asupra aceluiaşi subiect, bătrânul Eusebiu îi scria unuia dintre ucenicii săi: “Fii mereu atent la minte, pentru a alunga gândurile rele din momentul în care vin, fără a le îngădui să locuiască în ea nici o secundă! Căci dacă gândurile rele întârzie în minte este păcat, şi este pericol să coboare în inimă”.

6. Bătrânul Iacob zicea: “Alungaţi gândurile rele şi imaginile sugerate de diavolul. Nu le acordaţi nici cea mai mică importanţă”.

7. Bătrânul Ieronim arăta cum să înfrunţi gândurile: “În orice fel ar veni gândurile şi orice ar face, ele sunt străine. Să le înfruntăm atât cât putem şi să le izgonim! Nu trebuie să ne mâhnim din cauza lor. Să fim foarte atenţi la faptele noastre. Gândurile sunt străine, celălalt ni le sugerează. Ele vor dispare.”

8. Bătrânul Iosif îi scria unuia dintre fiii săi duhovniceşti: “Fugi de gândurile rele ca de foc! Nu le da nici o atenţie, ca ele să nu prindă rădăcină în tine. Nu dispera, căci Dumnezeu este generos şi-i iartă pe păcătoşi. Dacă tu faci o greşeală, pocăieşte-te şi întăreşte-ţi voinţa ca să nu recazi în aceeaşi greşeală”.

Vezi și Scurtă biografie a părinților pomeniți în carte

Sursă: Cuvintele Bătrânilor, Părintele Dionysios Tatsis, Colecția Isvoare duhovnicești IX, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, traducere de ÎPS Andrei al Alba-Iuliei

Recomandăm preluarea doar parțială a textului, cu continuare (link) spre pagina de față. Mulțumim!