Arhive blog

Sfânta Nina, luminătoarea Georgiei, cea asemeni cu Apostolii (14 / 27 Ianuarie)

Sfânta Nina, luminătoarea Georgiei „cea asemeni cu Apostolii”, se pare că era înrudită cu Sfântul Gheorghe, purtătorul de biruință.

Încreştinarea ţinutului Georgiei de astăzi a început destul de devreme datorită propovăduirii Sfântului Apostol Andrei. Încă din anul 40 au apărut în Iviria (veche denumire a Georgiei) primii creştini. Acesta a fost momentul în care candela credinţei a fost aprinsă. Totuşi, lumina ei a devenit cunoscută tuturor mult mai târziu, începând cu secolul al IV-lea, prin propovăduirea Sfintei Nina, „cea întocmai cu Apostolii“. Sfânta Nina a fost numită astfel datorită sacrificiului întregii vieţi pentru creştinarea Georgiei. Precum Sfinţii Apostoli s-au nevoit pentru a face cunoscută tuturor popoarelor Evanghelia, la fel şi Sfânta Nina şi-a închinat existenţa lucrării misionare de convertire a populaţiei gruzine.

Deseori remarcăm că sfinţii au avut părinţi drept-credincioşi, temători de Dumnezeu, care păzeau poruncile Evangheliei. Precum Sfântul Vasile cel Mare sau Sfântul Grigorie Teologul, şi Sfânta Nina a crescut într-o familie fericită de creştini. Tatăl ei, Zabulon, era conducător al gărzii imperiale. Mama sa, Suzana, era sora episcopului Ierusalimului, Iuvenalie. Sfânta Nina s-a născut în Capadoccia, în jurul anului 290. Data naşterii nu este cunoscută cu certitudine. Tot ceea ce ştim este că tatăl său era sub comanda împăratului Maximian (284-305). Când Sfânta Nina a împlinit 12 ani, Zabulon a hotărât să se facă pustnic. După ce a discutat cu soţia sa şi a cerut binecuvântarea episcopului Iuvenalie, a plecat în pustie. Suzana a hotărât să îşi ajute fratele în grija pentru săraci şi bolnavi. Nina a fost lăsată sub ascultarea stareţei Niofora, care conducea o mănăstire aflată în apropierea Sfântului Mormânt.

Binecuvântarea Maicii Domnului

Niofora îi vorbea tot timpul Ninei despre viaţa duhovnicească şi o ajuta să sporească pe calea virtuţii, iar Nina se întreba adesea ce s-a întâmplat cu cămaşa Mântuitorului Hristos. Ori de câte ori citea pasajul legat de Răstignirea Domnului, îi punea stareţei această întrebare. Stareţa i-a spus la un moment dat că aceasta se găseşte în cetatea Mtskheta din ţinutul Iviriei (Georgiei). Astfel, Nina a început să se roage să fie învrednicită să se închine acestui veşmânt sfânt. Într-o noapte a visat că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu o binecuvintează şi îi dă o cruce făcută din viţă-de-vie împletită. Când s-a trezit, a văzut crucea în propriile mâini. Bucuria a copleşit-o, iar lacrimile au început să îi curgă pe obraji. Imediat a mers la episcopul Iuvenalie, cerându-i binecuvântare să plece în Iviria. Acesta, după ce a ascultat descrierea visului şi a văzut crucea, i-a dat binecuvântarea şi s-a rugat îndelung ca Nina să reuşească în drumul pe care Dumnezeu i-l pregătise.

Drumul. Surparea idolilor

Sfânta Nina a plecat din cetatea Ierusalimului spre Armenia împreună cu alte 30 de fecioare. Printre acestea se număra şi Ripsimia, care era căutată de către împăratul Diocleţian pentru a se însura cu ea. La scurt timp, toate au fost capturate. Nina a fost singura care a reuşit să se ascundă. Din cauza refuzului de a renunţa la credinţa creştină, Ripsimia şi celelalte fecioare care o însoţeau au fost chinuite şi apoi decapitate. Pomenirea lor se săvârşeşte în fiecare an la 30 septembrie. Nina şi-a continuat drumul către cetatea Mtskheta. Abia în anul 315 a reuşit să ajungă acolo, după un drum extenuant şi multe primejdii. Era o perioadă în care acele zone erau permanent invadate de către perşi. La un moment dat, îndoielile au cuprins-o. Se temea că nu va ajunge acolo unde Dumnezeu a trimis-o. A visat, la un moment dat, un tânăr care îi dădea un sul. Când s-a trezit, a descoperit sulul lângă ea. Acesta conţinea versete scripturistice legate de suferinţă şi nădejde. Dumnezeu o îndemna să nu renunţe. În cele din urmă a ajuns în cetatea Urpnisi. Aici a început să înveţe limba gruzină. După o lună a observat că toată lumea mergea spre capitala Mtskheta. Era o mare sărbătoare a idolilor. Sfânta Nina s-a furişat în apropierea statuii zeului Armazi şi s-a rugat lui Dumnezeu să fie distrus acest chip al minciunii. Imediat s-a pornit o furtună mare, iar templul şi statuia au fost dărâmate de grindină.

Începutul propovăduirii, început al mântuirii

Prima familie convertită a fost cea la care Sfânta Nina locuia. Sfânta a vindecat-o pe Anastasia, care era stearpă. A continuat să facă minuni şi a început să propovăduiască Evanghelia în popor. A vindecat-o şi pe soţia împăratului, care era demonizată. Împăratul Mirian însă desconsidera creştinismul şi credea că îi va aduce pieirea. Într-o zi, a plecat la vânătoare şi la un moment dat a început din nou o furtună puternică. Un fulger i-a luat vederea şi tunetele i-au alungat pe toţi cei care îl însoţeau. Rămas singur, a încercat să se roage zeilor săi, dar lucrul acesta s-a dovedit lipsit de folos. Şi-a adus aminte de Nina şi a început să se roage lui Hristos. Vederea i-a revenit, iar furtuna s-a potolit. Smerit, i-a cerut iertare sfintei şi s-a botezat. Apoi, a trimis emisari împăratului Constantin cel Mare, pentru a i se aduce un episcop şi câţiva preoţi, pentru creştinarea poporului său. Sfântul Împărat Constantin a primit cu bucurie cererea şi l-a trimis pe arhiepiscopul Antiohiei, Eustatie. Astfel a început creştinarea Iviriei.

Zidirea primelor biserici

Printre persoanele care s-au convertit s-a numărat şi întâistătătorul sinagogii din cetate, Abiatar. Acesta cunoştea tradiţia legată de soarta cămăşii Mântuitorului Hristos. El i-a spus Sfintei Nina că această cămaşa a fost îngropată odată cu sora celui care a obţinut-o. În momentul în care fratele ei i-a arătat cămaşa Mântuitorului, ea a strâns-o în braţe, a suspinat îndelung şi a murit. Nimeni nu a putut să îi deprindă veşmântul din mâini. Abiatar i-a mai spus Ninei că mormântul fetei s-ar afla în apropiere de un cedru falnic din centrul grădinii împărăteşti. Sfânta Nina a plecat să se roage acolo. În timpul nopţii, a avut o vedenie. A văzut un stol de păsări negre venind şi spălându-se într-un râu din apropiere. Apoi, după ce s-au curăţat şi s-au făcut albe ca neaua, au venit şi s-au aşezat în ramurile cedrului şi au cântat melodii ale imnelor liturgice. Sfânta a înţeles că aici vrea Dumnezeu să fie zidită prima biserică. Păsările simbolizau sufletelor celor botezaţi, care îşi uneau glasurile în cântări de laudă. Cedrul a fost tăiat, iar cele şase ramuri pe care le avea au fost transformate în piloni de susţinere a noii biserici. Tulpina a fost aşezată în centru de către un înger şi nimeni nu a putut să o mişte din locul în care era iniţial. Din tulpina cedrului izvorăşte şi acum un mir deosebit, care vindecă multe boli. Biserica a fost închinată Sfinţilor Apostoli, fiind numită Svetiţhoveli (Stâlpul făcător de viaţă). În prezent, a fost restaurată şi clădită aproape în întregime din piatră.

Trecerea la cele veşnice

Ştiind de mai înainte că i se apropie sfârşitul, sfânta i-a scris împăratului Mirian o scurtă scrisoare: „Împărăţia ta să aibă pururea binecuvântarea lui Dumnezeu, ajutorul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ocrotirea Sfintei Cruci. Eu, ca o străină şi trecătoare, plec de acum din această lume. Voi urma calea părinţilor mei. Trimite-mi, te rog, pe episcopul Ioan, ca să mă pregătească pentru călătoria spre veşnicie, pentru că ziua morţii mele este aproape“. Dorinţa i-a fost îndeplinită. Episcopul Ioan, urmaşul lui Eustatie, a împărtăşit-o cu Sfintele Taine, pregătind-o pentru bucuria veşnică alături de Hristos. Pe 14 ianuarie 338, Sfânta Nina a trecut la Domnul. Rugămintea finală a fost ca trupul să nu îi fie mutat din ultima provincie în care propovăduise. Comunitatea săracă din Kaheti a dobândit astfel un dar nepreţuit. Iniţial, această dorinţă nu i-a fost respectată. Oamenii au încercat să îi ia moaştele cu forţa şi să le mute în Mtskheta, dar nu i-au putut urni trupul. Sfânta îi avertiza că nu este de acord cu ceea ce au de gând să facă. Resemnându-se, împăratul şi nobilii au zidit o biserică în localitate şi au continuat lucrarea de încreştinare a populaţiei. Munca sfintei nu fusese în zadar. Un popor întreg i-a fost recunoscător pentru jertfa făcută. Simbolul ostenelilor sale, crucea din mlădiţe de viţă-de-vie se păstrează până astăzi în catedrala Sionului din oraşul Tiflida. Curgerea mirului care se petrece neîncetat în prima biserică zidită pe pământul Georgiei este, şi ea, un simbol al nevoinţelor neobosite ale Sfintei Nina. Este o realitate care nu poate fi tăgăduită. Aşa cum spunea şi Arhiepiscopul Nicolae I, întâistătător al Bisericii Georgiei între anii 1150-1160, „fiecare vede umezeala din partea de răsărit a stâlpului. Unii, din lipsă de evlavie, puneau var în acel loc, dar nu puteau să oprească curgerea mirului. Pentru mulţimea tămăduirilor care s-au făcut cu acesta suntem toţi martori“. Martori ai unei vieţi sfinte.

Tropar, glasul al IV-lea:

O, slujitoare a Cuvântului lui Dumnezeu, care prin propovăduire te-ai arătat de-o seamă cu Apostolul cel Dintâi Chemat, Andrei, şi te-ai asemănat şi celorlalţi apostoli, Luminătoarea a Iviriei şi trâmbiţă a Duhului Sfânt, Sfântă Nina, cea asemenea Apostolilor, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Vă recomandăm pagina de facebook: Georgia Ortodoxă

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Sfinții Mărturisitori Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel – Apărători și mărturisitori ai Ortodoxiei pe pământ transilvan (21 octombrie)

Viaţa Sfântului preot mărturisitor Ioan din Galeş

Printre marii apărători transilvăneni ai dreptei credinţe, în faţa încercărilor autorităţilor habsburgice de a-i trece cu forţa la uniaţie, s-a numărat şi vrednicul preot Ioan Ioaneş din satul Galeş, situat lângă Săliştea Sibiului. Nu cunoaştem date din viaţa lui. Presupunem că a fost hirotonit la Bucureşti, la Râmnic, ori la Carloviţ, ca şi alţi tineri transilvăneni, întrucât pe atunci autorităţile habsburgice n-au primit niciun ierarh ortodox în Transilvania. Într-un raport din 1746, al episcopului rutean uniat de la Muncaci, trimis în Transilvania ca să culeagă date în legătură cu atitudinea românilor faţă de unirea cu Roma, printre cei care erau prezentaţi ca potrivnici ai acesteia era menţionat şi preotul Ioan din Galeş. În decembrie 1750, se număra printre cei şase semnatari ai unui lung memoriu adresat de românii din părţile de sus ale Transilvaniei mitropolitului ortodox sârb din Carloviţ, Pavel Nenadovici, prin care relatau suferinţele pe care le îndură pentru credinţa strămoşească. În acelaşi memoriu erau prezentate şi propriile lui necazuri, prin cuvintele: „Şi au trimis în numitul sat, în Galeş, doi slujitori ai cetăţii, ca să prinză un popă şi n-au găsit pre popa acasă. Şi era pe la mijlocul nopţii ci au găsit numai pre preutiasa sa şi au început a o bate şi s-o lege iară ea a început a ţipa. Vecinii au sărit să vadă ce va să fie, slujitorii au tras cu un pistol ş-au puşcat un om si numaidecât au căzut…”. Cu două săptămâni înainte de Paştile anului 1752, preoţii Ioan din Poiana Sibiului şi Ioan din Galeş împreună cu câţiva credincioşi au plecat la Becicherec, în Banat, unde se găseau alţi doi neînfricaţi luptători pentru Ortodoxie, anume preotul Moise Măcinic din Sibiel şi credinciosul Oprea Miclăuş din Sălişte, pentru a le duce un memoriu al românilor din părţile de sud ale Transilvaniei, ca ei să-l prezinte apoi împărătesei Maria Tereza la Viena.

Reîntors din Banat, preotul Ioan se afla din nou în fruntea mişcării de apărare a Ortodoxiei, pentru că la 16 aprilie 1756, episcopul uniat Petru Pavel Aron de la Blaj înştiinţa autorităţile de stat despre activitatea lui. Se pare că s-au mai înaintat plângeri şi s-au luat măsuri împotriva lui, de vreme ce în aceeaşi lună, el adresa o notă-protest Primăriei oraşului Sibiu, declarând cu demnitate că dacă au trimis la el „călăraşi şi plăieşi noaptea, ca la un hoţ, iară nu ca la un preot nevinovat, pentru aceasta în arişte (arest, n.n.) nu voi veni, că nu sunt tâlhariu”.

Dar la scurt timp, în luna mai 1756, a fost arestat şi dus în lanţuri la Sibiu. Bătrânul său tată, Ioan Burborea (Vârvorea) înainta atunci o plângere autorităţilor cerând eliberarea lui din închisoare, pe cauţiune sau cel puţin să-i dezlege lanţurile şi să se poată bucura de lumina zilei. Nimeni n-a ţinut seama de rugămintea unui tată îndurerat de suferinţele fiului său, preotul Ioan. Dimpotrivă, împărăteasa Maria Tereza a dat ordin să fie dus pe ascuns în închisoarea cetăţii Deva, urmând să fie reţinut acolo pentru tot restul vieţii („ad perpetuos carceres”).

În anul următor, Curtea din Viena a cerut autorităţilor transilvane să-l deporteze fie într-o fortăreaţă din Italia, fie în oraşul austriac Graz, unde urma să fie închis până la moarte. Dintr-o corespondenţă ulterioară, aflăm că a fost dus cu escortă militară de la Deva în Banat, iar de acolo la Graz.

Spre deosebire de alţi tovarăşi ai săi de suferinţă, despre al căror sfârşit nu ştim nimic, despre părintele Ioan din Galeş avem doua mărturii târzii. Astfel, cronicarul braşovean Radu Duma scria că, în anul 1776, câţiva negustori din Braşov, veniţi în afaceri comerciale la Graz, l-au cercetat în închisoare. Preotul Ioan le-a declarat că „mai bine va muri acolo decât să-şi lase credinţa cea pravoslavnică”. Se pare că după un şir lung de ani a fost mutat în închisoarea de la Kufstein unde şi-au sfârşit viaţa şi alţi mucenici ai Ortodoxiei transilvane. Într-adevăr, în 1780, un alt deţinut de acolo, călugărul sârb Ghenadie Vasici, a reuşit să trimită o scrisoare către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse şi ţarinei Ecaterina a II-a, rugându-i să intervină la Curtea din Viena pentru eliberarea lui. Între altele, Ghenadie scria: „Aici în fortăreaţă este şi un preot român din Transilvania, cu numele Ioan care pătimeşte în robie de 24 de ani pentru credinţa ortodoxă”. Acesta nu putea fi decât Ioan din Galeş, întemniţat cu 24 de ani în urmă, adică în 1756. Acolo şi-a sfârşit viaţa, departe de familia şi de păstoriţii săi, cinstitul preot mărturisitor al Ortodoxiei, Ioan din Galeşul Sibiului.

La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a procedat la canonizarea oficială a părintelui Ioan, cel împodobit cu nimbul muceniciei, pentru statornicia sa în dreapta credinţă ortodoxă. Ţinând seama de viaţa şi de pătimirea lui, în şedinţa Sfântului Sinod din 20 iunie 1992, s-a hotărât ca preotul mărturisitor Ioan din Galeş să fie trecut în rândul sfinţilor. Pomenirea lui se face în fiecare an la 21 octombrie, odată cu ceilalţi mucenici şi mărturisitori ai Ortodoxiei ardelene: ieromonahii Visarion şi Sofronie, credinciosul Oprea din Sălişte şi preotul Moise din Sibiel. Să-i cinstim şi noi pe cei doi preoţi ardeleni mucenici cântând: „Preoţi cu chemare sfântă, Moise şi Ioan, ca nişte ostaşi adevăraţi ai lui Hristos Dumnezeu, cu putere aţi propovăduit dreapta credinţă şi mărturisitori ai Ortodoxiei v-aţi făcut pentru poporul cel dreptcredincios, moarte mucenicească primind. Drept aceea, rugaţi pe Hristos Dumnezeu să dăruiască Bisericii Sale pace şi credinţă, iar sufletelor noastre mare mila” (Troparele celor doi preoţi mărturisitori, glasul I).

Viaţa Sfântului preot mărturisitor Moise Măcinic din Sibiel

Printre marii apărători ai dreptei credinţe a românilor din Transilvania în veacul al XVIII-lea, la loc de cinste trebuie aşezat şi preotul Moise Măcinic din Sibiel, sat aşezat în Mărginimea Sibiului. Câteva ştiri despre viaţa sa desprindem dintr-o declaraţie pe care a dat-o el însuşi în faţa unei comisii de anchetă la Viena în zilele de 14 şi 15 aprilie 1752. Între altele, el declara că toţi credincioşii din Sibiel l-au rugat, în urmă cu vreo 6 ani, să plece la Bucureşti spre a fi hirotonit preot, ceea ce s-a şi făcut, prin punerea mâinilor mitropolitului Ungrovlahiei, Neofit Cretanul. La scurt timp după hirotonie, episcopul rutean uniat Manuil Olszavski din Muncaci, trimis de autorităţi să cerceteze starea de spirit a credincioşilor ortodocşi din Transilvania, constata că printre cei care se împotriveau cu mai multă tărie uniaţiei se numără şi „popa Măcinic din Sibiel”. Se pare că în urma acestei acţiuni a fost arestat, după cum declara el însuşi la ancheta de care pomeneam: „Apoi m-am întors acasă în Sibiu şi am pătimit acolo 17 luni, până când, în cele din urmă, am fost eliberat din temniţă, cu condiţia să mă las de slujba preoţească şi să mă hrănesc din munca braţelor ca un simplu ţăran, până se va ivi vreun episcop să-mi dea poruncă ce am de făcut mai departe. Mulţumindu-mă cu aceasta, m-am întors acasă, nu am mai făcut nicio slujbă preoţească, ci am trăit în linişte, ca un ţăran, până când a venit în satul nostru domnul vicar Petru Aron (uniat de la Blaj, n.n.), care m-a chemat înaintea lui şi a poftit să-i fac un nou jurământ preoţesc. Cum însă eu nu am voit să mai fac alt jurământ, afară de acela pe care îl făcusem la Bucureşti, a sosit porunca la sat să mă dea iarăşi prins”. Din această pricină şi-a lăsat familia şi a fugit în Banat, la Becicherec, unde se găsea un alt mare apărător al Ortodoxiei, oierul Oprea Miclăuş din Săliştea Sibiului. Acolo, spunea el, „am trăit şi m-am hrănit cu lucrul mâinilor mele”.

La 10 decembrie 1750, „popa Măcinic” se număra printre cei şase semnatari ai unui lung şi emoţionant memoriu adresat mitropolitului sârb Pavel Nenadovici de la Carloviţ, în care îi relatau toate suferinţele pe care le îndurau credincioşii ortodocşi din Transilvania.

În anul 1752, cu două săptămâni înainte de Paşti, au sosit în Becicherec, preoţii Ioan din Poiana Sibiului şi Ioan din Galeş, împreună „cu mai mulţi români”, aducând un memoriu al credincioşilor din părţile Făgăraşului, Sibiului, Sebeşului şi Orăştiei, pe care Oprea Miclăuş şi Moise Măcinic urmau să-l prezinte împărătesei Maria Tereza la Viena. În adevăr, după traducerea memoriului în limba germană, la Timişoara, cei doi s-au îndreptat spre capitala împărăţiei habsburgice. Din interogatoriul ce li s-a luat atunci, reiese că Oprea Miclăuş era acum pentru a treia oară la Viena, în aceeaşi calitate de trimis al credincioşilor ortodocşi din Transilvania, pe când tânărul preot Moise era pentru prima oară. Cu câteva zile înainte, au fost primiţi în audienţă de împărăteasa Maria Tereza şi cancelarul Kaunitz.

Dar în loc să li se dea răspuns la plângerea pe care o înaintaseră Curţii, cei doi trimişi ai clerului şi credincioşilor din Mărginimea Sibiului au fost arestaţi şi aruncaţi în închisoarea de la Kufstein. Au fost aşteptaţi zadarnic de familiile, de consătenii şi de toţi mărturisitorii dreptei credinţe, în numele cărora făcuseră acel drum lung şi obositor până la Viena. La trei ani de temniţă, deci în 1755, reprezentanţii românilor ortodocşi din sudul Transilvaniei întocmeau o scrisoare către mitropolitul Pavel Nenadovici, prin care-l informau de multele suferinţe pe care le îndurau pentru credinţa lor. Între altele, îl rugau „să ne lăsaţi pentru Hristos şi pentru aceşti oameni cari i-au trimis ţara la împărăţie, anume Oprea Miclăuş, popa Măcinic, căci multă dorire are ţara de ei, care nu ştim sunt undeva sau ba”.

Îngrijoraţi de soarta lor, la 4 decembrie 1756, săliştenii adresează un nou memoriu către acelaşi mitropolit, relatând că: „nu este putere mai multă a putea răbda răul care ne cade nouă asupră de la popii cei uniţi în toate zilele şi supărările, că în toate zilele ne prind la arest şi ne căsnesc (chinuiesc, n.n.) cum este mai rău, încă ne dau şi în mâna birăilor (primari, n.n.), de ne închid prin temniţe, deci de al lor mare rău ne-am pustiit tot, şi case şi moşii şi şedem tot fugiţi la păduri, fiindcă nouă nu ne trebuiesc popii cei uniţi până la moarte”. Iar în partea finală a memoriului scriau: „Şi ne rugăm … pentru ai noştri care noi satele i-am ales oameni şi i-am trimis la prea înălţata Curte, anume popa Măcinic şi Oprea Miclăuş. Să fii Maria Ta într-ajutor ca să ne sloboadă, căci sunt oameni buni şi sunt oameni de noi toţi şi cu voia noastră trimişi”. La adunarea convocată de cuviosul ieromonah Sofronie de la Cioara, în februarie 1761, la Alba Iulia, s-a cerut, de asemenea, eliberarea lui Oprea Miclăuş şi a preoţilor Măcinic din Sibiel, Ioan din Galeş şi Ioan din Sadu. Într-un memoriu cu data de 7 aprilie 1761, înaintat generalului Nicolae Adolf von Bukow, sosit cu două zile înainte la Sibiu, se cerea eliberarea aceloraşi deţinuţi, căci „ei n-au vină mai mare decât noi toţi românii din Transilvania, noi i-am înduplecat să umble pentru legea noastră”.

Cei care întocmiseră memoriile respective n-aveau de unde să ştie că pe la începutul anului 1756 unul din prizonierii de la Kufstein a izbutit să fugă din robie. Guvernul ardelean cerea autorităţilor în subordine să supravegheze pe soţia lui Oprea Miclăuş, socotind că el este cel evadat. S-ar putea ca acela care fugise să fi fost prins şi readus în închisoare, ori va fi pierit de foame şi de frig în munţii Tirolului şi desigur cei de acasă nu vor fi ştiut nimic de soarta lui. Acasă n-a ajuns niciunul, din moment ce s-au făcut atâtea intervenţii pentru eliberarea lor, iar soţia lui Oprea, Stana, cerea îndurare împăratului Iosif II, să-l elibereze măcar acum, după o robie de 30 de ani. Conducerea închisorii raporta că nu se ştia nimic despre el. Înseamnă că amândoi şi-au sfârşit zilele în fioroasa temniţă de la Kufstein, jertfindu-şi viaţa pentru credinţa ortodoxă, câştigând pentru aceasta cununile muceniciei.

Textul de mai sus reproduce Vieţile Sfinţilor Mărturisitori Moise şi Ioan din lucrarea Părintelui Prof. Dr. Mircea Păcurariu „Sfinţi daco-romani şi români”, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, pp. 121-125. 



În anul 2007 am avut bucuria de a edita cu binecuvântarea Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, sub egida Apologet, o broșură cu Viața și Acatistul lor, într-un tiraj mic, dăruit parohiei din Galeș care-și serba hramul. – LD