TVR2: Părintele Efrem – starețul Mănăstirii Vatopedi de la Muntele Athos, o ediție a emisiunii Povestea vinde (9.11.2022)

Ediţia emisiunii Povestea vinde, difuzată miercuri, 9 noiembrie 2022, la TVR2, când Liana Stanciu ne-a propus un episod despre părintele Efrem – starețul mănăstirii Vatoped, dar și despre Muntele Athos, una dintre cele mai căutate destinații de pelerinaj pentru credincioșii ortodocși români.

© TVR2

Athos: Mânăstirea Sfântul Pantelimon

Prima dată am ajuns la Mânăstirea Sfântului Pantelimon într-o zi de post. Părinţii tocmai intraseră la masa de obşte. Ne-au zorit şi pe noi înăuntru. Sala de mese (sau trapeza, cum i se spune în limbaj bisericesc) mi s-a părut imensă. O masă lungă o străbătea dintr-un capăt în celălalt. Părinţii mâncau încet, în linişte. Ceai fierbinte şi pâine. În capul mesei stătea părintele stareţ. Cu adevărat un bătrân frumos, având parcă chipul cuvioşilor din vechime.

Mânăstirea Pantelimon sau Rusikon-ul este penultima mânăstire în ierarhia mânăstirilor Sfântului Munte Athos. A nouăsprezecea. Este mânăstirea ruşilor şi este închinată Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, pe care Biserica îl prăznuieşte în 27 iulie. Ca amplasare, este aşezată la ţărmul mării, pe coasta de vest, cam la jumătatea peninsulei athonite, între Mânăstirea Xenofont şi portul Dafni, principalul punct de acces în Athos.
Prezenţa rusească în Sfântul Munte este destul de veche, începând cu Sfântul Cuvios Antonie de la Lavra Pecerska, întemeietorul monahismului rus, care a vieţuit mai întâi la Esfigmenu. Primul loc unde ruşii s-au aşezat însă în mod organizat în Athos a fost vechea mânăstire Xylurgos, ce era la acea vreme aproape părăsită. Fondată undeva la începutul secolului 11, această mânăstire a fost confirmată cu toate proprietăţile ei de împăratul bizantin Andronic al II-lea Pa­leo­logul (1282-1328), hrisovul lui fiind practic prima atestare documentară care ni se păstrează. Mai târziu a fost susţinută de craii Serbiei, care au şi numit-o „mânăstirea ruşilor”. Pe locul ei se găseşte astăzi Schitul Bogorodiţa sau „Vechiul Rusikon”.

„Mânăstirea ruşilor” a fost ajutată şi ea de domnitorii români. O primă danie este din 12 iunie 1457 şi aparţine voievodului Vlad Ţepeş, însă unii istorici o atribuie lui Vlad Călugărul, datând actul 30 de ani mai târziu. Neagoe Basarab şi Petru Rareş dăruiesc şi ei sume importante, iar domnitorul Moldovei Moise Movilă îi închină în 1631 Mânăstirea Doamnei din Botoşani.

Spuneam că pe locul vechii mânăstiri se găseşte astăzi Schitul Bogorodiţa. Aceasta pentru că, prin sprijinul domnilor din Ţările Române, mânăstirea s-a strămutat conti­nuân­du-şi existenţa pe un nou amplasament, pe care se află şi astăzi. Între aceşti mari binefăcători trebuie pomeniţi Mihail Racoviţă şi foarte mulţi dintre domnii fanarioţi.

Ctitorul principal rămâne însă domnitorul Moldovei Scarlat Calimah, care a permis călugărilor de la Rusikon să vină în Moldova şi să strângă fonduri. A vândut apoi metocul din Botoşani pentru suma de 200.000 de groşi şi, tămăduit fiind de Sfântul Pan­teli­mon, a adăugat şi propria danie. Cu toţi aceşti bani s-a început în 1812 reconstrucţia din te­melii a mânăstirii. Astfel, Scar­­lat Calimah a zidit biserica, 3 paraclise, chiliile, trapeza, o brutărie, spitalul şi alte clădiri folositoare. A ridicat, de asemenea, un turn şi un zid puternic în jurul incintei. Iată ce consemnează pisania de la intrarea în biserica mânăstirii: „Această preafrumoasă biserică a slăvitului Mare Mucenic Tămăduitor Pantelimon s-a ridicat din temelii precum şi toată această sfântă şi venerabilă mânăstire ce se zice rusească de către prea cucernicul Domn a toată Moldova, Scarlat Calimah, din îndemnul celui întru veşnică pomenire catigumen, ctitor şi el al acestei mânăstiri, Sava ieromonah Peloponezianul de la 1812 până la 1821”. Pentru ajutorul dat de el, dar şi de ceilalţi membri ai familiei, mânăstirea era cunoscută în epocă drept „Mânăstirea Calimahilor”.

Mânăstirea are foarte multe paraclise, odoare de mare preţ, veşminte şi icoane. Părinţii povestesc de o icoană cu chipul Mântuitorului pe Mahramă, care, atunci când comuniştii l-au ucis pe ţarul Nicolae şi familia sa, s-a întunecat la faţă şi a rămas aşa până azi.

Biblioteca mânăstirii numără aproape 2.000 de manuscrise, unele pe pergament sau bogat ornamentate, în timp ce numărul cărţilor tipărite depăşeşte 20.000.

Între sfintele moaşte se păstrează capul Sfântului Siluan Athonitul care a vieţuit aici până în 1938, şi cel al Sfântului Ştefan Noul Mucenic, dăruit de doamna Ruxandra, soţia lui Scarlat Calimah, mânăstirii în 1815, după târnosirea bi­sericii mari.

Cel mai de preţ odor al mânăstirii rămâne capul Sfân­tu­lui Mare Mucenic Pan­te­limon. Şi de aceste sfinte moaş­te se lea­gă numele domnilor români. Ioan Mavro­cor­dat a dăruit mânăstirii suma de 100 de piaştri, adică 10.000 de groşi, pentru că, fiind grav bolnav la Cons­tantinopol, s-a vindecât prin minune de Sfân­tul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon, ale cărui moaşte (capul) fuseseră aduse special pentru el de la mânăstire. Mai târziu, în anul 1751, doamna Sultana, soţia domnitorului Constantin Racoviţă, este cea care a ferecat în aur capul Sfântului Pantelimon, iar în anul 1796, Alexandru Calimah şi soţia sa, doamna Ruxandra, au făcut un chivot de argint în care se păstrează capul Sfântului până astăzi.

În 1930, monahul Teodosie Bonteanu, vieţuitor în Sfânta Mânăstire Secu, vizita Muntele Athos. Frumoasele lui note de călătorie privind Mânăstirea Pantelimon cred că merită republicate şi le redau mai jos:

„…A doua zi pe răcoarea dimineţii pornesc pe drumul ce duce la marea lavră a ruşilor. De departe văzută, Mânăstirea Rusicu pare un adevărat oraş. Corpuri de casă cu până la 5 etaje, cupole de biserici aurite şi sclipitoare, grădini şi chioşcuri cu acoperişurile vopsite în verde, portaluri încununate de cruci enorme, toate povestesc bogăţiile ce s-au deşertat odată aici, din haznaua ţarului rusesc. În timpul acela, mânăstirea număra peste 2.000 de călugări. Toate magaziile acestea mari, care în prezent sunt goale, erau ticsite de hrană şi de cele trebuitoare obştei. În fiecare săptămână, un vapor din Odessa pornea spre Athon cu lăzi de peşte sărat, cu cereale şi cu sute de închinători. Se putea spune că pe lângă ruşi trăiau şi grecii, şi chiar românii şi celelalte naţiuni de aici. Astăzi numărul călugărilor a scăzut la 800. Nici o corabie nu mai vine din Rusia, nici hrană, nici închinători. Călugării muncesc bucăţica de pământ ce înconjoară mânăstirea şi fac economii pentru a putea trăi cu ce le-a mai rămas. Totuşi dacă din Rusia pravo­slavnică s-a izgonit monahismul şi pompele împărăteşti, aici aceste pompe le vezi desfăşurându-se cu fast. Aici găseşti adevărata Rusie ţaristă refugiată din calea bolşevismului cotropitor. Aici se oficiază slujbele cele mai înălţătoare pentru odihna sufletelor împăraţilor şi pentru reînvierea Rusiei oprimate. Şi cine ştie dacă nu tot de aici va pleca flamura de reînviere care să mântuiască poporul rus!”.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Silviu-Andrei Vlădăreanu

Textul apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim pentru dragoste / Foto arhiva blogului

Athos: Mănăstirea Stavronikita

O adevărată bijuterie arhitectura­lă, Mânăs­tirea Stavro­ni­kita te bucură încă de la intrare. Îmi amintesc când, cu mare bucu­rie, am des­coperit în biseri­că, pe stâlpii din naos, ves­ti­tele icoa­ne ale Mântuito­ru­lui şi Mai­cii Domnului pic­tate de Teofan Cretanul.

Mânăstirea Stavronikita este a cincispre­ze­cea în ierarhia atho­nită şi este situată la ju­mătatea peninsulei, pe ţărmul de nord-est, între Iviron şi Pantocrator. Hramul mânăstirii este Sfântul Ierarh Nicolae, făcătorul de mi­nuni, iar despre începuturile ei şi primii săi ctitori circulă mai multe legende. O legendă atribuie dreptul de ctitorire unui patrician pe nume Nikita, care avea ca sfânt ocrotitor pe Sfântul Mare Mucenic Nichita Romanul a cărui prăznuire se face în 15 septembrie, a doua zi după Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie). Din compunerea celor două cuvinte, grecescul stavros (cruce) şi numele ctitorului, Nikita ar fi rezultat actualul nume al mânăstirii, Stavronikita. O altă legendă indică de asemenea că numele mânăstirii ar fi unul compus, însă din alte două nume pro­prii: Stavros şi Nikita, doi călugări care, după ce au sihăstrit o vreme separat, au hotărât să ridice o mânăstire pe acele locuri. În fine, o a treia tradiţie indică drept ctitor pe unul dintre comandanţii împăra­tului bi­zan­tin Ioan Tzimiskes, pe numele său Nike­pho­ros Stavronikitas.

O serie de documente din secolul 11 vor­besc şi ele de o mânăstire cu acest nume, ce­ea ce însemnă că este posibil ca pe aceste lo­curi să fi existat o aşezare monahală încă de la începuturile vieţii de obşte în Sfântul Munte Athos. Viaţa mânăstirii se pare că a mers înainte până undeva spre începutul secolului 13, când, din pricina prea deselor atacuri ale pi­ra­ţi­lor, a fost părăsită. După rânduiala Sfân­tu­lui Munte, mânăstirea părăsită a trecut sub ad­ministrarea protos-ului, iar mai târziu a ră­mas dependentă de Mânăstirile Cu­tlumuş şi Filotheu.

În 1533, Gri­go­­rie, categumen şi exarh patriarhal, a cumpărat fosta Mânăstire Sta­vro­ni­kita de la Mâ­năs­tirea Filotheu, pe care a refăcut-o „cu multe efor­turi“, iar în 1536 pa­triarhul Ieremia I a confirmat vân­za­rea, ri­di­când Sta­vro­ni­kita îna­poi la rang de mâ­năs­tire. Da­că lu­ăm în considerare acest ul­tim act ca fiind actul de naş­tere al Mânăstirii Stavro­ni­kita, atunci ea este cea mai „tânără“ mânăstire athonită.

Nu mai puţin decât ce­le­lalte mânăstiri, şi Sta­vro­ni­kita s-a bucurat de sprijin şi danii din Ţările Române. Primul despre care ştim este Vornicul Gavriil Tro­tu­şanu şi soţia sa Sofica; ei au dăruit mânăstirii un epi­trahil în a­nul 1555. Iar mai târziu, în 3 martie 1597, Ie­remia Movi­lă stabilea un ajutor a­nual de 4.000 de aspri pentru „să­ra­cii călu­gări“ de la Sta­vronikita.

Mânăstirea Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Bucureşti, numită şi a Ar­hi­man­dritului, acum biserică de mir, a fost men­ţionată de Paul de Alep ca fiind închinată la Stavronikita încă din 1657. Deşi nu ştim nimic precis, este posibil ca însuşi Matei Basarab, cel care a re­cti­torit-o din piatră în jurul anului 1633, să fie cel care a făcut închinarea. Prin in­ter­mediul aces­tui metoc din Bucureşti, Mâ­năs­tirea Sta­vro­­nikita a reuşit să se redreseze financiar de multe ori, căci veniturile lui nu erau deloc de neglijat, ajungând în timpul domniilor fana­rio­te al peste un sfert de milion anual.

Un alt ctitor de seamă este Şer­ban Can­ta­cu­zi­no, care a con­struit ape­duc­tul mânăs­ti­rii: „A­ceas­tă mâ­năstire ca­re se află lân­gă mare, foarte frumoasă şi li­niş­tită are gră­dini cu cas­ca­de şi li­vezi, iar apa pe care o beau sfinţii părinţi este adusă de prealu­mi­na­tul domn al Ungrovlahiei, Şer­ban Cantacuzino Voie­vod, construcţie cu multe bazi­ne, într-adevăr foarte cos­tisitoare“.

Se cade poate să mai men­ţionăm câteva legături între Ţările Române şi Mâ­năs­ti­rea Stavronikita. Ast­fel, la Ar­hivele Statului din Bu­cureşti se păstrează o fru­moasă scri­soare a pă­rin­telui Atanasie de la Sta­vro­nikita, pe numele său de botez An­dronache, fiul lui Pascalie, vornicul de Târ­go­viş­te, către Constantin Brân­­coveanu: „După ce am mers în acele părţi ale Vene­ţiei, cunos­când ale lumii ce sunt deşarte şi întru nimic, am lăsat deoparte alte socoteli şi nevoinţe ale învăţăturii şi mi-am întemeiat gândul meu spre folosul şi mântuirea sufletului, îndem­nân­du-mă a mă îmbrăca în cinul călugăresc. (…) Înştiinţez pe Măria Ta că mă aflu aici la Sta­vronikita lăudând pe Dumnezeu şi rugân­du-mă pururea pentru a Măriei Sale sănătate“. În tezaurul mânăstirii se păstrează şi o bro­de­rie dăruită de boierul şi poetul Ienă­chi­ţă Văcărescu şi soţia sa Ecaterina, iar în bi­blio­te­că, alături de 171 de manuscrise (din care multe pe pergament şi altele bogat orna­men­tate), se regăseşte Rânduiala liturghiei pe gla­suri scrisă de Dumitraşcu din Ţara Româ­neas­că la 1705.

Biserica mânăstirii, refăcută în secolul 16 pe locul vechii biericuţe închinate Maicii Domnului, are, aşa cum am arătat, hramul Sfântul Ierarh Nicolae şi este cea mai mică biserică principală de mânăstire athonită. Fresca este executată în parte de Teofan Cretanul, iar catapeteasma este din anul 1743. Icoana Sfântului Ierarh Nicolae, în mo­zaic, se află la închinare în dreapta nao­su­lui şi a fost pescuită în mod minunat de părinţii care ieşiseră cu năvoadele în larg.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Silviu-Andrei Vlădăreanu

Textul apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim pentru dragoste / Foto arhiva blogului

Sfânta Mănăstire Iviron de la Muntele Athos

Îmi amintesc cum, în şcoala primară, aveam ca temă la desen „Anul 2000“. Mă întreceam cu colegii de clasă măzgălind rachete, vehicule selenare şi baze de cercetare pe Planeta Marte… Nu puteam bănui atunci că ziua de 1 ianuarie 2000 aveam să o petrec în liniştea Mănăstirii Iviron din Sfântul Munte Athos…

Mănăstirea Iviron, unde se prăznuieşte hramul cel mare al Adormirii Prea Sfintei Năs­că­toare de Dumnezeu, este aşezată în partea de nord-est a peninsulei athonite, la ţărmul Mării Egee, şi a fost, aşa cum îi arată şi numele, întemeiată de regii georgieni (iviriţi). Aceasta se întâmpla cu siguranţă înainte de anul 972 de la Hristos, după cum mărturisesc documentele, deci cu mai bine de 1000 de ani în urmă.

Deşi distrusă de piraţii fran­cezi la 1259, apoi din nou la porunca împăratului bizantin Mihail al VIII-lea Paleologul, pentru că vieţuitorii de aici se împotriviseră unirii cu apusenii, şi, în sfârşit, de catalani, la înce­putul secolului 14, Mănăs­ti­rea Iviron şi-a menţinut locul al treilea în ierarhia athonită până în zilele noastre, după Marea Lavră şi Vatoped.

Ea adăposteşte un inesti­mabil tezaur constând în părţi din sfintele moaşte a peste 150 de sfinţi. Dintre toate, îmi amintesc mereu de o răcliţă în care se păstrază o mână de ţărână plămădită cu sânge; sângele Sfântului Apostol Petru vărsat pentru Hristos la Roma în anul 55? Alături de acestea, muzeul şi biblioteca adăpostesc va­lori nepreţuite: obiecte de artă, peste 2000 de ma­nuscrise şi cca. 20000 de ti­părituri, dintre care multe incunabule sau ediţii princeps.

Ca toate celelalte mănăstiri din Sf. Munte, şi Mă­năs­tirea Iviron a supravieţuit şi prin ajutorul dat de evlavioşii domni ai Ţării Româneşti, şi mai cu sea­mă de Neagoe Basarb, Radu Mihnea şi Matei Basarab. Nu ne-ar fi iertat să nu îl po­menim aici şi pe Şerban Can­ta­cuzino, cel ce a ctitorit la 1680 paraclisul unde se păs­trează cel mai de preţ odor al Mănăstirii Ivi­ron: icoana Maicii Domnului Portăriţa.

Icoana Maicii Domnului „Portăriţa“
Cea dintâi dintre icoanele Sfântului Munte este vestita icoană a Maicii Domnului numită „Por­tăriţa“ (foto). De această icoană se leagă evenimente uimitoare şi minunate, pe care, pentru a le primi cineva, trebuie să lase deoparte logica şi să se înarmeze cu credinţa ortodoxă. Istoria icoanei începe din perioada iconoclastă a seco­lului 9. Este vorba, aşadar, de lucruri petrecute cu cel puţin 1200 de ani în urmă, când împăratul Teofil pornise o sălbatică prigoană împotriva sfintelor icoane. Toţi creştinii prinşi că aveau icoane erau daţi spre pedepse şi chinuri, iar icoanele erau arse în pieţe.

În acea epocă trăia în Niceea Asiei Mici o văduvă credincioasă, ce avea un singur fiu. Ea păstra cu mare evlavie această icoană a Maicii Dom­nului în casa sa. La un control făcut de trimişii îm­păratului, aceştia au găsit icoana şi au spus ame­ninţător văduvei: „Dă-ne bani ca să scapi îm­preună cu icoana ta, altfel vom împlini poruncile!“. Ea le-a făgăduit că la va da banii a doua zi. Noaptea l-a luat pe fiul ei şi icoana şi au mers pe ţărm. Acolo femeia a spus Maicii Domnului: „Stăpâna lumii, tu, ca Maică a lui Dumnezeu, ai stăpânire peste toată zidirea. Tu poţi să ne iz­bă­veşti şi pe noi de mânia stăpânitorilor şi icoana ta de cufundarea în mare“. A aşezat apoi icoana pe apa mării şi îndată a văzut o lucrare mai presus de fire. Icoana a rămas dreaptă deasupra apelor şi astfel era purtată de valuri, îndreptându-se către apus. Văduva a fost mângâiată de această privelişte şi i-a mul­ţumit Preacuratei, iar fiului ei i-a spus: „Copilul meu,  do­rinţa noastră cea către Maica Domnului este deja împlini­tă. Eu sunt gata să mor pentru credinţa mea, prin mâi­nile tiranilor, dacă va trebui, dar nu doresc şi moartea ta. Te rog şi te implor să pleci în părţile Eladei. Fiul a ascultat-o şi a plecat la Salonic, apoi în continuare a mers în Sf. Munte, în acel loc unde, după puţini ani, a fost ridicată Mănăstirea Iviron. Aco­lo a devenit călugăr şi, după ce a trăit în chip bineplăcut lui Dumnezeu, s-a mutat la cele veşnice.

Se vede că ajungerea lui acolo s-a făcut după iconomia şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, deoarece de la el au aflat şi pustncii Sfântului Munte istoria icoanei pe care împreună cu mama sa o aruncase în mare. Acum, în ce loc şi pen­tru cât timp a fost păzită icoana Maicii Dom­nului, ştie numai Împărăteasa tuturor. Oricum, după ani şi ani, când aproape de ţărm fusese construită Sf. Mănăstire Iviron, călugării au văzut într-o seară deasupra valurilor un stâlp de foc ce ajungea până la cer. În faţa pri­veliştii ieşite din comun, au rămas nemişcaţi şi cântau. Vedenia a mai continuat câteva nopţi, pâ­nă ce s-au adunat şi călugări de la alte mănăstiri acolo, pe ţărm. Atunci au văzut că acel stâlp de foc izvora dintr-o icoană a Maicii Domnului, iar când părinţii vroiau să se apropie cu barca, icoana se îndepărta. S-au întors în biserica mânăstirii şi s-au rugat cu credinţă şi lacrimi Maicii Domnului să dă­ruiască acea icoana mânăstirii lor. Era atunci în Mănăstirea Iviron un ieromonah cu numele Gavriil, care în lunile de vară trăia ceva mai sus de mănăstire, în nevoinţă şi post aspru, asemeni unui înger pământesc. Lui i s-a arătat Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi i-a zis: „Spune egumenului şi fraţilor că voiesc să le dau icoana mea pentru a-i acoperi şi ajuta, apoi intră în mare şi păşeşte pe valuri, şi atunci vor cunoaşte toţi buna voire a mea către mănăstire“. Apoi toţi monahii au ieşit la ţărm unde Gavriil a păşit pe apele mării ca pe uscat şi s-a învredni­cit să ia în mâinile sale aceas­tă icoană grea şi de mari dimensiuni, pictată pe lemn. Pe ţărm, monahii s-au închinat icoanei cu evlavie şi ma­re bucurie. Apoi cu cântări au dus-o în sfântul altar al bi­se­ricii mănăstirii.

În ziua următoare, însă, icoana nu a mai fost găsită în biserică! Căutând-o, au gă­sit-o pe zidul mănăstirii, deasupra porţii centrale. Au adus-o în biserică, dar iarăşi au găsit-o la poartă. Acest lu­cru neobişnuit s-a în­tâm­plat de mai multe ori, până când nedu­me­rirea monahilor a fost dezlegată de Preasfânta, care i-a apărut în vis egumenului, zicându-i: „Spune fraţilor să nu mă mai deranjeze de acum înainte, pentru că eu nu doresc să fiu păzită de voi, ci eu să vă păzesc pe voi, nu numai în viaţa de acum, ci şi în cea viitoare. Şi să nădăjduiască în milostivirea Fiului meu şi Stăpânului tutu­ror toţi monahii trăitori cu evlavie şi frică de Dum­nezeu în muntele acesta virtuos. Acest dar eu l-am cerut de la El şi iată, vă dau vouă semn: cât timp veţi vedea icoana mea în această mănăstire, harul şi mila lui Dumnezeu nu vor lipsi de la voi“.

Monahii s-au bucurat de toate acestea şi apoi au zidit un paraclis aproape de poarta mănăstirii, unde au pus această icoană făcătoare de minuni, care se află în acest loc până astăzi. Datorită acestei întâmplări, icoana a primit numele de „Portăriţa“.

Chipul Maicii Domnului din această icoană este mai degrabă aspru şi provoacă o teamă sfântă. Preasfânta apare aici ca aspră Stăpână a lumii şi, privind-o, eşti de-a dreptul copleşit. La aceasta conlucrează şi mărimea icoanei. Înfăţişarea chipului feţei ei este atât de măreţ încât Maica milostivirii se înfăţişează ca Maica dreptăţii şi a nemitarnicului Judecător. Este ferecată, cu excepţia feţelor, cu o îmbrăcăminte de aur şi argint, cu pietre preţioase, monezi de aur şi o mulţime de alte podoabe dăruite de împăraţi, regi, egumeni, duci, ofiţeri şi simpli credincioşi. Aceste odoare sunt dovezi ale minunilor Prea­curatei. Le-au oferit cei care au primit ceea ce au cerut de la ea.

Din minunile Maicii Domnului „Portăriţa“
Una dintre minunile pe care Maica Domnului le-a făcut prin această icoană este şi aceasta: icoana prezintă o rană uscată la bărbie, prove­nită dintr-o lovitură vrăjmaşă dată de un pirat în urmă cu câteva veacuri. Acesta, după ce a năvălit împreună cu alţii în mănăstire, a lovit icoana cu un cuţit şi îndată a curs sânge, care se vede până astăzi. Acest lucru l-a cutremurat, a crezut şi s-a botezat, apoi a trăit în mănăstire o viaţă mo­­nahală aspră. Ne­vrând să pri­meas­că nume că­lu­gă­resc, a ce­rut ca pen­tru fapta sa să fie numit Var­var (Bar­barul). După aceea a dus o viaţă sfântă, lucru pentru care a fost re­cu­noscut ca sfânt. În biserică este pictat pe zid Sf. Var­var cu îm­bră­­că­min­te de pirat.

Minunea de la Moscova
O altă minune consemnată în cro­nica mă­năs­tirii este vindecarea fetei ţarului Rusiei, Ale­xei Mihai­lo­vici, în 1651. Paralizase şi, după spu­sele me­di­cilor, era condam­nată să ră­mână aşa pentru totdeauna. După ce bolnava a vă­zut în visul ei pe Îm­pă­ră­tea­sa lumii, către i-a făgăduit că o va vindeca de­plin dacă ţarul aduce icoana din Mănăstirea Ivi­ron, părinţii ei, cu ade­vărat credincioşi, au cerut, prin mijlo­cirea Patriarhiei de Con­stan­tinopol, această icoa­nă. Monahii iviriţi au pictat altă icoană, identică cu cea originală, şi au dus-o la Mos­cova. În vreme ce Patriarhul, Rusiei Nikon, cu cle­rul, poporul şi ţarul făceau icoanei întâmpi­nare sărbătorească, prinţesa bolnavă a sărit din pat complet sănătoasă şi a alergat prin mulţime către icoană. Când au văzut-o, toţi s-au cutremurat.

Pentru felurimea minunilor săvârşite de Maica Domnului s-au făcut multe litanii cu sfânta icoană până la ţărm, când i se închină mulţimea de pelerini. Să se însemneze şi faptul că, de când a venit la mănăstire, în secolul 10, icoana nu s-a îndepărtat niciodată de aici.

Silviu-Andrei Vlădăreanu

Textul apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduița autorului căruia-i mulțumim pentru îngăduință / Foto arhiva blogului

O nouă lansare a volumului “Jurnal athonit. Pagini de ucenicie”, Alexandru Rădescu și Paul S. Grigoriu, pe 8 februarie 2014, la Librăria Esoteră din Timișoara

Editura Filos vă invită la o nouă lansare a volumului „Jurnal Athonit. Pagini de ucenicie”, de Alexandru Rădescu și Paul S. Grigoriu. Evenimentul va avea loc la Librăria Esoteră din Timișoara, sâmbătă, 8 februarie, ora 12:00.

La eveniment vor participa: Laurențiu Dumitru, Părintele Silviu Damșe și Alexandru Rădescu (unul dintre autori).
După lansare va avea loc o sesiune de autografe.

Un volum recomandat de Radio România Cultural, Pemptousia și Revista Cultura.

despre volum

„Jurnal Athonit. Pagini de ucenicie” este un proiect editorial inedit, o frumoasă încercare de reproducere a unei experiențe itinerante pe cărările Muntelui Athos. Muntele Athos este considerat prin excelență o fortăreaţă sau un bastion al Ortodoxiei, fiind o adevărată republică monahală. Frumoasa intocmire o constituie însăși abordarea: diferită – prin cele două perspective – dar, în același timp, unitară. Autorii, un jurnalist consacrat și un artist, tratează subiectul cu un firesc aparte. Pios, prietenos, cald, un jurnal neterminat. Neterminat pentru că autorii încă trăiesc experiența Muntelui Athos, experiență pe care o transmit mai departe ori de câte ori au ocazia.

Volumul este însoțit de fotografii inedite realizate de artistul Irinel Cîrlănaru.

„Nu cunosc pe nimeni din cei care au fost măcar o dată să nu își dorească, să nu jinduiască după o revenire în Sfântul Munte. Amintirea Athosului este cumva precum aceea a raiului pierdut. E ca o rană dulce în sufletul oricărui pelerin.”
Silviu-Andrei Vlădăreanu

„O taină pe care încă nu o pot dezlega: nimic nu se împlinește în acest jurnal fără participarea celorlalţi din grup. Nu ca un public de sală sau stadion, ci ca împreună-martori. Trebuie să îi adun de fiecare dată lângă mine, să-i am în faţă atunci când îmi aleg cuvintele care să răsară în urma cursorului de pe ecranul laptopului. Dacă vreunul din ei îmi e absent, indiferent de motiv, nici nu are rost să mai deschid vreo filă nouă de jurnal. Împreună-martori atunci când scriu aceste rânduri și purtători ai crucii celuilalt pe cărările Sfântului Munte.”
Alexandru Rădescu

despre autori

Alexandru Rădescu
În prezent este editor IT&C la Jurnalul Naţional. Deţine Licenţă în Jurnalism şi un Masterat (Hyperion). În 2008 a fost desemnat „Jurnalistul IT&C al anului” în Gala Comunic@tii Mobile iar în 2010 a obţinut premiul „Tânărul Jurnalist al anului, secţiunea IT&C”, eveniment organizat de Freedom House.

Paul S. Grigoriu
Timp de 12 ani a fost elev al şcolii germane din Bucureşti (actualul Colegiu „Goethe”), apoi a urmat cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă (secţia Teologie-Litere) şi pe cele ale Universităţii Naţionale de Muzică (secţia Pedagogie, cu un master în Muzicologie). Este muzician rock și poet.

Detalii:
Autori: Alexandru Rădescu și Paul S. Grigoriu
Prefață: Silviu-Andrei Vlădăreanu
Fotografii: Irinel Cîrlănaru
Titlu: Jurnal Athonit. Pagini de ucenicie
Editura: Filos
Anul apariţiei: 2013
ISBN: 978-606-92984-2-8
Număr de pagini: 162
Categorie: jurnale/memorii

O nouă lansare a volumului “Jurnal athonit. Pagini de ucenicie”, Alexandru Rădescu și Paul S. Grigoriu, pe 25 noiembrie 2013, la Clubul Țăranului Român din București

Editura Filos vă invită la o nouă lansare a volumului „Jurnal Athonit. Pagini de ucenicie”, de Alexandru Rădescu și Paul S. Grigoriu.

Evenimentul va avea loc luni, 25 noiembrie 2013, ora 18.30, la Clubul Țăranului Român din București (intrarea Monetăriei) în prezența autorilor și a invitaților speciali: Costion Nicolescu și Silviu Andrei Vlădăreanu.

„Eu Muntele Athos l-am văzut ca pe o navă cerească…”, interviu cu Costin Petrescu Petry (ex-Phoenix)

Vezi acest document pe Scribd




Costin Petrescu Petry, ex-baterist al legendarului grup Phoenix, actualmente arhitect la Paris, a acordat anul trecut un interviu despre experiența sa athonită d-lui Silviu-Andrei Vlădăreanu. Interviul a văzut lumina tiparului în revista „Lumea Credinței” (octombrie 2011). El apare pe blogul nostru cu îngăduința domnilor Costin Petrescu și Silviu-Andrei Vlădăreanu cărora le mulțumesc pentru dragoste și bunăvoință!

Vezi și alte postări pe acest blog despre Costin Petrescu Petry

Emisiunea De la + la infinit: „Oare chiar m-am intors de la Athos?”, cu Dan C. Mihăilescu și Costion Nicolescu

Vă invit cu drag să urmăriți înregistrarea emisiunii De la + la infinit: “Oare chiar m-am întors de la Athos?”, din 17 decembrie 2011, de la TVR INFO.

Invitații domnului Răzvan Bucuroiu – directorul TVR 3, fondatorul revistei Lumea Credinței și un important publicist creștin (i-a apărut de curând volumul 21 de chipuri ale mărturisirii, apărut la grupul editorial Ponte) – au fost domnii Dan C. Mihăilescu – scriitor și Costion Nicolescu – scriitor și teolog. Intervenția telefonică aparține dragului nostru prieten Silviu-Andrei Vlădăreanu, pelerin „profesionist” și jurnalist creștin (redactor în publicația Lumea Credinței).

Vezi și “Oare chiar m-am întors de la Athos?”, Dan C. Mihăilescu (Ed. Humanitas, 2011)