Arhive blog

Athos: Mânăstirea Sfântul Pantelimon

Prima dată am ajuns la Mânăstirea Sfântului Pantelimon într-o zi de post. Părinţii tocmai intraseră la masa de obşte. Ne-au zorit şi pe noi înăuntru. Sala de mese (sau trapeza, cum i se spune în limbaj bisericesc) mi s-a părut imensă. O masă lungă o străbătea dintr-un capăt în celălalt. Părinţii mâncau încet, în linişte. Ceai fierbinte şi pâine. În capul mesei stătea părintele stareţ. Cu adevărat un bătrân frumos, având parcă chipul cuvioşilor din vechime.

Mânăstirea Pantelimon sau Rusikon-ul este penultima mânăstire în ierarhia mânăstirilor Sfântului Munte Athos. A nouăsprezecea. Este mânăstirea ruşilor şi este închinată Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, pe care Biserica îl prăznuieşte în 27 iulie. Ca amplasare, este aşezată la ţărmul mării, pe coasta de vest, cam la jumătatea peninsulei athonite, între Mânăstirea Xenofont şi portul Dafni, principalul punct de acces în Athos.
Prezenţa rusească în Sfântul Munte este destul de veche, începând cu Sfântul Cuvios Antonie de la Lavra Pecerska, întemeietorul monahismului rus, care a vieţuit mai întâi la Esfigmenu. Primul loc unde ruşii s-au aşezat însă în mod organizat în Athos a fost vechea mânăstire Xylurgos, ce era la acea vreme aproape părăsită. Fondată undeva la începutul secolului 11, această mânăstire a fost confirmată cu toate proprietăţile ei de împăratul bizantin Andronic al II-lea Pa­leo­logul (1282-1328), hrisovul lui fiind practic prima atestare documentară care ni se păstrează. Mai târziu a fost susţinută de craii Serbiei, care au şi numit-o „mânăstirea ruşilor”. Pe locul ei se găseşte astăzi Schitul Bogorodiţa sau „Vechiul Rusikon”.

„Mânăstirea ruşilor” a fost ajutată şi ea de domnitorii români. O primă danie este din 12 iunie 1457 şi aparţine voievodului Vlad Ţepeş, însă unii istorici o atribuie lui Vlad Călugărul, datând actul 30 de ani mai târziu. Neagoe Basarab şi Petru Rareş dăruiesc şi ei sume importante, iar domnitorul Moldovei Moise Movilă îi închină în 1631 Mânăstirea Doamnei din Botoşani.

Spuneam că pe locul vechii mânăstiri se găseşte astăzi Schitul Bogorodiţa. Aceasta pentru că, prin sprijinul domnilor din Ţările Române, mânăstirea s-a strămutat conti­nuân­du-şi existenţa pe un nou amplasament, pe care se află şi astăzi. Între aceşti mari binefăcători trebuie pomeniţi Mihail Racoviţă şi foarte mulţi dintre domnii fanarioţi.

Ctitorul principal rămâne însă domnitorul Moldovei Scarlat Calimah, care a permis călugărilor de la Rusikon să vină în Moldova şi să strângă fonduri. A vândut apoi metocul din Botoşani pentru suma de 200.000 de groşi şi, tămăduit fiind de Sfântul Pan­teli­mon, a adăugat şi propria danie. Cu toţi aceşti bani s-a început în 1812 reconstrucţia din te­melii a mânăstirii. Astfel, Scar­­lat Calimah a zidit biserica, 3 paraclise, chiliile, trapeza, o brutărie, spitalul şi alte clădiri folositoare. A ridicat, de asemenea, un turn şi un zid puternic în jurul incintei. Iată ce consemnează pisania de la intrarea în biserica mânăstirii: „Această preafrumoasă biserică a slăvitului Mare Mucenic Tămăduitor Pantelimon s-a ridicat din temelii precum şi toată această sfântă şi venerabilă mânăstire ce se zice rusească de către prea cucernicul Domn a toată Moldova, Scarlat Calimah, din îndemnul celui întru veşnică pomenire catigumen, ctitor şi el al acestei mânăstiri, Sava ieromonah Peloponezianul de la 1812 până la 1821”. Pentru ajutorul dat de el, dar şi de ceilalţi membri ai familiei, mânăstirea era cunoscută în epocă drept „Mânăstirea Calimahilor”.

Mânăstirea are foarte multe paraclise, odoare de mare preţ, veşminte şi icoane. Părinţii povestesc de o icoană cu chipul Mântuitorului pe Mahramă, care, atunci când comuniştii l-au ucis pe ţarul Nicolae şi familia sa, s-a întunecat la faţă şi a rămas aşa până azi.

Biblioteca mânăstirii numără aproape 2.000 de manuscrise, unele pe pergament sau bogat ornamentate, în timp ce numărul cărţilor tipărite depăşeşte 20.000.

Între sfintele moaşte se păstrează capul Sfântului Siluan Athonitul care a vieţuit aici până în 1938, şi cel al Sfântului Ştefan Noul Mucenic, dăruit de doamna Ruxandra, soţia lui Scarlat Calimah, mânăstirii în 1815, după târnosirea bi­sericii mari.

Cel mai de preţ odor al mânăstirii rămâne capul Sfân­tu­lui Mare Mucenic Pan­te­limon. Şi de aceste sfinte moaş­te se lea­gă numele domnilor români. Ioan Mavro­cor­dat a dăruit mânăstirii suma de 100 de piaştri, adică 10.000 de groşi, pentru că, fiind grav bolnav la Cons­tantinopol, s-a vindecât prin minune de Sfân­tul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon, ale cărui moaşte (capul) fuseseră aduse special pentru el de la mânăstire. Mai târziu, în anul 1751, doamna Sultana, soţia domnitorului Constantin Racoviţă, este cea care a ferecat în aur capul Sfântului Pantelimon, iar în anul 1796, Alexandru Calimah şi soţia sa, doamna Ruxandra, au făcut un chivot de argint în care se păstrează capul Sfântului până astăzi.

În 1930, monahul Teodosie Bonteanu, vieţuitor în Sfânta Mânăstire Secu, vizita Muntele Athos. Frumoasele lui note de călătorie privind Mânăstirea Pantelimon cred că merită republicate şi le redau mai jos:

„…A doua zi pe răcoarea dimineţii pornesc pe drumul ce duce la marea lavră a ruşilor. De departe văzută, Mânăstirea Rusicu pare un adevărat oraş. Corpuri de casă cu până la 5 etaje, cupole de biserici aurite şi sclipitoare, grădini şi chioşcuri cu acoperişurile vopsite în verde, portaluri încununate de cruci enorme, toate povestesc bogăţiile ce s-au deşertat odată aici, din haznaua ţarului rusesc. În timpul acela, mânăstirea număra peste 2.000 de călugări. Toate magaziile acestea mari, care în prezent sunt goale, erau ticsite de hrană şi de cele trebuitoare obştei. În fiecare săptămână, un vapor din Odessa pornea spre Athon cu lăzi de peşte sărat, cu cereale şi cu sute de închinători. Se putea spune că pe lângă ruşi trăiau şi grecii, şi chiar românii şi celelalte naţiuni de aici. Astăzi numărul călugărilor a scăzut la 800. Nici o corabie nu mai vine din Rusia, nici hrană, nici închinători. Călugării muncesc bucăţica de pământ ce înconjoară mânăstirea şi fac economii pentru a putea trăi cu ce le-a mai rămas. Totuşi dacă din Rusia pravo­slavnică s-a izgonit monahismul şi pompele împărăteşti, aici aceste pompe le vezi desfăşurându-se cu fast. Aici găseşti adevărata Rusie ţaristă refugiată din calea bolşevismului cotropitor. Aici se oficiază slujbele cele mai înălţătoare pentru odihna sufletelor împăraţilor şi pentru reînvierea Rusiei oprimate. Şi cine ştie dacă nu tot de aici va pleca flamura de reînviere care să mântuiască poporul rus!”.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Silviu-Andrei Vlădăreanu

Textul apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim pentru dragoste / Foto arhiva blogului

Anunțuri

O minune a Sfântului Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon (27 iulie / 9 august)

Medicul cardiolog Vasílis Karoiánnis povestește o mare minune a Sfântului Mare Mucenic și Tămăduitor Panteleímon, una dintre multele minuni pe care colegii săi medici le-au trăit în cariera lor fără să le facă publice vreodată…

Era vara anului 2000 sau 2001 – nu-mi aduc aminte exact – și eram de gardă, ca medic specialist cardiolog la spitalul ,,Sotíria”. Primeam să fac de gardă mereu între orele 3 și 6 dimineața. Fiindcă era perioada cea mai obositoare din gardă, noi, medicii, îi spuneam ,,program nemțesc”. Ca de fiecare dată, deși era vară, garda era foarte obositoare. Însă după ora 5 dimineața nu a mai venit nici un pacient la Urgențe. Era 27 iulie, ziua prăznuirii Sfântului Pantelimon. Mai era o oră până la 6 dimineața, când mi se termina garda și urma să intru în concediul de vară. La 6 fără cinci minute, obosit, dar și bucuros în același timp, pentru că urma să plec în vacanță, am început să-mi strâng lucrurile, după care am închis catalogul medical unde era trecută toată activitatea medicală de pe tura aceea.

Însă chiar în acel moment a fost adus un pacient cu ambulanța. După cum am aflat de la șoferul ambulanței, era vorba despre o femeie care acuzase dureri în piept și a cerut să fie adusă de la spitalul ,,Ghennímata” – aproape de noi – la spitalul nostru, fiindcă doar aici exista cameră de gardă unde putea fi examinată de către un medic specialist cardiolog. L-a rugat pe șofer să o ducă la camera de gardă și-mi amintesc că șoferul mi-a spus: ,,Doctore, nu îți face griji, este tânără, are numai 45 de ani, probabil că este doar o tulburare neurovegetativă”. În timp ce pacienta era adusă pe targă pentru a fi consultată, asistenta m-a strigat: ,,Doctore, doctore, a făcut infarct!”.

Am alergat imediat și am început reanimarea, defibrilarea și masajul toracic, proceduri specifice în astfel de cazuri. Încercările noastre au fost în zadar. Aparatul arăta că femeia nu mai prezintă semne vitale, iar inima, plămânii și creierul nu mai aveau nici un fel de activitate. O pierdusem. Femeia murise. Asistentele au început să pregătească targa pentru a o duce la morga spitalului. Profund mâhnit pentru tânăra femeie pe care o pierdusem, gândul mi-a fugit în acel moment la Sfântul Pantelimon pe care îl prăznuiam în acea zi. Brusc, am apucat defibrilatorul și m-am rugat în sinea mea: ,,Sfinte Panteleimon, ești medic. Ajut-o astăzi, de ziua ta, pe această tânără femeie”. Am reînceput procedurile de resuscitare, deși pe monitor vedeam cât se poate de clar că nu mai existau semne vitale. Imediat însă, monitorul a început să afișeze electrocardiograma care arăta activitatea inimii și semnel infarctului miocardic pe care tocmai îl suferise pacienta.

pantelimon, icoana sinai s13 A IN

Pacienta a fost apoi luată și mutată în secția de cardiologie a spitalului. Trebuie să precizez faptul că această femeie nu m-a văzut la față în nici un moment pentru că, în timpul intervenției mele, ea s-a aflat, la început, în stop cardio-respirator, iar mai apoi în comă. Misiunea mea se încheiase, iar colegii din secția de cardiologie urmau să aibă grijă de starea ei de sănătate.

Extenuat, am plecat spre casă și, pe toată perioada concediului de vară, mi-am șters din minte acest incident. Pe 14 august, la ora 8 dimineața, eram din nou la serviciu și, când le-am salutat pe asistentele din garda de dimineață, mi-am adus aminte de incidentul din urmă cu aproximativ o lună. Atunci am întrebat dacă pacienta cu atac de cord pe tura mea – al cărei nume nu îl știu nici astăzi – trăiește, este în spital ori a fost externată. Asistentele mi-au spus că trăiește, se găsește în cutare salon și că să fie externată chiar în acea zi. Fără să apuc să îmbrac halatul, am alergat în grabă la salonul ei. Am intrat în salon fără să spun nimic și am găsit-o așezată în pat, luându-și micul dejun.

Îndată ce m-a văzut, și-a întors privirea către mine și, cu chipul radiind de bucurie, mi-a spus: ,,Doctore, vă mulțumesc că mi-ați salvat viața”. Eu i-am răspuns: ,,Nu eu, ci altcineva ți-a salvat viața”. Cu lacrimi în ochi, femeia mi-a arătat iconița de pe noptieră: era icoana Sfântului Pantelimon. Emoționat și tulburat, am ieșit din salon fără să-i mai spun vreun cuvânt. Nici măcar astăzi nu cunosc numele acelei femei.

Cu respect,

Vasílis Karoiánnis, Cardiolog
Atena

Sursa: pemptousia.ro