Arhive blog

Pelerinaj la Muntele Athos (14 – 20 decembrie 2017). Participare la privegherea pentru praznicul Sfântului Ierarh Nicolae. [Îmbarcare din Moinești, Onești, Adjud, Focșani, Buzău, Urziceni, București, Giurgiu]

Pelerinajul este organizat sub egida Asociației Culturale Karyes, organizație non-profit,
ce are ca scop principal promovarea valorilor spirituale ale Sfântului Munte Athos (Agion Oros)

Joi, 14 decembrie 2017 (ziua 1): Plecare din Moinești (ora 5.00) – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – Urziceni – București (aprox. 10.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – NigritaOuranopoli (cazare în camere cu 3-4 paturi).

Vineri, 15 decembrie 2017 (ziua 2): Ouranopoli (6.00). Îmbarcare pe ferryboat până în portul Dafni. Dafni – Karyes (capitala Sfântului Munte) – Biserica Protaton (cu Icoana Maicii Domnului Axion Estin și celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos). Drumeție (fără bagaj) până la Mănăstirea Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii) și, opțional – dacă este disponibilitate din partea pelerinilor și timp până la plecarea spre Pantokrator – Chilia Panaguda (unde a viețuit Sfântul Paisie Aghioritul, cel de curând canonizat). Plecare cu mașina la Mănăstirea Pantocrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii). Mănăstirea Pantocrator (cazare).

Sâmbătă, 16 decembrie 2017 (ziua 3): Mănăstirea Pantocrator. Se închiriază un maxi-taxi local pentru a vizita Mănăstirea Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sfântul Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Mănăstirea Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii)  – Schitul Sf. Andrei – Serai (închinare într-una din cele mai mari biserici din Balcani, închinare la parte din Capul Sfântului Apostol Andrei) – Mănăstirea Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, Izvorul Maicii Domnului) – Mănăstirea Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița) – Schitul Prodromu. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. Drumeție de 40 minute până la Peștera și Chilia Sfântului Athanasie Athonitul. Schitul Prodromu (cazare).

Duminică, 17 decembrie 2017 (ziua 4): Schitul Prodromu. Plecare cu mașina până la Morfono, iar de aici drumeție o oră până la Schitul Lacu (închinare la Kiriakon – biserica centrală a schitului). Chilia Buna Vestire – Lacu (cazare).

Luni, 18 decembrie 2017 (ziua 5): Chilia Bunavestire – Lacu. Plecare cu mașina până la Mănăstirea Sfântul Pavel. Închinare la Darurile Magilor, la lemnul din Cinstita Cruci și la celelalte odoare. Opțional, dacă este disponibilitate din partea pelerinilor, drumeție (fără bagaj) până la Schitul Sfânta Ana. Priveghere pentru praznicul Sf. Ierarh Nicolae, arhiepiscop al Mirei Lichiei, pe calendarul vechi. Mănăstirea Sfântul Pavel (cazare).

Marți, 19 decembrie 2017 (ziua 6): Mănăstirea Sfântul Pavel. Se va coborî în Arsanaua Sfântul Pavel portul DafniOuranoupoli. Plecare spre Tesalonic* via Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul – Suroti (închinare la mormântul Părintelui Paisie Aghioritul și la moaștele Sf. Arsenie Capadocianul). Vizitarea obiectivelor principale bisericești din Tesalonic (Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România.
* Este posibil să se opteze pentru vizitarea Tesalonicului în prima zi, înainte de cazarea la Ouranoupoli.

Miercuri, 20 decembrie 2017 (ziua 7): București  – Urziceni  – Buzău – Focșani – Adjud  – Onești – Moinești (în cursul dimineții, în funcție de trafic).

NOTĂ: Este posibil să apară modificări în programul afișat, în funcție de răspunsul pe care-l vom avea în legătură cu cazările! Când avem situația clară, facem update postării de față.

Preț: 335 euro [include tot: transport din țară până la Ouranoupoli și retur, cazare Ouranoupoli + diamonitirionul* (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus – întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Locuri disponibile: 8 (opt!) Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – Urziceni – Bucureşti – Giurgiu / Însoțitor de grup din partea Asociației / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Volkswagen Transporter sau Renault Trafic, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis +  aprox. 120 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,
Laurențiu Dumitru
Președinte al Asociației Culturale Karyes / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc 10 euro diamonitirionul, prețul normal fiind 25 euro (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

Anunțuri

Pelerinaj la Muntele Athos (14 – 20 decembrie 2017). Participare la privegherea pentru praznicul Sfântului Ierarh Nicolae. [Îmbarcare din Sibiu, Rm. Vâlcea, Pitești, Bucureşti, Giurgiu]

Pelerinajul este organizat sub egida Asociației Culturale Karyes, organizație non-profit,
ce are ca scop principal promovarea valorilor spirituale ale Sfântului Munte Athos (Agion Oros)

Joi, 14 decembrie 2017 (ziua 1): Plecare din Sibiu (ora 5.00) – Rm. VâlceaPiteștiBucurești (aprox. 9.30) – GiurgiuPlevnaSofiaKulataSerresNigrita Ouranopoli (cazare în camere cu 3-4 paturi).

Vineri, 15 decembrie 2017 (ziua 2): Ouranopoli (6.00). Îmbarcare pe ferryboat – DafniMănăstirea Dionisiu (închinare la mormântul Sf. Nifon și la icoana Maicii Domnului – Acatist). Drumeție de aprox. o oră și jumătate până la Mănăstirea Sfântul Pavel. Optional, dupa cazare, daca este disponibilitate din partea pelerinilor, drumetie (fara bagaj) pana la Schitul Sf. Ana. Închinare la Darurile Magilor, la Lemnul din Cinstita Cruce și celelalte odoare. Mănăstirea Sfântul Pavel (cazare).

Sâmbătă, 16 decembrie 2017 (ziua 3): Mănăstirea Sfântul Pavel. Plecare cu mașina la Schitul Lacu. Închinare la Kiriakon (biserica principală a Schitului). Chilia Buna Vestire  – Lacu (cazare).

Duminică, 17 decembrie 2017 (ziua 4): Chilia Buna Vestire – Schitul Lacu. Drumeție până la Morfono. De aici se va pleca cu un maxi-taxi până la Schitul Prodromu. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. Drumeție de 40 minute până la Peștera și Chilia Sfântului Athanasie Athonitul. Schitul Prodromu (cazare).

Luni, 18 decembrie 2017 (ziua 5): Schitul Prodromu. Se închiriază un maxi-taxi local pentru a vizita Mănăstirea Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița) – Mănăstirea Karakalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) – Mănăstirea Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, izvorul Maicii Domnului) – Mănăstirea Stavronikita (închinare Icoana Sf. Nicolae – Stredias și la celelalte odoare ale mănăstirii) – Mănăstirea Pantocrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Mănăstirea Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii). Priveghere pentru praznicul Sf. Ierarh Nicolae, arhiepiscop al Mirei Lichiei, pe calendarul vechi. Mănăstirea Vatopedi (cazare).

Marți, 19 decembrie 2017 (ziua 6): Mănăstirea Vatopedi. Coborâre spre arsanaua mănăstirii*. Îmbarcare pe ferryboat pentru Ierissos. Plecare spre Tesalonic via Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul – Suroti (închinare la mormântul Părintelui Paisie Aghioritul și la moaștele Sf. Arsenie Capadocianul). Vizitarea obiectivelor principale bisericești din Tesalonic (Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia, cripta subterană a martiriului Marelui Mucenic Dimitrie, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România.
* Posibil ca din anumite pricini să se opteze pentru ieșirea prin portul Dafni, spre Ouranoupoli. De asemenea, este posibil să se opteze pentru vizitarea Tesalonicului înainte de intrarea în Sfântul Munte.

Miercuri, 20 decembrie 2017 (ziua 7): București  – PiteștiRm. VâlceaSibiu (în cursul dimineții, în funcție de trafic).

NOTĂ: Este posibil să apară modificări în programul afișat, în funcție de răspunsul pe care-l vom avea în legătură cu cazările! Când avem situația clară, facem update postării de față. (Update: Cazările la Vatopedi și Lacu sunt confirmate!)

Preț: 335 euro [include tot: transport din țară până la Ouranoupoli și retur, cazare Ouranoupoli + diamonitirionul* (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus – întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Locuri disponibile: 8 (opt!) Îmbarcare din Sibiu – Rm. Vâlcea – Pitești – Bucureşti – Giurgiu / Însoțitor de grup din partea Asociației / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Renault Trafic sau VW Transporter, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare (4 nopţi) sunt asigurate gratuit de mănăstirile și schiturile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis +  aprox. 120 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,
Laurențiu Dumitru
Președinte al Asociației Culturale Karyes / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc 10 euro diamonitirionul, prețul normal fiind 25 euro (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

Athos: Mănăstirea Stavronikita

O adevărată bijuterie arhitectura­lă, Mânăs­tirea Stavro­ni­kita te bucură încă de la intrare. Îmi amintesc când, cu mare bucu­rie, am des­coperit în biseri­că, pe stâlpii din naos, ves­ti­tele icoa­ne ale Mântuito­ru­lui şi Mai­cii Domnului pic­tate de Teofan Cretanul.

Mânăstirea Stavronikita este a cincispre­ze­cea în ierarhia atho­nită şi este situată la ju­mătatea peninsulei, pe ţărmul de nord-est, între Iviron şi Pantocrator. Hramul mânăstirii este Sfântul Ierarh Nicolae, făcătorul de mi­nuni, iar despre începuturile ei şi primii săi ctitori circulă mai multe legende. O legendă atribuie dreptul de ctitorire unui patrician pe nume Nikita, care avea ca sfânt ocrotitor pe Sfântul Mare Mucenic Nichita Romanul a cărui prăznuire se face în 15 septembrie, a doua zi după Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie). Din compunerea celor două cuvinte, grecescul stavros (cruce) şi numele ctitorului, Nikita ar fi rezultat actualul nume al mânăstirii, Stavronikita. O altă legendă indică de asemenea că numele mânăstirii ar fi unul compus, însă din alte două nume pro­prii: Stavros şi Nikita, doi călugări care, după ce au sihăstrit o vreme separat, au hotărât să ridice o mânăstire pe acele locuri. În fine, o a treia tradiţie indică drept ctitor pe unul dintre comandanţii împăra­tului bi­zan­tin Ioan Tzimiskes, pe numele său Nike­pho­ros Stavronikitas.

O serie de documente din secolul 11 vor­besc şi ele de o mânăstire cu acest nume, ce­ea ce însemnă că este posibil ca pe aceste lo­curi să fi existat o aşezare monahală încă de la începuturile vieţii de obşte în Sfântul Munte Athos. Viaţa mânăstirii se pare că a mers înainte până undeva spre începutul secolului 13, când, din pricina prea deselor atacuri ale pi­ra­ţi­lor, a fost părăsită. După rânduiala Sfân­tu­lui Munte, mânăstirea părăsită a trecut sub ad­ministrarea protos-ului, iar mai târziu a ră­mas dependentă de Mânăstirile Cu­tlumuş şi Filotheu.

În 1533, Gri­go­­rie, categumen şi exarh patriarhal, a cumpărat fosta Mânăstire Sta­vro­ni­kita de la Mâ­năs­tirea Filotheu, pe care a refăcut-o „cu multe efor­turi“, iar în 1536 pa­triarhul Ieremia I a confirmat vân­za­rea, ri­di­când Sta­vro­ni­kita îna­poi la rang de mâ­năs­tire. Da­că lu­ăm în considerare acest ul­tim act ca fiind actul de naş­tere al Mânăstirii Stavro­ni­kita, atunci ea este cea mai „tânără“ mânăstire athonită.

Nu mai puţin decât ce­le­lalte mânăstiri, şi Sta­vro­ni­kita s-a bucurat de sprijin şi danii din Ţările Române. Primul despre care ştim este Vornicul Gavriil Tro­tu­şanu şi soţia sa Sofica; ei au dăruit mânăstirii un epi­trahil în a­nul 1555. Iar mai târziu, în 3 martie 1597, Ie­remia Movi­lă stabilea un ajutor a­nual de 4.000 de aspri pentru „să­ra­cii călu­gări“ de la Sta­vronikita.

Mânăstirea Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Bucureşti, numită şi a Ar­hi­man­dritului, acum biserică de mir, a fost men­ţionată de Paul de Alep ca fiind închinată la Stavronikita încă din 1657. Deşi nu ştim nimic precis, este posibil ca însuşi Matei Basarab, cel care a re­cti­torit-o din piatră în jurul anului 1633, să fie cel care a făcut închinarea. Prin in­ter­mediul aces­tui metoc din Bucureşti, Mâ­năs­tirea Sta­vro­­nikita a reuşit să se redreseze financiar de multe ori, căci veniturile lui nu erau deloc de neglijat, ajungând în timpul domniilor fana­rio­te al peste un sfert de milion anual.

Un alt ctitor de seamă este Şer­ban Can­ta­cu­zi­no, care a con­struit ape­duc­tul mânăs­ti­rii: „A­ceas­tă mâ­năstire ca­re se află lân­gă mare, foarte frumoasă şi li­niş­tită are gră­dini cu cas­ca­de şi li­vezi, iar apa pe care o beau sfinţii părinţi este adusă de prealu­mi­na­tul domn al Ungrovlahiei, Şer­ban Cantacuzino Voie­vod, construcţie cu multe bazi­ne, într-adevăr foarte cos­tisitoare“.

Se cade poate să mai men­ţionăm câteva legături între Ţările Române şi Mâ­năs­ti­rea Stavronikita. Ast­fel, la Ar­hivele Statului din Bu­cureşti se păstrează o fru­moasă scri­soare a pă­rin­telui Atanasie de la Sta­vro­nikita, pe numele său de botez An­dronache, fiul lui Pascalie, vornicul de Târ­go­viş­te, către Constantin Brân­­coveanu: „După ce am mers în acele părţi ale Vene­ţiei, cunos­când ale lumii ce sunt deşarte şi întru nimic, am lăsat deoparte alte socoteli şi nevoinţe ale învăţăturii şi mi-am întemeiat gândul meu spre folosul şi mântuirea sufletului, îndem­nân­du-mă a mă îmbrăca în cinul călugăresc. (…) Înştiinţez pe Măria Ta că mă aflu aici la Sta­vronikita lăudând pe Dumnezeu şi rugân­du-mă pururea pentru a Măriei Sale sănătate“. În tezaurul mânăstirii se păstrează şi o bro­de­rie dăruită de boierul şi poetul Ienă­chi­ţă Văcărescu şi soţia sa Ecaterina, iar în bi­blio­te­că, alături de 171 de manuscrise (din care multe pe pergament şi altele bogat orna­men­tate), se regăseşte Rânduiala liturghiei pe gla­suri scrisă de Dumitraşcu din Ţara Româ­neas­că la 1705.

Biserica mânăstirii, refăcută în secolul 16 pe locul vechii biericuţe închinate Maicii Domnului, are, aşa cum am arătat, hramul Sfântul Ierarh Nicolae şi este cea mai mică biserică principală de mânăstire athonită. Fresca este executată în parte de Teofan Cretanul, iar catapeteasma este din anul 1743. Icoana Sfântului Ierarh Nicolae, în mo­zaic, se află la închinare în dreapta nao­su­lui şi a fost pescuită în mod minunat de părinţii care ieşiseră cu năvoadele în larg.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Silviu-Andrei Vlădăreanu

Textul apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim pentru dragoste / Foto arhiva blogului

Sărbătorile. Sfântul Ierarh Nicolae. Documentar realizat de ÎPS Ilarion Alfeiev, Mitropolit de Volokolamsk

Filmul Mitropolitului Ilarion (Alfeiev) – Sărbătorile. Sfântul Ierarh Nicolae (6 / 19 decembrie)

Realizatorul documentarului este Înaltpreasfinţitul Ilarion Alfeiev (Иларион Алфеев, n. 24 iulie 1966, Moscova) – arhiepiscop ortodox rus, din 2009 mitropolit de Volokolamsk și conducător al Direcției de Relații Externe din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse. Între 2003-2009 a fost episcop al Vienei și Austriei și reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ruse la instituțiile europene.

Câteva minuni petrecute la Mănăstirea Grigoriu

În însemnările părintelui Ioachim Grigoriatul se găsesc o mulțime de informații cu privire la minunile care s-au întâmplat, de-a lungul timpului, la Mănăstirea Grigoriu. Este vorba de minuni la care fie a fost el însuși martor ocular, fie le-a auzit relatate de alții. Le-am adus la lumină pentru se adeveri, încă o dată, dragostea Lui Dumnezeu și a sfinților săi pentru oameni, dragoste, care, de altfel, poate fi dovedită în mii și mii de feluri.

Am luat hotărârea definitivă de a pleca la Sfântul Munte. Am ajuns cu bine. Am trecut pe la multe mănăstiri și m-am interesat despre fiecare în parte și despre modul de viețuire. La sfârșit, după ce am strâns mai multe informații foarte folositoare, am hotărât să intru în obștea Mănăstirii Grigoriu.

Înainte de a trece pragul mănăstirii, așa obosit cum eram, m-am dus să mă odihnesc câteva ore într-un loc puțin mai departe de Gyftarió, unde era mai răcoare și am găsit puțină umbră. În zadar am încercat eu să adorm, căci somnul nu s-a lipit de mine. Zeci de gânduri îmi treceau prin minte și nu mă lăsau deloc să îmi găsesc liniștea. Diavolul aducea asupra mea gânduri și ispite de tot felul, astfel încât să mă facă să renunț. Într-un final, epuizat de lupta interioară pe care o dădeam, am crezut că o să adorm. Deschid ochii și, ce văd? Deasupra mea stătea un călugăr bătrân cu o figură biblică impunătoare, cu barba până la genunchi și cu o privire caldă, care îmi spune: ,,De ce stai aici, fiule, și îți chinuiești mintea cu gânduri de tot felul? Ridică-te și intră în mănăstire”. La îndemnul lui, m-am ridicat, gândindu-mă să îl rog să mă conducă el până la mănăstire. Dar bătrânul se făcuse nevăzut, de parcă nici nu a existat! Pentru o clipă m-am tulburat, și mă gândeam în sinea mea, cine putea să fie acel gheronda, care, în ciuda bătrâneților, a reușit să ajungă până în acel loc greu accesibil, unde și eu abia urcasem…

Gândurile pe care satana mi le trimise mai devreme s-au topit ca fumul pe care îl împrăștie vântul. Au rămas gândurile de pace și liniște. Am intrat în mănăstire și m-am dus direct înaintea egumenului. L-am înștiințat despre dorința și despre hotărârea mea, dar și despre întâlnirea pe care o avusesem mai devreme cu bătrânul monah. Atunci, egumenul, cu vădită emoție pe chip, m-a luat de mână, m-a dus înaintea unei icoane și m-a întrebat: ,,Acesta este bătrânul pe care l-ai văzut?”. ,,Da, da, acesta este”, am răspuns eu extrem de surprins. Acela era Cuviosul Ioachim, noul ctitor al mănăstirii, cu barba lui lungă, pe care a dobândit-o prin lucrarea Lui Dumnezeu, fiindcă el, de la fire, era fără barbă.

ioachim grigoriu

Cuviosul Ioachim, cel de-al treilea ctitor al Mănăstirii Grigoriu

Au trecut mai multe luni până când am fost tuns în monahism. După slujba de tundere și ceea ce a mai urmat, am dorit să mă odihnesc puțin. Chiar înainte de a adormi, aud ușa chiliei mele deschizându-se, fără ca cineva să spună obișnuitul ,,Pentru rugăciunile părinților noștri”. Am intrat la bănuieli, iar în clipa următoare am simțit o duhoare insuportabilă. Deschid ochii și văd deasupra patului meu pe musafirul nepoftit. Ce imagine înfricoșătoare! Era diavolul însuși! Era un monstru cu coarne, cu ochii de foc, păr pe corp și gheare lungi. M-a privit cu ură și repulsie și, râzând sarcastic, mi-a zis: ,”Ei, ei, ce vrei tu să faci aici? O să-ți arăt eu acum!” Și, spunând aceasta, și-a întins mâna asupra mea ca să mă apuce de piept. În secunda următoare am auzit un vaiet, iar diavolul și-a tras mâna înapoi de parcă o pusese pe jeratic. Atinsese Cinstita Cruce pe care o purtam la gât. Îndată s-a făcut nevăzut, lăsând în urmă o duhoare de nedescris.

Grigoriu3 IN

Mănăstirea Cuviosului Grigorie, Sfântul Munte Athos. Fotografie de Pr. Constantin Prodan

Într-o vreme a fost epidemie de gripă și s-au îmbolnăvit atunci cei mai tineri, dar și cei mai în vârstă dintre monahi. Unii contactaseră o formă mai ușoară a bolii, alții, forma mai gravă. Eu contactasem forma ușoară. S-a îmbolnăvit atunci și bucătarul, iar eu am primit ascultarea de a-l înlocui la bucătărie. Eram absolut neexperimentat la bucătărie, dar îl aveam aproape pe părintele Ipatie, care, deși era bolnav, supraveghea ca totul să fie făcut cum trebuie. Alături de mine se afla și ajutorul de bucătar, un frate tânăr, smerit și blând ca un miel nevinovat.

Într-o zi, l-am trimis în grădină, să aducă legume. La doar câteva minute după ce a plecat, îl văd că se întoarce în grabă, speriat, gâfâind și fără legume. Când l-am întrebat ce s-a întâmplat, mi-a răspuns că, pe poteca ce duce la grădină era un șarpe mare și înfricoșător și de aceea s-a întors în grabă, transpirat și cu sufletul la gură.

Însă fapta lui era în dezacord cu canonul de netrecut al ,,ascultării absolute”. Am mers și i-am mărturisit Egumenului această întâmplare. Acela i-a dat sfaturi, l-a încurajat, i-a dat binecuvântare și l-a trimis să-și ducă la bun sfârșit slujirea sa, fără nici un fel de șovăire sau frică. Plin de curaj, fratele a mers la grădină, a cules ce avea de cules și s-a întors plin de bucurie. Când l-am întrebat dacă s-a mai întâmplat ceva, mi-a spus că șarpele era acolo, doar că era mort!

Înainte de a pleca în armată suferisem de sciatică. Nu mă durea tot timpul, dar, atunci când mă apuca, durerea era insuportabilă, nu puteam să mă țin pe picioare și credeam că mă prăbușesc. Nici un medicament, nici băile fierbinți, nici măcar armata nu au reușit să mă vindece. Situația mea era dramatică.

Într-o zi a sosit o încărcătură de grâne la arsana, și, după obicei, trebuia să mergem toți să-l descărcăm. Imediat ce am luat un sac în spate, m-au apucat durerile acelea cumplite. Am căzut jos de durere, m-am făcut colac și am început să urlu de durere. Au venit imediat doi, trei părinți și un alt bătrân, Arsenie sau Artemie, nu îmi amintesc foarte bine cum îl chema. M-au întrebat ce am pățit. Le-am spus de ce anume sufăr, au început cu toții să comenteze despre afecțiunea de care sufeream. Unora le era milă de mine, alții nu știau dacă să creadă sau nu, iar alții nu credeau că sufăr de ceva, ci că mă prefac ca să scap de muncă. Unii mă numeau chiar un ,,șmecher din Pireu”. Le-am înghițit pe toate… Numai Egumenul m-a consolat: ,,Nu plânge, fiule, nu deznădăjdui, eu te cred. O să-i conving și pe ceilalți de sinceritatea ta. Dar, am să-ți dau și un sfat și te rog să-l urmezi. Noi, aici, avem propriul nostru medic, pe Sfânta Anastasia Romana, care are sfinte moaște aici și căreia îi cântăm tot timpul Paraclisul. Când se va săvârși Dumnezeiasca Liturghie, să priveghezi de cu seară, să te rogi din toată inima ta, cu lacrimi dacă poți. Dimineața când se va sfârși Liturghia, să ungi locul care te doare cu untdelemn de la candela sfintei și să o rogi din toată inima să te vindece. După aceea să vii să mă vezi”.

Am urmat întocmai sfaturile părintelui. Și, când m-am uns cu untdelemn sfințit, mare minune! Imediat am început să mă mișc fără să simt nici un fel de durere. Au trecut de atunci 60 de ani. Niciodată nu am mai avut dureri.

Moaștele Sfintei Mucenițe Anastasia Romana de la Mănăstirea Grigoriu

Mănăstirea are un metoc în Macedonia, la Veria. De două, trei ori pe an obișnuiam să mergem acolo cu o mică barcă a mănăstirii. Odată călătoream împreună cu alți doi frați către acel metoc. Undeva între Kassandra și Pilio am observat că nu mai era nici un pic de vânt, iar noi am început să vâslim ca să ajungem la timp. Această acalmie supărătoare, aș putea spune, prevestea ceva rău. Eram neliniștit din pricina aceasta, fără să am vreun motiv anume. În timp ce frații mă rugau să nu mai vâslim așa tare și să ne oprim pentru a ne odihni câteva clipe, eu îi îndemnam să vâslească mai repede, de parcă ceva (sau cineva) îmi spunea că suntem în pericol. Trebuia să ajungem în cel mai scurt timp la țărm, undeva între Pilio și Olimp. Ο briză ușoară dinspre mare ne-a ajutat destul de mult. Am ajuns la țărm, am debarcat, iar apoi am tras barca pe uscat. Între timp, un mic nor negru se forma deasupra și se tot mărea. Era o prevestire a dezastrului ce va urma. Ce dezlănțuire a naturii a urmat, nu-și poate închipui cineva! O furtună cum rar se poate vedea!

Locuitorii de pe țărm, cum ne-au văzut, au alergat către noi și, plini de uimire își făceau semnul Sfintei Cruci, spunându-ne că Sfântul Nicolae ne-a salvat de la moarte.

Am rămas acolo puține zile, ne-am aprovizionat și am pornit pe drumul de întoarcere. Ce priveliște! Peste tot numai vase naufragiate. Toate vasele care ancoraseră în porturile dintre Líva și Garbí, fie eșuaseră, fie se scufundaseră. Tot țărmul nord-vestic al Kasandrei, Sithóniei și Athosului fusese afectat de furtună. Când am ajuns la mănăstire, am avut parte de o surpriză și mai mare. Un vapor plin cu lemne se scufundase în apropierea țărmului. Evitând comentariile, vreau să insist doar asupra acelei clipe de neliniște pe care am avut-o la dus. Nu a fost evidentă intervenția Sfântului Nicolae pentru a ne atenționa și a ne salva viața?

Nicolae, Grigoriu IN

Sfântul Nicoale al Mirelor Lichiei, iconostasul katholikonului, Mănăstirea Grigoriu

În fiecare an, în ziua de 6 decembrie, mănăstirea noastră îl prăznuiește pe Sfântul Ierarh Nicolae [protectorul ei], și se aprovizionează cu pește de la Polioúri (Kassandra) de la localnicii care se ocupă cu pescuitul.

Cu câteva zile înainte de praznic a fost trimisă corabia mănăstirii pentru a aduce peștele. Căpitan era un monah foarte experimentat, care trecuse prin foarte multe pe mare, un om simplu și foarte evlavios. La drumul de întoarcere, s-a pornit un vânt puternic dinspre nord-vest, astfel că nu se știa dacă se mai poate întoarce la timp. Praznicul se apropia, vremea se înrăutățise, vântul sufla și mai tare, iar monahul trimis să aducă peștele era foarte îngrijorat. ,,Să se facă praznicul fără pește?”, se gândea în sinea sa. Nu își putea închipui așa ceva.

A luat hotărârea de a porni, chiar dacă era furtună. Ceilalți pescari au încercat să îl oprească de a porni la drum pe o asemenea furtună. Dar călugărul era de neînduplecat. Și-a făcut semnul Crucii, a așezat icoana Sfântului Nicolae la timonă și a pornit la drum spunând: ,,Sfinte Nicolae, acum tu conduci. Vezi ce vreme este, dar fă o minune ca să nu se facă praznicul în cinstea ta fără pește. Pornim!” Și, într-adevăr, Sfântul Nicolae a fost cel care a condus corabia până la țărm cu bine. Părinții din mănăstire au văzut corabia și au ieșit cu toții să vadă minunea. Ca un pescăruș plutea corabia pe deasupra valurilor. Au scos și ei icoana Sfântului Nicolae și au început să se roage pentru corabie, să acosteze la țărm în siguranță. În acele condiții vitrege, era imposibil ca ambarcațiunea să se apropie de țărm fără să se zdrobească. Dar Sfântul Nicolae nu s-a lăsat îndelung rugat. Un val imens a ridicat ușor corabia, apoi a coborât-o ușor, ușor în arsana, în locul unde acostam de obicei. Apoi, valul s-a retras în largul mării, ca și cum își încheiase misiunea.

Această întâmplare nu a fost uitată nici până astăzi. Mare a fost credința monahului-căpitan, dar și dragostea Sfântului Nicolae pentru cei ce l-au rugat cu credință.

Într-o vară, un mare incendiu a izbucnit în pădurea dimprejurul mănăstirii. Din cauza vântului, incendiul s-a extins foarte mult. Se afla în pericol plantația de castani care erași principalul mijloc de existență al mănăstirii. Era o priveliște înfricoșătoare. Eram și eu de față atunci, auzeam cu urechile mele cum sfârâiau șerpii care nu apucaseră să se adăpostească din calea flăcărilor. Fiecare încerca să facă câte ceva, dar eforturile noastre erau zadarnice. Când au prins de veste părinții despre incendiu, au ieșit cu toții, iar Egumenul a luat și sfintele moaște. S-au rugat cu toții și, mare minune! Un nor s-a adunat deasupra pădurii și s-a pornit o ploaie torențială care a stins flăcările care păreau că vor înghiți totul”.

Sursa: Cuviosul Grigorie. Minuni din vechime la Sfânta Mănăstire a Cuviosului Grigorie, Editura Mănăstirii Grigoriu, 1983 via pemptousia.ro

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Mănăstirea Stavronikita, George Crasnean

Stavronikita-2004

Mănăstirea Stavronikita
George Crasnean

Stavronikita-North Side-2009 (6)Nume: Moni Stavronikita (Μονή Σταυρονικήτα)
Ctitor: Nikitas – Nikephoros Stavronikitas
Zidire: sfârşit de secol X/început de secol XI
Hram: Sfântul Nicolae (6/19 decembrie)
Rang în Athos: XV
Obşte: 30 monahi
Coordonate: 40.267983°N 24.276733°E
Tel: 0030-2377023255
Fax: 0030-2377023908

chronologie

X-XI – la sfârşitul veacului X şi/sau începutul celui de’al XI-lea – probabil – ia fiinţă mănăstirea Stavronikita.
1012 – un document al protosului Nikiphoros este semnat şi de un „călugăr de la Stravonikita” (μοναχός ο του Στραβωνικήτα).
1016 – acelaşi monah iscălea ca fiind „din Stavronikita” (του Σταυρονικήτα).
1067 – un incendiu distruge mare parte din aşezământul monahal.
1204 – cruciada a IV-a şi ocupaţia latină depopulează masiv mănăstirea.
1306 – după acest an şi după raidurile piraţilor catalani, monahii părăsesc mănăstirea, lăsând’o în grija protosului Athosului.
XIV-XV – în vremea acestor veacuri, Stavronikita funcţionează mai întâi ca schit al mănăstirii Kutlumuş, iar mai apoi, al mănăstirii Filotheou.
1527-1536 – prin strădania egumenului Grigorios Giromeriatis (Γρηγόριος Γηρομερειάτης) se construieşte katholikonul mănăstirii, închinat Sfântului Nicolae.
1533 (?) – câţiva monahi pescuiesc în chip minunat icoana Sfântului Nicolae „al Stridiei” (Άγιος Νικόλαος ο Στρειδάς).
1533 – pentru 4.000 de aspri, călugării de la Filotheou au vândut Stavronikita egumenului mănăstirii Thesprotiane Gyromeriou, Grigorios Giromeriatis.
1536 – un edict al Patriarhului ecumenic, Ieremia I (1522-1546), restabileşte statutul Stavronikitei devenind astfel, ultima mănăstire consacrată oficial în Athos.
1546 – celebrul Theophanis Strylitzas („Cretanul”) şi fiul său, Symeon, pictează biserica mănăstirii, cele doisprezece icoane prăznicare şi trapeza Stavronikitei.
1555 – vornicul Gavriil Tro­tu­şanu şi Sofica, soaţa sa, dăruiesc mânăstirii un epi­trahil.
1597 – în martie, Ie­remia Movi­lă hotărăşte un ajutor a­nual de 4.000 de aspri pentru „să­ra­cii călu­gări“ de la Sta­vronikita.
1607 şi 1741 – două incendii ard Stavronikita până aproape de temelii.
1628 – se renovează katholikonul mănăstirii.
1680 – Şerban Cantacuzino, domnitorul valah, este cel care construieşte frumosul apeduct, dimpreună cu bazinele de apă.
1743 – din acest an datează catapeteasma katholikonului.
1765 – mitropolitul Grigorie II al Ungro-Vlahiei ridică paraclisul închinat Sfântului George.
1767 (?) – se pare că în acest an i’a fost închinată Stavronikitei – de către Alexandru Scarlat Ghica – mănăstirea „Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel” din Bucureşti (care, anterior fusese închinată, la 1677, Patriarhiei de Constantinopol).
1770 – se reface trapeza şi se zideşte paraclisul „Sfântului Dimitrie” în cimitirul mănăstirii, precum şi cele ale Arhanghelilor şi celor Cinci Mucenici.
1802 şi 1838 – metocul Stavronikitei, „mănăstirea Arhimandritului”, se dărâmă în mare parte în urma a două cutremure.
1819 – înaintea acestui an, Stavronikita arde a patra oară.
1821 – represaliile turceşti după mişcarea de eliberare Eteria (Philiki Hetairia – Φιλική Εταιρεία) duc la depopularea mănăstirii pentru următorii zece ani.
1817, 1864, 1874 şi 1879 – patru mari incendii provoacă pagube însemnate mănăstirii.
1934-1942 – vreme de opt ani s’a nevoit la Stavronikita, într’o chilie de la malul mării, cuviosul Antipa Dinescu, fostul stareţ al schitului românesc Prodromu.
1968 – Stavronikita este readusă la viaţă de sosirea unei obşti conduse de egumenul Vassilios, care aduc şi stilul de viaţă chinovial în mănăstire.
1981-1999 – mănăstirea trece printr’un amplu proces de renovare sub monitorizarea Centrului pentru Conservarea Patrimoniului Athonit (greacă: Κέντρο Διαφύλαξης Αγιορείτικης Κληρονομιάς, prescurtat Κε.Δ.Α.Κ.).

I. Istoria

numele şi începutul

Stavronikita-North Side-2004Stavronikita (greacă: Μονή Σταυρονικήτα, Moní Stavronikita) – care s’ar traduce drept „Crucea lui Nichita” – este cea mai mică dintre mănăstirile athonite şi, totodată, cea mai tânără dintre ele: a fost primită în rândul celor douăzeci de mănăstiri imperiale abia în 1536. Această zidire aghiorită, cu hramul Sfântul Nicolae, a rămas construită pe o stâncă, la malul golfului Strymonic, între mănăstirile Iviron şi Pantokrator. În vechime Stavronikita a mai fost numită şi „Stravonikita” (o corupere a numelui iniţial), sau „mănăstirea Maicii Domnului” – pentru că, se pare că, iniţial, a fost închinată Preacuratei. Numele de „Stravonikita” apare într’un act al protosului Nikiphoros, din 1012, unde unul din monahi iscălea „Nikiphoros călugăr de la Stravonikita” (greacă: „Νικηφόρος μοναχός ο του Στραβωνικήτα”). Pentru că, patru ani mai târziu, acelaşi călugăr subiscălea ca fiind „din Stavronikita” (greacă: „του Σταυρονικήτα”), se pare că ar fi vorba de una şi aceeaşi mănăstire. Dacă ipoteza aceasta este reală înseamnă că mănăstirea Stavronikita îşi are începuturile undeva, între sfârşitul secolului X şi începutul celui de’al XI-lea. De altfel, una din tradiţiile orale pomeneşte pe un oarecare cuvios Nikita, sculptor de cruci (stavros-cruce, în limba greacă), care ar fi ctitorit mănăstirea pe la anul 1006. O altă ipoteză ar fi ca mănăstirea să fie ctitoria a doi monahi – Nikita şi Stavros – care s’ar fi nevoit în două chilii apropiate de locul unde se află astăzi Stavronikita. Mai există încă două tradiţii despre numele şi începuturile acestei mănăstiri: una face pomenirea unui patrician pe care’l chema Nikitas şi care ar fi zidit mănăstirea dându’i numele său combinat cu cel al crucii – pentru că pomenirea Sfântului Nichita se face a doua zi după sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci (15 septembrie); cealaltă îl dă drept întemeitor al mănăstirii pe un ofiţer numit Nikephorus Stavronikitas, care a slujit sub Ioannis Tzimiskes şi care şi’a împrumutat numele ctitoriei sale. Se pare că totuşi, în secolul XI, exista o „mănăstire a lui Hariton” în acel loc, iar turnul ei era un „turn de veghere” pentru monahii din Karyes.

Oricum, această parte a istoriei Stavronikitei este neclară şi cu iz de legendă grecească dar ea se termină odată cu cucerirea Constantinopolului de către cruciaţii latini, căci în vremea stăpânirii lor (1204-1261) mănăstirea intră în declin şi se depopulează masiv. După raidurile corsarilor catalani din 1306, ea ajunge sub jurisdicţia protos-ului Athosului, apoi în administrarea mănăstirii Kutlumuş, pentru ca în veacul al XVI-lea să devină schit al mănăstirii Filotheou.

egumenul Grigorios Giromeriatis

Doi oameni aveau să fie însă providenţiali pentru refacerea şi revigorarea vieţii monahale a acestei mănăstiri: egumenul Grigorios Giromeriatis (greacă: Γρηγόριος Γηρομερειάτης) – care a cumpărat Stavronikita de la mănăstirea Filotheou în 1533 (pentru o sumă mică: doar 4.000 de aspri) – şi patriarhul ecumenic Ieremia I, care i’a restabilit printr’un edict statutul de mănăstire, în 1536, şi care a continuat să reconstruiască şi să extindă mica mănăstire de pe ţărmul golfului Strymonikos. Gregorios era stareţul mănăstirii Giromeriou (greacă: „Locul vechi”) din provincia Thesprotia Epirului când a cumpărat schitul Stavronikita şi, silindu’se să’i redea strălucirea de odinioară, s’a mutat cu totul în Athos construind un zid împrejmuitor mănăstirii Sfântului Nicolae, precum şi câteva chilii. Tot el este cel care a isprăvit zidirea katholikonului, la anul 1536 (înălţarea bisericii fusese începută cu nouă ani înainte, la 1527). Se pare că biserica şi mănăstirea au fost iniţial închinate Sfântului Ioan Botezătorul dar, aflând de minunata pescuire a icoanei Sfântului Nicolae, patriarhul Ieremia I a hotărât ca hramul să fie schimbat (probabil în 1541), în cinstea episcopului Mirelor Lyciei.

patriarhul Ieremia I

Această sfântă lucrare avea să fie continuată, după moartea egumenului Grigorios Giromeriatis (+1540) de către însuşi patriarhul ecumenic Ieremia I, care a înzestrat mănăstirea cu importante metoace în Kassandra (Pinaka – cumpărată de la un turc, contra sumei de 48.400 de groşi) şi pe insula Lemnos. Se prea poate ca acestea să fi fost cumpărate din banii dăruiţi de cucernicul voievod Radu Paisie („urmaşul adevărat al evlaviei lui Neagoe” – cum îl numea Nicolae Iorga – care a domnit între anii 1535 şi 1545), căci patriarhul a adunat mile din ţara Valahiei în două rânduri: 1542 şi 1544. (De altfel, el avea să’şi găsească sfârşitul la Vraţa-Bulgaria, tot în drum către Ungro-Vlahia, în 1546). În timpul său, Stavronikita a revenit la modul de viaţă cenobitic.

Teofan Cretanul

Deisis-Theophanes Strylitzas-Stavronikita 1546Mai ’nainte de’a muri, Ieremia I avea să tocmească pe celebrul Teofan Cretanul (Theophanes Strylitzas, poreclit „Bathas” +1559) drept pictor al katholikonului. Teofan era deja călugăr de zece ani (fusese tuns în Marea Lavră, dimpreună cu cei doi fii ai săi, Symeon şi Neophit) când, împreună cu Symeon, au împodobit pereţii bisericii şi ai trapezei cu splendide fresce bizantine, în anii 1545-1546. Tot ei sunt cei care au pictat şi icoanele portabile ale praznicelor împărăteşti (Dodekaorton) dar, se pare, că şi frescele din paraclisul Sfântului Ioan Botezătorul aparţin aceluiaşi celebru artist cretan.

daniile valahe

Cu toate aceste înfrumuseţări, Stavronikita a rămas cea mai mică dintre mănăstirile athonite şi avea să treacă prin mari greutăţi în veacurile viitoare. Chiar dacă a fost ajutată în repetate rânduri de comunitatea athonită şi de alţi binefăcători – cum au fost: Archon Zervopoulos în 1612, Markos monahul la 1614, creştinii din Kea în 1628, ori Thomas Klados în anul 1630 – evoluţia Stavronikitei a fost îngreunată de neînţelegeri asupra proprietăţilor cu mănăstirea Kutlumuş dar şi de două încendii care au ars mănăstirea aproape din temelii – în 1607 şi 1741. Renovarea katholikonului avea să dureze mai bine de douăzeci de ani (1628), iar mănăstirea a continuat să supravieţuiască în aceste secole îndeosebi datorită ajutoarelor valahe. La 1641 Stavronikita era „lipsită de apă şi lemne” (cum precizează un document al protosului Athosului) şi de aceste neajunsuri se va ocupa domnitorul Ungro-Vlahiei, Şerban Cantacuzino (1678-1688), care va construi aici, în 1680, un superb apeduct (care dăinuie şi în zilele noastre). „A­ceas­tă mâ­năstire ca­re se află lân­gă mare, foarte frumoasă şi li­niş­tită are gră­dini cu cas­ca­de şi li­vezi, iar apa pe care o beau sfinţii părinţi este adusă de prealu­mi­na­tul domn al UngroVlahiei, Şer­ban Cantacuzino Voie­vod, construcţie cu multe bazi­ne, într’adevăr foarte cos­tisitoare“ – preciza, în scrierile lui, cronicarul bizantin Komnenos.

Stavronikita from Pantokratoros-2008Nu se ştie exact când dar, înspre a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, românii închinaseră deja Stavronikitei mănăstirea „Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel” – numită şi „mănăstirea Târnovo-ului”, sau „mănăstirea Arhimandritului” – cu toate veniturile prăvăliilor de pe Lipscani şi mahalaua Şerban Vodă, cât şi ale caselor din apropiera mănăstirii, dar şi ale viilor din dealul Lupeştilor precum şi bolovanii de sare din Ocna Slănicului (dăruiţi de Sfântul Constantin Brâncoveanu în 1702). Veniturile mănăstirii bucureştene nu erau deloc de neglijat întrucât aceasta mai stăpânea şi moşiile Jugureni şi Colentina, schitul Crăsanilor (închinat de Nicolae Mavrocordat) şi cel al Călugărenilor (dăruit de Şerban Cantacuzino). Se pare că cel care a făcut această importantă danie a fost fanariotul Alexandru Scarlat Ghica, care a ocârmuit Wallachia între 1766 şi 1768. Cu puţin timp mai ’nainte (1765) mitropolitul Ungro-Vlahiei, Grigorie II, ridicase şi el un paraclis la Stavronikita, închinat Sfântului George. În 1770, la Stavronikita se reface trapeza şi se zideşte paraclisul „Sfântului Dimitrie” în cimitirul mănăstirii. Tot spre finele veacului al XVIII-lea se mai construiesc şi paraclisele Arhanghelilor Mihail şi Gavriil şi a celor Cinci Mucenici.

urmările Hetairiei şi veacurile XIX-XX

Începutul secolului următor n’a fost deloc bun pentru Stavronikita: „în 1802 se dărâmase de cutremur metoacele Arhimandritului” (Teodor Bodogae – Ajutoarele româneşti la mânăstirile din Sfântul Munte Athos–Didactica XI Sibiu 1940, pag. 267), iar înainte de 1819, arde a patra oară. Apoi, pe lângă faptul că a trebuit să ajute financiar mişcarea de eliberare naţională Philiki Hetairia (Eteria), după eşecul acesteia (1821), a avut de îndurat şi un deceniu de represalii turceşti – care au împrăştiat mai toţi monahii din mica mănăstire aghiorită. Călugării au început să revină în mănăstire abia în deceniul al patrulea al secolului XIX dar, şi aceştia au avut parte de încercări în anii care au urmat, pentru că mănăstirea avea să treacă prin alte trei mari incendii: în 1864, 1874 şi 1879. Acestea, ca şi birurile turceşti, au îngenuncheat Stavronikita, care s’a văzut înglodată în datorii. Din starea aceasta avea să iasă destul de târziu şi aceasta datorită eforturilor egumenului vatopedin Theophilos din Brusa (1843–1891).

Adevărata renaştere a vieţii monahale – şi a modului de viaţă chinovial – avea să se producă însă abia în 1968, odată cu venirea unei noi frăţii aflate sub îndrumarea lui gheronda Vassilios. Astăzi, cam treizeci de monahi îşi caută mântuirea în chinoviul Stavronikitei.

români aghioriţi la Stavronikita

icoana_sf_antipa_de_la_calapodestiDintre monahii români care s’au nevoit la Stavronikita se cuvine a’l pomeni pe cuviosul Antipa Dinescu, fostul stareţ al schitului românesc Prodromu, care a vieţuit opt ani aici (1934-1942), într’o chilie de la malul mării. În veacul al XVIII-lea, prin 1712, se pomeneşte de un Atanasie, fiul lui Pascal Vornicul, care’i scria Sfântului Constantin Brâncoveanu că „nu mai caută alte mănăstiri mari şi bogate, ci eu Doamne, fiind iubitor de singurătate, aici amu ales mai bună isihie… după ce’am văzut că toate ale lumii sunt deşarte”.

II. Arhitectură

Stavronikita păstrează stilul tradiţional athonit cu o biserică centrală înconjurată de ziduri masive care’i dau aspectul unei cetăţi. Turnul defensiv dinspre miazăzi întregeşte şi întăreşte această impresie. Particularitatea katholikonul este că, din cauza lipsei de spaţiu, nu are abside laterale. Trapeza împodobită de Teofan Grecul, este situată la primul cat al aripei de sud – acolo unde se află şi un arhondaric cu o frumoasă privelişte către mare. În jurul mănăstirii şi al frumoasei livezi de portocali sunt construite câteva clădiri auxiliare. Stavronikita are şase kalyves în imediata apropiere şi încă 33 în Kapsala.

Una din marile probleme ale Stavronikitei a fost stabilitatea structurală a mănăstirii, deoarece stânca pe care este construită, în urma unor cutremure, a început să alunece încet spre mare. Aceasta a fost rezolvată destul de anevoios, între anii 1981–1999, de către Κε.Δ.Α.Κ. (Centrul pentru Conservarea Patrimoniului Athonit), care a efectuat ample lucrări de stabilizare a stâncii pe care care se înalţă frumoasa mănăstire închinată Sfântului Nicolae („Streidas”).

III. Tezaur

manuscrise şi odoare

Biblioteca Stavronikitei adăposteşte 58 de manuscrise pe pergament din secolele XI–XIII. (De mare valoare este o Psaltire din secolul XII, caligrafiată cu litere de aur pe pergament – Codex 46). Mai există aici două manuscrise pe mătase, precum şi alte 109 pe hârtie, datate între veacurile XIV–XIX. Între cele câteva sute de tipărituri, care întregesc acest tezaur bibliofil, se poate găsi şi Rânduiala Liturghiei pe gla­suri, scrisă de Dumitraşcu Valahul, la 1705.

Mănăstirea păstrează multe odoare şi veşminte bisericeşti – între ele şi o bro­de­rie dăruită de boierul/poet Ienă­chi­ţă Văcărescu şi jupâniţa Ecaterina – dar şi vechi icoane portabile. Între acestea, cea mai de preţ dintre ele este cea făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae „al Stridiei”.

icoana Sfântului Nicolae „al Stridiei” (Άγιος Νικόλαος ο Στρειδάς)

Agios Nikolaos o'Streidas-Stavronikita-1533Această icoană a Sfântului Nicolae „al Stridiei” este una neobişnuită nu doar pentru minunile făptuite, ci şi pentru că a fost realizată în tehnica veche a mozaicului pe lemn. Ea a stat în apele mărilor sute de ani până a fost aflată în chip minunat de călugări de la mănăstirea athonită Stavronikita.

Se crede că în vremea iconoclasmului, câţiva prigonitori au încercat să taie şi această icoană cu o secure (sau sabie) dar, deschizându’se o rană mare de vreo opt centimetri în fruntea sfântului şi, mai ales, pentru că a început să curgă sânge din ea, aceştia s’au spăimântat şi au aruncat’o în mare. În apă fiind, cu timpul, rana Sfântului Nicolae a fost astupată de o stridie. Alţi iconografi spun că icoana aceasta a fost aruncată în mare de corsarii catalani (după celebrul lor raid din 1306) şi că a fost pescuită abia în anul 1553, de câţiva monahi care se sileau să prindă în mrejele lor peşte pentru hramul mănăstirii. Aceştia au scos scoica din icoană şi atunci, din fruntea sfântului, a început să curgă iarăşi sânge. Mai mult, la malul mării, în locul unde a fost scoasă icoana, a izvorât aghiazmă.

Văzând aceste minuni, patriarhul ecumenic Ieremia I (1522-1524, 1525-1546) a schimbat hramul bisericii şi, de unde până atunci mănăstirea fusese închinată Sfântului Ioan Botezătorul, acum Sfântul Nicolae, marele făcător de minuni, a devenit patronul ei. El a folosit o jumătate de scoică în locul sfântului disc la altar, iar cealaltă parte a ferecat’o într’un engolpion, pe care i l’a dăruit patriarhului rus Iov. Această jumătate de stridie se află şi astăzi în sacristia Patriarhiei Moscovei, cealaltă fiind în păstrarea mănăstirii Stavronikita.
Odată pe an, se face procesiune în jurul mănăstirii, cu icoana Agios Nikolaos Streidas.

sfinte moaşte

Stavronikita păstrează cu sfinţenie şi multe moaşte, precum: o parte din mâna Sfântului Vasile cel Mare, o mână a Sfintei Ana, una a Sfântului Elefterie şi ale Sfinţilor Doctori fără de arginţi, Cosma şi Damian.

Text și foto George Crasnean
Articolul a apărut inițial în revista Lumea monahilor din 20 martie 2016. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos .
Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Christ Pantokrator-Stavronikita 1546-Theophanes Strylitzas

Cap. XXIV: Despre minunatele intervenţii ale Sfintei Pronii şi ale dreptei celei atotputernice a Celui Preaînalt [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Pentru Sfântul Dionisie al Olimpului, Dumnezeu era bucuria lui deplină, plăcerea duhovnicească şi ocrotirea în timpul nevoinţelor ascetice din Grădina Maicii Domnului. Nepurtând grijă de hrana trupească, el se hrănea numai cu castane sălbatice. Dar mult Milostivul şi Purtătorul de grijă Dumnezeu, ca să-Şi arate nesfârşita grijă şi apărare pentru cei ce-I sunt prieteni şi slujitori, într-o sâmbătă dinaintea Postului Mare a îngăduit să se întâmple următoarele:
Un monah din Mănăstirea Zografu a venit la el şi i-a spus:
– Sfinte părinte, iată vine Postul Mare. Ia această hrană, ca să-ţi mângâi un pic trupul slab şi dă mulţumire lui Dumnezeu, Care dă din belşug şi mulţumeşte lumea întreagă cu dragostea Lui.
După ce a spus acestea, a dispărut, cu toate că sfântul l-a rugat să stea şi să împartă hrana cu el. Sfântul era uimit că peştele adus de monahul necunoscut era încă în viaţă şi brânza era atât de proaspătă încât curgea zer din ea, şi L-a lăudat pe Dumnezeu, Purtătorul de grijă.
Persoana care a construit Mănăstirea Dochiariu a fost Sfântul Eftimie, prieten al Sfântului Părinte Athanasie al Athosului. El a construit o biserică în cinstea Sfântului Nicolae şi a vărsat multe sudori, luptându-se în arena ascetică.
Al doilea ctitor al mănăstirii a fost Sfântul Neofit, nepotul Sfântului Eftimie. El a fost fiul unui duce de la curtea împăratului Nichifor Fokas, fiind el însuşi prim secretar al împăratului Ioannis Tsimiskis. Renunţarea la cinstea şi slava lumească erau admirabile.
Sfântul plin de har, Teofan Dochiaritul, s-a dovedit a fi de asemenea un făcător de minuni. El schimba apa mării din sărată în bună de băut şi marea agitată în una calmă. A construit o mănăstire lângă Veria, închinată îngerilor. A făcut multe minuni şi după adormirea sa.

chrismon

Slăvita, binecuvântata Maică şi Apărătoarea tuturor, Născătoarea de Dumnezeu, a dovedit mereu apărarea şi grija maternă pentru iubiţii ei fii, călugării atoniţi. Sunt nenumărate dovezi care arată aceasta.
Odată, în timpul atacurilor piraţilor împotriva mănăstirilor, evlaviosul egumen de la Vatopedi i-a auzit vocea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din icoană. Ea i-a spus să nu deschidă poarta, ci să sune alarma şi să spună călugărilor ca să se urce pe zidurile fortăreţei şi să respingă duşmanul.

chrismon

În aceeaşi mănăstire a trăit binecuvântatul ierodiacon vimatar*, care a ascuns icoana Maicii Domnului numită «Vimatarissa» în fântâna mănăstirii. A fost găsită la mulţi ani după prinderea monahului de către barbari, stând dreaptă pe apă, cu o lumânare aprinsă lângă ea.
* Vimatar (Вηματρης) sau paracliser este călugărul însărcinat cu îngrijirea Sfântului Altar.

chrismon

Ghenadie, chelarul* de la Vatoped, a trăit o viaţă sfântă, după voia lui Dumnezeu, şi a fost binecuvântat să fie martor la o minune făcută de Maica Domnului. El a văzut un vas, care mai înainte a fost gol, cum s-a umplut cu aşa mult ulei, încât curgea pe dedesubtul uşii de la magazie.
* Cel ce se ocupă de alimente şi de păstrarea lor.

chrismon

S-a spus că în Schitul Iviron era un călugăr care era orb din naştere şi al cărui nume era Antim. Auzind despre minunile Maicii Domnului Portăriţa, care fuseseră făcute prin toată lumea, se ruga ei ca să-l vindece de orbire şi se închina icoanei Portăriţa aşa de mult, încât i-a cerut unui iconograf să-i picteze una pentru dânsul. Ca urmare, iconograful a început să picteze icoana. Dar, de fiecare dată când încerca să facă schiţa pentru ea, mâna lui înţepenea.
Câteva zile mai târziu, părintele Antim, crezând că icoana trebuie să fie terminată, a plecat ca să o ia de la iconograf, care i-a spus că de fiecare dată când a început să deseneze, mâinile lui au amorţit şi nu a putut să lucreze. Când părintele Antim a auzit acestea, a îngenunchiat şi, rugându-se cu lacrimi în ochi, i-a cerut Născătoarei de Dumnezeu ca să-i îngăduiască pictorului să facă sfânta ei icoană, Portăriţa, Apărătoarea Sfântului Munte. Preasfânta nu a trecut cu vederea dorinţa lui. Icoana a fost făcută pe o scândură de lemn, fără munca pictorului, şi apoi ea i-a deschis ochii părintelui Antim, ca să poată vedea preacurata ei faţă şi pe cea a Domnului nostru Iisus Hristos. Această întâmplare a devenit cunoscută în toată lumea. Părintele Antim a văzut-o cu ochii săi, bucurându-se foarte mult de vederea ei; apoi ochii săi au fost din nou întunecaţi, şi el a devenit ca mai înainte.

chrismon

În pustiul Kerasia au trăit doi asceţi în vârstă, Ioan şi Teodosie. Ei aveau încredinţată ascultarea de a sculpta linguri din lemn. Şi au făcut aşa de multe, încât au umplut doi saci, până când, prin purtarea de grijă a Maicii Domnului, un negustor din România a venit şi le-a cumpărat pe toate.

chrismon

De sărbătoarea Sfântului Gheorghe, Chilia Sfântului Gheorghe din Karulia sărbătorea ziua patronului ei. Era prin 1930–1935. Aproximativ 20 sau 25 de asceţi greci şi ruşi erau adunaţi pentru priveghere, dar nu aveau peşte pentru sărbătoare.
Părintele Zosima, cel mai smerit şi harismatic monah, care-şi iubea semenii şi era cel mai milostiv dintre toţi asceţii athoniţi ruşi, a propus să pescuiască, de vreme ce chilia era situată pe marginea unei stânci deasupra abisului nesfârşit al mării.
– Dar cum să pescuim, fără undiţă sau momeală? au răspuns ceilalţi.
– Iată un cui, nişte aţă şi o bucată de pâine, a spus bătrânul.
Au făcut cruce, au aruncat neobişnuita undiţă şi, în mod miraculos, au prins un peşte mare cu care au făcut supă. Era un dar de la patronul chiliei.

chrismon

În timpul ocupaţiei germane, 1940–1941, se sfârşise grâul din depozitele Sfintei Mănăstiri Grigoriu. În timp ce părinţii adunau şi ultimele boabe de grâu rămase, pentru a le trimite la moară, se apropie de ei un bătrânel, ce semăna cu un preot de mir, şi-i salută:
– Ce faceţi acolo, fraţilor? îi întrebă. Ăsta vă e grâul? Altul nu mai aveţi în afară de ăsta?
Părinţii i-au răspuns că, într-adevăr, acesta era ultimul grâu şi că nu mai găseau nicăieri să mai cumpere, din pricina ocupaţiei. Să mai amintim faptul că această mănăstire avea nevoie pentru hrana monahilor şi a pelerinilor de aproape 10.000 de ocale de grâu în fiecare an dar, din pricina ocupaţiei, nu se găsea de cumpărat nici măcar o oca.
Preotul necunoscut a luat câteva boabe de grâu în mâna lui, le-a binecuvântat şi le-a aruncat deasupra celuilalt grâu. A binecuvântat cele patru puncte cardinale, mănăstirea, marea, şi apoi s-a pregătit de plecare.
– De unde eşti? l-au întrebat părinţii. Stai să iei nişte pâine şi nişte măsline!
– Eu vin de foarte departe, din Mira Lichiei, a spus el şi a plecat.
Unul dintre fraţi a plecat între timp să-i aducă ceva de mâncare vizitatorului, dar bătrânul, care era de fapt protectorul mănăstirii, dispăruse. Cele 150 de oca de grâu au ţinut până la sfârşitul anului, din luna decembrie, când Sfântul Nicolae le-a apărut, până în iulie, când a venit noua recoltă.

chrismon

Următoarea întâmplare minunată s-a petrecut cu 30 de ani în urmă, în Mănăstirea Sfântul Pavel. Ea confirmă prezenţa adevărată a Maicii Domnului în toate evenimentele şi nevoile vieţii noastre. În mănăstire trăia un bătrân smerit, cu inimă curată, monahul Toma. Ascultarea lui era de a ajuta la brutărie. Fiind binecuvântat cu smerenie şi bunătate, el era binecuvântat de asemenea cu vedenii minunate.
Într-o zi, când s-a întâmplat ca cei doi călugări ce se ocupau de brutărie să fie absenţi, întreaga responsabilitate a căzut asupra ajutorului lor, părintele Toma. El trebuia să pregătească şi să coacă destulă pâine ca să fie pentru două zile, o cantitate mare, pentru părinţi şi pelerini. Şi nu ştia ce să facă. Nu ştia de unde şi cum să înceapă.
Cu lacrimi în ochi s-a rugat Maicii Domnului să-l ajute. Apoi a luat drojdie şi a adăugat apă şi făină. În acel moment i-a apărut o doamnă încântătoare, îmbrăcată în negru. Ea a amestecat ingredientele, a făcut pâinile şi le-a copt. Părintele Toma, în tot timpul pregătirii, s-a simţit de parcă nici nu ar fi fost acolo.
La puţin timp după aceea, când le-a spus părinţilor ce se întâmplase, ei şi-au dat seama că acea femeie era Născătoarea de Dumnezeu. Pâinea s-a dovedit foarte dulce şi cu un gust foarte bun.
– Părinte Toma, trebuie să fi pus ceva în pâine ca s-o coci aşa de repede şi să aibă un gust aşa de bun! îi spuneau lui.
Aceeaşi grijă a arătat-o Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Maica noastră, în diferite feluri, în timpul ocupaţiei germane.

chrismon

Nu la mult timp după ce Sfântul Athanasie din Athos a început să construiască Marea Lavră, el s-a confruntat cu o mare dificultate economică: nu avea bani să plătească salariile meşterilor, dar nici hrană. Aşa că a pornit spre Karyes, capitala Sfântului Munte, ca să afle ce trebuia să facă.
După ce merse vreo două ore, deodată a apărut o doamnă încântătoare care l-a întrebat:
– Avva Athanasie, unde mergi? De ce ai abandonat proiectul pe care l-ai început, proiect care-i plăcea lui Dumnezeu? Du-te şi termină-l!
Uimit, el a privit la ea cu respect şi a întrebat:
– Cine eşti, Doamna mea? Cum de mă cunoşti pe mine şi cum îmi porunceşti să mă întorc? Cu ce să continui construcţia mănăstirii de vreme ce nu am nici un mijloc?
Apoi ea i-a spus că este Maica Domnului. Ea i-a poruncit să se întoarcă şi i-a promis că va avea grijă de bani şi de alimente. Sfântul i-a cerut un semn ca să confirme toate acestea.
– Iată, loveşte cu cârja această piatră! i-a spus lui, şi imediat a ţâşnit din piatră apă proaspătă, care curge până astăzi.
Sfântul Atanasie s-a întors la mănăstire unde a găsit bani şi lăzile din magazie pline de alimente, după cum a promis Maica Domnului. Cu dorinţă reînnoită şi cu râvnă el a continuat şi în curând mănăstirea a fost terminată, iar el a dat mulţumire şi a slăvit de multe ori binecuvântatul ei nume.

chrismon

Sfânta icoană Portăriţa este cunoscută ca cea mai mare făcătoare de minuni de pe Muntele Athos.
Când vergeaua arzătoare a fost văzută de la cer până la mare, ea arăta locul unde a fost găsită icoana, iar descoperirea a fost făcută de un pustnic ivirit, sfântul Gavriil, care s-a coborât din munte şi a mers pe mare ca pe pământ uscat. El a ridicat marea icoană, iar monahii au aşezat-o cu mare cinste în altar. Dar Maica Domnului i-a spus egumenului:
– Am venit aici să vă apăr, nu să fiu apărată de voi.
Aşa că monahii au găsit-o de mai multe ori la poarta mănăstirii, după ce au pus-o înapoi în altar. De atunci, icoana a fost numită Portăriţa, însemnând «a porţii, de la poartă». E plină de grandoare în înfăţişare, o pictură demnă de Maica Domnului, ea care este impresionanta noastră apărătoare, ajutătoare şi salvatoare.
Pe preacinstita faţă a Portăriţei este un semn, ca urmare a faptului că a fost lovită de sabia unui pirat care, când a dat lovitura, a văzut sânge curgând din rană. Această minune l-a afectat atât de mult, încât s-a botezat, a fost tuns monah şi a rămas în mănăstire. Deşi nu a vrut să fie numit altfel decât «Barbarul», el a trăit o astfel de viaţă dumnezeiască, de pocăinţă şi asceză, încât s-a sfinţit. Este o icoană a lui în paraclisul Portăriţei. E îmbrăcat ca pirat şi are titlul Sfântul Barberos.

chrismon

Când sfântul Acachie Kafsokalivitul se nevoia într-o peşteră din insuportabilul deşert singuratic, biograful său, ieromonahul Iona din Kafsokalivia, martor ocular al vieţii lui, spunea că în fiecare dimineaţă o pasăre ce cânta frumos venea şi se aşeza pe un copac în afara peşterii, ciripind o melodie încântătoare. Când sfântul asculta pasărea, se umplea de o plăcere de nedescris, care-l elibera de plictiseala şi de tristeţea care-i atacă uneori pe isihaşti. Poate că pasărea aceea era un înger de la Dumnezeu trimis ca să-l mângâie în acel deşert necruţător.
Acest Acachie a fost binecuvântat cu darul facerii de pace. De fiecare dată când cineva era tulburat de gânduri, dacă privea spre sfânta lui faţă veselă se liniştea şi era eliberat de tulburare.

chrismon

Sfântului schit din Kafsokalivia i s-a dat numele de către Sfântul Maxim, dar numele a fost introdus pentru prima dată de Sfântul Acachie din Agrapha, care a trăit un timp într-o peşteră, în sec. XVII şi XVIII. Când Sfântul Acachie a văzut că asceţii trăiau în chilii goale, pe pământ, pe stânci aride fără apă, întâi s-a rugat, şi apoi, ca Moise, a lovit cu cârja de trei ori (în cinstea Sfintei Treimi) un loc deasupra Kiriakonului. Unde a căzut lovitura cârjei, a curs un izvor de apă limpede şi proaspătă, care a ajutat să se transforme pustiul izolat şi stâncos al schitului într-o adevărată grădină.

chrismon

Sfântul Grigorie, care s-a nevoit lângă Marea Lavră în timpul secolului XIII, a fost părintele duhovnicesc al Sfântului Grigorie Palama, marele dascăl al credinţei noastre ortodoxe.
Acest binecuvântat părinte al Sfântului Grigorie Palama a practicat aşa de mult virtutea sărăciei, a lipsei de grijă, a rugăciunii neîncetate, încât era binecuvântat să primească hrană de la un înger al lui Dumnezeu.

chrismon

Au trecut mulţi ani de la minunea uimitoare care s-a întâmplat de sărbătoarea Sfântului Nicolae în Sfânta Mănăstire Grigoriu. Binecunoscutul monah Hagi Gheorghe, Postitorul, era atunci începător, fratele Gavriil.
Părinţii erau trişti, deoarece, din cauza vremii rele, ei nu au fost în stare să pescuiască pentru cina festivă. Dar Gavriil nu a deznădăjduit. Încrederea şi nădejdea lui era Sfântul Nicolae. S-a cufundat în rugăciune adâncă şi cerere. Curând după aceea, în ajunul sărbătorii, valuri puternice au adus peşti mari şi frumoşi pe ţărmul mănăstirii. De îndată ce i-au văzut părinţii, au alergat ca să-i adune şi să-i pregătească pentru cină, slăvind şi cântând laude atât Celui ce dăruieşte hrană, cât şi ocrotitorului lor, Sfântul Nicolae.

chrismon

Citim în foarte frumoasa biografie a Sfântului Maxim Kafsokalivitul:
„Într-un an, în timpul iernii, Grigorie, Sanitarul de la Lavra, împreună cu unul dintre fraţi, au pus într-o desagă pâine, vin şi alte alimente şi s-au îndreptat spre coliba Sfântului Maxim. Ninsese puternic şi toate cărările erau acoperite. Urme de om nu puteau fi văzute nicăieri. Sfântul stătea în coliba sa care era făcută din beţe şi tufişuri uscate. El era izolat total şi nimeni nu ştia cât stătuse fără mâncare.
Când, cu mare greutate, au găsit coliba şi au intrat, spre uimirea lor au văzut ceva cu totul neaşteptat: o pâine încă caldă şi mirosind, ca şi cum ar fi fost scoasă din cuptor. S-au uitat cu curiozitate împrejur să vadă dacă era vreun foc. Nu era nimic. Pâinea venise din cer, o mângâiere cerească pentru kafsokalivitean, acea pasăre a cerului.
Cu mare respect s-au adunat în jurul pâinii misterioase, plini de mirare de această masă a unor asceţi din necruţătorul pustiu şi au căzut în genunchi înaintea sfântului, cerându-i să le dea o bucăţică mică drept binecuvântare.
– Vă voi da, a spus el, cu această condiţie: să nu spuneţi nimănui nimic din ceea ce aţi văzut, până mor eu“.

chrismon

Părintele Iosif avea peste o sută de ani. 20 de ani a trăit în Chilia Sfântului Ioanichie cel Mare ce aparţinea de Sfântul Schit Kutlumuş de la Sfântul Pantelimon. Această chilie semăna cu cuibul unei păsări. Într-un an, un vânt puternic a luat acoperişul. Părintele a fost atât de necăjit, încât s-a îmbolnăvit de o boală a sistemului nervos. A cerut să fie aşezat în biserica principală a schitului, căreia îi era protector Sfântul Pantelimon, doctorul care face minuni. Bătrânul a rămas acolo trei zile, postind post negru şi a fost vindecat.
Când a fost să primească Sfintele Taine, a rămas în priveghere şi pe lângă toate rugăciunile pentru Împărtăşanie, a citit, de asemenea, până dimineaţa, toată Psaltirea.

chrismon

În cursul secolului trecut ceva remarcabil şi minunat s-a petrecut în chilia Sfântului Nicolae din Karyes, după cum spun monahii foarte bătrâni. Un călugăr adormise în Domnul, şi în timp ce îl duceau să-l îngroape s-a ridicat în sicriu, i-a şoptit ceva în taină părintelui său, s-a întins din nou, mort, şi a fost îngropat. N-au aflat niciodată ce spusese. Probabil, părintele său a hotărât că este neînţelept să facă public lucrul acela.

chrismon

Cunoscutul părinte duhovnicesc Ioan de la Chilia «Axion Estin» ne povestea odată despre un nou muncitor care venise la Schitul Sfântul Andrei ca să se mărturisească. Acel muncitor i-a spus că murise când încă era copil. Înainte de a fi îngropat, mama lui a mers la biserică şi s-a rugat în genunchi mult timp, vărsând multe lacrimi. Apoi s-a întors acasă, şi-a pus hainele cele bune, s-a aşezat lângă fiul ei, care era în sicriu, şi i-a spus: «Ridică-te, copilul meu, voi merge eu în locul tău». Copilul a înviat, iar mama lui a murit chiar în acel moment. Mai târziu, copilul a venit pe Munte, ca să fie muncitor în Karyes.

chrismon

Odată, vrednicul de pomenire monah Aglaid de la Konstamonitu s-a îmbolnăvit foarte tare şi a fost trimis de egumen la Katisma Sfântului Antonie, care avea o vie. Doctorul i-a sugerat monahului Aglaid să mănânce carne, de vreme ce avea diagnosticul de tuberculoză şi scuipa frecvent sânge.
Părintele bolnav a fost foarte trist, deoarece era incapabil să-şi slujească mănăstirea ca paraclisier. S-a rugat continuu, rugându-L pe Domnul să-i dăruiască sănătate. Într-o zi, când se ruga astfel, a văzut o căprioară mare care a venit în faţa lui, şi-a plecat capul şi apoi a căzut jos, zvârcolindu-se. Părintele Aglaid, fiindu-i frică să nu moară, a alergat repede ca să spună celorlalţi părinţi şi grădinarului, care nu era călugăr. Grădinarul, când a văzut sărmanul animal în acea stare, l-a ucis şi l-a curăţat. Părinţii au hotărât ca părintele Aglaid să gătească câte un pic de carne în fiecare zi. Ei au crezut că ea a fost trimisă ca dar, binecuvântare şi medicament pentru o persoană bolnavă, de Domnul şi Dumnezeul nostru, Care vindecă şi sufletele şi trupurile noastre.

chrismon

«Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă» (Matei 6, 33). Această poruncă a Domnului, care transmite încrederea deplină şi desăvârşită în providenţa divină, este sfatul tuturor asceţilor şi experienţa trăită.
Părintele Heruvim din pustia Sfântului Vasile era un ascet grijuliu, plin de credinţă şi nădejde. El auzea cam greu şi odată a fost izolat de zăpadă în sărăcăcioasa lui chilie mai mult de o săptămână, fără mâncare. Într-o zi, un străin cu un catâr încărcat a bătut la uşa lui. Era aproape noapte. A întrebat dacă avea timp ca să ajungă la peştera Sfântului Petru înainte de a se întuneca şi să se întoarcă la Mănăstirea Sfântul Pavel.
Pustnicul Heruvim i-a spus:
– Fratele meu, e aşa de multă zăpadă, încât nu vei putea să ajungi la chilia Sfântului Petru chiar dacă ai avea o zi întreagă la dispoziţie. Stai aici în această noapte şi poţi să pleci mâine dimineaţă devreme.
Străinul a răspuns:
– Părinte, am adus ceva mâncare pe care vreau să o vând şi să mă întorc deseară la munca mea. Dacă vrei, ia-o tu şi dă-mi o «binecuvântare»*
– De vreme ce eşti grăbit, lasă-o aici, în acest colţ, şi-ţi voi da banii ce mi-au fost daţi de un pelerin.
El a mers în camera lui, în timp ce străinul descărca alimentele, dar când s-a întors, străinul nu mai era acolo. Dispăruse. Părintele Heruvim s-a uitat pe afară şi a strigat, dar nu erau nici urmele omului, nici ale animalului în zăpadă. Atunci el şi-a dat seama că era vorba de lucrările văzute ale providenţei dumnezeieşti, nevăzute, care are grijă de toate. El a intrat în micul său paraclis şi I-a mulţumit Domnului. Cu recunoştinţă a aşezat alimentele în cămara sa. Ele i-au ajuns întreaga iarnă.
* 39 «Binecuvântarea» (Еυλογία) are aici sensul de dar, răsplată.

chrismon

Mie, nevrednicului, mi s-a dat, de asemenea, să aud minuni ca cele ce urmează, despre care fostul egumen al Mănăstirii Sfântul Pavel, arhimandritul Andrei, ne-a povestit.
Săracul pustnic Efrem trăia într-o smerită chilie între pustia Katunakia şi Sfântul Vasile. Chilia lui era o peşteră acoperită cu câteva bucăţi de tablă şi situată sub o stâncă uriaşă. A trăit acolo în greutăţi şi lipsuri nespuse. Într-o iarnă, când a nins mult, sărmanul părinte Efrem era complet înzăpezit. Rezerva lui de pâine uscată s-a epuizat şi era fără mâncare de câteva zile, fiind foarte flămând. Într-o zi, a văzut în faţa uşii peşterii un mirean, stând cu un sac imens în spate.
– Părinte, cu binecuvântarea ta vreau să merg la Kerasia, dar de vreme ce e aşa de multă zăpadă şi în curând se va întuneca, va fi o binecuvântare să-mi las sacul aici şi să-l iau mâine în timpul zilei.
Pustnicul Efrem, surprins, l-a întrebat pe străin:
– Cum ai ajuns aici, frate? După cum vezi nu este cărare. Dar vino înăuntru. Este foc unde să te încălzeşti. Lasă-ţi încărcătura aici şi vino s-o iei oricând doreşti.
Cu toate acestea, străinul s-a prefăcut că era în grabă pentru a se întoarce la Mănăstirea Sfântul Pavel şi a dispărut dinaintea ochilor pustnicului. Venindu-şi în fire, în chiar acel moment, părintele Efrem nu a văzut nimic altceva decât sacul. S-a uitat în dreapta şi în stânga peşterii, dar nu a văzut nici o urmă pe zăpadă. El a deschis sacul şi a găsit în el pâine uscată şi altă hrană, care i-a ajuns până ce vremea grea a iernii a luat sfârşit. Ochii i s-au umplut de lacrimi de bucurie şi recunoştinţă pentru această faptă adevărată a providenţei divine şi L-a slăvit pe Dumnezeu şi minunile Lui.
În fiecare an, pe 9 iulie, călugării din ascultarea părintelui Gherasim Imnograful şi a ucenicului său, ieromonahul Dionisie, sărbătoresc în mod minunat, cu o Priveghere, sărbătoarea sfinţilor părinţi Dionisie Oratorul şi Mitrofan. Ei fac aceasta în peştera lor, care a fost transformată într-o frumoasă biserică. În 1958, o slăvită sărbătoare a fost celebrată în cinstea acestor sfinţi, care s-a dovedit mai deosebită datorită înmulţirii minunate a peştilor, cu care au fost serviţi la trapeză.
În timp ce cantitatea de peşte a fost estimată a ajunge pentru 30–40 de oameni, la masă au venit peste 100. Bucătarul, părintele Damaschin, a devenit neliniştit şi a început să se roage: «Doamne, miluieşte-mă, şi ajută-mă pe mine în acest ceas». El a început să dea celor ce serveau la trapeză porţiile, dar cratiţa nu se golea. 40, 50, 80, 100 de porţii. Toţi au mâncat la prânz şi cină şi erau peşti rămaşi chiar şi pentru a doua zi.

chrismon

Vrednicul de pomenire monah Meletie Kareotul a simţit odată ajutorul şi ocrotirea Maicii Domnului, a cărei icoană «Axion Esti» a păzit-o mulţi ani în sfânta biserică a Protatonului. El mergea de la Muntele Athos la Thassos* cu barca, cu doi tassiotani. În timp ce călătoreau pe apă, marea a devenit agitată şi el a căzut peste bord. Ceilalţi doi au încercat să-l ajute să se urce din nou în barcă, dar era imposibil.
Ei au strigat la el: «Părinte, vezi că nu putem face nimic!». De îndată ce încercau să-l prindă, barca avea tendinţa să se răstoarne, şi în zadar se lupta el ca să urce în barcă. După un timp, epuizat, a strigat din adâncul inimii: «Maica Domnului, mai mulţi ani eu, slujitorul tău, te-am slujit. Auzi-mă acum, fiindcă vezi că mor…».
Deodată, el s-a aflat din nou în barcă. Marea s-a liniştit şi au ajuns la destinaţie cu bine.
*Insulă în Marea Egee [Nota traducătorului].

chrismon

În ciuda faptului că avea 30 de ani, părintele Eustratie nu avea barbă. După moartea părintelui său, în Katisma Sfânta Treime de la Sfântul Pavel, un loc cu multe peşteri, el a plecat la Kafsokalivia. Acolo, mai marele a refuzat să-l ţină, fiindcă părinţii nu voiau pe cineva fără barbă. Eustratie s-a rugat insistent. În acea noapte au avut priveghere în cinstea Maicii Domnului. Dimineaţa, în mod miraculos, nişte fire de păr au apărut pe faţa lui Eustratie, pentru care i-a dat laudă şi mulţumire ei. Cel mai uimitor lucru a fost acela că, trecând timpul, barba lui a crescut aşa de mult, încât a ajuns până la pământ.
În 1864, Husni Paşa, guvernatorul Salonicului, a vizitat Muntele Athos. Fiind om cult, a vrut să viziteze Protatonul. Acolo, printre altele, a văzut picturile murale ale Sfântului Onufrie şi Petru Atonitul. Dar el nu a crezut că bărbile lor au fost aşa de lungi, ca cele zugrăvite pe pereţi, care ajungeau până la pământ. Părinţii l-au asigurat că un aşa lucru e posibil, şi ca să-i dovedească, l-au adus pe părintele Eustratie cel cu barba lungă. Paşa, minunându-se, a spus în turceşte: «afentersin efentiler», ceea ce înseamnă «iertaţi-mă, domnilor!».

chrismon

În anul 1750, în Duminica dinainte de începerea Postului Mare, monahul Macarie de la Sfânta Ana a căzut bolnav. Era aproape să moară. Ucenicul său, părintele Teoctist, era un ucenic extrem de devotat, care în acel an a primit slujba de ajutor al dicheului* schitului, dar n-a găsit nici o barcă şi nici un pescar. Totul era pustiu. Marea era agitată. Imediat a alergat la Kiriakon, căzând în genunchi şi rugându-se Sfintei Ana, mama Maicii Domnului şi apărătoarea schitului. De-abia a terminat rugăciunea, când a văzut un peşte mare, scuturându-se jucăuş deasupra valurilor. A făcut semnul crucii în acea direcţie şi, minunea minunilor, peştele a fost aruncat pe nisip de valul următor. Plin de recunoştinţă şi bucurie el l-a luat imediat şi-a alergat la schitul principal, unde părintele său era ţintuit la pat. El l-a gătit şi l-a hrănit pe părintele său, care şi-a revenit imediat, şi cu ce a mai rămas s-au hrănit monahii şi pelerinii ce s-au întâmplat să fie în acea zi la schit. Ei au spus că în viaţa lor n-au mâncat un peşte mai bun decât cel trimis de Dumnezeu.
* Dikeu sau dicheu (Δικαίος) este persoana numită anual în funcţia de preşedinte al Schitului, cel care se îngrijeşte de Kyriakon, de ospitalitate etc. Kyriakonul dispune de odăi pentru dicheu şi un loc de cazare pentru pelerini. De asemenea există şi un ajutor de dicheu (Παραδικαίος).

chrismon

Trei ani la rând, în fiecare vineri, a apărut lumină în Chilia Învierii Domnului ce aparţine de Sfânta Ana Mică, în care trăia părintele duhovnicesc Sava. Asceţii atribuiau această întâmplare faptului că părintele Sava adusese la chilia sa capul vrednicului de pomenire părinte al său, Ilarion Iviritul. Părintele Ilarion, întotdeauna cinstise fiecare vineri cu post negru.

chrismon

Evlaviosul şi smeritul părinte Nichifor, care era părintele duhovnicesc al Patriarhului Grigorie al V-lea, trăia în Chilia Sfântului Nicolae de la schitul ivirit. El avea în ascultare pe binecuvântatul martir Eftimie, a cărui moaşte, după martiriul său, au fost trimise într-un butoi de lemn la Constantinopol. Când moaştele au ajuns în capitală, părintele Nichifor s-a rugat cu multe lacrimi ucenicului său, Sfântul Eftimie, să se ridice ca să se poată închina moaştelor. Şi aşa s-a întâmplat. Adormitul s-a ridicat şi s-au îmbrăţişat unul cu altul, iar apoi binecuvântatul a răposat din nou.
Dar să vorbim despre altă întâmplare care s-a petrecut la Chilia Sfântului Nicolae. Părintele Nichifor hotărâse să sape o fântână sub chilie. Muncitorii au săpat 5 sau 6 metri, au găsit o stâncă de granit şi nici urmă de umezeală. Atunci, smeritul părinte, plin de credinţă, a luat icoana ucenicilor săi Eftimie, Ignatie, Acachie şi Procopie şi a coborât-o în fântână, zicând: «Dacă nu aduci apă, nu te voi scoate de aici».
Şi, ca urmare, în ziua următoare fântâna s-a umplut în mod minunat cu apă, iar icoana sfinţilor plutea deasupra. Până azi se poate vedea stânca crăpată în fântână, iar apa e aşa de plăcută la gust ca şi agheazma.

chrismon

Era un monah sărac în Noul Schit, părintele Dorotei, care nu părăsise Muntele Athos de când era copil. Nu făcea nici un lucru de mână ca să vândă. Putea numai să pescuiască cu o barcă mică. Odată, când i s-a terminat uleiul, Atotmilostivul Dumnezeu a făcut ca un butoi cu ulei să plutească pe mare, pentru el, între Noul Schit şi locurile de la Sfântul Pavel.

chrismon

În ziua de Paşti, în 1935, egumenul de la Sfântul Pavel, arhimandritul Serafim, şi toţi cei 60 de părinţi ai chinoviei au ieşit în curte să sărbătorească Liturghia Învierii. Vesel şi plin de entuziasm, după ce s-a cântat «Hristos a Înviat», egumenul a spus unuia dintre părinţii simpli:
– Părinte Toma, du-te unde sunt păstrate osemintele părinţilor şi spune-le că Hristos a Înviat!
– Să fie binecuvântat! Binecuvintează, părinte, a răspuns el, şi fără să se mai gândească a plecat repede la cripta unde erau păstrate osemintele.
– Părinţilor, am fost trimis de egumen să vă spun «Hristos a Înviat», a strigat el cu voce tare.
Atunci s-a întâmplat ceva impresionant. Osemintele au scârţâit şi au sărit. Un craniu s-a ridicat la un metru şi i-a răspuns părintelui Toma:
– Cu adevărat a Înviat!
După aceea s-a făcut o tăcere deplină. Părintele s-a grăbit să spună ce auzise şi văzuse. Pentru părinţii mănăstirii a fost cu adevărat un Paşte unic şi, lăudându-L pe Domnul Înviat, Stăpânul vieţii, au cântat cu bucurie:
Îngerii din cer slăvesc Învierea Ta, Doamne!
Şi noi pe pământ, cu inimi curate, Te lăudăm!
Vrednicul de pomenire părinte Teodosie, bibliotecarul de mai târziu al mănăstirii, povestea adesea această întâmplare.

chrismon

El întotdeauna spunea «avva» şi, într-adevăr, era un «avva» – bătrânul Isaac Dionisiatul. În străduinţele sale călugăreşti de a posti, de a se ruga şi a fi smerit, el îi iubea pe toţi şi era ascultător în toate lucrurile şi tuturor. Şi toţi îl iubeau pe el.
Odată, când era cu o ascultare la Conacul* mănăstirii din Karyes, supraveghetorul său, părintele Ghelasie, care era atunci reprezentantul mănăstirii în Karyes, l-a avertizat că era deja mijlocul zilei şi că de vreme ce se aştepta o furtună, era în pericol să se piardă pe drumul de întoarcere la acea oră, fiind iarnă. Dar el a răspuns că era necesar, fără nici o scuză, să se întoarcă la Dionisiu, care era la 5 ore de mers faţă de Karyes. Aşa că după ce a făcut plecăciune, binecuvântatul s-a depărtat. Când a ajuns pe vârful muntelui, la Iviron, a început o puternică furtună de zăpadă. Îi era foarte greu să meargă. Când a ajuns la dealul numit «Bosdoum», la Simonopetra, alături de Athos, zăpada era până la genunchi şi deja începuse să se întunece. El era ameninţat de întuneric, zăpadă şi animalele sălbatice din pădure.
Punându-şi toată nădejdea în Domnul şi Mântuitorul Hristos, binecuvântatul părinte a spus din adâncul inimii sale: «Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, pentru binecuvântarea sfântului meu părinte, Te rog ajută-mă în acest ceas». Şi imediat a fost ridicat de puterea divină, nevăzută, şi dus până la poarta propriei sale mănăstiri.
Era timpul Vecerniei şi portarul era pregătit să închidă poarta. Când l-a văzut pe Avva Isaac, a fost surprins şi, după ce l-a salutat cu o plecăciune, l-a întrebat cum fusese în stare să vină pe o asemenea furtună.
Binecuvântatul, fiind în extaz, a spus că venea de la Karyes.
– Dar cum ai ajuns de fapt aici, pe această vreme?
Avva n-a putut să răspundă, dar a privit numai la icoana Sfântului Ioan Înaintemergătorul.
De asemenea, portarul a observat că nu erau urme pe zăpadă din direcţia Karyes. În cele din urmă, datorită întrebărilor insistente ale portarului despre când a părăsit capitala atonită şi cum ajunsese la Dionisiu, Avva Isaac a putut să-i spună lui şi celorlalţi părinţi tot ce i s-a întâmplat în prima jumătate a călătoriei, dar după aceea îşi putea aminti numai că a cerut ajutorul lui Dumnezeu şi a rugăciunilor părintelui său. Atunci s-a aflat în faţa intrării în mănăstire.
* Conacul (Κονάκιον) este o casă în Karyes, ce ţine de o mănăstire şi unde locuieşte reprezentantul acesteia.

chrismon

Lazăr de la Dionisiu, unul dintre cei mai scrupuloşi părinţi, ne-a spus multe istorisiri. Printre ele a fost şi următoarea:
– Din 1943 până în 1945 am suferit crize îngrozitoare de ameţeli, mai ales în timpul orelor dimineţii. Nici un medicament nu mă putea vindeca de ele. Apoi, în timpul privegherii Sfinţilor Cosma şi Damian, doctorii fără de arginţi, de pe 1 noiembrie 1945, am mers la paraclis să-i cinstesc pe sfinţi şi să mă rog lor cu toată inima să mă vindece de acel chin. Ameţeala a dispărut şi nu a mai revenit. După ce am fost vindecat de malarie, am rămas cu artrită la piciorul stâng. Sufeream de durere mare, cu arsuri, şi de varice. În 1954, din nou, de sărbătoarea Doctorilor fără de arginţi Cosma şi Damian, am fost într-o stare îngrozitoare şi i-am implorat pe sfinţi să mă vindece. Privegherea era aproape spre sfârşit şi durerile încă le aveam. În timpul Sfintei Liturghii a încetat senzaţia de ardere şi durerile, iar venele şi-au revenit la normal. Le-am mulţumit şi i-am lăudat pe apărătorii şi vindecătorii noştri.
Părintele Lazăr a compus următorul imn, pe care-l cânta în faţa icoanei celor doi sfinţi în timp ce le aprindea candele:
Din adâncul inimii unui sărman lăudător
Cu recunoştinţă vă mulţumesc,
O, Doctorilor fără de arginţi Cosma şi Damian!
Pentru vindecarea pe care mi-aţi dăruit-o.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XIV: Despre milostenia cu credinţă în Dumnezeu şi următoare lui Hristos [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Duhovnicul de la Karulia, părintele Hristofor, era foarte aspru cu el însuşi. Obişnuia să se pălmuiască peste faţă ca să nu adoarmă în timpul privegherilor. El era milostiv cu cei săraci. De fiecare dată când întâlnea un călugăr sau un mirean, îl saluta, aplecându-se în faţa lui, atingând pământul. În acelaşi fel se apleca şi în faţa cerşetorilor, călugărilor şi a credincioşilor.
– Aceştia sunt fraţii şi surorile lui Hristos; ei sunt Însuşi Hristos, spunea el.

chrismon

Odată un cuvios monah a spus:
– Slujbele de pomenire ar trebui făcute mai ales pentru persoanele nemilostive care mor. Şi ar trebui mai ales dată milostenie în amintirea lor; multă milostenie. Sunt mulţi oameni săraci care trebuie ajutaţi. Daţi-le lor. La slujbele de pomenire folosiţi coliva simplă şi nu îndulcită, cum se face în ultimul timp.

chrismon

De-a pururea pomenitul părinte Hrisant de la Schitul Sfânta Ana ne spunea:
– Părintele Nectarie era aşa de milostiv, încât ar fi dat chiar şi pereţii Chiliei de la Prodromu ca milostenie pustnicilor şi creştinilor înrobiţi de turci. Virtutea părintelui Nectarie îi era cunoscută numai părintelui Azarie, care într-o zi când săpa în grădină mi-a spus: «Ştii ce face? În fiecare zi după Vecernie îi vizitează pe pustnici şi le dă orice are el».
Părintele Nectarie trebuie să fi avut presimţirea că viaţa sa se va sfârşi în martiriu. El avea un compatriot, părintele Chiril, care dorea să-i urmeze exemplul şi a murit cu aceeaşi moarte. Iată martiriul lor:
În timpul masacrului din Smyrni, turcii au strâns toţi preoţii şi călugării la un loc şi i-au închis într-o râpă. (Călugăriţele citiseră profeţiile despre acest eveniment, fugiseră mai devreme, traversând insulele Chios şi Mitilene). Toţi captivii erau înfricoşaţi de moarte, cu excepţia părintelui Nectarie, care-i liniştea pe toţi cu aceste cuvinte:
– Am părăsit lumea din tinereţe şi acum, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, ni se dă posibilitatea să murim ca martiri şi nouă ne e frică? Să ne pocăim şi să ne spovedim păcatele noastre şi ne vom izbăvi de această frică de moarte.
Cu aceste cuvinte i-a convins pe toţi să se spovedească. Astfel, ei şi-au recâştigat liniştea şi şi-au sfârşit vieţile cu curaj, ca martiri pentru Hristos, ucişi de soldaţii lui Kemal. Numai un singur ieromonah a fost salvat în mod miraculos. Odată, în timpul unei privegheri la Sfânta Fotini din Ilissos, el mi-a povestit exact ce s-a întâmplat în timpul masacrului şi a adăugat:
– Vezi ce poate face milostenia pentru cineva? Milostenia e coroana tuturor virtuţilor. Deoarece părintele Nectarie avea această virtute, el a avut curajul să devină martir pentru Hristos.

chrismon

De-a pururea pomenitul părinte H. ne spunea:
– Binecunoscutul părinte Mina din Mavrovunio era foarte milostiv. Toţi călugării din grupul său mâncau dintr-un castron mare. La începutul mesei se prefăcea că mănâncă şi apoi, după ce vedea că ceilalţi au mâncat destul, termina ce rămânea în castron.
– Aţi mâncat destul? îi întreba.
– Da, era răspunsul, fără să-şi dea seama că el mâncase numai o lingură de mâncare.

chrismon

Puţini au fost milostivi ca părintele Haralambie de la Chilia Adormirii de la Schitul Sfânta Ana. Milostenia acestui părinte întrecea toate celelalte virtuţi: rugăciunea neîncetată, mergerea la biserică şi aducerea aminte de moarte. A murit în 1945.

chrismon

Monahul Evloghie, pe care l-am menţionat mai înainte, prin asceza şi virtuţile sale a primit de la Dumnezeu o bogăţie de har şi putere. El era aşa de renumit pentru discernământul şi duhovnicia sa, încât mulţi mergeau la el pentru sfat şi îndrumare în viaţa călugărească şi, de asemenea, ca să găsească mângâiere şi să primească binecuvântarea lui. Avea o grijă deosebită pentru săraci, care găseau îngrijire afectuoasă lângă el. A construit o clădire separată pentru ei, unde găseau un adăpost permanent, pentru care ei ofereau munca lor voluntară, ori de câte ori era posibil, ca să-şi arate recunoştinţa pentru îngrijire.
Odată l-am întâlnit pe părintele Hristodul, care era sub ascultarea marelui părinte veghetor Calinic. M-a primit ca pe un oaspete în schitul său din Katunakia, care era numit după Sfântul Gherasim. Acest binecuvântat călugăr a avut grijă de mulţi dintre săraci, hrănindu-i, dându-le haine şi mângâiere. El spunea:
– Trebuie să ai grijă de străini, ca ei să fie mulţumiţi. Binecuvântarea mirenilor este importantă, când ei spun «Dumnezeu să te binecuvinteze şi să te ierte, părinte!». Să ai virtutea milosteniei este un lucru mare şi Dumnezeu îi binecuvintează mai ales pe cei care o practică. Nu ezita să dai totdeauna orice poţi tu. Am încercat toate acestea. De fiecare dată când primeam bunuri de la creştinii evlavioşi le împărţeam cu alţii. Suntem noi fiare, să mâncăm tot numai noi înşine?
Următoarea întâmplare arată virtutea sa deosebită. În ziua înmormântării sale, a venit un cerşetor cu o desagă plină în spatele lui.
– Pot să-l văd pe părintele Hristodul ca să-i cer binecuvântarea? a întrebat el.
– Cauţi milostenie în aceste locuri sărăcăcioase? au întrebat ei ca răspuns.
– Ce vreţi să spuneţi? Dumnezeu să-l binecuvinteze pentru tot ce a făcut pentru mine. Mi-a dat bani, conserve, spaghete şi chiar haine! Vin de mulţi ani aici şi el mă cunoaşte.
– Dar părintele a murit, i-au spus ei.
– Ce spuneţi? Dumnezeu să-i miluiască sufletul, pentru tot ce a făcut pentru mine! Şi a plecat foarte trist.
Părintele Hristodul era un model de simplitate şi dragoste pusă în practică şi de milostenie.

chrismon

Ascetul român E. nu avea unde să-şi pună capul. El era ajutător şi slujea la masă într-o mănăstire rusească şi orice i se dădea acolo să mănânce, el dăruia ca milostenie pustnicilor ce trăiau în zone îndepărtate. «Aceasta e şansa mea de a mă mântui – spunea el –, să mă smeresc cerşind, să muncesc şi să dau».

chrismon

Părintele Artemie Grigoriatul, când slujea în metocul grigoriatan din Arta, se întorcea cu mâinile goale atunci când trebuia să facă cumpărături pentru mănăstire, deoarece el dăruia tot ce avea săracilor şi bătrânilor.

chrismon

Ori de câte ori părintele Hagi Gheorghe primea daruri ca mulţumire de la persoanele vindecate prin rugăciunile sale, le dăruia la rândul lui călugărilor, săracilor şi mirenilor. El era atât de milostiv încât, ca să descrie pe cineva care era milostiv, oamenii spuneau: «Dă ca Hagi Gheorghe».

chrismon

Odată, un călugăr i-a întrebat pe vizitatorii săi:
– Care sunt ocupaţiile voastre?
– Părinte, profesia noastră nu-i prea bună, au răspuns ei, ezitând. Noi suntem negustori.
– Fraţii mei, a spus el, în aceste zile avem nevoie de oameni de afaceri buni. Acum, spuneţi-mi adevărat, ce faceţi când preţurile urcă? Vindeţi marfa veche din magazie cu preţuri noi?
– Da, părinte. Cum ne-am descurca altfel să aducem stocuri din nou în magazinul nostru?
– E corect! Dar în acest fel profitaţi de două ori. Nu puteţi vinde cu preţurile vechi, pentru că alţi negustori vor reacţiona la aceasta. Dar puteţi folosi profitul câştigat pentru fapte de milostenie.

chrismon

Mic de statură, dar înalt la virtute era părintele Antonakis, un ieromonah de la Noul Schit, care era preot slujitor la Biserica Marilor Voievozi, din cartierul Nea Elveţia (Noua Elveţie) al Atenei, a Schitului Sfânta Ana. De fiecare dată când i se povestea de cineva sărac din parohia lui, mergea în taină şi lăsa milostenie la uşa acelei persoane. Făcea acelaşi lucru ca părintele său contemporan, Ieronim de la Simonopetra şi ca Sfântul Nicolae, Episcopul din Mira Lichiei.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Viaţa Cuviosului Petru Athonitul (12 iunie)

manuel-panselinos-from-the-holy-church-of-the-protaton (34)

Viata Sfântului Petru Athonitul (după Proloagele de la Ohrida)
de Sf. Nicolae Velimirovici

Petru a fost de neam grec şi de meserie soldat. Odată, într-o bătălie contra arabilor, Petru a fost prins, legat în lanţuri, şi aruncat în temniţă. Petru a rămas multă vreme închis în acea temniţă ce se afla în cetatea Samarei de pe malurile rîului Eufrat, şi s-a rugat cu stăruinţă lui Dumnezeu ca să-1 elibereze şi să-1 ducă într-o pustie, unde să se închine cu desăvîrşire unei vieţi de nevoinţe pustniceşti. Sfîntul şi Bătrînul Simeon, cel care în braţele lui a primit pre Mîntuitorul, însoţit de Sfîntul Nicolae, s-a înfăţişat înaintea lui în temniţa în care era închis, i-a atins lanţurile cu care era legat cu toiegul, iar acestea s-au topit precum ceara. Astfel Petru s-a aflat deodată într-un cîmp din afara cetăţii. El imediat a pornit spre Roma, unde a fost tuns monah de însuşi Papa lîngă racla Sfîntului Apostol Petru. El apoi iar s-a urcat în luntre, pornind înapoi spre Răsărit.

Preasfinta Născătoare de Dumnezeu, împreună cu Sfîntul Nicolae, i s-au înfăţişat în vis, în care Fecioara i-a zis Sfîntului Nicolae că ea a ales ca monahul Petru să meargă să se nevioască la Muntele Atos. Pînă atunci Petru nu auzise niciodată de Muntele Atos. Ieşind deci din corabie la Sfântul Munte, Petru s-a sălăşluit într-o peşteră în care a rămas timp de cincizeci şi trei de ani în nevoinţe aspre şi neîntrerupte, în luptă cu foamea şi cu setea, cu frigul şi cu arşiţa, şi mai ales în luptă cu puterile diavoleşti, pe care toate întru sfirşit le-a biruit, cu ajutorul lui Dumnezeu. După ce a îndurat multe şi cumplite ispite şi s-a arătat bun nevoitor şi biruitor înaintea lui Dumnezeu în ele, pînă la cele mai grele, un înger al Domnului a început să-i aducă lui pîine o dată la fiecare patruzeci de zile. De mai multe ori diavolul îndrăznea să vină la el fâţărindu-se ca înger de lumină, dar Sfîntul Petru Atonitul îl recunoştea pe dată şi îl alunga cu semnul Sfintei Cruci şi cu numele Preasfmtei Născătoare de Dumnezeu.

Cam cu un an înainte de moartea lui, el a fost descoperit de un vînător de căprioare de prin acele părţi, şi acel vînător a aflat din chiar gura sfintului minunata şi sfînta lui viaţă. Sfîntul Petru Atonitul a trecut la cereştile locaşuri în anul 734 după Hristos, iar sfintele lui moaşte au fost mutate în Macedonia.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

chrismon

Viata Sfântului Petru Athonitul
versiunea extinsă, cea din Vieţile Sfinţilor pe luna iunie

Cuviosul Petru a fost de neam grec, cu rânduiala ostaş şi voievod. El a venit la călugărie în acest chip: fiind trimis cu multe feluri de oşti la război în Siria, s-a întâmplat ca ostile greceşti să fie biruite de potrivnici; deci a fost dus în robie cu mulţi alţi ostaşi în cetatea Samara din ţinutul Arabiei, care era lângă râul Eufratului. Acolo a fost aruncat în temniţă cu lanţuri grele de fier. Deci, şezând în lanţuri, Petru îşi cerceta ştiinţa sa, şi şi-a adus aminte că de multe ori se gândea să se lepede de lume. Şi a cunoscut că de aceea a slobozit Dumnezeu asupra lui acea pătimire şi robie, deoarece nu s-a sârguit ca scopul său cel bun să-l aducă mai degrabă la îndeplinire. De aceea plângea şi se tânguia mult, blestemându-şi lenevirea sa şi ocărându-se singur că pătimeşte unele ca acestea după vrednicie.

Deci, şezând mult timp în temniţă şi neavând nici o nădejde de scăpare din lanţuri, a început a se ruga cu căldură spre Atotputernicul Dumnezeu, Cel ce poate, cu judecăţile Sale cele neştiute, să-l scoată pe el din legături, precum a scos pe Adam din iad şi pe Apostolul Petru din temniţa lui Irod. Şi chema întru ajutor şi mijlocirea cea mult puternică spre Dumnezeu, a marelui făcător de minuni, a Sfântului Ierarh Nicolae, grabnicul ajutător al celor ce sunt în primejdii. Căci avea de mult spre dânsul mare credinţă şi dragoste, şi adeseori se ruga lui cu nădejde, punând în rugăciune tare făgăduinţă că, de se va izbăvi de legături, nu se va mai întoarce în lume, nici nu va mai merge la casa sa, ci îndată se va duce acolo unde Dumnezeu îl va povăţui spre nevoinţa monahicească. încă mai gândea şi aceasta: că de l-ar scăpa pe el Dumnezeu, apoi s-ar duce la Roma şi acolo la mormântul Sfântului şi marelui Apostol Petru şi-ar lepăda perii săi împreună cu lepădarea de lume.

Deci, rugându-se pentru aceasta, Petru cel legat adăuga şi mare postire, primind numai la două sau trei zile puţină hrană. Iar odată a petrecut şapte zile flămând şi, sfârşindu-se săptămâna postirii lui, i s-a arătat în vedenia visului arhiereul lui Hristos, Nicolae, şi i-a zis: „Frate Petru, rugăciunea ta am auzit-o şi am luat aminte la suspinul inimii tale şi m-am rugat pentru tine milostivului şi iubitorului de oameni, Dumnezeu; dar de vreme ce tu singur ai fost zăbavnic spre poruncile Lui, de aceea şi El nu voieşte ca să te dezlege pe tine din legături degrabă, ci îţi rânduieşte ţie o mântuire mai bună. Iar de vreme ce împăratul şi Stăpânul nostru i-a umplut de nădejde pe toţi în Sfânta Sa Evanghelie, zicând: Cereţi şi veţi lua; bateţi şi se va deschide vouă, deci nu înceta, cerând prin rugăciuni şi bătând la uşa milostivirii Lui prin suspinuri, până ce, plecându-se spre milă, îţi va da libertatea cerută, scăpându-te din legături şi deschizându-ţi uşile temniţei celei încuiate; însă fii răbdător în rugăciune, aşteptând mila lui Dumnezeu”. Acestea zicându-le Sfântul Nicolae lui Petru cel legat şi poruncindu-i să se întărească cu hrană, s-a făcut nevăzut.

Iar Petru, deşteptându-se din somn şi primind hrană, s-a întors iarăşi la rugăciune şi mai cu dinadinsul se ruga ziua şi noaptea, cu bună nădejde, şi neîncetat chema pe Sfântul Nicolae, ajutătorul său. Iar după o vreme iarăşi i s-a arătat în somn Sfântul Nicolae, cu chipul ca şi cum ar fi întristat, zicând către dânsul cu glas lin şi blând: „Frate Petre, să mă crezi pe mine că neîncetat m-am rugat bunătăţii lui Dumnezeu, dar nu ştiu cu ce judecăţi şi cu ce purtare de grijă zăboveşte pentru izbăvirea ta; însă nu te deznădăjdui de milostivirea Lui, pentru că Milostivul Stăpân are obicei a îndelunga împlinirea cererii noastre, spre cel mai bun folos al nostru, ca nu cumva, primind cineva cererea degrabă, să nu bage în seamă darul Lui; şi voieşte ca şi de alţi plăcuţi ai lui Dumnezeu să fie rugat pentru tine. Iar eu îţi vestesc ţie pe un rugător către dânsul prea puternic, pe care, de-l vei chema spre mijlocire, nu te vei lipsi de nădejde; pentru că el şi eu cu dânsul, când ne vom ruga amândoi împreună pentru tine, cred că ne va auzi Iubitorul de oameni”.

nicolaestavronikita4Iar Petru a zis Sfântului Nicolae: „Care este, sfinte stăpâne, acela care mai bine decât tine poate să se roage lui Dumnezeu? Pentru că toată lumea se mântuieşte cu ale tale rugăciuni şi folosiri şi toate popoarele creştine, la tine scăpând, primesc prin tine izbăvire din primejdiile lor”. Atunci Sfântul Nicolae i-a zis lui: „îl ştii, Petre, pe dreptul Simeon, care a primit în biserică pe braţele sale pe Hristos Domnul, la patruzeci de zile de la naşterea Sa, pentru care s-a numit şi „primitor de Dumnezeu”?” Apoi Petru a răspuns: „Ştiu, sfinte al lui Dumnezeu, pe acel drept bărbat despre care scrie în Sfânta Evanghelie”. Atunci Sfântul Nicolae i-a grăit lui: „Pe acela, amândoi, tu şi eu, să-l pornim cu totul spre rugăciune şi el va scoate la bun sfârşit rugăciunile noastre neîmplinite; pentru că este prea puternic la Dumnezeu şi are mare îndrăzneală către El, stând înainte aproape de Scaunul Lui, împreună cu Preacurata Stăpână Fecioară Născătoare de Dumnezeu şi cu Sfântul Ioan înaintemergătorul”.

Acestea zicându-le Sfântul Nicolae, s-a dus. Iar Petru, deşteptându-se din somn, iarăşi s-a plecat la rugăciuni multe şi la postire fără de măsură, chemând şi pe Sfântul Simeon, primitorul de Dumne­zeu, ca şi pe Sfântul Nicolae în ajutor. Iar Preabunul Dumnezeu, fiind rugat de plăcuţii Săi cei mari, de Simion şi de Nicolae, a voit să dăruiască libertate celui ce pătimea în legături; deci Sfântul Nicolae s-a arătat noaptea lui Petru a treia oară, dar acum nu în vis, ci aievea. Şi nu s-a arătat singur, ci cu Sfântul Simeon, primitorul de Dumnezeu, şi i-au zis: „îndrăzneşte, frate Petre, şi lepădând mâhnirea, pune făgăduinţele tale de faţă mijlocitorului celui de obşte şi al meu împreună rugător; şi dă-i mulţumire aceluia, după Dumnezeu”.

Iar Petru, ridicându-şi ochii, a văzut pe marele Simeon, minunat la vedere, cinstit la chip şi îmbrăcat în veşmântul preoţiei Legii vechi, având în mâini toiag de aur. Pe acesta văzându-l Petru, s-a înspăi­mântat, iar Sfântul Simeon a zis către el: „Tu eşti cel care superi pe fratele Nicolae să te elibereze din legături şi din această temniţă?” Iar el, abia putând să-şi deschidă gura de spaimă, a răspuns: „Eu sunt, o, plăcutule al lui Dumnezeu, care te-am câştigat şi pe sfinţia ta ca mijlocitor către Dumnezeu”. Sfântul Simeon i-a zis: „Dar vei împlini făgăduinţa ta, ca să te faci monah şi să vieţuieşti în fapte bune?”

Petru a răspuns: „Da, stăpâne, ajutându-mi Dumnezeu, o voi împlini”. Iar sfântul i-a zis: „De te făgăduieşti că vei face aşa, să ieşi acum de aici şi să mergi unde vei voi; pentru că acum nimic din împiedicările cele părute ţie nu pot să te oprească”. Iar Petru a arătat sfântului picioarele sale cele ferecate cu fiare, iar Sfântul Simeon s-a atins cu toiagul cel de aur ce-l purta în mâini de fiarele de la picioarele lui Petru şi îndată s-au topit ca ceara de faţa focului. Şi s-a sculat Petru în picioare şi, văzând temniţa deschisă, s-a dus din temniţă după Sfântul Simeon, urmându-i aceluia cu Sfântul Nicolae, şi astfel s-au aflat mergând afară din cetate. Iar Petru, gândind în sine, zicea: „Oare nu este vis acesta ce se vede?”

Şi îndată întorcându-se Sfântul Simeon spre el, i-a zis: „De ce gândeşti aşa, socotind că este vis mila lui Dumnezeu cea făcută ţie aievea? Dar nu vezi cu încredinţare unde eşti şi cui urmezi?” Apoi Sfântul Simeon, încredinţând spre pază Sfântului Nicolae pe Petru, s-a dus; iar Petru urma după Sfântul Nicolae. Şi făcându-se ziuă, Sfântul Nicolae a întrebat pe Petru: „Oare ai luat ceva de mâncare pentru cale?” Iar Petru a răspuns: „Nu, stăpâne, pentru că nimic n-am avut să iau!” Iar Sfântul Nicolae i-a poruncit să se apropie de o grădină ce se întâmplase acolo, zicându-i: „Vei găsi pe un om care-ţi va da poame; deci ia câte vei avea de trebuinţă şi urmează-mă”. Iar Petru, mergând la grădină şi luând poame de la un om, a plecat înainte pe cale după Sfântul Nicolae şi în puţină vreme a sosit pe pământul grecesc. Şi a zis Sfântul Nicolae lui Petru: „Iată, frate, acum eşti în ţara ta şi ai vreme liberă spre împlinirea făgăduinţelor tale; deci fă degrabă cele ce ai făgăduit, ca să nu te întorci iarăşi în Samara în legături”. Aceasta zicând arhiereul lui Hristos, Nicolae, s-a făcut nevăzut de lângă el.

Iar Petru, dând mare mulţumire lui Dumnezeu şi sfinţilor Săi, Simion şi Nicolae, îndată a început a-şi împlini făgăduinţa; pentru că nu s-a dus la casa sa, nici s-a arătat la cunoscuţii săi, ci s-a dus la Roma cea veche ca să-şi dea Celui Preaînalt făgăduinţele sale şi să săvârşească cele ce a hotărât gura lui în vremea necazului. Iar arhiereul lui Hristos, Nicolae, care a primit pentru el purtare de grijă, nu-l părăsea niciodată; căci, precum mai întâi călătorea nevăzut cu el, aducându-l din Arab ia la greci, tot aşa călătorea împreună nevăzut şi prin pământul grecesc, pe când mergea la Roma, pretutindeni ocrotindu-l şi îngrijindu-l ca un tată iubitor de fii sau ca un om de încredere milostiv şi păzitor treaz şi nedepărtat.

Iar după ce Petru s-a apropiat de cetatea Roma, Sfântul Nicolae, alergând înainte, s-a arătat noaptea în vis papei, ţinând de mână pe Petru şi arătându-l lui şi spunându-i toate pe rând, cum l-a scos din Samara şi din legături, şi cum acela a dat făgăduinţă să se tundă la mormântul Sfântului Mare Apostol Petru. Şi i-a spus cum se numeşte şi a poruncit papei să primească pe bărbatul cel arătat lui şi să săvârşească degrabă dorinţa aceluia.

Apoi papa, deşteptându-se din somn, se gândea la acea vedenie; şi făcându-se ziuă şi sosind vremea dumnezeieştii Liturghii, a mers în biserica Sfântului Mare Apostol Petru, vrând să vadă la arătare pe bărbatul care l-a văzut în vis. Şi era în zi de Duminică şi, adunându-se mult popor în biserică, nu era cu putinţă să afle şi să cunoască pe cel căutat. Deci, mult privind papa în popor şi necunoscându-l, a strigat cu mare glas, chemându-l pe nume: „Petre, care ai venit din pământul grecesc şi pe care Sfântul Nicolae te-a eliberat din legăturile temniţei din Samara, vino la mine”. Şi ieşind Petru îndată din popor, s-a apropiat de el şi a căzut la picioarele lui, zicând: „Eu sunt robul tău, stăpâne”. Şi se minuna Petru, cum papa care niciodată nu l-a ştiut, nici nu l-a văzut, l-a chemat pe nume pe el, care nu spusese nimănui izbăvirea din legături cea ştiută de el. Şi papa i-a zis: „Nu te minuna de aceasta, frate, căci marele Nicolae mi-a spus toate cele despre tine”.

Şi primind papa pe Petru cu dragoste, l-a tuns la mormântul Apostolului Petru, după făgăduinţa lui, şi l-a ţinut la sine multă vreme, învăţându-l şi povăţuindu-l pe calea mântuirii. Apoi, porun-cindu-i Dumnezeu, papa a eliberat pe Petru din Roma, zicându-i: „Mergi, fiule, unde va voi Dumnezeu să te povăţuiască; iar mila Lui să fie cu tine îndreptându-ţi calea şi păzindu-te de meşteşugirile diavoleşti”. Iar fericitul Petru, căzând la picioarele papei, a zis: „Mântuieşte-te, cinstite părinte, mântuieşte-te ucenice al lui Hristos şi împreună slujitorule cu Sfântul Nicolae, chezaşul meu, şi roagă-te pentru mine, păcătosul!” Şi luând Petru binecuvântare de la papă şi tot clerul lui sărutându-l, a ieşit din Roma, punându-şi nădejdea în Dumnezeu. Şi voia să se întoarcă în pământul grecesc; deci ducându-se la malul mării, a găsit o corabie care se ducea spre răsărit şi, intrând într-însa, a plecat şi a mers fără pericol, fiind timp prielnic şi liniştit.

Şi mergând cu corabia multe zile, au sosit la un sat oarecare. Acolo, corăbierii au ieşit din corabie să-şi coacă pâine şi, intrând înţr-o casă a unui locuitor din satul acela, au găsit bolnav şi neputincios pe stăpânul casei, pe fiul lui şi pe toţi casnicii lui. Iar după ce şi-au copt pâinile, s-au aşezat să mănânce şi au zis unuia dintre ai lor: „Ia o pâine şi s-o duci în corabie cârmaciului şi părin­telui”. Iar stăpânul casei, auzind de părinte, a întrebat pe corăbier ce părinte este cu dânşii. Şi i-au răspuns că un monah ce se numeşte Petru călătoreşte cu dânşii de la Roma, iar stăpânul casei a zis către corăbier: „Mă rog de voi, stăpânii mei, rugaţi pe părintele acela să vină în casa mea, ca să o binecuvinteze şi să se roage pentru noi, care suntem bolnavi, că, precum vedeţi, ne-am apropiat de moarte, căzând în această neputinţă cumplită”.

petru-athonitul-lemnDeci ducându-se corăbierii, au spus părintelui acestea. Dar el, fiind smerit, nu voia să se arate, ferindu-se a se duce la acel om; însă, pe de-o parte, fiind silit de rugămintea corăbierilor, iar pe de alta, fiind biruit de iubirea de oameni, ştiind că acel om se apropia de moarte, a mers cu dânşii şi, dacă a intrat pe uşa casei, a zis: „Pace casei acesteia şi celor ce vieţuiesc într-însa”. Iar stăpânul casei, îndată deşteptându-se ca din somn, s-a schimbat din boala cea grea şi s-a simţit sănătos cu totul; şi, sculându-se repede de pe patul unde zăcuse, a căzut la picioarele cuviosului şi i le-a sărutat plângând. Atunci toţi care erau acolo, văzând schimbarea lui cea grabnică din bolnav în sănătos, s-au mirat şi au preamărit pe Dumnezeu. Apoi stăpânul casei, care câştigase tămăduirea, a luat pe sfântul de mână şi a înconjurat toate paturile bolnavilor; iar cuviosul, făcând peste dânşii semnul Sfintei Cruci, i-a făcut sănătoşi. Deci, tămăduind pe toţi bolnavii din casa aceea, s-a întors repede în corabie şi toţi care erau în corabie s-au închinat lui, ca unui mare plăcut al lui Dumnezeu. Iar omul cel tămăduit cu toată casa sa, luând pâine, vin şi untdelemn, s-a dus la corabie, ca să le dea cuviosului în semn de mulţumire pentru câştigarea tămăduirii.

Iar sfântul a lăudat osârdia lui, dar i-a poruncit să-I mulţu­mească lui Dumnezeu, şi nu lui, nevoind să primească darurile aduse. Iar omul acela, căzând cu lacrimi la picioarele cuviosului, grăia: „Robule de aproape al lui Hristos, dacă nu primeşti din mâinile noastre această mică aducere, apoi nici noi nu vom avea bucurie în casa noastră”. Atunci şi corăbierii au rugat pe părinte să primească cele aduse, şi abia plecându-se, a primit; deci, binecuvântând pe omul acela şi pe toţi cei ce veniseră cu dânsul, i-a trimis la casa lor. Iar darurile cele aduse le-a dat corăbierilor, nevoind să guste nimic din ele, şi au plecat mai departe. Iar hrana cuviosului părinte în corabie era câte o bucăţică de pâine din seară în seară, iar ca băutură lua din apa mării câte un pahar mic, pe care Domnul o prefăcea pentru el în apă dulce.

Iar într-o oarecare vreme adormind Cuviosul Petru, fiind cuprins de un somn uşor, a văzut în vedenia visului pe Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, strălucind cu lumină de slavă cerească mai mult decât soarele, şi pe Sfântul Nicolae stând înaintea ei ca un rob, arătând spre dânsul şi grăind către Născătoarea de Dumnezeu: „Stăpână, deoarece pe acest rob al tău a-i voit a-l mântui din acea cumplită robie şi din legăturile cele grele, unde îi arăţi acum locul la care şi-ar sfârşi cealaltă vreme a vieţii sale?” Iar ea a răspuns: „Odihna lui îi va fi în muntele Atonului; pentru că aceea este soarta mea dată mie de la Fiul meu şi Dumnezeu, ca cei ce fug de gâlcevile lumeşti şi se apucă de nevoinţele duhovniceşti după puterea lor şi, cu credinţă şi dragoste cheamă numele meu din suflet, acolo să petreacă fără grijă viaţa lor cea vremelnică şi, pentru lucrurile lor cele plăcute lui Dumnezeu, să câştige viaţă veşnică. Pentru că iubesc foarte mult acel loc şi voiesc să înmulţesc acolo rânduiala monahicească; căci mila Fiului şi Dumnezeului meu nu se va risipi în veci de la cei ce vor pustnici acolo – dacă şi ei vor păzi mântuitoarele porunci -, şi îi voi înmulţi pe muntele acela spre miazăzi şi spre miazănoapte, şi-l vor stăpâni de la mare până la mare, numele lor îl voi face lăudat în toată partea de sub soare, şi-i voi apăra pe toţi aceia care se vor nevoi acolo în pustnicie cu răbdare!”

O vedenie ca aceasta văzând Cuviosul Petru şi deşteptându-se din somn, înălţa multe laude şi mulţumiri lui Hristos Dumnezeu, Preacuratei Maicii Lui şi marelui arhiereu Nicolae. Şi vântul suflând în ajutor, corabia mergea cu spor; iar când s-a apropiat de marginea Muntelui Athos, corabia a stat deodată nemişcată, deşi vântul sufla în pânză şi marea era adâncă. Şi se mirau corăbierii cu spaimă, şi grăiau unul către altul: „Ce este aceasta?” Şi nepricepând ei ce poate să fie, Cuviosul Petru a suspinat, apoi a zis către dânşii: „Fiilor, spuneţi-mi cum se numeşte locul acesta?” Ei au răspuns: „Acesta este Muntele Atonului”. Sfântul a zis către dânşii: „Socotesc că pentru mine a stat aici corabia nemişcată; deci scoateţi-mă la mal şi lăsaţi-mă aici. Iar de nu veţi face aceasta, nu veţi putea pleca de aici”. Iar ei nu voiau să se lipsească de un părinte ca acesta, însă neputând să se împotrivească voinţei lui Dumnezeu, au dezlegat pânza, s-au apropiat de pământ, au scos pe sfântul din corabie şi l-au lăsat acolo, zicând între ei plângere şi cu tânguire: „De mare acoperământ şi ajutor ne lipsim astăzi!” Iar sfântul grăia către dânşii: „Dumnezeu cel iubitor de oameni, Care este pretutindeni şi toate le împlineşte, Acela să călătorească împre­ună cu voi şi să vă păzească de tot răul”.

Zicând aceasta şi dându-le sărutarea cea de pe urmă întru Domnul, a îngrădit corabia cu semnul Sfintei Cruci şi binecuvântându-i pe toţi, i-a lăsat în calea lor. Iar el, mergând de la marginea acelui munte prin locuri surpăcioase şi trecând multe văi cu desiş şi prăpăstii şi păduri dese, a găsit la un loc o peşteră foarte întunecoasă, în care era o mulţime de târâtoare cu care se încuibaseră şi diavolii împreună; şi s-a sălăşluit în acea peşteră. Iar ce fel de ispite a răbdat cuviosul de la diavoli şi câte primejdii a suferit, nu este cu putinţă a le spune, însă se cade ca o parte din ele să se povestească.

petru-athonitul-graficaSălăşluindu-se Cuviosul Petru în peştera aceea, se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul ziua şi noaptea. Şi a petrecut două săptămâni, negustând nici o hrană. O răbdare ca aceasta pustnicească neputând diavolul să o rabde, şi-a adunat ostile sale înarmate ca de război, cu săgeţi şi cu arcuri, cu săbii şi cu suliţe, şi au intrat în peştera aceea, strigând cu glasuri înfricoşătoare şi cu răcnete mari iuţindu-se şi gonind de acolo pe Cuviosul Petru. Şi se vedeau diavolii unii încor­dând arcurile şi dând drumul la săgeţi asupra lui; alţii scoţând săbiile şi îndreptând suliţele spre împungerea lui; iar alţii prăvălind pietre mari, încât pământul se cutremura şi peştera era gata să se surpe.

Iar cuviosul, văzând toate acestea, nu se mai aştepta pe sine să fie între cei vii, ci grăia întru sine: „Să mor aici, dacă astfel a voit Dumnezeul meu”. Apoi, ridicându-şi ochii în sus şi înălţându-şi mâinile, a strigat cu glas mare, zicând: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu Fecioară Marie, ajută mie, robului Tău!” Deci, când au auzit diavolii numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu – nume înfricoşat şi de spaimă pentru ei, iar pentru noi dulce şi preadorit -, îndată s-au stins cu sunet. Iar sfântul, chemând încă numele lui Iisus Hristos cu glas mare, ca şi cu un bici sau ca şi cu o praştie, izgonea pe cei ce fugeau; pentru că striga şi zicea: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, nu mă lăsa pe mine!” După aceea nu s-au mai auzit glasurile cele diavoleşti până la o vreme. Şi cuviosul petrecea fără de tulburare, slăvind pe Dumnezeu şi pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu. Iar hrana lui era la început pâinea, din care luase puţină din corabie; apoi, sfârşindu-se acea pâine, se hrănea cu verdeţurile pustiei şi cu poame de copaci sălbatici, care erau în muntele acela. Şi s-a hrănit astfel până la vremea aceea, în care a început a i se aduce cu mâinile îngereşti mană din cer, de care lucru se va pomeni mai pe urmă, iar acum să ne întoarcem iarăşi la cuvântul cel dintâi.

După cea dintâi năvălire tâlhărească a vrăjmaşului, trecând cincizeci de zile, diavolul a venit iarăşi cu multă putere de draci, înarmându-se cu chipul cel dintâi asupra nebiruitului ostaş al lui Hristos. Şi pornind împotriva lui toate fiarele care erau în muntele acela şi pe toate jivinele care se târăsc pe pământ, le-a adus la peşteră; şi încă şi însuşi diavolul şi prietenii lui s-au închipuit în multe feluri de fiare şi târâtoare. Deci unele se târau pe lângă picioarele sfântului, altele şuierau cu înfricoşat glas, altele, căscând gura, voiau să-l înghită de viu şi i se repezeau spre faţă; şi acea vedere era înfricoşată şi groaznică din toate părţile. Dar cuviosul, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci şi chemând numele lui Hristos Dumnezeu şi al Preacuratei Maicii Lui, iarăşi a făcut deşartă puterea acelora şi a izgonit-o departe de la sine; iar el, dănţuind, se veselea întru Dumnezeu, Mântuitorul său.

Şi sfârşind cuviosul anul cel dintâi al pustniciei sale întru desele lupte cu diavolii, în cele din urmă diavolul s-a închipuit într-unui din slugile lui Petru, care îi slujea lui când era în lume voievod şi, alergând, a căzut cu osârdie la picioarele cuviosului şi voia să i se închine lui, fiind plin de spurcăciune. Apoi, şezând, a început a plânge şi a zice astfel: „Am auzit, stăpâne al nostru, că ai fost prins în război, dus în Samara şi închis într-o temniţă întunecată. Iar Dumnezeu, cu rugăciunile Sfântului Părintelui nostru Nicolae, te-a izbăvit pe tine de acolo şi te-a adus în pământul grecesc. Drept aceea, toţi cei ce suntem în casa ta te-am căutat pretutindeni, plângând şi tânguindu-ne, şi am înconjurat multe cetăţi şi sate întrebând de tine; şi, neputând să te aflăm, nici să ştim unde eşti, ne-am rugat cu lacrimi către Sfântul Nicolae să ne descopere nouă despre tine, în ce loc petreci, visteria noastră cea ascunsă.

Iar Sfântul Nicolae, grabnicul ajutător al tuturor, n-a trecut cu vederea rugăciunea noastră, ci ne-a arătat nouă toate cele despre tine, şi ne-am bucurat foarte mult, toţi robii tăi. Iar eu, apucând înainte de toţi, am alergat la tine, stăpânul meu; deci, sculându-te de aici, mergi la casa ta, ca să te vadă pe tine toţi cei ce doresc să-ţi vadă faţa; şi se va preamări întru tine Dumnezeu, Cel ce te-a izbăvit pe tine cu minune de la robie şi din legături. Iar pentru linişte să nu te mâhneşti, căci şi acolo sunt mănăstiri şi locuri liniştite de sihastri, şi unde îţi va plăcea ţie, acolo îţi vei alege un locaş spre liniştea ta.

Însă şi tu însuţi să o socoteşti aceasta cu adevărat: Ce iubeşte Dumnezeu mai bine din aceste două lucruri? Oare sihăstria pustiei, în care omul se sălăşluieşte în crăpături de pietre şi în munţi şi singur se foloseşte numai pe sine? Sau folosul ce se face multora de la un bărbat plăcut şi insuflat de Dumnezeu, care prin învăţătura sa, pe mulţi la Dumnezeu îi întoarce şi-i povăţuieşte la calea mântuirii? Cu adevărat a doua este mai bună, mărturisind în Sfânta Scriptură însuşi Dumnezeu: Cel ce va scoate om cinstit din cel nevrednic, va fi ca gura Mea. Şi să ştii că mulţi sunt în cetatea noastră rătăciţi întru întuneric de patimi şi au trebuinţă de unul care poate a-i povăţui pe dânşii la pocăinţă. Deci prea multă răsplătire de la Dumnezeu se află ţie de faţă, stăpânul meu, dacă, venind, îi vei întoarce pe ei la Dumnezeu. Ci şi pe noi, slugile tale, cei ce cu toată inima te iubim pe tine, pentru ce ne treci aşa cu vederea, abătându-te de la noi şi ascunzându-te în pustiul acesta?”

Acestea şi cele asemenea cu acestea grăindu-le diavolul cu lacrimi câtăva vreme, a început sfântul a se tulbura puţin şi, lăcrimând, a zis către el: „La acest loc nici înger, nici om nu m-a adus pe mine, ci singur Dumnezeu şi Preacurata Născătoarea de Dumnezeu; şi, de nu va fi voia şi porunca acelora ca să ies eu de aici, apoi nu voi ieşi”. Iar diavolul, dacă a auzit pomenirea numelui lui Dumnezeu şi al Născătoarei de Dumnezeu, îndată s-a stins; iar sfântul s-a minunat de meşteşugirea cea diavolească şi, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci a tăcut, ridicându-şi mintea sa către Dumnezeu.

Iar după ce au trecut şapte ani, mult meşteşugăreţul vrăjmaş, adică diavolul, s-a închipuit în îngerul luminii, având în mâini o sabie goală şi, stând înaintea peşterii, a strigat, zicând: „Petre, robule al lui Hristos, ieşi la mine, şi îţi voi spune ţie cuvinte bune”. Iar sfântul a grăit: „Cine eşti tu care vrei să-mi spui mie cuvinte bune?” Iar vicleanul înşelător a zis: „Eu sunt arhistrategul Domnului trimis la tine, întăreşte-te şi îmbărbătează-te, bucură-te şi te veseleşte, că s-a gătit ţie scaun slăvit şi cunună neveştejită de la Dumnezeu. Deci, acum locul acesta lăsându-l, să te duci în lume spre întărirea şi folosul multora, că şi izvorul de apă cel ce este aproape de tine s-a uscat cu dumnezeiască poruncă, pentru ca fiarele cele ce năvălesc asupra ta să moară de sete”.

Iar acestea le-a zis meşteşugăreţul vrăjmaş, trimiţând mai înainte pe alt diavol, ca să oprească curgerea apei pentru o vreme, cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Dar Sfântul Petru fiind smerit, a răspuns împotriva înşelătoarelor cuvinte ale diavolului, zicând: „Cine sunt eu ca într-acest fel să vină arhistrategul Domnului la mine, cel ce sunt asemenea cu un câine netrebnic?” Diavolul a zis: „Nu te mira de aceasta, robule al lui Domnului, pentru că în vremurile acestea tu ai covârşit pe Moise, pe Ilie, pe Daniil şi pe Iov. Ai covârşit pe Moise şi pe Ilie cu postirea, pe Daniil cu fiarele şi cu târâtoarele, cărora le-ai astupat gura, iar pe Iov l-ai covârşit cu răbdarea ta şi pentru aceea te vei numi mare la ceruri. Iar acum, sculându-te, vezi lipsirea apei şi, degrabă plecând de aici, să te duci în mănăstirile cele ce sunt în lume. Iar eu voi fi cu tine şi voi mântui pe mulţi prin tine, zice Domnul Atotţiitorul!” Atunci sfântul a răspuns diavolului, zicând: „Să ştii tu, că de nu vor veni aici ajutătoarea mea cea întru toate, Născătoarea de Dumnezeu, şi ajutătorul cel cald întru primejdiile mele, Sfântul Ierarh Nicolae, nu mă voi depărta de aici!” Iar diavolul, cum a auzit pomenirea numelui Născătoarei de Dumnezeu şi al Sfântului Nicolae, îndată a pierit.

Iar sfântul, cunoscând meşteşugul diavolului şi neputinţa lui, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, iată vrăjmaşul meu umblă răcnind, căutând să mă înghită, dar Tu cu puternica Ta mână mă îngrădeşte pe mine, robul Tău; de aceea mulţumesc Ţie că nu Te-ai depărtat de la mine. încă mă rog Ţie, Stăpâne, Preabunule, ca şi până în sfârşit să nu mă părăseşti”. Deci după ce a trecut ziua aceea şi a venit noaptea, cuviosul a adormit puţin şi i s-a arătat în vedenia visului grabnica ajutătoare a creştinilor, iubitoarea de oameni, Stăpâna Preacurată Maria, Născătoarea de Dumnezeu, împreună cu Sfântul şi Marele Nicolae, şi au zis către dânsul: „De acum înainte să nu te mai înspăimânţi, că Dumnezeu este cu tine şi îngerul Domnului cel adevărat te va cerceta pe tine dimineaţa şi-ţi va aduce spre hrană mană din cer; pentru că aceluia i s-a poruncit de la Dumnezeu ca de astăzi la patruzeci de zile să-ţi aducă această hrană în toate zilele vieţii tale”. Preacurata Născătoare de Dumnezeu i-a mai arătat Sfântului Petru şi mana, zicându-i: „Din acest fel de hrană ţi se va aduce ţie de înger în toate cele patruzeci de zile”. Aceasta grăind Stăpâna şi pace dându-i lui, s-a dus de la dânsul; iar Petru, căzând la pământ, s-a închinat şi a sărutat acel loc unde stă­tuseră picioarele Născătoarei de Dumnezeu şi ale Sfântului Nicolae.

Most Holy Theotokos, the Abbess of Mount Athos - icon painted by the fathers of the Cell BourazeriIar a doua zi, după cuvântul Preasfintei Născătoare de Dumne­zeu, a venit îngerul lui Dumnezeu şi i-a adus hrană cerească şi, dându-i-o lui, s-a dus; iar el, mulţumind lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, a gustat din acea mană, care i se adusese din mâini îngereşti şi atât s-a întărit cu dânsa, încât putea să trăiască fără hrană până la patruzeci de zile. Iar după ce s-au sfârşit cele patruzeci de zile, îngerul îi aducea mană şi Sfântul Petru se întărea cu ea încă alte patruzeci de zile.

Astfel s-a liniştit singur în post şi rugăciuni cincizeci şi trei de ani. Şi au pierit ispitele diavoleşti, cele ce la început i se făceau lui adesea. Nălucirile, înfiorările şi toate meşteşugirile diavoleşti au fost gonite departe de la dânsul cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu. Şi în atâţia ani cuviosul n-a văzut faţă omenească, nici nu avea vreo haină de acoperit goliciunea trupească, nici altceva de trebuinţă firii omeneşti nu avea, ci numai cerul acoperământ şi pământul pat; deci în vremea verii se ardea de căldura soarelui şi iarna degera de frig. Toate acestea le răbda pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru răsplătirea ce va să fie. Iar când Domnul a voit să arate pe robul său oamenilor, a rânduit cu purtarea sa de grijă un lucru ca acesta: Un oarecare vânător, luându-şi arcul şi tolba, a plecat ca să vâneze fiare prin muntele acela. Şi trecând prin multe locuri cu surpături, văi adânci şi dealuri dese, a ajuns în locul unde Cuviosul Petru petrecea viaţa asemenea cu îngerii.

Şi când vânătorul s-a apropiat de locul acela, a văzut ieşind din dumbravă un ţap mare care, jucându-se, mergea de departe înaintea vânătorului. Deci vânătorul, văzând acel ţap ales, a alergat după el toată ziua, căutând să-l săgeteze pe el. Iar ţapul, povăţuit fiind de dumnezeiasca voie, a venit deasupra peşterii cuviosului şi a stat, iar vânătorul, căutând cum l-ar putea vâna pe el, a văzut stând lângă ţap, de partea dreaptă, un bărbat cu barba deasă, având perii capului până la coapsă, cu trupul gol şi cu perii crescuţi ca la o fiară. Pe acesta văzându-l vânătorul, s-a înspăimântat foarte tare şi s-a pornit înapoi să fugă. Iar Sfântul Petru, văzându-l pe el fugind, a strigat către dânsul cu glas mare, zicând: „De ce te temi, frate, şi pentru ce fugi de mine? Căci eu sunt om ca şi tine, iar nu nălucire diavolească cum ai socotit! Deci întoarce-te şi vino la mine şi-ţi voi spune toate cele despre mine, că pentru aceasta te-a trimis pe tine Domnul aici”.

Atunci vânătorul, auzind glasul acela, s-a întors din fugă şi a venit, cutremurându-se, la cuviosul părinte care îl chema pe el. Iar sfântul, poruncindu-i lui să nu se teamă, l-a cuprins şi l-a sărutat pe el întru Domnul şi, şezând cu dânsul, a început a vorbi, spunându-i lui cu de-amănuntul toate cele despre el: cum a fost voievod şi a fost prins în război, cum a fost dus în cetatea Samara şi ţinut în lanţuri, cum a fost scos din legături prin arătarea Sfântului Nicolae şi a Sfântului Simeon, primitorul de Dumnezeu, şi cum a fost dus la Roma; iar de acolo cum s-a întors şi cu ce chip s-a sălăşluit în muntele acela. I-a mai spus şi cum s-a luptat cu diavolii, cu ce se hrănea, câţi ani a vieţuit şi, în scurt să zicem, a spus toată viaţa lui acelui vânător.

Şi s-a minunat acel vânător, auzind cele grăite lui de către sfânt, şi s-a înspăimântat şi s-a umilit, zicând: „Acum am cunoscut că m-a cercetat pe mine Domnul cu darul Său şi te-a arătat mie nevrednicului, pe tine, o, părinte, plăcutul Său cel ascuns. Deci şi eu voi petrece cu tine de acum înainte, robule al lui Dumnezeu!” Iar cuviosul i-a grăit: „Nu va fi aşa, fiule, ci mai întâi să mergi la casa ta şi te ispiteşte pe tine singur, de vei putea să suferi nevoinţele cele pustniceşti. însă să te ispiteşti pe tine astfel: înfrânează-te de carne, de vin, de brânză şi de unt, iar mai înainte de toate înfrânează-te de femeia ta. Partea moştenirii tale să o împărţi săracilor, să te sileşti la post şi la rugăciuni şi să iei aminte la tine însuţi cu suflet umilit. Aşa să petreci tot anul acesta şi, după săvârşirea anului, să vii iar la mine şi ceea ce va fi plăcut lui Dumnezeu, aceea ţi se va porunci”.

cuv-onufrie-petru-athonitul-fresca-locureleAceasta zicându-i sfântul şi dând vânătorului binecuvântare şi rugăciune, ca o logodire, l-a trimis la locul său şi cel din urmă cuvânt i-a spus aceasta: „Mergi, fiule, cu pace, iar taina cea arătată ţie să o păzeşti, nespunând-o la nimeni; căci comoara cea descoperită se fură”. Iar vânătorul, închinându-se sfântului, s-a dus slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu că s-a învrednicit a vedea în trup pe un plăcut al lui Dumnezeu atât de mare, şi a vorbi cu el. Deci, mergând acasă, a făcut toate cele ce i se porunciseră de Sfântul Petru.

Şi sfârşindu-se anul acela, vânătorul a luat cu sine doi călugări şi pe fratele său şi a mers în corăbioară până la malul acela, în dreptul căruia era petrecerea Sfântului Petru în pustie. Deci, sosind în acel loc, au ieşit la mal şi au mers drept prin pustia muntelui. Şi ajungând ei la peştera aceea, unde locuia plăcutul lui Dumnezeu, vânătorul, pornindu-se cu cea mai fierbinte dragoste, a apucat înainte de toţi şi a alergat la peşteră. Şi acolo a găsit pe cuviosul părinte zăcând mort la pământ, având mâinile strânse pe piept în chipul crucii, cu ochii închişi frumos şi celelalte părţi ale trupului îngrijite cu cinste. Aceasta văzând-o vânătorul, s-a înspăimântat şi, căzând înaintea trupului cuviosului, se tânguia cu plângere mare. Apoi l-au ajuns şi cei ce-i urmau lui. Şi văzând pe un mort cinstit ca acela şi pe prietenul lor plângând deasupra lui, l-au întrebat: „Cine este acesta ce s-a aflat mort şi pentru ce plângi aşa de amar pentru el?” Iar vânătorul, plângând şi tânguindu-se, a început a le spune cu de-a-mănuntul toată viaţa Cuviosului Petru, precum singur o auzise din gura lui, anul trecut.

Iar aceia, auzind de lucrurile cele de mirare ce li s-au spus, s-au umilit în inimile lor şi au plâns cu amar că nu s-au învrednicit să vadă între cei vii, nici să audă cuvintele celui atât de mare rob al lui Dumnezeu. Iar fratele acelui vânător, fiind cuprins de duh necurat, când s-a atins de moaştele sfântului, îndată a câştigat tămăduire; pentru că diavolul, trântindu-l la pământ, a strigat cu glas mare, zicând: „O, Petre, au nu-ţi ajunge că m-ai izgonit din peştera mea? Acum mă izgoneşti şi din această locuinţă?” Aceasta zicând, a ieşit din gura omului ca un fum, şi a zăcut omul acela ca un mort, apoi, după puţină vreme, s-a sculat sănătos şi a zis către fratele său: „îţi mulţumesc, stăpânul meu frate, că m-ai adus aici la bine!” Şi iarăşi căzând cu mulţumire la moaştele cuviosului, le-a sărutat cu bucurie.

După aceasta, toţi împreună, luând cinstitele moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu, le-au adus la mal şi, punându-le în corăbioară lor, le-au dus într-un sat vestit, care era sub stăpânirea Macedoniei. Acolo, dându-se multe tămăduiri de la moaştele sfântului, episcopul cetăţii a auzit şi, mergând cu tot clerul său, a luat acele moaşte dătătoare de tămăduiri ale Cuviosului Petru şi le-a dus cu cinste la episcopia sa. Şi punându-le într-o raclă de mare preţ, şi cântând trei zile şi trei nopţi laudă lui Dumnezeu cu tot poporul, le-a îngropat în biserică, întru slava Preasfintei Treimi, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, a lui Dumnezeu, Cel slăvit de toată făptura, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: Vieţile Sfinţilor pe luna iunie

Foto: (1, sus). Cuviosul Petru Athonitul, frescă din Biserica Protaton, Karyes, Sfântul Munte Athos, facere de Manuil Panselinos, (2). Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae – Streidas (“cu scoica”) de la Stavronikita, (3). Cuviosul Petru Athonitul – sculptură în lemn, (4). Cuviosul Petru Athonitul – grafică, (5). Maica Domnului – Theotokos, protectoare a Sfântului Munte Athos, Chilia Burazeri, (6). Cuvioşii Onufrie şi Petru de la Athon, Schitul Locurele, Jud. Gorj

Precizare: Sfinte moaşte ale Cuviosului Petru Athonitul se găsesc la Biserica „Sf. Vineri” (de lemn) din cartierul Pajura, Bucureşti

Cap. IX: Despre simplitate [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

În Karulia, cel mai aspru pustiu al Sfântului Munte, locuia un pustnic care avea o mică pisicuţă ce îl alina şi îl apăra de şerpi şi şoareci. Într-o zi, un vultur care zbura pe deasupra a ochit din cer prada, s-a năpustit în jos şi a apucat pisicuţa în gheare.
Pustnicul a fost necăjit şi, neştiind ce să facă, s-a dus imediat în paraclisul său să se plângă sfântului apărător al schitului. S-a dus către candela care ardea în faţa icoanei sfântului şi a stins flacăra, ca să-şi arate supărarea.
Pustnicul l-a considerat întotdeauna pe sfânt prietenul său, aşa că i-a povestit despre trista întâmplare şi i-a cerut ajutorul:
– De ce, sfântul meu, nu mi-ai apărat pisicuţa? s-a plâns el.
În acelaşi moment a auzit pisicuţa lângă uşă. Fusese eliberată din ghearele atacatorului.

chrismon

Un părinte mi-a povestit o istorioară asemănătoare, despre un călugăr care a plecat la Karyes pentru o problemă şi a lăsat deschisă uşa de la chilie, deoarece avea încredere în Sfântul Nicolae, patronul său.
Când s-a întors, a găsit chilia golită de hoţi. Părintele s-a dus la biserică şi cu mult curaj, dar cu o voce prietenoasă, i-a spus Sfântului Nicolae:
– De ce nu mi-ai apărat chilia de hoţi? Începând de astăzi, nu-ţi voi mai aprinde candela, dacă hoţii nu vor fi prinşi.
Şi s-a ţinut de cuvânt.
Câteva zile mai târziu, hoţii au fost prinşi. O dovadă a credinţei bătrânului, a încrederii şi simplităţii, cât şi a prezenţei reale a Sfântului Nicolae acolo. De fapt, hoţii s-au smerit şi s-au pocăit, venind ei înşişi să înapoieze părintelui tot ce furaseră.

chrismon

În Marea Lavră a locuit un călugăr simplu, numit Ermolae, a cărui ascultare era să păstorească berbecii mănăstirii. Purta haine zdrenţuite şi totdeauna ţinea în mână metania. Era nevinovat ca un copil şi avea un suflet simplu şi curat, plin de har dumnezeiesc. Se spune că odată a văzut-o pe Maica Domnului plimbându-se prin Lavra. El nu şi-a dat seama cine era şi a întrebat: «Ce caută o femeie în Lavra?».
Un muncitor s-a purtat urât cu Ermolae: îl înjura şi l-a îmbrâncit în zăpadă. Dar el a îndurat totul cu calm şi cu bunătate.
Pustnicul Damaschin Aghiovasiliatul ne-a povestit multe lucruri minunate despre acest Ermolae.

chrismon

Un părinte simplu ca un copil mi-a spus:
– În trecut călugării erau oameni simpli, nevinovaţi şi fără de răutate; erau mieluşeii Domnului.
Simplul părinte Metodie, deşi ţintuit la pat, încă locuieşte în Chilia Sfântului Nil. El se roagă aşa:
– Doamne, în ziua când vei chema la Tine pe acest sărman, aşează-l între slujitorii Tăi. Nu nădăjduiesc să fiu printre episcopi sau preoţi, îmi doresc doar un loc într-un colţ al împărăţiei Tale.

chrismon

Un părinte a spus:
– Rugăciunea nu oboseşte, ci aduce pace şi linişte, aşa cum simte un copil în braţele mamei sale. Dacă cineva ar observa câţiva călugări rugându-se, ar putea gândi că sunt precum copiii. Într-adevăr, dacă i-ar vedea făcând tot felul de mişcări, ar putea crede chiar că au înnebunit. Unii dintre ei sunt precum copiii care aleargă către tată, trăgând de haina sa şi rugându-l: «Eu nu ştiu cum, dar tu trebuie să faci asta pentru mine…».
Dintr-un anumit punct de vedere, asemenea oameni ar putea fi consideraţi «nefolositori». De ce? Pentru că ei nu pot munci: trupurile lor sunt ca paralizate, iar oasele lor sunt înţepenite ca nişte lumânări. Ei nu sunt în stare să se mişte. Când dragostea lui Dumnezeu se revarsă asupra unui om din belşug, sfârşeşte prin a-l topi.

chrismon

Un părinte a spus:
– O simplitate naturală devine sfinţire într-un mod natural. Un om simplu, dar sfânt, când a îngrijit odată un sărman om bolnav, s-a dus pe ţărmul mării, la Biserica Înălţării, şi-a ridicat braţele şi a început să se roage: «Sfânta mea Înălţare13*, dăruieşte-mi un peşte mic pentru cel bolnav». Şi, deodată, o minune – un peşte a căzut în mâinile sale. El l-a gătit, mulţumindu-I lui Dumnezeu şi Sfintei Înălţări.
– Un om simplu, dar sfânt, care nu are discernământ, îl poate socoti sfânt şi pe unul rătăcit, în vreme ce un sfânt înţelept, având multă minte, are şi discernământ, putând astfel să facă diferenţa dintre un om sfânt şi unul rătăcit. Mintea este dar şi harismă de la Dumnezeu, ca şi puterea trupească. De aceea se cade să le întrebuinţăm aşa cum voieşte Dumnezeu, adică spre mântuire şi sfinţire.
– Cei pe care îndeobşte oamenii îi socotesc nedreptăţiţi (adică cei orfani, invalizi etc.) sunt ajutaţi de Dumnezeu, Care îi acoperă cu daruri, căci nu există nedreptate la Dumnezeu.
(*El credea că «Înălţarea» este o sfântă a cărei hram îl avea biserica).

chrismon

Părintele Chiril din Karyes avea sub ascultare pe părintele ieromonah Pavel, care slujea Sfânta Liturghie cu mare evlavie. El nu mustra pe nimeni, pentru anumite greşeli din timpul slujbei. Dacă trebuia să corecteze pe cineva, o făcea printr-un gest foarte discret.

chrismon

Părintele pustnic Filaret din Karulia a fost dus la Salonic pentru a apărea în instanţă, fiind acuzat pe nedrept de furtul unei cărţi vechi, care de fapt fusese furată de un turist. Nu avea nici un ban pentru a plăti amenda.
– Părinte, ori plăteşti amenda, ori mergi la închisoare, i-a spus judecătorul.
– Prefer să merg la închisoare. Nu am nici un ban. Şi, pe lângă asta, îmi voi aminti de închisoarea veşnică, a răspuns părintele.
Când, într-un final, cineva dintre credincioşi i-a plătit amenda, el a spus:
– Am fost eliberat din închisoarea pământească. Mă întreb dacă voi fi lăsat liber din cea veşnică?
Cineva l-a întrebat:
– Cum a fost, părinte, la Salonic? Cum au fost oamenii acolo?
El nu mai mersese la Salonic de 50 de ani şi i-a răspuns:
– Ce pot să vă spun, părinţi? Se grăbeau cu toţii după mântuire. Eu am fost singurul nepăsător şi leneş…

chrismon

Odată, părintele Artemie Grigoriatul, foarte simplu la suflet şi în purtări, s-a dus în portul Pireu pentru a rezolva câteva probleme ale mănăstirii. A fost acostat şi invitat acasă de o prostituată, şi el, în naivitatea sa, a acceptat.
– Slăvit să fie Dumnezeu, a spus el, căci printre mulţimea aceasta de oameni s-a găsit o persoană să-mi ofere ospitalitate.
Femeia l-a condus într-o cameră, i-a dat ceva de mâncare şi a plecat. Apoi el a început să se roage, folosindu-şi metania. La scurt timp după asta, femeia a bătut în uşă. Dar în timpul bătăii în uşă, Artemie s-a aşteptat să audă «Pentru rugăciunile…», aşa cum se întâmplă în Sfântul Munte. Cum ciocănitul în uşă continua, el a strigat:
– Spune «Pentru rugăciunile…». Spune, altfel nu am să-ţi deschid.
Pentru că ea n-a spus aceasta, el a înţeles că trebuie să fie ceva diavolesc la uşă şi a continuat să se roage.

chrismon

Am locuit doi ani în legendara Chilie a Sfântului Nil, Izvorâtorul de mir. În această chilie isihastă trăia şi părintele Metodie, fratele părintelui Fotie de la Simonopetra. Părintele Metodie avea o înfăţişare exterioară severă, aşa că mi-a spus că fusese poreclit «criminalul». El nu era intenţionat un «nebun pentru Hristos», dar întreaga lui purtare era asemenea cu a celor mai mulţi dintre călugării care dădeau semne că ar fi «nebuni pentru Hristos». Nu era pretenţios, era direct şi totdeauna se învinovăţea pe sine şi se smerea până la extrem. El spunea:
– Din copilărie am fost ca o furtună. Cel puţin am îngrijit de părinţii mei duhovniceşti mai bătrâni. Mă credeau nebun, dar nu am decepţionat familia mea monahală. Nu i-am îngrijit pe proprii mei părinţi (mamă şi tată), dar am îngrijit pe bătrânii mei Nil, Metodie, Hariton şi Antonie. N-o să mă mântuiască Maica Domnului? Cine iubeşte pe Maica Domnului rămâne aici.
El nu avea nici o educaţie. În fiecare după-amiază, în timpul Vecerniei, când se citea canonul Maicii Domnului, el totdeauna voia să citească «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi». Spunea cu voce tare şi cu străpungerea inimii, de se cutremura fiinţa tuturor.
Deseori spunea:
– Foarte uşor poţi să păcătuieşti dar, de asemenea, foarte uşor poţi fi mântuit, aşa cum poţi fi mântuit într-o barcă, vâslind o singură dată.
El fusese pescar în trecut. Pescuitul a fost şi meşteşugul părintelui său duhovnicesc. Părintele Metodie era cunoscut peste tot, pe uscat sau pe mare, în întreg Muntele Athos, pentru că a fost şi un cunoscut vânător. Era în aparenţă foarte aspru, dar blând şi smerit în intenţii. Nu era un prost, ci era un călugăr care amintea de rocile de granit care erau aproape de chilia sa: era răbdător, iubea singurătatea şi avea o inimă ca de copil, bună şi ospitalieră şi care uneori se încăpăţâna, iar alteori zâmbea, şi inima sa devenea moale ca bumbacul.
Într-o zi mi-a spus:
– Mă duc să curăţ cărarea de ramuri, pentru ca oamenii care vin într-aici să nu se ude. Poate unul dintre ei va spune: «Dumnezeu să-l ierte». Şi chiar dacă nu spune nimeni, tot va fi o binecuvântare pentru că am făcut asta.

chrismon

Odată am făcut cunoştinţă cu doi călugări a căror feţe erau un tablou al simplităţii şi al răbdării. Aveau suflete simple, sincere, cu nici un rău sau făţărnicie în ele; erau mieii lui Hristos, blânzi şi smeriţi ca şi El. Ei erau părintele A. de la Schitul Sfânta Ana şi părintele P. de la Noul Schit. De atunci amândoi au plecat la Domnul.

chrismon

Acum câtva timp în Karyes, a trăit un om simplu care nu era monah, bătrânul Yannis. Era numit «anticul», deoarece era întotdeauna îmbrăcat într-un fel foarte demodat şi ţinea în mâna dreaptă un băţ de păstor. Într-o zi a mers la părinţii Iosefiţi şi a spus părintelui B.:
– Aş dori să-mi faci o mică icoană cu Maica Domnului pe nori şi în alb.
Aşa a văzut el pe Maica Domnului într-o vedenie.
– Îţi vom face una, bătrâne Yannis, dar te va costa mult, i-a răspuns călugărul.
– Îmi ceri mult, dar eu o să-ţi dau puţin, i-a răspuns bătrânul.
Altădată a văzut un lup dând târcoale chiliei părintelui Agatanghel. Yannis a făcut cruce şi a zis:
– Maica Domnului, mântuieşte-mă de lup şi-ţi voi aduce un vas cu ulei.
Şi, într-adevăr, în dimineaţa următoare el a adus ulei icoanei «Axion Esti».

chrismon

Într-una din chiliile de la Xeropotamu a trăit părintele Antonie Tsukas, un om simplu şi blând. Odată, un frate care trecea pe acolo, l-a întâlnit şi l-a întrebat:
– Ce mai faci, părinte?
– Ce pot să fac, decât să aştept Paştele!
– Paştele? A trecut! Suntem acum în Cincizecime.
– Cincizecime? Când a trecut? Eu încă postesc. Nu mi-am întrerupt încă postul, a spus bătrânul, minunându-se într-un mod simplu şi neobişnuit.
Îşi petrecea cel mai mult timp la diaconul Firfiris. Nu-i plăcea când vedea vizitatori fumând în curtea Protatonului şi spunea:
– Omul care fumează este neplăcut. Biserica nu are nevoie de ţigări, ci de tămâie, chibrituri şi lumânări…

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae – Streidas („cu scoica”) de la Stavronikita

Mănăstirea Stavronikita se află între Mănăstirea Iviru și Pantocrator. Despre numele mănăstirii se păstrează mai multe izvoare, dar cel mai credibil ar fi că și-a luat numele de la primii ei ctitori, monahii Stavru și Nichita, care s-au nevoit pe locul unde se află astăzi mănăstirea. Este cea mai mică din cele 20 de mănăstiri ale Sfântului Munte. Prima biserică se spune că a fost construită în secolul al XI-lea, fiind arsă de trei ori.

În biserica mănăstirii se află icoana Sfântului Ierarh Nicolae, care a fost găsită în mare.

Odată, părinții mănăstirii au ieșit la pescuit și, aruncând mreaja în mare, când au tras-o la mal au văzut că în loc de pește, în mreajă se află icoana Sfântului Ierarh Nicolae, având pe frunte o scoică. Când au dezlipit scoica de pe locul unde fusese lipită, a început să curgă sânge, după cum se poate vedea până astăzi, iar pe mal, pe locul unde au ieșit din mare, a izvorât un izvor cu apă dulce.

Voievozii români care au ajutat această mănăstirea sunt: Vlad Vintilă, Radu Paisie, Ieremia Movilă, Matei Basarab, Ștefan Cantacuzino și alții.

Amintim și câteva din sfintele moaște ce se află aici: mâna Sfintei Ana, mâna Sfântului Elefterie, părticele de la Sfinții Trei Ierarhi și de la alți sfinți.

Numărul monahilor din mănăstire, precum și de la chiliile din jur este de aproximativ 60.

Monah Pimen Vlad
Chilia “Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, Schitul Lacu
Textul apare aici cu îngăduința autorului

***

Se mai știe despre această sfântă icoană, realizată în tehnica veche mozaic pe lemn, că a stat în apele mării timp de 283 ani (a fost găsită în 1589), cel mai probabil ea a fost aruncată în mare în 1306, după un raid al catalanilor. Crăpătura de la frunte are 8 cm. Învelișul de scoică s-a păstrat ca amintire, jumătate fiind în mănăstirea Stavronikita, iar cealaltă jumătate fiind dăruită Patriarhului rus Iov. O dată pe an, Icoana Sfântului Nicolae Steridas este scoasă în procesiune, în jurul mănăstirii (LD)

Foto: Iconostasul Katholikonului (bisericii mari) de la Stavronikita. În dreapta se află Icoana făcătoare de minuni a Sf. Ierarh Nicolae