Arhive blog

Athos: Mânăstirea Sfântul Pantelimon

Prima dată am ajuns la Mânăstirea Sfântului Pantelimon într-o zi de post. Părinţii tocmai intraseră la masa de obşte. Ne-au zorit şi pe noi înăuntru. Sala de mese (sau trapeza, cum i se spune în limbaj bisericesc) mi s-a părut imensă. O masă lungă o străbătea dintr-un capăt în celălalt. Părinţii mâncau încet, în linişte. Ceai fierbinte şi pâine. În capul mesei stătea părintele stareţ. Cu adevărat un bătrân frumos, având parcă chipul cuvioşilor din vechime.

Mânăstirea Pantelimon sau Rusikon-ul este penultima mânăstire în ierarhia mânăstirilor Sfântului Munte Athos. A nouăsprezecea. Este mânăstirea ruşilor şi este închinată Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, pe care Biserica îl prăznuieşte în 27 iulie. Ca amplasare, este aşezată la ţărmul mării, pe coasta de vest, cam la jumătatea peninsulei athonite, între Mânăstirea Xenofont şi portul Dafni, principalul punct de acces în Athos.
Prezenţa rusească în Sfântul Munte este destul de veche, începând cu Sfântul Cuvios Antonie de la Lavra Pecerska, întemeietorul monahismului rus, care a vieţuit mai întâi la Esfigmenu. Primul loc unde ruşii s-au aşezat însă în mod organizat în Athos a fost vechea mânăstire Xylurgos, ce era la acea vreme aproape părăsită. Fondată undeva la începutul secolului 11, această mânăstire a fost confirmată cu toate proprietăţile ei de împăratul bizantin Andronic al II-lea Pa­leo­logul (1282-1328), hrisovul lui fiind practic prima atestare documentară care ni se păstrează. Mai târziu a fost susţinută de craii Serbiei, care au şi numit-o „mânăstirea ruşilor”. Pe locul ei se găseşte astăzi Schitul Bogorodiţa sau „Vechiul Rusikon”.

„Mânăstirea ruşilor” a fost ajutată şi ea de domnitorii români. O primă danie este din 12 iunie 1457 şi aparţine voievodului Vlad Ţepeş, însă unii istorici o atribuie lui Vlad Călugărul, datând actul 30 de ani mai târziu. Neagoe Basarab şi Petru Rareş dăruiesc şi ei sume importante, iar domnitorul Moldovei Moise Movilă îi închină în 1631 Mânăstirea Doamnei din Botoşani.

Spuneam că pe locul vechii mânăstiri se găseşte astăzi Schitul Bogorodiţa. Aceasta pentru că, prin sprijinul domnilor din Ţările Române, mânăstirea s-a strămutat conti­nuân­du-şi existenţa pe un nou amplasament, pe care se află şi astăzi. Între aceşti mari binefăcători trebuie pomeniţi Mihail Racoviţă şi foarte mulţi dintre domnii fanarioţi.

Ctitorul principal rămâne însă domnitorul Moldovei Scarlat Calimah, care a permis călugărilor de la Rusikon să vină în Moldova şi să strângă fonduri. A vândut apoi metocul din Botoşani pentru suma de 200.000 de groşi şi, tămăduit fiind de Sfântul Pan­teli­mon, a adăugat şi propria danie. Cu toţi aceşti bani s-a început în 1812 reconstrucţia din te­melii a mânăstirii. Astfel, Scar­­lat Calimah a zidit biserica, 3 paraclise, chiliile, trapeza, o brutărie, spitalul şi alte clădiri folositoare. A ridicat, de asemenea, un turn şi un zid puternic în jurul incintei. Iată ce consemnează pisania de la intrarea în biserica mânăstirii: „Această preafrumoasă biserică a slăvitului Mare Mucenic Tămăduitor Pantelimon s-a ridicat din temelii precum şi toată această sfântă şi venerabilă mânăstire ce se zice rusească de către prea cucernicul Domn a toată Moldova, Scarlat Calimah, din îndemnul celui întru veşnică pomenire catigumen, ctitor şi el al acestei mânăstiri, Sava ieromonah Peloponezianul de la 1812 până la 1821”. Pentru ajutorul dat de el, dar şi de ceilalţi membri ai familiei, mânăstirea era cunoscută în epocă drept „Mânăstirea Calimahilor”.

Mânăstirea are foarte multe paraclise, odoare de mare preţ, veşminte şi icoane. Părinţii povestesc de o icoană cu chipul Mântuitorului pe Mahramă, care, atunci când comuniştii l-au ucis pe ţarul Nicolae şi familia sa, s-a întunecat la faţă şi a rămas aşa până azi.

Biblioteca mânăstirii numără aproape 2.000 de manuscrise, unele pe pergament sau bogat ornamentate, în timp ce numărul cărţilor tipărite depăşeşte 20.000.

Între sfintele moaşte se păstrează capul Sfântului Siluan Athonitul care a vieţuit aici până în 1938, şi cel al Sfântului Ştefan Noul Mucenic, dăruit de doamna Ruxandra, soţia lui Scarlat Calimah, mânăstirii în 1815, după târnosirea bi­sericii mari.

Cel mai de preţ odor al mânăstirii rămâne capul Sfân­tu­lui Mare Mucenic Pan­te­limon. Şi de aceste sfinte moaş­te se lea­gă numele domnilor români. Ioan Mavro­cor­dat a dăruit mânăstirii suma de 100 de piaştri, adică 10.000 de groşi, pentru că, fiind grav bolnav la Cons­tantinopol, s-a vindecât prin minune de Sfân­tul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon, ale cărui moaşte (capul) fuseseră aduse special pentru el de la mânăstire. Mai târziu, în anul 1751, doamna Sultana, soţia domnitorului Constantin Racoviţă, este cea care a ferecat în aur capul Sfântului Pantelimon, iar în anul 1796, Alexandru Calimah şi soţia sa, doamna Ruxandra, au făcut un chivot de argint în care se păstrează capul Sfântului până astăzi.

În 1930, monahul Teodosie Bonteanu, vieţuitor în Sfânta Mânăstire Secu, vizita Muntele Athos. Frumoasele lui note de călătorie privind Mânăstirea Pantelimon cred că merită republicate şi le redau mai jos:

„…A doua zi pe răcoarea dimineţii pornesc pe drumul ce duce la marea lavră a ruşilor. De departe văzută, Mânăstirea Rusicu pare un adevărat oraş. Corpuri de casă cu până la 5 etaje, cupole de biserici aurite şi sclipitoare, grădini şi chioşcuri cu acoperişurile vopsite în verde, portaluri încununate de cruci enorme, toate povestesc bogăţiile ce s-au deşertat odată aici, din haznaua ţarului rusesc. În timpul acela, mânăstirea număra peste 2.000 de călugări. Toate magaziile acestea mari, care în prezent sunt goale, erau ticsite de hrană şi de cele trebuitoare obştei. În fiecare săptămână, un vapor din Odessa pornea spre Athon cu lăzi de peşte sărat, cu cereale şi cu sute de închinători. Se putea spune că pe lângă ruşi trăiau şi grecii, şi chiar românii şi celelalte naţiuni de aici. Astăzi numărul călugărilor a scăzut la 800. Nici o corabie nu mai vine din Rusia, nici hrană, nici închinători. Călugării muncesc bucăţica de pământ ce înconjoară mânăstirea şi fac economii pentru a putea trăi cu ce le-a mai rămas. Totuşi dacă din Rusia pravo­slavnică s-a izgonit monahismul şi pompele împărăteşti, aici aceste pompe le vezi desfăşurându-se cu fast. Aici găseşti adevărata Rusie ţaristă refugiată din calea bolşevismului cotropitor. Aici se oficiază slujbele cele mai înălţătoare pentru odihna sufletelor împăraţilor şi pentru reînvierea Rusiei oprimate. Şi cine ştie dacă nu tot de aici va pleca flamura de reînviere care să mântuiască poporul rus!”.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Silviu-Andrei Vlădăreanu

Textul apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim pentru dragoste / Foto arhiva blogului

Anunțuri

„Monahul”, un documentar rusesc nou (2017) despre Sfântul Siluan Athonitul (subtitrare în limba română)

„Monahul”, un documentar rusesc nou (2017) despre Sfantul Siluan Athonitul
Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Cuviosul Siluan și „angajații perfecți”. Pildă de rugăciune pentru subordonați

Siluan-foto
În 1938, un om a murit la Muntele Athos. Era un om simplu, un ţăran din Rusia care a venit la Muntele Athos pe când avea în jur de 20 de ani, rămânând acolo pentru următorii cincizeci. Era un om de o simplitate extremă. Se dusese la Athos pentru că citise într-o broşură despre Sfântul Munte cum că Maica Domnului îşi dăduse cuvântul că va sprijini şi se va ruga pentru oricine I-ar sluji Domnului în aceste mănăstiri. Deci şi-a părăsit satul lui, spunându-şi: „Dacă Maica lui Dumnezeu este gata să mă păzească, atunci mă duc acolo, iar datoria ei e să mă mântuie”.

A fost un om cu totul deosebit şi, pentru o lungă perioadă de timp, a fost însărcinat cu administrarea atelierelor mănăstirii. În acestea lucrau ţărani ruşi tineri, care veneau pentru un an sau doi pentru a face ceva bani, punând efectiv bănuţ peste bănuţ pentru a se putea întoarce în satele lor cu o sumă oarecare şi, în cazul cel mai fericit, pentru a-şi întemeia o familie, înjghebându-şi un bordei şi cumpărând cele de trebuinţă pentru cultivarea pământului.

Într-o zi, unii călugări, care se ocupau de alte ateliere, i-au zis: „Părinte Siluan, cum se face că oamenii care muncesc la tine fac o treabă aşa bună, deşi nu îi supraveghezi, pe când noi ne petrecem tot timpul uitându-ne după ei, şi cu toate acestea ei încearcă în permanenţă să ne înşele?”.

Părintele Siluan spuse: „Nu ştiu. Nu pot să vă spun decât ce fac eu. Când ajung dimineaţa la ateliere, nu vin niciodată fără să mă fi rugat pentru aceşti oameni, şi vin aici cu inima plină de compasiune şi dragoste pentru ei, iar când intru în atelier am lacrimi în suflet pentru dragostea ce le-o port. Iar apoi le spun ce au de făcut în ziua aceea, şi cât timp ei muncesc eu mă rog pentru ei, deci mă duc în chilia mea şi încep să mă rog pentru fiecare din ei în parte. Stau înaintea lui Dumnezeu şi spun: «O, Doamne, pomeneşte-l pe Nicolae. Este tânăr, de-abia a împlinit douăzeci de ani şi şi-a lăsat soţia în sat, care este şi mai tânără decât el, împreună cu primul lor copil. Ce lipsuri trebuie să fie acolo, încât a trebuit să-i lase, fiindcă nu se mai putea hrăni din munca lor de-acolo! Păzeşte-i în absenţa lui. Apără-i împotriva oricărui rău. Dă-le lor curaj să înfrunte acest an şi să ajungă la bucuria întâlnirii, având destui bani, precum şi destul curaj pentru a înfrunta greutăţile»”.

Şi adăugă: „La început, mă rugam cu lacrimi de compasiune pentru Nicolae, pentru tânăra lui soţie, pentru pruncul lor, dar, pe când mă rugam, simţirea prezenţei divine începea să crească în mine, şi la un moment dat Nicolae, soţia lui, copilul lor, satul lor au dispărut şi nu mai ştiam altceva decât de Dumnezeu; eram tras de simţirea prezenţei divine tot mai în adânc, până când dintr-odată, în inima acestei prezenţe, am întâlnit iubirea dumnezeiască îmbrăţişându-i pe Nicolae, pe soţia şi copilul lui, iar acum am început să mă rog din nou, dar cu iubirea lui Dumnezeu pentru ei; însă am fost din nou atras în adâncuri, şi acolo am dat iarăşi peste iubirea dumnezeiască. Şi astfel, spuse stareţul, îmi petrec zilele, rugându-mă pe rând pentru fiecare din oamenii aceia, unul după altul, iar la sfârşitul zilei mă duc la ei, le spun câteva cuvinte, ne rugăm împreună, după care ei se duc la odihna lor. Iar eu mă duc să-mi împlinesc slujirea mea cea călugărească”.

Poţi vedea aici felul în care rugăciunea contemplativă, compasiunea, rugăciunea activă apăreau ca o nevoinţă şi ca o luptă, pentru că nu însemnau doar a spune „Pomeneşte-l, Doamne, pe cutare şi pe cutare”. Însemna ceasuri întregi petrecute doar într-o rugăciune plină de compasiune şi într-una plină de iubire, amândouă unindu-se într-una singură.

Sursa: Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, traducere de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, București, 2006, pp. 147-149 via Doxologia

Foto jos: Vechea moară a Mănăstirii Russikon (astăzi nefuncțională), locul unde s-a nevoit în ascultare Cuviosul Siluan.

moara-unde-avea-ascultare-sfantul-siluan

Vizita Președintelui rus Vladimir Putin la Muntele Athos, cu prilejul celebrării Mileniului prezenței rusești în Sfântul Munte (video, 28 mai 2016)

Sâmbătă, 28 mai 2016, cu ocazia celebrării a o mie de ani de prezență rusească în Sfântul Munte, Președintele Rusiei, Vladimir Putin, a vizitat Muntele Athos pentru 3 ore.

Primul așezământ monahal rusesc din Muntele Athos, Schitul Xilurgu, a fost înființat în vremea Sfântul Prinț Vladimir și a fost ridicat în cinstea Adormirii Preasfintei Fecioare. Mult mai apoi rușii au înființat Vechiul Russikon (ce urmează și el a fi renovat) și Russikonul (Mănăstirea Sf. Pantelimon).

vladimir-putin-mount-athos-2016În urmă cu trei ani au început restaurările la Schitul Xilurgu, Patriarhul Kirill spunând la vremea aceea: „Reconstrucţia acestei mănăstiri va mărturisi despre recunoştinţa noastră tuturor monahilor pe parcursul a o mie de ani, care menţin aici flacăra nestinsă a candelei monahismului rus”.

Vladimir Putin a fost întâmpinat de protosul Sfântului Munte, Pavel Lavriotul, și alți reprezentați ai Sfintei Chinotite. După închinarea în Biserica Protaton din Karyes, acesta a participat la întâlnirea solemnă organizată la Centrul Administrativ al Sfântului Munte, întâlnindu-se aici și cu Președintele grec, Prokopis Pavlopoulos.

Conform publicațiilor grecești, care au transmis știri legate de eveniment, Președintele rus a vizitat Schitul Xilurgu și Mănăstirea Sf. Pantelimon (Russikon), unde s-a întâlnit cu Sanctitatea Sa, Kirill, Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii, cu Bătrânul Stareț Ieremia care a împlinit anul trecut 100 de ani și monahii viețuitori ai mănăstirii. – LD

Vezi și știrile din presa laică:

Libertatea – Vladimir Putin, în vizită la muntele Athos

Washington Post – Putin visits Russian Orthodox monastic community in Greece

BBC – Vladimir Putin visits Mount Athos, all-male Orthodox enclave

Russikon (21)

Cap. XLVII: Despre darurile Sfântului Duh [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Cu puţin înainte de moartea sa, în Palestina, Sfântul Sava le-a spus ucenicilor săi:
– După ce vor trece mulţi ani, un prinţ din Serbia va veni aici ca pelerin. Numele lui va fi Sava. Îi veţi da icoana Maicii Domnului «Galaktotrofusa» (care alăptează). Când se va închina mormântului meu, cârja mea de păstor va cădea asupra lui, dându-i binecuvântare să călăuzească poporul lui Dumnezeu.
Când ucenicul Sfântului Sava, Sfântul Ioan Damaschin, a auzit aceasta, a cerut ca şi icoana Maicii Domnului «Tricherousa» (în care Maica Domnului are trei mâini), care îi vindecase mâna sa tăiată, să-i fie dată sârbului Sava de la Hilandar. Şi totul s-a petrecut aşa cum a prezis Cuviosul Sava cel sfinţit. Când după aproape şase veacuri a venit la Locurile Sfinte sfântul sârb Sava şi s-a închinat, a primit două icoane şi cârja, pe care le-a dus la Chilia «Schimbarea la Faţă» din Karyes, unde locuia. De atunci, chilia se numeşte «Pateriţa»* sau «Typikario», pentru că în locul altor slujbe zilnice, înainte de Sfânta Liturghie, se citeşte toată Psaltirea.
Sfântul Pavel de la Xeropotamu a zidit atât Mănăstirea Xeropotamu, cât şi Mănăstirea Sfântul Pavel. El a fost numit «cel mai învăţat dintre filosofi». Minunată este predica sa de la «Intrarea în Biserică a Maicii Domnului», precum şi canoanele la cei 40 de Mucenici, pe diferite glasuri, şi canonul iambic la Sfânta Cruce.
*Pateriţa (πατερίτσα) = «cârjă» [Nota editorului].

chrismon

Dreptul şi de Dumnezeu insuflatul părinte Maxim Kafsokalivitul înota în marea darurilor divine, care sunt dăruite din Fântâna veşnică a Harului ce-i împodobeşte pe toţi sfinţii. De asemenea, el avea un dar deosebit ce numai rareori este dat unora. Putea să zboare. Putea să meargă dintr-un loc în altul prin aer. Era o pasăre a cerului, atât la figurat cât şi literal. Biograful său, Teofan Peritheoriou, a fost martor al harului său special. Iată cum descrie el:
„Nu vreau să ascund ceea ce am văzut. Am fost martor, pentru că îl întâlnisem şi păstram des legătura cu el. Într-o zi, însoţit de un alt monah, am părăsit Vatopedul şi am plecat la chilia lui din Kafsokalivia. Nu l-am găsit acolo şi eram trist, aşa că m-am uitat împrejur, sperând să-l găsesc undeva. Am mers în spatele colibei sale şi, privind spre drumul lui Isaia, era acolo. L-am văzut lângă bazinul lui Agelarios, la aproape două mile distanţă, pe o întindere colţuroasă a unui drum stâncos, foarte dificil. L-am văzut pe sfânt ridicat deasupra pământului în aer. El zbura ca un vultur deasupra pădurii şi a stâncilor, venind spre mine. În acel moment, m-am speriat şi am strigat: «Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este îndeajuns spre lauda minunilor Tale». Fiindcă eram speriat, m-am tras înapoi, şi el, cât ai clipi din ochi, a apărut în faţa mea, cântând. Am căzut în genunchi, ca să-i fac plecăciune. Iar el mă întrebă:
– De cât timp eşti aici?
Apoi mi-a ţinut mâna cu blândeţe, ca un părinte, şi m-a condus în coliba lui. După ce a terminat de a mă povăţui, mi-a spus:
– Fii atent, să nu descoperi nimănui ce ai văzut, cât sunt încă în viaţă. Şi să ştii că într-o zi vei fi egumen şi apoi Mitropolit al Archithesului. Vei înfrunta multe ispite, dar fii răbdător şi urmează-L pe Hristos, Care a fost răstignit pe cruce de lemn. Hristos te va ajuta în timpul ispitelor, necazurilor şi luptelor tulburătoare.
Şi, într-adevăr, toate acestea s-au întâmplat în viaţa mea exact cum îmi prezise şi îmi descrise cu cuvintele sale profetice“.

chrismon

Dreptul Teoclit s-a nevoit în teritoriul Esfigmenului. El a devenit ierarhul de Filadelfia, şi împreună cu dreptul Nichifor au fost învăţătorii rugăciunii minţii ai Sfântului Grigorie Palama.

chrismon

Drepţii Mitrofan şi Dionisie (secolul XVI) s-au nevoit într-o peşteră ce aparţine de Sfânta Ana Mică. Un grup activ de călugări din ascultarea monahului Gherasim Imnograful şi a ieromonahului Dionisie au transformat peştera într-un paraclis. Cei doi sfinţi nu au permis ca sfintele lor moaşte să fie mutate. Mulţi au simţit mireasma care venea din zona peşterii sfinţilor.
Sfântul Dionisie şi-a petrecut toată viaţa studiind Sfintele Scripturi şi retorica. Ca urmare, el a fost numit «Oratorul». A simplificat multe cuvântări ale diferiţilor părinţi, care au fost găsite în manuscrise şi adăpostite în diferite mănăstiri ale Muntelui Athos. El însuşi a scris un comentariu numit «Îndreptar».

chrismon

Dreptul Acachie din Kafsokalivia avea darurile înainte-vederii şi al proorociei. El era în stare, cu ajutorul iluminării dumnezeieşti, să vadă starea interioară a fiecărei persoane, iar dacă cineva încerca să ascundă ceva, chiar un simplu gând, el descoperea înţelegerea acelui gând prin sfatul dat aceluia.

chrismon

Sfântul Sava de la Mănăstirea Vatoped, cel «nebun pentru Hristos», pentru o lungă perioadă de timp s-a nevoit într-o peşteră din pustiul de lângă Iordan. Atunci era călugăr în ascultarea Mănăstirii Cinstitului şi Slăvitului Prooroc Ioan Inaintemergătorul. El era înzestrat cu harul lui Dumnezeu şi avea o relaţie specială de prietenie cu animalele, chiar cu leii din zona înconjurătoare, asemănătoare cu relaţiile omului dinaintea căderii. Iată ce povesteşte despre aceasta ucenicului său:
– Prietenul meu, eu de multe ori am câştigat folos de la harul lui Dumnezeu prin apropierea de animalele sălbatice. Adesea m-am întâlnit prin pustie cu lei şi mergeam împreună, ca şi cum am fi fost prieteni. Adesea mergeam intenţionat printre ei, când erau doi sau trei împreună. I-am observat cu atenţie: ochii lor, mărimea trupurilor lor, mişcarea maiestuoasă a gâtului spre dreapta sau spre stânga, salturile lor curajoase şi maiestuoase. Şi sunt sigur că ai auzit de ghearele lor ascuţite şi despre toate celelalte detalii. Leii mă lăsau să-i observ în felul acesta, confortabil, nedorind să mă oprească. Ei doreau compania mea foarte mult şi stăteau lângă mine, într-un fel prietenos şi liniştit, ca şi cum ne cunoşteam de mult timp. Examinând toate aceste lucruri, pe care le-am menţionat mai înainte, am obţinut, ca niciodată înainte, o minunată cunoaştere a creaţiei lui Dumnezeu. Sufletul meu a fost străpuns de puternicul sentiment al slavei şi dragostei lui Dumnezeu. De fiecare dată mi-l aminteam pe marele David, care a invitat fiarele şi toată creaţia să-L laude pe Dumnezeu. Şi eu am cântat împreună cu el, cu mare bucurie şi admiraţie, acest binecuvântat verset: «Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut».

chrismon

Isihastul Ilarion Iviritul a fost un om foarte duhovnicesc. Se ruga fără încetare şi era înainte-văzător. Un vas rusesc trimis de Ţar la Mănăstirea Dionisiu a aşteptat trei zile ca să primească de la acest slujitor luminat a lui Dumnezeu un răspuns despre rezultatul războiului din Crimeea (1854). Când în cele din urmă l-a dat, el a spus că Rusia va suferi şi va fi înfrântă în final, dar că nu va pierde nici un pământ. Şi exact aşa s-a întâmplat.
Cel ce a fost martor cu ochii şi urechile sale la înainte-vederea părintelui a fost evlaviosul călugăr Iacov Dionisiatul care, când era frate începător, l-a vizitat pe el. Părintele l-a chemat de la distanţă pe nume: «Vino, copilul meu Ioan», a spus el, chiar dacă nu-l văzuse niciodată mai înainte. Apoi i-a dat sfat duhovnicesc, spunându-i să fie mai degrabă răbdător decât trist, fiindcă fratele său Gheorghe părăsise Mănăstirea Dionisiu în chiar acea zi şi plecase la Mănăstirea Xenofon. Apoi l-a luat în micuţul paraclis închinat Sfântului Iacov, şi-a pus mâinile pe capul său şi a spus:
– Iubeşte-l şi cinsteşte-l pe acest apostol, al cărui nume îl porţi. Va fi cel mai bun ocrotitor al tău.
– Dar, părinte, numele meu nu este Iacov. Eu mă numesc Ioan.
– Ştiu, fiule. Vei fi numit Iacov. Dar, până vei deveni monah, trebuie să ştii aceste lucruri pe care le-ai auzit azi de la un monah prost.
I-a fost dăruit ca să ştie timpul morţii sale, ceea ce a făcut posibil ca să dea ultimele sfaturi şi dorinţe despre aceasta.

chrismon

În anul 1880, părintele Averchie ardea de dorinţa unei vieţi ascetice şi a venit de la mănăstirea din Nakos şi s-a aşezat într-o peşteră de la Noul Schit. El s-a luptat cu toată puterea împotriva patimilor trupului şi a sufletului, ca şi împotriva duşmanului neamului omenesc, diavolul. Prin post, priveghere şi rugăciuni lungi, el a atins mari înălţimi de virtute şi a câştigat darul înainte-vederii şi al discernământului.
Odată, în timpul unei privegheri de toată noaptea, a intrat nechemat în Sfântul Altar şi s-a apropiat de Sfânta Masă. Acolo L-a văzut pe Domnul, Care i-a arătat numele lui scris în Cartea Vieţii şi Care i-a spus să sporească nevoinţele ascetice. Cu 20 de zile înainte de a se întâmpla, a prezis focul care avea să înghită Mănăstirea Sfântul Pavel şi, de asemenea, a prezis întronizarea regelui Alexandru în timpul lui Elefterie Kenizelos.
Adesea vedea adânc în inimile celor ce se împărtăşeau cu Sfintele Taine. În funcţie de starea duhovnicească a fiecărei persoane pe care o observa, era fericit sau trist.

chrismon

Pustnicul Damaschin din pustia Sfântului Vasile ne-a spus următoarele:
– Odată am căzut grav bolnav şi aproape mort. La scurt timp după aceasta, evlaviosul monah Sofronie m-a întâlnit. El era din grupul de călugări «Giannokopoula», din zona Marii Lavre, unde administrase viile mănăstirii. M-a întrebat: «Ce s-a întâmplat cu tine în acea noapte când mi-ai cerut ajutorul şi a trebuit să mă scol şi să fac rugăciune pentru tine?». Am fost surprins. Nu m-am aşteptat ca cineva, care înainte a fost doar muncitor, să arate o astfel de harismă şi virtute.
Părintele Damaschin ne-a povestit aceste lucruri ca să dovedească că încă sunt părinţi rugători care sunt dăruiţi cu diferite harisme. Dar ei nu le expun în public. De multe ori nici ei nu sunt conştienţi de darurile lor. Ei sunt apăraţi de smerenie, ca să nu piardă harul pe care l-au câştigat.

chrismon

Dreptul ascet Petru a spus:
– Când în timpul nopţii am mers afară să fac rugăciune, am auzit lucruri cereşti.

chrismon

– Să nu crezi că aici sunt singur. Nu. Am acest mic animal, i-a spus părintele P. unui pelerin şi i-a arătat o broască. Torn multă apă la rădăcinile roşiilor, sub acest copac, şi broscuţa locuieşte acolo, nelipsindu-i nimic. Se va face călugăr! Vezi, frate, toate sunt blânde în pustie. Chiar şi fiarele sălbatice devin ascultătoare unui om al lui Dumnezeu. Odată, aveam mulţi şoareci în chilia mea. De câte ori tăiam lemne, imediat se adunau câte 15 şi se jucau în rumeguş. Aceasta a durat un timp lung. Bietele fiinţe erau flămânde şi eu nu aveam nimic ce să le dau să mănânce. De aceea, într-o zi au dispărut fără să se mai întoarcă vreodată.
Într-un schit al Ivirului trăia binecuvântatul monah Hristofor din Arta. Născut în 1730, el a fost elevul lui Evghenie Vulgaris. A fost unul dintre cei mai învăţaţi călugări din Sfântul Munte în secolul XVIII, fiind autorul a multe slujbe şi a multe cărţi. Membru al grupului de călugări «Kollivades», a fost cunoscut nu numai pentru înţelepciunea sa, dar şi pentru virtutea sa în general, pentru dragostea sa de isihie, care curăţeşte sufletul.

chrismon

Vrednicul de pomenire părinte Gavriil de la Dionisiu, poreclit «bunicul», ne-a povestit despre arhimandritul Hrisostom Hagi Daniel, care a trăit cu un secol în urmă. El era absolvent al Şcolii Teologice de la Halki, aproape de Constantinopol, şi al Universităţii de la Heidelberg; profesor şi cărturar, cinstit cu o medalie de guvernul francez. În ciuda tuturor acestor lucruri, era aşa de smerit şi de neafectat, încât cerea permisiune şi pentru lucrurile minore şi nu cerea să fie cinstit de nimeni.
Spre sfârşitul vieţii sale, când ascultarea lui a fost de a sluji ca portar, mulţi porumbei sălbatici veneau cu familiaritate la el, ca să primească firimituri de pâine din mâinile sale. Ei erau atât de blânzi, încât, când îl certa pe unul că nu-l lasă pe altul să mănânce, el imediat se aşeza pe umărul lui, chiar dacă nu mergea lângă ceilalţi.

chrismon

În ţinutul Sfintei Mănăstiri Stavronikita trăia un ascet rus la care veneau păsărelele şi le hrănea din palmă.
De asemenea, am văzut un alt pustnic pe care îl înconjuraseră nenumărate păsărele de tot soiul şi care şedeau pe capul său, pe mâinile şi pe umerii săi, cu multă veselie şi bucurie, ciripind neîncetat.
Monahul Eftimie, biograful contemporan al Sfântului Nicodim de la Sfântul Munte (1749–1809), a scris despre marile daruri ale învăţăturii, retoricii şi înţelepciunii faimosului aghiorit următoarele:
– O, părinţilor, cum pot să scriu aceste lucruri fără lacrimi! Poporul nostru a început să-L laude pe Dumnezeu, Care ne-a dăruit un luminător neclintit în asemenea vremuri nefericite, când lipsa evlaviei şi a ateismului predomină aproape în fiecare parte a lumii, iar poporului nostru i s-a dat un asemenea îndrumător pentru cei rătăciţi în păcat, ca să fie mângâiere pentru cei în supărări. Da, îl numesc aşa, nu numai pentru scrierile sale prin care a luminat şi va continua să lumineze până la sfârşitul timpului întreaga Biserică Ortodoxă a lui Hristos, dar eu mărturisesc pentru toate pe care le-am observat zilnic, când toţi cei răniţi de păcat i-au părăsit pe ierarhi şi părinţi duhovniceşti şi au alergat la Nicodim, care era îmbrăcat în zdrenţe, să găsească vindecare şi mângâiere pentru durerile lor. Nu numai călugării din mănăstiri şi schituri şi chilii veneau la el, dar şi mulţi credincioşi din diferite ţări, ca să-l vadă şi să fie mângâiaţi de el. Adesea îl auzeam plângându-se de povara acestor fraţi în Hristos, pentru care scrisese şi explicase lucruri duhovniceşti toată viaţa, astfel ca textele să le fie de folos. Nu pentru că veneau la el şi plângeau, ci mai degrabă din cauza timpului mult pe care-l petrecea cu ei şi care-i împiedica îndatoririle duhovniceşti, căci avea mereu o mare dorinţă pentru rugăciunea minţii. Era silitor cu lucrarea rugăciunii minţii zi şi noapte. El închina câte două săptămâni întregi interpretării Sfintei Scripturi sau rugăciunii, cu capul aplecat în partea stângă a pieptului, cufundându-se în rugăciunea inimii, plângând din adâncul sufletului său: «Doamne Iisuse, miluieşte-mă». Din acest motiv ne spunea: «Hai să mergem, părinţii mei, într-o insulă pustie, să scăpăm de lume».

chrismon

Era un bun şi blând monah rus cu numele Augustin, care aduna toţi catârii bolnavi din zonă şi avea grijă de ei, îngrijind de bolile lor. Astfel era flacăra milei în inima lui pentru întreaga creaţie şi pentru creaturile lui Dumnezeu. Chilia lui aparţinea de Mănăstirea Filoteu.
Când era încă începător, mănăstirea metaniei sale, Sfântul Pantelimon, l-a trimis la unul din metocurile ei [în afara Muntelui Athos], unde a suferit o mare ispită trupească din cauza prezenţei fetei unui muncitor de acolo. Ca să depăşească ispita, el a sărit într-un râu. De atunci a cerut să fie ascet în afara mănăstirii şi să nu mai fie trimis din nou la acel metoc.

chrismon

Un ascet numit Pahomie era fără şcoală. Ştia să spună numai «Hristos a Înviat». Muncea într-o chilie, împlinindu-şi datoria ascultării lui şi, din când în când, cineva îi aducea mâncare. Mulţi şerpi veneau la locul lui de muncă şi-i făceau munca foarte grea. Trebuia să-i ia în mână şi să-i arunce. Odată, un şarpe mare i-a făcut o aşa problemă, că l-a apucat şi l-a legat în jurul mijlocului, ca pe o curea, şi a continuat să muncească. În acel moment, călugărul care-i adusese mâncare a intrat în chilia lui. Când a văzut şarpele legat în jurul mijlocului, s-a speriat foarte tare şi i-a spus să-l arunce afară, ca să nu fie rănit de el. Atunci bătrânul a repetat cuvintele lui Hristos: «Vă dau putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi toată puterea vrăjmaşului nu va putea face nimic ca să vă rănească» (Luca 10, 19), şi: «Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor lua, nu-i va vătăma» (Marcu 16, 18).

chrismon

Părintele Irinarh din Schitul românesc Prodromu s-a născut în Mileşti din judeţul Dolj. Un om învăţat, care vorbea multe limbi. El era smerit, tăcut şi răbdător. Munca vieţii sale a fost una a unei mari aspiraţii şi unică în felul ei, conţinând 20 de volume mari, intitulate «Istoria Sfântului Munte», în total 10.000 de pagini.

chrismon

Monahul Isaia de la Prodromu, de asemenea român, s-a născut la Aninoasa. Chiar dacă avea o educaţie limitată, a devenit un înţelept învăţător şi îndrumător duhovnicesc al practicii virtuţilor. Multe suflete, călugări şi credincioşi ce trăiau în lume, au găsit lângă el pocăinţă şi renaştere duhovnicească. A fost ascet şi chiar dăruit cu iscusinţa de a predica, aducând suflete pierdute la Hristos.

chrismon

Diferitele harisme ale lui Hagi Gheorghe au fost evidente încă de când era începător. Harul lui Dumnezeu l-a vizitat la o vârstă foarte tânără. Odată, în timpul iernii, în timp ce toţi făceau rânduiala rugăciunii în amurg, a auzit vocea părintelui său, spunându-i:
– Călugării mei, salvaţi-mă!
Hagi Gheorghe a alergat şi a spus fratelui mai mare, care l-a certat, spunându-i:
– Pleacă cu înţelegerile tale greşite, continuă-ţi rugăciunea şi nu da atenţie.
Hagi Gheorghe, care ca începător era cunoscut cu numele de Gavriil, s-a supus. Apoi a auzit din nou vocea chinuită a părintelui său, spunându-i:
– Călugării mei, salvaţi-mă! Sunt lângă aşezarea Crucii, lângă Zigos, înainte de Kerasia şi sunt în pericol. Ajutaţi-mă!
Hagi Gheorghe a mers din nou la acel frate şi i-a spus:
– Părintele nostru este în pericol lângă Crucea.
Fratele l-a certat din nou.
– Eşti aşa de mult înşelat, încât poţi auzi vocea părintelui nostru din locul Crucii, care e la două ore distanţă?
Apoi, începătorul Gavriil l-a rugat pe el:
– Părinţilor, rugaţi-vă cu şiragul de metanii o dată, făcându-vă cruce şi veţi afla.
Şi, într-adevăr, de îndată ce au început să spună rugăciunea lui Iisus şi şi-au făcut semnul Crucii de două ori, au auzit strigătul disperat al părintelui lor. Imediat toţi au înfăşurat în jurul picioarelor vergele cu funii, ca să poată merge pe zăpadă, şi au plecat. Le-a luat aproape jumătate de zi să meargă de la Kafsokalivia până la locul Crucii. În unele locuri zăpada ajunsese la un metru înălţime.
Părintele lor Neofit, mergând de la Sfânta Ana la Kerasia, a obosit şi a căzut în zăpadă, neputând să se mişte. Când călugării l-au găsit, era aşa de adânc căzut în zăpadă, că de-abia putea să respire. L-au dus la Kerasia, unde i s-a dat primul ajutor, şi apoi au pornit spre Kafsokalivia. Este o realitate faptul că ceea ce l-a salvat pe părintele Neofit a fost rugăciunea fratelui Gavriil.

chrismon

Marele Hagi Gheorghe avea de asemenea un dar cu fiarele sălbatice. Când era începător la Chilia Sfântul Gheorghe din Kafsokalivia, un porc mistreţ îi distrugea grădina de legume. Părintele Neofit i-a poruncit începătorului Gavriil să lege porcul sălbatic cu cureaua şi să-l aducă la el. Şi a cerut de asemenea să-i facă un coteţ în grajd. Când începătorul l-a adus, el i-a spus porcului: «Când ţi-e foame, vino aici şi călugării te vor hrăni, dar nu distruge grădina de legume». Astfel, porcul avea coteţ şi hrană. Când îi era foame, venea la grajd pentru mâncare.

chrismon

Să spunem o poveste asemănătoare.
Pe când Hagi Gheorghe era mai marele unui grup de călugări, un porc mistreţ distrugea grădina de legume. El le-a spus ucenicilor săi să-l anunţe dacă văd animalul din nou. Într-o noapte, fiara a intrat în grădină prin gard. Când părintele l-a văzut, i-a poruncit să rămână nemişcat. Apoi l-a luat de urechi şi l-a dus, acum blând ca un miel, la grajduri. Acolo i-a dat poruncă să stea trei ore fără să mănânce. După ce a trecut timpul, l-a lăsat să plece, spunându-i: «Animal binecuvântat, nu-i destul Athosul pentru tine? De ce vii şi distrugi cele câteva legume pe care le cultivăm ca să ne hrănim? Du-te şi să nu te mai întorci, pentru că dacă te vei întoarce îţi voi dubla pedeapsa». Şi, cu adevărat, de atunci mistreţul nu s-a mai întors.

chrismon

Mulţi greci şi ruşi mergeau să fie sfătuiţi de luminatul de Dumnezeu om, Hagi Gheorghe. Odată i-a scris Ţarului, sfătuindu-l să nu treacă în caleaşcă pe un anumit pod într-o anumită zi. Ţarul i-a ignorat sfatul. Dar cu şase luni mai târziu, când necazul s-a întâmplat, şi-a adus aminte ce i-a spus părintele, şi de atunci înainte l-a cinstit pe el mult.

chrismon

Când Hagi Gheorghe a fost exilat la Constantinopol, prezenţa sa harismatică a dat mângâiere dumnezeiască creştinilor, necredincioşilor şi chiar turcilor. Harul lui Dumnezeu, prin vasul curăţit de viaţa ascetică, lucra minuni. Chiar şi cureaua lui Hagi Gheorghe făcea minuni. Bolnavii care o purtau se vindecau. Femeile aflate în pericol în timpul naşterii li se dădea naştere fără primejdie, iar cei posedaţi de demoni erau eliberaţi. Mulţi turci, suferind de diferite boli, erau binecuvântaţi şi vindecaţi de sfântul ocrotitor şi doctor al oamenilor. Respectat de toţi, el era numit «bizim-baba», care în turceşte înseamnă «tatăl nostru».

chrismon

Cuviosul părinte Gherasim Imnograful mi-a spus multe lucruri despre sufletul simplu şi înzestrat al luptătorului duhovnicesc Petru, sau Micul Petru, cum era cunoscut. Acest Petru era unul dintre Daniilei şi era, de asemenea, unul dintre cei mai bătrâni şi înţelepţi părinţi ai timpului său.
Părintele ascet P. hotărâse să intre sub ascultarea pustnicului Petru. Dar când se pregătea să meargă la Karulia să se alăture pustnicului, însuşi părintele, după multe ore de mers de la Karulia la Filotei, a venit la el şi i-a spus că nu-l poate primi în ascultarea sa, deoarece a fost înştiinţat că părintele P. va muri curând. Şi, într-adevăr, de sărbătoarea Sfântului Petru Atonitul, 11 Iunie, mulţi părinţi au venit la chilia Părintelui P. să-i ureze la mulţi ani de ziua sa. După ce le-a dat nişte dulceţuri şi apă, s-a aşezat pe un scăunel şi şi-a dat duhul în pace, în timp ce ceilalţi pustnici se bucurau de aceste dulceţuri.

chrismon

Părintele Teofilact a fost unul din călugării sfinţi de la Schitul Sfântul Vasile. Se spune despre el că, odată, o căprioară, fiind rănită la picior, a venit lângă chilia lui şi s-a întins jos. Părintele s-a apropiat de ea şi i-a vorbit blând, ca şi cum ar fi fost om.
– Stai ca să-ţi pot bandaja piciorul şi te vei face bine.
Căprioara s-a supus şi a rămas tăcută. Ca un bun doctor ortopedic, părintele, cu dragoste pentru creaturile naturii şi cu o inimă compătimitoare, a luat două nuiele şi o bucată de cârpă şi a făcut o atelă pentru piciorul rupt al nefericitului animal. Apoi, a mângâiat-o blând şi i-a spus:
– Du-te, draga mea, cu binecuvântarea Maicii Domnului şi vino peste 30 sau 40 de zile ca să-ţi iau atela!
După timpul dat, căprioara s-a întors la părintele Teofilact care, îndepărtând atela, a găsit piciorul complet vindecat.
Sfârşitul acestui om a fost unul sfânt. În timpul ultimelor sale clipe faţa lui strălucea ca a unui înger. Faţa lui era la fel de strălucitoare ca luna plină.

chrismon

Binecunoscutul şi harismaticul părinte duhovnicesc katunakian, Ignatie, a fost vizitat de călugărul H., care era foarte tulburat de atacul fioros al diavolului. Aceasta era în anul 1922.
– Părinte sfinte, binecuvintează!
Şi părintele duhovnicesc, ca şi cum ar vorbi de a treia persoană care nu era acolo, i-a spus amănunţit despre ispitele lui, şi în loc să-i răspundă cu binecuvântare, i-a spus cu dragoste părintească:
– Micule Hrisant (l-a numit aşa datorită bogatei sale dragoste), nu fi intimidat, nu te teme de cei ce pot omorî trupul, dar nu pot omorî sufletul.
De un timp fiind orb, părintele Ignatie putea să vadă cu ochii duhovniceşti, şi «antenele» sufletului receptau multe bucurii. El era înştiinţat de Duhul Sfânt despre multe lucruri.
Un ascet contemporan spunea:
– Gândeşte-te la un şarpe care stă sub o stâncă toată iarna şi primăvara, iar când vrea să se încălzească la soare, noi îl omorâm. Gândeşte-te cum ar fi dacă Dumnezeu te-ar fi făcut măgar (El e Stăpân, El poate face orice doreşte), şi după ce ai fi fost încărcat cu lucruri, stăpânul tău s-ar aşeza şi el, te-ar băga într-o groapă şi te-ar lovi. Ţi-ar fi plăcut aceasta? Dacă ai examina acestea, ai lua toate poverile măgarului asupra ta şi I-ai mulţumi lui Dumnezeu că te-a făcut om şi ţi-a dat posibilitatea să câştigi raiul, de vreme ce este rai şi iad numai pentru oameni, nu şi pentru animale. Când iubeşti animalele, ele simt aceasta şi te văd ca pe prietenul lor. Înainte de căderea omului, animalele şi oamenii erau prieteni buni. Adam era clarvăzător. El putea să vadă duhovniceşte. Putea să prevadă toate nevoile animalelor şi să le ajute. Vulturul mânca numai animale moarte, dar după ce s-a sălbăticit a început să mănânce numai vii. Toate animalele erau blânde şi s-au sălbăticit numai după căderea omului.

chrismon

Părintele Avacum, ce umbla desculţ, avea o memorie fenomenală. De asemenea, el era o expresie creştină vie a darurilor Sfântului Duh. Chiar dacă avea puţină educaţie, cu toate acestea, avea o cunoaştere uimitoare a Scripturilor. Memorase atât Noul, cât şi Vechiul Testament, rând cu rând, şi putea interpreta fiecare verset. Ore întregi, acest bătrân, cu ochii strălucind de bucurie şi plăcere, recita şi interpreta constant cuvintele lui Dumnezeu, ori în picioare, ori stând jos pe pământ, ori cu şiragul de metanii, ori cu mica lui lampă în mâini.
Părintele Gherontie, care era în ascultare şi a plecat la Metocul de la Kalamitsion, cum i s-a spus să facă, era un adevărat îngrijitor şi ocrotitor iubitor al animalelor. În fiecare după amiază, animalele veneau la Kalamitsion ca să-şi stingă setea în apa proaspătă de acolo. Şi de îndată ce auzeau vocea lui spunând «Veniţi, veniţi», ele se apropiau de părintele Gherontie, îşi frecau capul de pieptul lui şi apoi plecau.
Dacă lipsea vreun animal dintre cele ce se înghesuiau în jurul lui, părintele Gherontie se ruga Sfântului Modest şi apoi ieşea să-l găsească. De asemenea, dacă unul dintre ele era bolnav, se ruga aceluiaşi sfânt şi animalul se vindeca.
În timpul acelor ani, măcelari din Salonic cumpărau animalele mănăstirii şi toate veniturile din vânzare erau date de mănăstire ca ajutor pentru şcolile înrobite ale naţiunii.
Părintele Gherontie era supus şi grijuliu, ca să nu calce ascultarea părintelui său. El era admirat pentru aceasta de toţi fraţii. Într-o zi, fraţii l-au întrebat cum a devenit aşa blând şi supus şi el le-a spus:
– Când eram în lume, eram tulburat de toate: capre, oi şi vite. Eram supărat, ţipam şi le loveam fără nici un motiv. Când am venit aici, am auzit în una dintre povestiri despre Varlaam, că în timp ce lovea un animal, Dumnezeu l-a făcut pe animal să vorbească: «Ce ţi-am făcut, că mă loveşti?». De atunci, o mare schimbare a avut loc în mine şi am hotărât să am grijă cu plăcere de animale. Ca urmare, animalele se supun cu bucurie şi vin aproape de mine, de îndată ce le chem. Urmând această schimbare a minţii, pacea a venit asupra mea, împreună cu blândeţea în sufletul meu. Iarna sunt foarte trist, pentru că nu sunt grajduri, numai câteva colibe de paie unde trăiesc ele. Dimineaţa merg prin frig să caute mâncare şi seara, ele sunt fericite să se întoarcă în acele colibe de paie.

chrismon

Părinţii din Dionisiu ne-au povestit despre părintele Isaac. Înaintea umilinţei şi a felului lui simplu de a fi, chiar şi fiarele se plecau. El era brutarul mănăstirii şi în brutărie ţinea un şarpe de un metru şi jumătate, pe care l-a numit Elafiatis. Bătrânul pregătea aluaturi moi, pentru ca şarpele să mănânce. După ce mânca, reptila dormea pe salteaua părintelui. În schimb, el gonea şoarecii din brutărie. Cât timp a trăit bătrânul, şarpele a stat acolo. Când alt călugăr a luat ascultarea, şarpele a dispărut.

chrismon

Odată, părintele Teofilact a văzut duhurile rele lustruind pantofii unui monah. Mai târziu, acest monah a renunţat la schima monahală şi s-a întors în lume.
Altădată, a spus că a văzut demoni bătându-şi joc de călugării care-şi neglijau îndatoririle duhovniceşti şi-şi petreceau timpul în câştiguri materiale.
Un monah, care încă trăieşte, spunea că a văzut monahi care au căzut în ispita negoţului şi au uitat de sufletele lor.

chrismon

Maica Timoteia, stareţa de la Makrimallis Pahnon, din Euboia, mi-a povestit despre părintele Avimelech, care i-a spus:
– Ţine minte că în viitor un preot îţi va propune să fii stareţă într-o mănăstire. Dar să nu accepţi. Nu va fi spre folosul tău.
Şi, într-adevăr, prezicerea lui s-a împlinit.
Altădată i-a spus:
– Una dintre călugăriţele tale se gândeşte să plece din mănăstire. Ai grijă şi n-o lăsa să plece, că va fi vătămată.
Acestea i le-a mărturisit ei şi o călugăriţă, ce avea gânduri de a pleca.

chrismon

Cel mai drept ieromonah, Atanasie, un călugăr idioritmic de la Iviru, trăia în mănăstirea sa de metanie ca un ascet simplu, întotdeauna îmbrăcat ieftin, fără şosete, cumpătat, mâncând nu mai mult decât o mâncare simplă pe care o găsea în holul comun de la stăreţie. El trăia în două camere cu pânze de păianjen, pereţi afumaţi plini cu inscripţiile a variate versete din Scripturi şi cuvinte filosofice. Era cu adevărat un filosof a cărui minte zbura spre mari înălţimi duhovniceşti. Cunoştea multe limbi. Fusese educat în străinătate şi era înţelept şi echilibrat atât în scris, cât şi la vorbă. Dar era mai ales un bărbat ortodox cu o adâncime şi o experienţă duhovnicească, câştigând prin eforturile sale monahale o viaţă de pocăinţă, mistică, în Hristos.
A fost tuns monah la vârsta de 16 ani şi după aceea a început să slujească Biserica. A plecat în Rusia, Constantinopol şi Salonic, ca învăţător. Pentru o perioadă a lucrat ca preot slujitor la Neapoli, Italia, şi apoi în Tripolidida, patriarhia Alexandriei, unde plănuise să-l facă episcop. După ce a vizitat Ţara Sfântă, în 1938, a venit la Mănăstirea Iviru de pe Sfântul Munte, unde a încetat să mai slujească ca preot şi trăia ca un monah simplu, cum mulţi alţii au făcut în trecut după ce au venit la Muntele Athos. Smerenia şi căinţa sa erau permanente, fără întrerupere.
Îşi spunea lui însuşi: «Nici o altă persoană, vreodată, n-a păcătuit ca tine şi nu este altă nădejde pentru tine, decât nădejdea care vine din partea pierzării». Sute de suflete au găsit sfat, mângâiere şi ajutor din cuvintele sale, pline de har, întăritoare, pline de căinţă, pe care le vărsa ca dintr-o fântână nesecată. Cât de bine mi-l amintesc aici, în camera de primire a mănăstirii!
Acest părinte vrednic de pomenire accentua insistent că numai îndrumarea ascetică practică produce creştini maturi, persoane duhovniceşti adevărate. De asemenea, arăta pericolele pe care le au de înfruntat ieromonahii care trăiesc şi muncesc în lume.

chrismon

De câte ori Dumnezeu îi da ocazia să-i ajute pe fraţi, părintele P. spunea cu o voce compătimitoare şi cu bucurie: «Slavă lui Dumnezeu!». Avea harisma de a mângâia pe acei călugări şi mireni din lume care sufereau, erau trişti, disperaţi, ori aveau ispite. După ce erau sfătuiţi de el, ei plecau fericiţi, mângâiaţi şi uşori, cu nădejdea reînnoită. Într-adevăr, mare e darul mângâierii unui suflet şi al alungării neliniştii şi fricii.
Un alt mângâietor asemănător, care a primit putere şi luminare de sus, de la Preaiubitorul şi Preasfântul Mângâietor, Duhul Adevărului, este binecunoscutul ieromonah kafsokalivitean, părintele Porfirie, pe care l-am întâlnit. Lângă el, nenumărate suflete au găsit sfat şi luminare, răbdare şi vindecare. După ce a venit la Sfântul Munte, s-a curăţit pe sine şi a lucrat virtutea, fiind în aspra ascultare a părinţilor de la Chilia Sfântului Gheorghe din Kafsokalivia, trăind în rugăciune neîncetată.
Ca urmare a bolii sale, care a apărut la o vârstă foarte tânără, a plecat să locuiască în lume, ca stareţ contemporan. «Nu simt că spun ceva important – spunea cuiva. Eu spun numai ce mă luminează Dumnezeu să spun». Dar, într-adevăr, avea harisma înţelepciunii, cunoaşterii, previziunii şi prezicerii, cum a fost dovedit în nenumărate cazuri de călugării, preoţii şi credincioşii care au căutat ajutorul lui.

chrismon

L-am întâlnit pe isihastul sârb Gheorghe pe când era bibliotecar la Mănăstirea Sfântul Pantelimon (Russikon) şi mai târziu când era pustnic în Paleomonastiron. Avea grad academic şi cunoştea multe limbi. Părintele meu îl respecta mult, pentru că era silitor în rugăciunea minţii şi în trezvie. Îl vedeai adesea cu băţul lui ascetic şi şiragul de metanii, cu capul plecat în jos, întotdeauna rugându-se.
Părintele meu şi eu aveam o dorinţă fierbinte de a-l întâlni, şi care s-a împlinit printr-un mesaj dumnezeiesc pe care el l-a confirmat, când l-am întâlnit, chiar dacă nu fusese anunţat dinainte de vizita noastră. Printre alte lucruri avea şi darul înţelepciunii. Ne spunea nouă:
– Viaţa duhovnicească este o necontenită rămânere în Dumnezeu. Adică «Rămâneţi în Mine şi Eu în voi…» (Ioan 15, 4). Nimeni nu se poate socoti teolog fără Teologia apofatică. Dogmele Bisericii noastre şi adevărurile dogmatice trebuie să fie trăite şi să devină experienţe. De aceea, trebuie să facem un Paşte personal, o trecere, pentru a le dobândi. NULLA CUPIDO IGNOTI = Nici o dorinţă a ceea ce e necunoscut*. Dacă nu-L cunoaştem pe Dumnezeu, nu-L vom dobândi. Vederea lui Dumnezeu** înseamnă şi cunoaşterea Sa. Cel ce Îl vede pe Dumnezeu vede şi lucrurile lui Dumnezeu… Fiinţa lui Dumnezeu este neîmpărtăşibilă***, dar energiile Sale sunt împărtăşite. Este accesibilă slava, strălucirea provenită din Fiinţa lui Dumnezeu. Luminaţi prin reflectare, cunoaştem persoane, cunoaştem cele dificile ale Sfintei Scripturi, primim informaţii, în fine, le cunoaştem pe toate… Ideile lumeşti, ale lumii în general, risipesc concentrarea, făcându-ne extrovertiţi, adică oameni vechi. Cine poate descrie bucuria Sfintei Împărtăşanii? «Hristos a Înviat!» este o nespusă bucurie în existenţa noastră… Iar cea mai bună rugăciune este «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă».
*În sensul că nu ne dorim ceea ce nu cunoaştem [Nota editorului].
**În original «θεοπτία», referire la felul în care sihaştrii Îl vedeau, Îl priveau pe Dumnezeu cu mintea (η νοερά θεά του Θεού) [Nota editorului].)
***În original «αμέθεκτος», în sensul de «la care nu mai participă nimeni» [Nota editorului].

chrismon

Adesea, când aghioriţii vor să descrie drumul corect şi plin de succes urmat de un călugăr spre mântuire şi perfecţiune, ei spun: «Acest om a văzut un iepure!».

chrismon

Părintele Gavriil, egumenul de la Dionisiu, a lăsat în urma sa reputaţia unui om iscusit şi credincios. El era un om care avea atât talente duhovniceşti, cât şi de conducere. De multe ori am descoperit discernământul şi grija pe care părintele duhovnicesc le avea. Relaţiile publice cu autorităţile guvernamentale erau fără reproş, şi el punea tradiţiile Sfântului Munte deasupra tuturor.
În timpul privegherilor de toată noaptea şi a altor slujbe sfinte, el stătea în strana sa ca un stâlp neclintit. Întotdeauna intra în biserică primul şi ieşea ultimul.
Cum poate cineva să descrie pocăinţa şi tristeţea lui voioasă? Stilul său unic de a citi Psaltirea şi prochimenele erau cea mai vie expresie a plângerii fericite a Bisericii Ortodoxe, care pătrunde adânc cultul nostru. Încă îi aud vocea sa şi sunt cutremurat până în adâncurile fiinţei mele.
Odată m-a ţinut de mână şi m-a dus la trapeza mănăstirii, unde sunt picturi murale minunate, mi l-a arătat pe Sfântul Ioan Scărarul şi mi-a spus:
– Pe acesta trebuie să-l imiţi, fiul meu; urmează-i exemplul lui sfânt.

chrismon

Binecunoscutul monah român Nectarie, un nou Cucuzel, profesor de muzică, care a fost privighetoarea Sfântului Munte, cânta ca un înger în trup.
Ucenicii lui spuneau despre viaţa lui dreaptă: «Nu l-am văzut niciodată râzând sau glumind. Întotdeauna privea în jos. De multe ori, în timpul zilei, putea fi găsit plângând ori oftând. Trudea la rugăciunea minţii!».
Traducător de muzică din greceşte în româneşte, nu a fost numai un om cu o voce îngerească, el a fost, de asemenea, un om cu virtute îngerească.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XXXVIII: Despre virtutea îndumnezeitoare a rugăciunii, care cuprinde toate celelalte virtuţi [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Când Sfântul Acachie Kafsokalivitul stătea la rugăciune în picioare, părea un stâlp drept, neclintit; iar când stătea jos, era neştiutor de trupul său, căci era într-o stare de înălţare a fiinţei sale plin de har şi lumină dumnezeiască, necreată.

chrismon

Mult evlaviosul ieromonah Mina din Mavrovunio trăia în Chilia Schimbării la Faţă din Schitul Sfânta Ana. În timpul zilei şi al nopţii, el făcea de la 1000 până la 3000 de metanii şi de la 50 până la 100 de şiraguri* de metanii. Datorită faptului că se ruga mult, el nu avea timp să vorbească cu nimeni. Nu numai că se împărtăşea cu Dumnezeu, prin rugăciune, dar astfel el se apăra de a cădea în judecată, prin prea multă vorbă.
(*Un şirag de metanii are 100 de bobiţe. Deci el rostea de 5.000–10.000 de ori rugăciunea lui Iisus.)

chrismon

În Chilia «Intrării în Biserică Maicii Domnului» a aceluiaşi schit, trăia un călugăr numit Procopie. Într-o zi, când se simţea trist şi deznădăjduit, a apărut în faţa lui un bătrân cu barbă albă şi l-a întrebat:
– Ce se întâmplă? De ce eşti trist?
– Ce se întâmplă? Aş vrea să învăţ muzică şi nimeni nu vrea să mă înveţe, pentru că nu pot cânta armonios, a răspuns el.
– Te voi învăţa eu. Cu mine vei fi cel mai bun cântăreţ. Dar aş dori să-mi faci întâi o favoare, a spus străinul.
– Ce? Orice doreşti! a răspuns Procopie.
– În loc de plată aş dori să arunci şiragul de metanii pe care-l ai în mână şi să încetezi a te ruga.
Atunci Procopie şi-a dat seama că străinul era diavolul şi a devenit foarte, foarte mânios şi a spus:
– Înapoia mea, satano!
Şi satana a dispărut imediat.

chrismon

În 1942, la vârsta de 93 de ani, bătrânul Artemie a murit. Era curat la inimă, cuvânt şi comportament. Ca şi în scrierile sale, la fel a fost şi în viaţa de zi cu zi. El a fost călugăr în Mănăstirea Grigoriu. Nu judeca şi nu clevetea pe nimeni şi purta cele mai ieftine haine. Acest binecuvântat părinte îşi folosea rareori patul său. De obicei stătea pe un scăunel, îmbrăcat, pregătit şi aşteptând să-i cheme pe toţi la biserică pentru rugăciune. Adesea mergea la Paraclisul Sfintei Anastasia să se roage în genunchi. Când se deschidea biserica, el era primul care intra. Se închina cu multă evlavie la Sfintele Icoane. Picturile de pe pereţi, pe care nu le putea ajunge cu buzele, el le atingea cu mâinile lui. Niciodată nu se aşeza în strană. În timpul slujbelor, Privegherilor şi Liturghiilor stătea drept, ca un stâlp neclintit.
Un monah din Creta, care trăia în Chilia Sfintei Cruci, situată între Kerasia şi Kafsokalivia, şi-a pierdut vederea. Când s-a întâmplat aceasta, el a început să-şi dedice tot timpul rugăciunii. De vreme ce era orb, nu făcea nimic altceva decât să se roage neîncetat, cu voce tare, cu Rugăciunea lui Iisus, stând în picioare, cerând lui Dumnezeu să-i lumineze inima.
Într-o zi, doi jurnalişti ce erau în pelerinaj şi treceau pe lângă chilia* monahului orb, l-au auzit rugându-se. Au stat afară aşteptând, nedorind să întrerupă «slujba bisericii». Ei au crezut că la fel se face în tot Muntele Athos şi au scris: «Necontenite sunt rugăciunile de pe Muntele Athos…».
*(Chilie (Κελλίον) este numită o casă sihăstrească, ce aparţine şi depinde de o mare mănăstire.)

chrismon

Un ascet obişnuia să-şi trimită ucenicul la Karyes să vândă lucrul mâinilor sale. Acolo, în Protaton, călugărul a auzit cântece frumoase. Într-o zi, el i-a spus părintelui său:
– Părinte, m-am tot gândit. Ar trebui să vezi cum Îl laudă acolo pe Dumnezeu prin cântece, coruri şi alte multe lucruri. Aici, singurul lucru pe care-l facem e să ne rugăm «Doamne, miluieşte» cu şiragul de metanii.
A doua zi, părintele i-a spus:
– Hai să mergem, fiule, să vedem ce fac părinţii aceia acolo, ca să învăţăm şi noi tipicul lor.
Când au intrat în biserică, el s-a aplecat şi i-a şoptit la ureche:
– Într-adevăr, fiule, aici îl laudă pe Dumnezeu.
Şi încă n-a terminat de spus acestea, când un puternic cutremur a zguduit tot. Imediat, cântăreţii au pus jos cărţile şi au încetat cu «terirem-urile»*, începând să se roage cu şiragurile de metanii: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii».
– Părinte, hai să mergem, hai să continuăm munca noastră în liniştea chiliei noastre. Orice facem noi e mai presus de muzică.
Ei şi-au dat seama că cel mai bun mod de a se ruga este cu şiragul de metanii.
(*Sunt silabe încântătoare şi fără un înţeles în sine cântate uneori pentru a umple un spaţiu melodic pentru care nu mai există cuvinte.)

chrismon

Asceţii Agatanghel şi Anania erau pustnici în Sfântul Munte, unde duceau o viaţă îngerească. Ei iubeau smerenia şi dispreţuiau mândria. De asemenea, erau puţin «nebuni pentru Hristos», dorind ca virtutea lor să fie ascunsă, rugăciunea lui Iisus fiind bine înrădăcinată în inimile lor.
– Călugăraşul meu, Hristos este aici. Ţi-a spus sau te-a asigurat când va veni din nou? spuneau ei călugărilor începători. Trebuie să-ţi faci canonul tău, dar să cugeţi că nu-l faci.

chrismon

Un pustnic mai în vârstă spunea:
– Mulţi au rugăciunea minţii, dar ei nu ştiu.

chrismon

Binecunoscutul părinte Sava nu-şi folosea patul ca să doarmă pe el. El avea în chilia sa două funii legate de tavan. Îşi sprijinea mâinile în ele şi astfel se ruga, stând drept toată noaptea.

chrismon

Un monah mai în vârstă spunea:
– Baza tuturor este ca să spui rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul».
De asemenea, el spunea că şi «Doamne, miluieşte» poate cutremura cerul şi pământul.
Adesea, îi auzim pe părinţii din Sfântul Munte spunând: «Noi am devenit călugări pentru un singur motiv: ca să ne rugăm».

chrismon

Pustnicul Hrisostom ne spunea:
– În Kafsokalivia era un monah foarte bătrân numit Anatolie. El avea o voce îngerească. Se spune că, de câte ori cânta «Cuvine-se cu adevărat», îşi ridica mâinile şi cânta cu atâta bucurie în inimă, încât şi candelele erau puse în mişcare. Odată, când mă coboram de la Sfânta Ana, l-am auzit cântând şi m-am gândit: «Ce voce! Cântă oare îngerii?».

chrismon

Un monah nevoitor spunea că:
– Întâi satana doreşte să ne oprească de la rugăciune. De îndată ce cineva începe să se roage, vrăjmaşul încearcă să împrăştie mintea cu gânduri şi tot felul de iluzii. Dacă această metodă nu dă rezultate, va apărea el însuşi, numai ca să ne tulbure şi să ne forţeze să ne întrerupem rugăciunea. Odată, când stăteam în genunchi la rugăciune, o lumină puternică a venit din spatele meu. Mi-am dat seama că era de la diavol. Nu i-am dat atenţie şi mi-am continuat rugăciunea, fără să fiu tulburat. Apoi, doi demoni mici au apărut lângă mine şi au început să danseze şi să se joace, încercând să mă facă să râd.

chrismon

Alături de marea sa asceză şi umilinţă adâncă, ascetul Tihon avea de asemenea darul rugăciunii neîncetate, chiar şi în timpul somnului.
– Când te rogi, spunea el, rugăciunea trebuie să devină una cu inima, aşa ca atunci când lipeşti două obiecte cu clei.
El mai spunea:
– Înainte să începi un proiect, trebuie să te rogi lui Dumnezeu: Luminează-mă şi dă-mi putere. Când ai împlinit acel plan, să spui: Slavă lui Dumnezeu!

chrismon

Un părinte spunea:
– Adevărata cunoaştere a rugăciunii inimii începe la om mai întâi prin adevărata înţelegere a neputinţelor şi a slăbiciunilor proprii. Dumnezeu nu lasă la greu pe nimeni. Cel ce are rugăciunea minţii cere să fie vindecat, vrea să înţeleagă, caută îndrumare. Cel ce e curat cu inima vrea un îndrumător duhovnicesc, are frica de Dumnezeu în el şi se smereşte pe sine. Această frică îl ocroteşte de înşelări. În acest punct începe cateheza. Este ajutat, forţându-se pe el însuşi, şi lucrările lui bune sporesc. Acea persoană ajunge în cele din urmă la vederea lui Dumnezeu şi înţelege sensul Judecăţii de apoi, a iadului şi a împărăţiei cereşti. Cine merge în adevăr nu va cădea în capcane. Acela va înţelege tot. Cel ce merge pe o cale greşită e ca şi cum ar păşi pe aer.

chrismon

Binecunoscutul egumen de la Karakalu, ieromonahul Kodrat, avea starea de rugăciune mereu cu el. Zi şi noapte, muncind sau vorbind, rugăciunea sa interioară nu înceta niciodată.

chrismon

În mănăstirea bulgară Zografu era un duhovnic, părintele Ioan, care era un om al rugăciunii, pocăinţei şi discernământului. În timpul mesei, chiar când mânca, nu înceta să spună rugăciunea lui Iisus cu mintea.

chrismon

Bătrânul pustnic Hrisostom ne spunea:
– Timp de 40 de ani, în pustie, am făcut toate slujbele cu şiragul de metanii. În timpul Postului Mare încercam să ne concentrăm minţile asupra Celui Răstignit. Dar foarte repede pierdeam atenţia rugăciunii. Trebuie perseverat.

chrismon

Respectatul părinte Gherasim Imnograful ne-a povestit cum în 1935 i-a dat 200 drahme săracului ascet Filaret.
„Era un timp de mare nevoie şi am văzut că este foarte disperat. I-am spus:
– Nu-ţi face griji. Ia aceşti bani. Nu e nevoie să mi-i dai înapoi. Pentru aceasta, roagă-te mult iubitului Dumnezeu să aibă milă de mine.
Ascetul Filaret a primit banii şi, după ce i-a mulţumit fratelui său pentru bunătate, a pornit spre Sfânta Ana. Pe cale, ca de obicei, el spunea rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă». Cum mergea, a văzut în faţa lui patru hârtii împrăştiate, una lângă alta, în rând, şi a fost impresionat, deoarece arătau diferit de celelalte. Le-a ridicat şi cu simplitatea binecunoscută s-a întors la părintele Gherasim.
– Părinte, ce sunt hârtiile acestea? Le-am găsit în apropiere, în timp ce mergeam spre Sfânta Ana.
M-am minunat de providenţa dumnezeiască şi de puterea rugăciunii.
– Părinte Filaret, i-am spus eu, sunt patru bancnote de 50 de drahme. Dumnezeu ţi le-a trimis. Dar spune-mi, ce ziceai şi la ce te gândeai pe drum spre schit?
– Ce altceva, părinte, decât rugăciunea lui Iisus. Câteodată, totuşi, gândul îmi era la datoria de 200 de drahme şi mă gândeam cum voi putea vreodată să-mi plătesc datoria! Unde aş putea găsi banii? Aşa că primeşte-i, te rog, ca să fiu eliberat de datorie şi de acest gând!“.

chrismon

Alt ascet spunea:
– L-am întâlnit pe bătrânul meu, care a plecat din această lume în timpul rugăciunii, care ajunge la cer ca un stâlp de foc. Înţelegi ce adâncime a tainei e sub toate acestea?
Şi altul spunea:
– Monahul seamănă cu Moise, care a cerut să-I vadă slava lui Dumnezeu (Ieşire 33). Şi Dumnezeu i-a răspuns că nimeni nu poate să-L vadă.
Se referea, desigur, că nimeni nu poate să-L vadă pe Dumnezeu în esenţa Sa. El spunea că trebuie să rămânem neclintiţi în credinţa noastră şi să stăm în chilie ca profetul în peştera de stâncă. Trebuie să rămânem în întuneric, îndurând cu răbdare ostenelile, plictiseala, supărarea, lipsa harului în timpul rugăciunii – tot ceea ce îngăduie Dumnezeu. Şi uneori, Dumnezeu cu mâna Sa îl va binecuvânta pe monah şi-l va lumina cu prezenţa Sa, cu a infinitelor energii ale Sfântului Duh.
Acelaşi părinte mai spunea:
– Cum îndrăznim să cerem să-L vedem pe Dumnezeu? Mai potrivit este să ne înfăţişăm goi înaintea Sa, lepădând orice grijă şi toată iubirea pentru lume, pentru noi şi pentru gândurile noastre, chiar şi în nevoinţele noastre, să-I cerem să îndrepte asupra noastră numai o privire. Privirea Sa ar fi ca şi cum L-am vedea pe Dumnezeu.
Şi iarăşi spunea părintele:
– Un monah nu numai că studiază dogmele, ci şi trăieşte după ele. Când citeşte Sfânta Scriptură, ori scrierile patristice, el nu o face ca să câştige cunoştinţe, ci ca să înveţe un limbaj ce nu poate fi exprimat prin cuvinte, şi cu ajutorul căruia vorbeşte cu Dumnezeu, prin rugăciune.

chrismon

Un călugăr mai în vârstă, truditor al rugăciunii minţii, spunea:
– N-ar trebui să pierdem nici o ocazie dată nouă de a spune rugăciunea lui Iisus. Nu trebuie să lăsăm mintea să hoinărească asupra lucrurilor zadarnice. Prin rostirea rugăciunii lui Iisus mintea găseşte odihnă şi bucurie. E ca şi cu copiii mici care aleargă toată ziua, strigând, jucându-se şi lovindu-se unul de altul. Dar ceea ce îi odihneşte şi le dă o mare bucurie e noaptea, când se află în braţele mamelor. La fel şi mintea, în loc să se împrăştie, trebuie să se dedice rugăciunii minţii.

chrismon

Un părinte spunea:
– O, binecuvântate suflete, ascultă acestea! Nimic din ceea ce putem spune despre rugăciune nu-i destul. Fiindcă rugăciunea nu se termină niciodată. E ca dialogul cu Dumnezeu. Nu pot spune ce simte o persoană când se roagă. Un lucru trebuie făcut cunoscut, acela că sufletul celui credincios are nevoie să se roage continuu. Când se termină doxologia, începe implorarea. Când se termină implorarea, încep rugăminţile. Şi aşa începe mereu una dintre acestea, iarăşi şi iarăşi. Când te rogi, adu-ţi aminte de fratele tău care se îndoieşte şi roagă-te zilnic ca Dumnezeu să-l lumineze şi ca să fie binecuvântat să afle calea spre mântuire.

chrismon

Părintele duhovnic Mina din Mavrovunio, ce se nevoia în Schitul Sfânta Ana, mergea în fiecare zi în paraclisul Chiliei lor şi citea, rugându-se, toate canoanele ce sunt cuprinse în Ceaslov: de la Paraclis până la icoasele Cinstitei Cruci, şi Plângerile, până la ceasul al şaselea bizantin, adică până la ora 12 (la miezul nopţii), după ora obişnuită. Niciodată nu părea obosit. Sufletul lui se asemăna «cu un pom răsădit lângă izvoarele apelor» (Psalmul 1, 3).

chrismon

Marele părinte Calinic Isihastul spunea:
– Să fii veghetor e un dar de la Dumnezeu! Aşa cum Atotţiitorul Dumnezeu l-a creat întâi pe om, şi apoi a suflat în el suflare de viaţă, la fel călugărul trebuie să se curăţească întâi prin practicarea virtuţilor. Apoi va fi capabil să primească darul rugăciunii minţii şi paza. Apoi se va muta de la practicarea virtuţilor la vederea lui Dumnezeu.

chrismon

Părintele P. ne spunea:
– Odată i-am cerut lui Dumnezeu ceva ce credeam că-mi va fi de folos în viaţa mea duhovnicească. Am insistat trei ani. După ce au trecut aceşti trei ani şi încă şapte luni, mi-am dat seama că starea mea duhovnicească a avut de suferit din cauza lucrului pe care-l cerusem insistent de la Dumnezeu ca să-l primesc. Apoi am insistat din nou, rugându-mă: «Dumnezeule, ia-l de la mine, ia-l, ia-l». După alţi trei ani, El l-a luat. Cineva ar putea spune, de vreme ce am cerut, de ce nu l-a îndepărtat Dumnezeu imediat. Poate din cauză că, după un timp, după ce aş fi uitat, aş fi cerut din nou. Aşa, Dumnezeu m-a lăsat să aştept un timp, şi în cele din urmă mi-a îndeplinit dorinţa.

chrismon

Isihastul E. din Katunakia spunea:
– Acum că ai venit la Sfântul Munte, tot ceea ce ar trebui să obţii e un şirag de metanii. Te va conduce la lucruri necunoscute ţie. Te va conduce pe trepte mai înalte. «Doamne, miluieşte-mă». Dacă ai vreo problemă spune din nou «Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul». Ai o ispită cu cineva, cu vecinul tău, cu prietenul tău, cu şeful tău? Spune «Doamne, miluieşte». Astfel va fi găsită o soluţie pentru problema ta. Aşa vei ieşi din încurcătură.
– A fost un an când am avut o ispită. Ce să fac? Ce? «O, Maică Preasfântă a lui Dumnezeu, ajută-mă să vin repede să-ţi fac o rugăciune! Maica mea, ajută-mă!». Nu a fost prea mult până când rugăciunile mele au primit răspuns. Ispita s-a dus, până a treia zi. Ce bucurie că s-a dus. Atât de repede ajută Maica Domnului pe cineva care posteşte. Ia un şirag de metanii: «Doamne, miluieşte-mă». Dacă devii una cu şiragul de metanii, vei fi luminat şi vei ajunge la o treaptă mai înaltă, total necunoscută ţie acum. Toţi călugării, pustnicii, asceţii, cei ce locuiesc în schituri şi călugării din mănăstiri, ei toţi au şiraguri de metanii în mâinile lor.

chrismon

Un ascet spunea:
– Când rugăciunea lui Iisus se spune de la sine, nu e alt sentiment mai dulce decât acesta. Atunci uiţi să mănânci sau să dormi şi te bucuri că eşti la schit, până părintele tău te întrerupe ca să încerci umilinţa.
O călugăriţă a ajuns la această stare de rugăciune. După o zi grea de muncă, noaptea, ea spunea rugăciunea lui Iisus. Aceasta a durat 5 zile. Iar când stareţa ei a oprit-o, ea a zis: «Eu cred că am greşit ceva». Şi din pricina smeritei ei ascultări, s-a pocăit.

chrismon

Unul din părinţii cei mai în vârstă ne spunea următoarele:
– Când eram tânăr, am dus lucrurile mâinilor mele să le vând unor creştini evlavioşi. Oriunde mergeam, pe vapor, sau pe străzi, mulţi necredincioşi se adunau în jurul meu, spunând lucruri împotriva existenţei lui Dumnezeu. Şi mă rugam Maicii Domnului să nu părăsească poporul nostru şi să-l înrobească din cauza acestor oameni care nu au credinţă în Dumnezeu. Apoi l-am întrebat pe părintele meu ce să fac când aceşti oameni încearcă să mă amărască, înconjurându-mă şi asuprindu-mă. El mi-a spus: «Când se apropie de tine, stai în picioare, încrucişează-ţi mâinile pentru rugăciune, şi nu va fi nici un atac şi vei rămâne liniştit». Am făcut aşa şi am fost liniştit. Aşa cum soarele împrăştie norii, rugăciunea îi îndepărtează pe cei ce vor să atace sufletul cu blasfemii şi să-l umple cu patimi dezgustătoare.

chrismon

Odată, într-o zi de sărbătoare, Sfântul Nicodim mergea spre Marea Lavră. În calea sa a întâlnit o chilie unde şi-a petrecut noaptea. La miezul nopţii el a văzut pe bătrân cu ucenicii săi intrând în biserică. În taină, a intrat şi el acolo şi a văzut pe bătrân şi ucenicii săi rostind rugăciunea lui Iisus, uneori în genunchi, alteori în picioare. Şi în momentul împărtăşirii cu Sfintele Taine, el a văzut feţele lor strălucind, un pic mai puţin decât soarele.

chrismon

Părintele Ioachim de la Sfânta Ana se ruga fără încetare, ziua întreagă. Ori la muncă, ori stând, ori vorbind cu cineva, el reuşea să fie mereu în legătură cu Dumnezeu. El spunea blând:
– Dacă-i iei unui călugăr rugăciunea, atunci îl lipseşti de dreptul de a simţi că este cu adevărat un fiu al lui Dumnezeu.
Adesea ne vizita în timp ce lucram pentru sarcinile ascultării noastre şi ne întreba dacă spunem rugăciunea lui Iisus sau Acatistul Maicii Domnului. Vorbea rareori şi numai când era necesar. Dar se ruga mereu. El a găsit un loc liniştit în mica pădure din spatele chiliei sale, unde putea să-şi ridice mâinile spre cer ore întregi, şi aşa cu bucurie se împărtăşea cu Iisus prin rugăciune. Şi dacă-l întreba cineva unde a întârziat, el răspundea: «Am fost în grădina Ghetsimani, acolo am fost».
El era aşa de concentrat la rugăciune, încât nici mâncarea şi nici odihna nu i se păreau necesare.
Un an întreg a avut binecuvântare de la părintele său să nu-şi folosească chilia. El stătea în picioare, în strana sa din paraclisul chiliei, rugându-se.
Părinţii spun că în acel an, părintele Ioachim a avut multe binecuvântări dumnezeieşti şi experienţe cereşti în inima sa. Ei auzeau adesea plângerile lui sau cântările lui triumfătoare. Şi în timpul tuturor slujbelor, părintele Ioachim părea odihnit şi bucuros, ca şi cum ar fi avut cel mai odihnitor somn în noaptea dinainte.
Trupul său nu putea ţine pasul cu inima lui şi a început să slăbească. Asceza din anul în care a privegheat nopţile şi a stat în picioare i-a cauzat ulceraţie la picioare din cauza proastei circulaţii. Astfel, bătrânul său a fost nevoit să-i interzică să privegheze toată noaptea în biserică.
Apoi, acest curajos luptător a inventat o altă nevoinţă. El a pus în unul din colţurile chiliei sale o pătură aspră de păr şi acolo îşi petrecea noaptea întreagă stând învelit în altă învelitoare grea. El nu-şi punea capul pe pernă. Îşi întindea numai picioarele cu ulceraţie, pentru a se uşura. În această nouă arenă îşi petrecea nopţile în rugăciune şi, uneori, când aţipea, buzele sale continuau să spună rugăciunea lui Iisus: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă». De fiecare dată când spunea: «O, Preasfântă Treime!», sau «O, Preasfântă Treime, Dumnezeul nostru, ai milă de noi şi ne mântuieşte!», el era copleşit. Se putea crede că nu era altă rugăciune aşa puternică ca a lui. Respectul pe care-l arăta Sfintei Treimi nu poate fi descris. Ori de câte ori, în timpul slujbei, era un tropar închinat Sfintei Treimi, el stătea atent. Iar pentru el, numele lui Dumnezeu era cel mai dulce cuvânt dintre toate.

chrismon

Ascetul Tihon spunea că monahul trebuie să se schimbe continuu între o oră de muncă şi o oră de rugăciune. El ne-a povestit de asemenea o întâmplare ce s-a petrecut într-o mănăstire rusească, în timpul Acatistului Maicii Domnului, una din rugăciunile sale preferate.
– Era odată un monah care spunea Acatistul Maicii Domnului de 24 de ori pe zi. Când auzea ceasul sunând ora el începea. Orele erau măsura sa. Şi încă cu atâta evlavie le spunea de fiecare dată, de parcă le spunea prima dată. Într-o zi, a auzit un glas venind din icoană care i-a spus: «Bucură-te, robule! Bucură-te, şi tu!».
Părintele Tihon citea, de asemenea, în fiecare zi, Evanghelia după Matei. El iubea mai ales capitolul despre Judecata de apoi, căci dorea să-şi ţină mintea mereu asupra judecăţii. Şi-a pregătit singur mormântul, ca să-şi aducă mereu aminte de moarte, să poată privi la el, să plângă şi să aştepte cu bucurie clipa când mormântul îl va primi în el.
Tot el spunea că nu trebuie să muncim Duminica şi povestea cum Dumnezeu a trimis mană israeliţilor, ca să-i hrănească în pustie, dar nu şi în a şaptea zi. Dumnezeu nu i-a binecuvântat pe cei ce erau lacomi, iar cei ce au adunat mană au găsit-o stricată şi plină de viermi. Aşa au rămas israeliţii în corturile lor, ca să-L laude pe Dumnezeu.
Părintele Tihon însuşi închina întreaga Duminică lui Dumnezeu. El nu se grăbea să termine Sfânta Liturghie. Adesea slujea Sfânta Liturghie până la vremea Vecerniei. Şi dacă n-avea lacrimi în timpul Heruvicului, el nu se ridica din genunchi pentru restul slujbei.

chrismon

Părintele Daniel de la Noul Schit a trăit până la 115 ani. El a avut vedenii minunate. Când folosea şiragul de metanii, diavolul venea şi i-l trăgea, arătând ca un şacal, dar el continua să se roage.

chrismon

Alt părinte spunea:
– Este la fel de necesar pentru un om să spună rugăciunea lui Iisus, mereu, ca pentru o barcă în pericol trimiterea semnalelor S.O.S.

chrismon

Într-o parte veche a mănăstirii ruseşti, într-o casă mică, trăia părintele Israel, care era foarte bătrân. El l-a întâlnit pe cuviosul Serafim de Sarov. El stătea drept, tăcut, ca un chiparos duhovnicesc.
Odată, Sfântul Siluan l-a întrebat:
– Părinte, fiind singur aici, poţi spune rugăciunea minţii cu uşurinţă?
– Fiul meu, nu este rugăciune mai adevărată decât rugăciunea minţii.

chrismon

Părintele Dionisie de la Sfânta Ana nu vorbea cu nimeni şi nimeni nu-i vedea faţa, pentru că întotdeauna îi era acoperită, ca să se poată ruga neîncetat. El aduna cimbru din Krya Nera, prepara un amestec de ulei cu această plantă şi o vindea, ca să se întreţină pe el şi ucenicii săi, ţinând porunca care spune că nimeni nu trebuie să trăiască din munca altuia.

chrismon

Părintele Arsenie de la Mănăstirea Sfântul Pavel, care a trăit aproape 100 de ani, a avut o asemenea dorinţă de rugăciune şi un asemenea respect pentru Maica Domnului, încât purta cartea cu rugăciunile către Maica Domnului Portăriţa în buzunarul său, ca să se poată ruga în timp ce lucra în grădina mănăstirii.

chrismon

Un monah evlavios ne-a spus:
– Rugăciunea, care e obligaţia noastră principală, a luat locul al doilea în vieţile noastre. Şi munca, care ar trebui să fie pe locul doi, a devenit o prioritate.

chrismon

Un ascet spunea despre călugărul care în timpul rugăciunii este în prezenţa lui Dumnezeu următoarele:
„El rămâne în extaz şi observă natura lucrurilor, şi mintea sa, fiind în tăcere, ascultă cu urechile sufletului său cântecele cântate în biserică! Sufletul saltă de bucurie şi mintea găseşte o asemenea plăcere în aceste vedenii, încât nu vrea să se întoarcă pe pământ, unde aude cântăreţii cântând numai heruvicul. Astfel e răsplătit un monah în ascultare, prima dată. Părintele său şi împreună vieţuitorii săi îl văd şi se minunează cum e mintea lui încântată. Când mintea cuiva e în extaz, el nu doreşte nimic altceva decât să rămână în nemişcare absolută şi să nu fie tulburat, nici măcar de o frunză din lămâiul din apropiere.
Să vezi ce a făcut Sfântul Grigorie Palama! El a plecat la sfârşitul Privegherii şi Liturghiei de toată noaptea de la Marea Lavră la Chilia Maicii Domnului, care mai târziu a fost numită «Sfântul Grigorie Palama». Nu a luat nimic cu el, nici pâine, nici apă şi a stat acolo întreaga săptămână în extaz, întreaga lui fiinţă arzând de frumuseţea lui Dumnezeu. De câte ori se întorcea la mănăstire, faţa lui strălucea.
Călugărul trebuie întotdeauna să-şi propună să fie pe cea mai înaltă treaptă a vederii lui Dumnezeu, stare care e dincolo de lumea aceasta şi vine din dragostea lui Dumnezeu. Cine a ajuns la asemenea dragoste divină nu găseşte mângâiere în această lume, dar caută întotdeauna să intre în legătură cu ceea ce e dincolo, dând în acelaşi timp mulţumire şi lăudând pe Dumnezeu, Cel în Trei Persoane, Care locuieşte în inima lui. Mintea unor monahi rămâne în acea stare cerească mai multe zile, în timp ce pentru alţii vedenia poate dura numai cât ai clipi din ochi“.

chrismon

Odată, doi pelerini au mers pe Sfântul Munte să-l întâlnească pe Avva P. Ei au cerut de la el cuvinte de mângâiere. Avva P. le-a stins setea, spunându-le despre «apa vie» care vine din vederea şi revelarea lui Dumnezeu.
– Ce să vă spun? a zis el. Să vă spun despre cel a cărui chilie a fost umplută cu lumină divină, necreată, cu câteva zile în urmă? El n-a ştiut dacă era în trup sau afară de trup, deoarece a fost înălţat în duh. Şi când şi-a revenit, iar lumina divină, necreată, nu mai era, şi a văzut lumina soarelui, creată, şi-a dat seama de imensa diferenţă dintre cele două. El s-a aflat pe sine în trupul său, care părea insuportabil de greu, şi a oftat, tânjind după dulceaţa şi strălucirea acelei Lumini.

chrismon

Un bătrân a spus:
– Cel ce se îngrijeşte de rugăciune, găseşte [răspuns la] cele contestate.

chrismon

Mi-l amintesc pe părintele Auxentie de la Mănăstirea Grigoriu. El era orb şi se călăuzea de la chilie la biserică atingând pereţii mănăstirii, spunând rugăciunea lui Iisus sau Acatistul Maicii Domnului. În biserică, după ce se închina la icoane, el stătea în strana lui drept, ca un stâlp de foc.

chrismon

Această întâmplare e binecunoscută:
Odată, recent canonizatul Sfânt Nectarie de Pentapolis a vizitat Schitul Sfânta Ana, ca să vadă un vestit dascăl şi practicant al Rugăciunii lui Iisus. Acolo ei au vorbit şi s-au rugat trei zile şi trei nopţi, fără încetare.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XXXVII: Despre blândeţe, ca cea a lui Hristos, şi despre nerăutate [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Ieromonahul român Leontie din Negreşti, judeţul Neamţ, a venit la Sfântul Munte în 1852 şi a murit în 1901. El şi-a cunoscut dinainte moartea sa. A fost cunoscut pentru smerenia şi inima sa curată, deoarece niciodată nu se supăra şi nimic din ce vedea sau auzea nu-l tulbura. A fost un om paşnic. În fiecare după amiază îşi punea epitrahilul şi vizita cimitirul, unde se ruga pentru părinţii şi fraţii plecaţi.

chrismon 

Bătrânul Z., un părinte de la Noul Schit, a fost ca un miel al lui Dumnezeu, fără pic de viclenie. L-am vizitat spre sfârşitul vieţii sale, când era ţintuit la pat. Odată i-au fost furate 150 kg de ulei. Ucenicul a fost nemulţumit, iar atitudinea lui l-a întristat pe bătrân.
– Binecuvântate, de ce nu mulţumeşti lui Dumnezeu? Acum eşti liber şi cu mai puţine patimi, pentru că avem numai un vas de ulei în loc de trei, a spus bătrânul.
Dar ucenicul lui a continuat să protesteze, să critice şi să aibă suspiciuni.
– Priveşte, fiul meu, i-a spus părintele Z. Priveşte partea bună a lucrurilor. Nu crede tot ce auzi, ci numai jumătate din ceea ce vezi cu proprii tăi ochi.

chrismon

Un părinte blând şi neprihănit spunea:
– Toţi părinţii sunt buni. Toţi se luptă cât pot ei de bine şi numai stând aici, în Grădina Maicii Domnului, este nădejde de mântuire.

chrismon

Adâncit întotdeauna în foloasele rugăciunii minţii, părintele Stachis era un pustnic vrednic de admiraţie. Numai o dată m-am învrednicit să-l văd la arsanaua Schitului Sfânta Ana, deoarece trăia în lumea ascunsă a tăcerii, a unui adevărat isihast. Chilia lui era în partea cea mai de nord a Katunakiei, deşi la început fusese călugăr pe Muntele Sinai. Cum a trecut odată o mare ispită cauzată de trei mireni, e o bună dovadă a smereniei sale neîntrecute şi a lipsei de mânie.
Aceşti oameni construiau cuptoare de cărămidă la o mică distanţă de chilia lui. Unul dintre ei înjura şi vorbea urât cu părintele Stachis, care păstra tăcerea. Ceilalţi l-au sfătuit pe tovarăşul lor să înceteze cu felul acesta nerespectuos şi păcătos de a fi, avertizându-l că un asemenea comportament ar putea aduce ceva rău asupra lui, ceea ce s-a întâmplat într-adevăr. La trei zile după ce cuptoarele au fost aprinse, ele au explodat, făcând zadarnică toată munca zidarilor.
Părintele Stachis avea şi altă virtute. Când bătrânul său a fost ţintuit la pat de boală, părintele Stachis nu putea munci destul pentru a se întreţine pe el şi pe bătrân şi nu s-a ruşinat să ceară, ceea ce a făcut-o cu o smerenie tăcută şi respectuos.
Mulţi părinţi din mănăstirile idioritmice, când s-au mutat din lume, practicau asceza, isihia şi smerenia. Unul dintre ei a fost vrednicul de pomenire părintele Teofil, de care îşi amintesc cu respect toţi călugării din Marea Lavră. El a fost un mare sprijinitor al chinoviei, credincios sarcinii ascultării lui până la sacrificiul de sine şi moarte, desprins total de rude şi lume, blând cu toţi, iubitor al singurătăţii şi rugăciunii. Adeseori mergea la îndepărtatele Paraclisuri din împrejurimi, ca să se roage. Părintele Teofil a fost un adevărat prieten a lui Dumnezeu, cu o fire entuziastă şi perseverentă.

chrismon

Monahul Ioasaf de la Sfânta Ana nu a produs niciodată în viaţa sa vreo supărare. El a fost un exemplu de ascultare, smerenie şi răbdare. A murit în 1947.

chrismon

Monahul Sofronie Bizantinul, om de litere, care trăia la Sfânta Ana, s-a remarcat prin smerenia şi inima sa curată. El a fost secretar al schitului şi principal editor al ziarului «Noul Logos». S-a nevoit într-o chilie părăsită de la Pine. A murit la o vârstă înaintată.

chrismon

A fost un monah care în cei 30 de ani ai vieţii sale nu a supărat pe nimeni.

chrismon

În aşezarea isihastă a vechiului Russikon trăia un monah paşnic, Onisifor. El era aşa de smerit, încât atrăgea oamenii prin simpla lui prezenţă.

chrismon

Călugărul doctor Spiridon Kambanos, Lavriotul, ajutătorul părinţilor bolnavi şi suferinzi, a nevoitorilor pustnici şi a celor din chinovii, era neinteresat de bani şi a fost cunoscut pentru smerenia, bunătatea şi iertarea sa. Odată, când a fost lovit prin cuvinte de unii, el i-a iertat şi le-a spus cuvintele Domnului: «Dacă am vorbit rău, dovedeşte că este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce mă baţi?» (Ioan 18, 23). Aceste lucruri ne-au fost povestite de ucenicul său, călugărul doctor Pavel Lavriotul.

chrismon

Cuviosul părinte Atanasie, bibliotecarul Schitului Sfânta Ana, a fost acuzat pe nedrept în 1935 că a furat un manuscris şi a fost întemniţat trei ani. Nevinovat, el a suferit această ispită cu deplină linişte, îngăduinţă şi fără gânduri rele. El a refuzat să-i urmărească în justiţie pe acuzatorii săi, şi a lăsat Preadreptei Judecăţi să aducă dreptatea.
Pe patul de moarte, cu ultima lui suflare, adevăratul hoţ a mărturisit că a ascuns cartea în gropniţa schitului, unde sunt păstrate oasele celor răposaţi.

chrismon

Monahul Nil a fost un lăudat rod al Sfintei Mănăstiri Simonopetra. El a slujit ca secretar principal al Consiliului Sfântului Munte. A fost atât de smerit, pe cât de cult. Patriarhul Ioachim al III-lea scria mulţilor săi prieteni: «De multe decenii Patriarhia n-a primit asemenea scrisori de la Sfânta Comunitate». Erau momente când i se vorbea părintelui Nil necuviincios, dar reacţia sa era aceea de a spune cu linişte şi calm: «Eu îi văd pe toţi părinţii de la consfătuiri ca pe îngerii lui Dumnezeu, şi prin feţele lor evlavioase îi văd pe părinţii din vechime, întemeietori ai sfintelor mănăstiri». De vârstă medie, având doar 40 de ani, el a murit de tuberculoză. El a fost luat pe neaşteptate, ca bunătatea lui să nu fie schimbată de cel rău.
Când lucra la Patriarhia Ierusalimului, arhimandritul Ioachim Spetsieris (1880–1934) s-a dovedit a fi un lucrător al virtuţii şi ascezei monahale. El a început nevoinţa în Noul Schit, unde s-a întors cu bucurie după ce şi-a desăvârşit studiile şi a slujit Biserica.
A fost cunoscut mai ales pentru răbdarea şi smerenia sa. De fiecare dată când cineva spunea: «Părinte, acei oameni vorbesc de dumneata», el răspundea: «Vă rog, fraţii şi prietenii mei, nu vorbiţi greşit despre nimeni, nu vorbiţi cu răutate împotriva binefăcătorilor mei».

chrismon

Egumenul Sofronie de la Mănăstirea Sfântul Pavel, care a murit în 1881, în al optzecilea an al vieţii sale, era un om foarte smerit. De fapt, el era adesea criticat pentru smerenia şi blândeţea sa. Nimeni nu l-a văzut mânios. Se spune că osemintele lui erau binemirositoare. Părintele Ioachim Spetsieris ne-a povestit despre virtutea acestui bărbat.

chrismon

Părintele Varlaam de la Mănăstirea Xenofon, care a trăit peste 100 de ani, a lăsat în urma lui, în inimile şi minţile monahilor mai tineri decât el, care l-au întâlnit aproape de sfârşitul vieţii sale, raze de bunătate, blândeţe şi dragoste. Chiar la vârsta de 100 de ani curăţa încă pomii, dar nu pentru că muncea din greu şi nici pentru răbdarea pe care o avea în boli (suferind de hernie, pentru care niciodată nu a purtat brâu) era atât de iubit, ci pentru dragostea şi răbdarea pe care le arătase de nenumărate ori.
Odată, a mers cu nişte părinţi mai în vârstă la metocul mănăstirii, la Sfântul Nicolae, Halkidiki. Acolo erau nişte probleme cu oamenii din zonă. Părintele Varlaam le-a vorbit cu blândeţea lui obişnuită, dar acei oameni, neascultători din fire, l-au defăimat şi au turnat un bidon cu vopsea pe capul lui. Bătrânul s-a întors la părinţi şi, fără să se plângă, i-a asigurat liniştit că îi iertase deja pe duşmanii săi.

chrismon

Sufletul vrednicului de pomenire părinte Atanasie, egumen al Sfintei Mănăstiri Grigoriu, era ca un port fără furtună. Egumenul de mai târziu, Visarion, spunea: «El se aseamănă cu figurile ascetice ale Tebei din Egipt. Mult mai îndrăgea duhul nemâniei şi al blândeţii, pe care se străduia să-l sădească şi în ucenicii săi. Încă şi poet a devenit pentru aceasta, dându-le să citească versurile sale, dedicate sfintei blândeţi. Un oarecare călugăr grigoriat a primit această poezie a sa, la metocul din Voultista:
O, ce drag şi dulce-mi este
omul blând şi cumpătat!
Când altul m-a împilat
la ce bun sa-l fi mustrat?
Piere oare-a sa turbare,
auzind a mea mustrare?

Când prinde-a se-nverşuna,
de-aş începe-a-i da răspuns,
într-o clipă, chiar ca el,
turbat şi eu am ajuns.

Însă-n ceasul învrăjbirii
buzele-mi n-or să grăiască,
ci-aşteapta-voi, potolit,
norii să se risipească.

Nedreptatea voi zdrobi-o
mai apoi, blând, cu răbdare,
şi-auzi-mă-voi mai bine,
nerănit de-nverşunare.*
*Traducerea poeziei aparţine Cristinei Băcanu [Nota editorului].

chrismon

Părintele isihast Efrem din pustia Katunakia, un bun dascăl al vieţii îngereşti, care încă trăieşte* şi-i îndrumă pe atleţii lui Hristos, ne-a spus:
Următoarea întâmplare a avut loc în Mănăstirea Iviron. Un bărbat căra lemne de foc. Un preot i-a cerut să-i aducă şi lui:
– Îţi voi aduce, părinte. Cât vrei?
– Zece sarcini.
Omul i le-a adus.
– Adu-le mai aproape, a spus preotul.
– Trecerea e prea strâmtă şi prea abruptă pentru animal, părinte. Îi e frică, a răspuns omul.
– Îţi spun: adu lemnele mai aproape.
Şi ei s-au certat.
– Nu vei fi iertat, a spus preotul.
– Nici tu nu vei fi iertat, a răspuns omul şi a plecat.
– Acum ce mă fac? s-a gândit preotul. Nu pot sluji Liturghia. Nu pot. Ce am să fac? A! Când va trece mâine omul, îi voi face plecăciune şi-i voi cere iertare. Dar dacă se îmbolnăveşte fiul lui şi trebuie să plece până atunci? Cum îl voi găsi pe om?
Între timp s-a lăsat noaptea, iar porţile mănăstirii au fost închise.
– Şi acum? s-a gândit preotul. Nu pot să ies să-l caut nici să intru înăuntru când mă întorc. Dar acum, că ne-am blestemat unul pe celălalt? Am o adevărată comoară pe care o pot folosi. E rugăciunea. Maica Domnului mă va lumina ce să fac.
Când noi, călugării, avem vreo problemă, cerem ajutorul Maicii Domnului. El a început să se roage: «Maica Domnului, ce să fac?».
Nu a durat mult până ce i s-a dat răspunsul. A aprins o lanternă, a ieşit prin poarta mică a mănăstirii şi a început să urce muntele, noaptea, numai cu lanterna, ca să-l călăuzească.
– Bună seara.
– Bine ai venit, părinte.
– Binecuvântate, a spus preotul, ne-am certat pentru nişte lemne. Iartă-mă!
– Dumnezeu să te ierte, părinte! a răspuns el. Te rog, iartă-mă şi pe mine.
– Dumnezeu să te ierte, a răspuns preotul şi a plecat ca să slujească Liturghia.
Când ai o neînţelegere cu cineva, să nu mergi să iei împărtăşania până nu te împaci întâi.
Un incident asemănător s-a întâmplat cu câţiva ani în urmă. Trecea un mic vaporaş şi l-am văzut pe părintele Democlit, care era medic la Noul Schit, şi pentru că părintele meu era bolnav, am urcat la bord ca să-l întreb ceva despre el, dar nu i-am spus nimic căpitanului şi el a crezut că merg la Dafni. După ce toţi părinţii au urcat la bord, vaporaşul s-a îndepărtat de doc.
– Kosta, i-am spus căpitanului, eu nu călătoresc.
– De ce nu mi-ai spus nimic?
Am răspuns:
– Am vrut numai să-i spun o vorbă medicului până vin ceilalţi părinţi la bord.
Kosta a întors în doc şi eu am sărit.
– Du-te dracului, a ţipat el.
Am mers la părintele meu şi i-am spus ce mi s-a întâmplat cu Kosta. Mi-am dat seama că nu pot sluji Liturghia şi am hotărât ca la prânz, când Kosta se întoarce, să merg la el şi să-i cer iertare. La prânz am plecat.
– Cum stau lucrurile, Kosta? am întrebat.
– Totul e bine, părinte.
– Binecuvântate, în această dimineaţă am greşit şi te-am supărat. Iartă-mă!
– Dumnezeu să te ierte.
După ce ne-am împăcat, am putut să slujesc Liturghia!
Părintele Efrem le mai spunea mirenilor:
– La fel ar trebui să procedezi cu prietenii şi colegii tăi muncitori. Dacă spui ceva greşit, nu merge să te împărtăşeşti cu Sfintele Taine. Nici măcar nu poţi să te rogi. Rugăciunea nu ajunge nicăieri. Trebuie să fii iertat. Apoi poţi să te rogi şi să iei Sfintele Taine.
* Părintele Efrem Katounakiotul era în viață când s-a editat prezentul Pateric athonit, însă a răposat în 1998 [Nota editor blog].

chrismon

Un bătrân smerit dintr-o chinovie, spunea:
– Nu mă plâng de nimeni. Toţi mă iubesc. Toţi sunt buni. Sunt aşa de fericit! Îi dau slavă lui Dumnezeu. Îmi vine să plâng de bucurie.

chrismon

Vrednicul de pomenire duhovnic Simeon, fostul egumen de la Simonopetra, era atât de lipsit de răutate, încât atunci când a cunoscut o persoană care a furat ceva, nu a trădat-o. Când a fost întrebat despre aceasta, el a răspuns: «Întreabă-l pe Sfântul Simeon; el ştie…».

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu