Daily Archives: 23 aprilie 2020

Povestiri ortodoxe: Cazacul de Anton Cehov

Povestiri ortodoxe: Cazacul
Anton Cehov

Arendatorul satului Nizy, Maxim Torciakov, un moşier de mijloc, se întorcea cu tânăra sa nevastă de la biserică şi ducea un cozonac proaspăt sfinţit. Soarele încă nu se arătase, dar răsăritul de acum se rumenea ca aurul. Era linişte… Pitpalacul* cânta al său: „Hai să bem! Hai să bem!” şi departe, deasupra dealului, se purta un vultur, iar în afară de aceasta, în toată stepa nu se vedea nicio fiinţă vie.

Torciakov mergea şi se gândea că nu este o sărbătoare mai bună şi mai veselă decât Învierea lui Hristos. El era căsătorit de puţină vreme şi acesta era primul Paşte pe care îl făcea împreună cu soţia. Oriunde ar fi privit şi orice ar fi gândit, toate i se păreau luminoase, pline de bucurie şi fericite. Se gândea la gospodăria sa şi găsea că totul este în bună rânduială, că podoaba casei este astfel încât de alta nici nu are nevoie, toate sunt îndestulătoare şi bune; privea la soţie şi ea i se părea frumoasă, bună şi blândă. Îl bucurau şi zorile la răsărit şi iarba fragedă şi brişca lui hurducată şi scârţâită, îi plăcea până şi vulturul care a scuturat greoi din aripi. Iar când, pe cale, a intrat în crâşmă şi a băut un păhărel, el a devenit şi mai vesel…

– S-a zis: mare este ziua aceasta! – zicea el. – Înseamnă că este mare! Să vezi, Liza, acuş soarele va începe să joace. El la fiecare Paşte joacă! Şi el se bucură, ca şi oamenii!
– El nu e viu – a observat soţia.
– Păi, pe el până şi oameni sunt! – a strigat Torciakov. – Zău că sunt! Mie mi-a povestit Ivan Stepanîci – pe toate planetele sunt oameni, şi pe soare şi pe lună! Adevărat… Dar poate că savanţii spun minciuni, necuratul îi ştie! Stai puţin, nu cumva e un cal! Chiar aşa!

La jumătate de cale de casă, la Bârna Strâmbă, Torciakov şi soţia sa au văzut un cal înşeuat care stătea nemişcat şi mirosea pământul. La marginea drumului, stătea în pirostrii un cazac roşcat şi, aplecându-se, îşi privea picioarele.
– Hristos a înviat! – a strigat către el Maxim.
– Adevărat a înviat – a răspuns cazacul fără să ridice capul.
– Unde mergi?
– Acasă, la odihnă.
– Atunci de ce stai aici?
– Aşa… m-am îmbolnăvit… Nu mai am putere să merg.
– Dar ce te doare?
– Totul mă doare.
– Hm… Ia necaz! Toţi oamenii sărbătoresc, iar tu boleşti! Poate e mai bine să te duci în sat sau la han, decât să stai aici?
Cazacul şi-a ridicat ochii şi i-a măsurat din priviri pe Maxim, pe nevasta sa şi calul.
– Veniţi de la biserică? – a întrebat el.
– De la biserică.
– Iar pe mine m-a prins sărbătoarea pe drum. Nu mi-a dat Dumnezeu să ajung. Acum m-aş porni şi m-aş duce, dar putere nu am… Voi, ortodocşilor, poate-mi veţi da, ca unui drumeţ, o bucăţică de pască sfinţită să mă înfrupt!
– Pască? – a întrebat Torciakov. – Se poate… Aşteaptă, acuş…
Maxim a căutat repede prin buzunare, a privit la nevastă şi a zis:
– N-am cuţit, n-am cu ce să tai. Dar să o rup nu-mi dă mâna, voi strica toată pasca. Ia problemă! Caută, poate ai tu cuţit?
Cazacul s-a ridicat din ultimele puteri şi s-a îndreptat spre şaua sa după cuţit.
– Iaca ce v-a trecut prin cap! – a zis supărată nevasta lui Torciakov. – Nu te voi lăsa să strici pasca! Cu ce faţă o voi duce eu tăiată acasă? Şi cine a mai văzut să faci Paştele în stepă? Du-te la ţărani în sat şi acolo o să te înfrupţi!
Femeia a luat din mâna bărbatului pasca învelită într-un şervet alb şi a zis:
– N-o dau! Se cuvine a şti rânduiala. Asta nu e o chiflă, ci pască sfinţită şi este păcat să o rupi fără socoteală.
– Ei, cazacule, nu te supăra! – a zis Torciakov şi a început să râdă. – Nu mă lasă femeia! Bun rămas, cărare bătută!
Maxim a smuncit hăţurile, a şuierat şi brişca a plecat cu zgomot mai departe. Iar nevasta încă mai îndruga că a tăia pasca înainte de a ajunge acasă e păcat şi neorânduială, că toate trebuie să aibă locul şi vremea lor. Spre răsărit, colorând norii pufoşi în diferite culori, au strălucit primele raze de soare; s-a auzit cântecul ciocârliei. De acum nu unul, ci trei vulturi, la depărtare unul de altul, se purtau deasupra stepei. Soarele a început să încălzească şi în iarba fragedă au început să trosnească ţârâiecii.
Îndepărtându-se mai mult de o verstă, Torciakov s-a uitat în urmă şi a privit insistent în depărtare.
– Nu se vede cazacul… – a zis el. – Ce ghinionist, l-a apucat bolitul în drum! Nu-i alt necaz mai mare: să vrei să mergi, dar să nu ai putere… Te pomeneşti că moare pe cale… Nu i-am dat pască, Lizaveta, dar cred că lui ar fi trebuit să-i dăm. Doar şi el vrea să se înfrupte.

Soarele a răsărit, iar dacă a jucat sau nu, Torciakov nu a mai băgat de seamă. Tot drumul până acasă el a tăcut, se gândea la ceva şi nu-şi lua ochii de la coada neagră a calului. Nu se ştie de ce el a fost cuprins de plictiseală şi în pieptul lui nu a mai rămas nimic din bucuria sărbătorii, de parcă ea nici nu a fost.
Au ajuns acasă şi au ciocnit ouă roşii cu muncitorii; Torciakov iarăşi s-a înveselit şi a început să vorbească, dar de îndată ce s-a aşezat la masă şi toţi au luat câte o bucată de pască sfinţită, el a privit posomorât la nevastă şi a zis:
– N-am făcut bune, Lizaveta, că nu i-am dat cazacului să se înfrupte.
– Ciudat mai eşti, zău! – a zis Lizaveta şi a ridicat mirată din umeri. – De unde ai luat moda asta ca să împrăştii pasca sfinţită pe drum? Ce, asta-i o chiflă? Acum ea e tăiată, stă frumos pe masă, poate să mănânce cine vrea, măcar şi cazacul tău! Ce, crezi că-mi pare rău?
– E aşa cum spui, dar mie îmi pare rău de cazac. El e mai rău decât un orfan sărman. Pe drum, departe de casă, bolnav…
Torciakov a băut jumătate de pahar de ceai şi mai mult nu a mâncat şi nu a băut nimic. De mâncat nu voia să mănânce, iar ceaiul îi părea fără gust, ca iarba şi l-a apucat iarăşi plictiseala.
După masă, s-au pus să se culce. Atunci când, peste vreo două ore, Lizaveta s-a trezit, el stătea la geam şi privea în curte.
– Te-ai trezit deja? – a întrebat soţia.
– Nu mă ia somnul… Eh, Lizaveta – a oftat el – l-am supărat noi pe cazac!
– Iarăşi tu cu cazacul tău! Ce te-a apucat? Dumnezeu cu dânsul.
– El l-a slujit pe ţar, poate că şi-a vărsat sângele, iar noi ne-am purtat cu el ca şi cu un porc. Ar fi trebuit să-l aducem pe bolnav acasă, să-l hrănim, iar noi nici măcar o bucată de pâine nu i-am dat.
– Aha, o să te las eu să strici pasca! Şi încă sfinţită! Tu ai fi stricat-o cu cazacul tău, iar eu mai apoi aş fi crăpat de ruşine acasă? Ce deştept eşti!
Maxim s-a dus încet de lângă femeie în bucătărie, a învelit în şervet o bucată de pască şi cinci ouă şi s-a dus în şopron la muncitori.
– Cozma, lasă acordeonul – a zis el unuia dintre ei. – Pune şeaua pe murg sau pe Ivancic şi pleacă mai repede la Bârna Strâmbă. Acolo e un cazac bolnav, lângă cal, să-i dai astea. Poate că nu a plecat încă.
Maxim s-a înveselit iarăşi, dar, aşteptându-l pe Cozma câteva ore, nu a răbdat, a pus şaua pe cal şi a pornit în întâmpinarea lui. L-a întâlnit chiar la Bârnă.
– Cum e? L-ai văzut pe cazac?
– Nu e nicăieri. Cred că a plecat.
– Hm… Ce poveste!
Torciakov a luat de la Cozma legătura şi a plecat mai departe. Ajungând până în sat, el i-a întrebat de ţărani:
– Fraţilor, n-aţi văzut un cazac bolnav cu calul său? N-a trecut pe aici? E roşcat, slab, călare pe un cal murg.
Ţăranii s-au uitat unii la alţii şi au zis că ei nu au văzut niciun cazac.
– A trecut pe aici poştaşul, asta e sigur, dar să treacă un cazac sau altcineva – nu am văzut.
Maxim s-a întors acasă la prânz.
– Nu-mi iese cazacul ăsta din cap, măcar crapă! – i-a zis el nevestei. – Nu-mi dă pace. Eu mă tot gândesc: dacă Dumnezeu a vrut să ne ispitească şi ne-a trimis un Înger sau vreun sfânt oarecare în cale în chip de cazac? Doar există aşa ceva. Nu-i bine, Lizenika, am mâhnit un om.
– Ce te-ai legat de mine cu cazacul tău? – a strigat Lizaveta pierzându-şi răbdarea. – Te-ai lipit ca smoala!
– Tu nu eşti bună, să ştii… – a zis Maxim privind insistent la faţa ei.
Era pentru prima oară după nuntă când el a văzut că nevasta lui nu este bună.
– Lasă să nu fiu bună, – a strigat ea şi a izbit supărată cu lingura – însă nu voi ajunge să împrăştii pasca sfinţită la toţi beţivii!
– Nu cumva cazacul era beat?
– Era beat!
– Cum ţi-ai dat seama?
– Era beat!
– Eşti o proastă!
Supărându-se, Maxim s-a ridicat de la masă şi a început să-şi certe tânăra nevastă, zicându-i că este nemilostivă şi proastă.
– Să crape cazacul tău! Lasă-mă în pace, holeră, cu cazacul tău puturos, că, de nu, mă duc la tata!

De la nuntă încoace, aceasta era prima ceartă a lui Torciakov cu nevasta sa. Până în seară a umblat el prin curte tot gândindu-se la nevastă, gândind cu ciudă, căci ea îi părea acum rea şi urâtă. Ca înadins nu-i ieşea nici cazacul din cap, şi lui Maxim i se năzăreau ba ochii lui mari, ba glasul, ba mersul…
– Eh, am mâhnit un om! – bolmojea el. – L-am mâhnit!
Seara, când s-a întunecat, el a fost cuprins de o plictiseală de nesuferit, aşa cum nu mai avuse niciodată – măcar spânzură-te! De plictiseală şi de necaz asupra femeii, el s-a îmbătat aşa cum se îmbăta odinioară, când nu era căsătorit. La beţie, el spunea vorbe murdare şi striga la nevastă că are o faţă rea şi urâtă şi că mâine el o va alunga la tată-su.

Dimineaţă după sărbătoare el a vrut să se dreagă şi s-a îmbătat iar. Aşa a început declinul.
Caii, vacile, oile şi păsările încetul cu încetul au început să dispară din curte, datoriile creşteau, nevasta devenea nesuferită… Toate aceste necazuri, spunea Maxim, s-au abătut asupra lui din cauză că avea o nevastă rea şi proastă şi că Dumnezeu s-a supărat pe el şi pe nevasta lui din pricina cazacului bolnav. El se îmbăta tot mai des şi mai des. Când era beat, stătea acasă şi făcea scandal, iar când era treaz, bântuia prin stepă aşteptând să-i iasă în cale cazacul…

1887

Note: * În rusă „pit’ paidiom!”.
Traducere de ieromonah Savatie Baştovoi

Sursa: Anton Cehov – Povestiri ortodoxe, Editura Cathisma, 2008

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Nou documentar dedicat Sfântului Mare Mucenic Gheorghe (23 aprilie / 6 mai), Purtătorul de biruință, a cărui mână dreaptă se află la Mănăstirea Xenofont

Documentar rusesc despre Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruință (23 aprilie / 6 mai), a cărui mână dreaptă se află la Mănăstirea Xenofont. De la minutul 2.50, un scurt cuvânt al arhimandritului Alexei, Starețul Mănăstirii Xenofont, Muntele Athos. 

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Gheronda Parthenios, Starețul Mănăstirii Sfântul Pavel: „Faceți pocăință precum ninivitenii odinioară!”

gheronda Parthenios
„Faceți pocăință precum ninivitenii odinioară!”

Sunt Părintele Parthenios (egumenul lavrei aghiorite „Sfântul Pavel”), care cu ajutorul lui Dumnezeu și al Maicii Domnului, am venit în 1954  la mănăstirea Sfântul Pavel și m-am făcut monah.

Anul acesta, pentru prima oară, am prăznuit Paștele singuri. Totdeauna aveam alături 150-200 de pelerini, care erau o mângâiere pentru noi, iar în total în Sfântul Munte, 5000. Cu toată dragostea, vă spun că mă doare acest lucru. Și aceasta se întâmplă din pricina păcatelor noastre, pentru că oamenii s-au îndepărtat de la calea lui Dumnezeu. Anul acesta, bisericile noastre, în Atena și în Tesalonic, au fost un cimitir. Toți oamenii închiși în casele lor, bisericile închise.

Politicienii, bine fac că iau aceste măsuri, care sunt însă măsuri omenești. Nu-i judecăm. Dar le trimit un mesaj, că aceste măsuri nu sunt suficiente. Îi rog pe politicieni și pe conducătorii noștri bisericești să cheme lumea, să deschidă bisericile, să lase lumea să iasă afară, să scoată icoanele, să facă litanii, să-L roage pe atotputernicul Dumnezeu, ca să ridice această ispită.

Nu ne salvează conducătorii acestui veac, ci numai Dumnezeul Atotputernic. El ne va salva. Deschideți bisericile, lăsați lumea să iasă afară, scoateți icoanele, îngenunchiați, așa cum au făcut ninivitenii. Să-L rugăm pe Dumnezeu, atotputernicia Lui, să ridice această ispită, altfel, nu știu ce se va întâmpla cu noi.

Nu vă înșelați, numai Dumnezeu ne va salva, numai Doamna noastră, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, numai Sfinții Apostoli, numai sfinții noștri, și rugăciunea noastră și credința noastră în Dumnezeu. Și să lepădăm toate lucrurile necredinței.

Le spun politicienilor: se pregătește pecetluirea oamenilor. Dar noi, creștinii, credem în atotputernicia lui Dumnezeu, suntem botezați, mirunși cu pecetea lui Dumnezeu. „Pecetea Darului Duhului Sfânt”. Cei care nu sunt botezați și vor să se pecetluiască, să facă ce vor, dar nu ne forțați pe noi, creștinii, pentru că orice ați face Hristos va birui. Spune: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. (Matei X:32-33).

Nu credeți în sioniști, în masoni etc., pentru că aceștia nu cred în nimic. Noi credem în atotputernicia lui Dumnezeu, și oricât ne-ar costa asta, noi Îl mărturisim pe Iisus Hristos, și Acesta răstignit ( I Corinteni II:2), și în El ne punem nădejdea, în atotputernicia lui Dumnezeu. Nicăieri în altă parte.

La mulți ani!

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

(Domnul nostru a biruit lumea. Nu vă temeți; datu-mi-sa toată puterea în cer și pe pământ; Eu am biruit lumea. Aceasta este mărturisirea noastră și aceasta este credința noastră).