Pomenirea cuviosului Simeon (Ștefan) Nemania, ctitorul Mănăstirii Hilandar din Athos (13/26 februarie)

Pomenirea cuviosului Simeon, ctitorul Mănăstirii Hilandar din Athos, care a trăit pe la anii 1190, şi care în pace s-a săvârşit.

A doua zi, dis-de-dimineață, în aceeași biserică, episcopul Calinic a fost la slujba de depunere a voturilor monahale a celor doi, Ștefan Nemania și Ana, care înveșmântați în straie negre au primit nume noi: Nemania a luat numele de Simeon, iar Ana pe cel de Anastasia. Aceasta s-a petrecut în ziua de Buna Vestire a anului 1196.

La puțină vreme după slujbă, Simeon și Anastasia s-au despărțit unul de celălalt. Simeon a plecat la mănăstirea sa, Studenița, iar Anastasia a mers la Mănăstirea Maicii Domnului, aproape de Kurșumlia. Așa a început altă viață pentru amândoi.

La Studenița, Simeon a viețuit optsprezece luni urmând întocmai rânduielile rugăciunii, postului, studiului și muncii. În acest timp a pus ordine în gospodăria mănăstirii, a mărit numărul monahilor, a lăsat cuvânt să fie înmormântat în biserica mare și l-a numit egumen pe ieromonahul Dionisie. Apoi, și-a luat rămas bun de la țara sa și de la poporul său și a pornit spre Sfântul Munte pe 8 octombrie 1197. Până la granița grecească a fost însoțit de Marele Jupan Ștefan – fiul lui – și de alți boieri sârbi.

Acolo, iarăși s-a despărțit, plin de duioșie, de Ștefan și de cei pe care îi lăsa în urmă. Dimpreună cu câțiva dintre cei mai credincioși prieteni, cinstitul bătrân a plecat mai departe și la 2 noiembrie 1197 a ajuns la Vatoped. Egumenul mănăstirii și obștea l-au întâmpinat cu cinste și mare bucurie. În dangătul clopotelor, intrat-au de îndată în biserică, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate. Apoi, tatăl și fiul s-au reîntâlnit. Copleșiți de simțăminte pe care limba nu le poate rosti, s-au îmbrățișat, în sfârșit, după zece ani de despărțire și de dor. Oarecând se despărțiseră ca Marele Jupan Nemania și Prințul Rastko, iar acum se întâlneau ca monahul Simeon și monahul Sava, într-o țară străină.

Simeon avea 84 de ani, iar Sava 27; unul era albit de vremi, celălalt în floarea vârstei, dar amândoi aveau inimile arzând de iubire față de Dumnezeu. Abia după o lungă despărțire își dau seama părinții și copiii cât de mult se iubesc unii pe alții. Iar când se reîntâlnesc, află cât de nemăsurată le este iubirea.

Protosul, auzind de sosirea Marelui Jupan, veni din Kareia spre a-l primi cum se cuvine pe oaspetele de seamă. Simeon i s-a plecat smerit, iar acesta a îngenuncheat înaintea lui. Și-au dat binețe și apoi s-au îmbrățișat. Chiar și pentru istoria Sfântului Munte, acesta era un lucru deosebit, căci până atunci nu se mai pomenise ca un mare domnitor al unei țări ortodoxe să vină în împărăția Maicii Domnului, întru primirea îngerescului cin, alături de ceilalți monahi.

Până și egumenii celorlalte mănăstiri, dimpreună cu o mulțime de monahi înveșmântați în haine negre, au venit spre a-l vedea și întâmpina pe cel care odinioară fusese un neînfricat cavaler și războinic, acum un monah smerit asemenea lor. Dorind mântuirea, Simeon i-a cercetat spre a o afla. Și pe niciunul dintre ei nu i-a lăsat să plece, fără să le ofere un dar adus din Serbia. Căci adusese cu el cai și catâri încărcați cu mulțime de daruri, de folos bisericilor și fraților. Cea mai mare parte a dăruit-o Mănăstirii Vatoped, dimpreună cu două vase pline de argint și aur.

Apoi, Sava l-a dus pe tatăl său ostenit în casa pe care o ridicase pentru ei doi, împreună-viețuind până la sfârșit.

/ textul a fost pus la dispoziția publicului de Ionuț Gurgu, director al editurii Predania /

Aducem la cunoștința publicului și apariția cărții „De la prinț la sfânt. Viața Sfântului Sava Arhiepiscopul Serbiei” a Sfântului Nicolae Velimirovici. Sfântul Sava (Rastko) Nemania fiind fiul lui Simeon (Ștefan) Nemania, ambii la mare cinste în Serbia și între sârbii athoniți.