Părintele Iosif de la Vigla

Părintele Iosif se roagă întruna în Chilia Sfântului Mina de la Vigla, dacă nu cumva cea mai spectaculoasă ch­ilie din Sfântul Munte, situată chiar în capătul peninsulei Athos, pe un colţ de stâncă, deasupra unui hău de 300-400 metri. De pe terasa chiliei lui nu se vede decât cerul şi marea, şi de acolo nu te poţi gândi decât la Dumnezeu, pentru că sufletul îţi este invadat de măreţia Lui cople­şi­toare, iar primele cuvinte ce-ţi vin în minte sunt: „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale, şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!“.

Gheron Iosif este un artist. Toate pietrele de la chilia lui sunt alese cu mare grijă şi aşezate ca şi cum ar fi în locul lor firesc, de când lumea. Dacă priveşti mai atent, observi că cineva s-a aplecat asupra lor cu migală, nelăsând la întâmplare nici cel mai mic detaliu.

Întotdeauna chilia sa va avea două steaguri: cel grecesc şi cel al Bizanţului. Cu ele îi saluta pe aviatorii ce treceau în zbor pe acolo. Care aviatori au prins drag de bătrân şi, venind cu escadrilele, făceau looping-uri pe lângă chilia lui, până când părintele Iosif le-a scris pe un banner că acolo este un ţinut al păcii şi al liniştii sufleteşti, rugându-i să respecte această hesychia. Aşa că piloţii ce-l îndrăgeau pe bătrân n-au mai zburat pe acolo, ci au intrat în Athos, iar eu i-am găsit făcând mortar şi ajutându-l să-şi reconstruiască chilia.

Altădată am auzit glas frumos înălţând laude Domnului, am intrat in micul paraclis la pavecerniţă şi am aflat că vocea era chiar a părintelui Iosif, care slujea împreună cu un prieten, preot în Patras, iar restul închină­torilor erau… piloţi. După slujbă, bătrânul ne-a poftit pe terasă, deasupra Mării Egee, la cea mai bună cafea ellenika pe care am băut-o vreodată.

Am înţeles acolo, în colţul Athosului, că poţi ajunge totuşi la theoria, dar, mi-a spus părintele, că nu poţi dobândi o minte curată (nous) fără privegheri, înfrânare şi rugăciune neîncetată. În singurătatea aceea plină de Dumnezeu bătrânul Iosif îşi sfinţeşte sufletul şi trupul şi nu neagă prezenţa gândurilor rele (loghismoi), dar spune că nepătimirea îi dă acea putere lăuntrică ce-l face în stare să li se împotrivească. Şi iarăşi am înţeles acolo că aceşti pustnici, călugări în Sfântul Munte, trăiesc viaţa „la apogeul ei“. Ei sunt deja în rai. Ce am învăţat la şcoală şi din cărţile Sfinţilor Părinţi despre îndumnezeire (theosis) am văzut în câţiva monahi care trăiesc în acelaşi timp şi credinţa, şi faptele, singuri cu Cel Singur şi lăcrimând pentru păcatele noastre. Părintele Iosif spune că fuga lui de lume se datorează dorului de Dumnezeu şi că a venit în Grădina Maicii Domnului să caute neprihănirea – fiindcă doar cel neprihănit se poate apropia de Domnul.

Se spune că dacă există cineva care poate dărui pace fratelui său, care poate să-l îmbucure şi să-l facă să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru toate, acela este adevărat monah. Toţi cei care au fost pe la părintele Iosif au găsit pace şi liniştire…

De fiecare dată când merg la Pro­dromu, dau o fugă şi până la Vigla, la gheron Iosif. Şi, fie că-l găsesc, fie că nu, sufletul meu se odihneşte în acel colţ de rai.

George ­Crasnean
Sursa: Lumea Credintei, anul V, nr. 2 (43) Februarie 2007 via lumeacredintei.com
Foto: GreekReporter

Vezi video cu Părintele Iosif fluturând steagul bizantin: