Daily Archives: 17 martie 2012

Despre secularizarea monahismului contemporan (cuvânt ținut la Schitul Prodromu), Danion Vasile

Într-unul din anii trecuți, pe când era în pelerinaj în Sfântul Munte Athos, Danion Vasile a ținut două omilii în faţa monahilor prodromiţi la invitația părintelui stareț  Petroniu, de acum adormit întru Domnul.  Într-una din ele a comentat învăţăturile sfinţiei sale privitoare la secularizarea monahismului contemporan. Aveți mai jos cuvântul rostit cu acest prilej, un cuvânt curajos, inspirat, cu discernământ (LD)

Despre secularizarea monahismului contemporan

– Cuvânt ţinut la Schitul athonit Prodromu –

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Prăznuim astăzi pe cuvioşii athoniţi şi aş începe prin a vă citi un cuvânt despre profeţia pe care a avut-o cuviosul Marcu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul legat de Schitul Prodromu.

„Această vedenie a văzut-o cuviosul Marcu, uce­ni­cul Sfântului Grigorie Sinaitul, treaz fiind, adică, cum stau îngerii şi arhanghelii împrejurul Născătoarei de Dumne­zeu, slăvind-o şi închinându-se ei, care avea pala­te de aur preafrumoase şi înalte, către partea ce se zice Vigla, adică frumoasă privire. Această vedenie s-a împli­nit acum la schitul nostru românesc Prodromu, pentru că aici este acest loc numit Vigla.

Şi unii dintre cuvioşii părinţi, vrednici de cre­din­ţă, ne-au spus nouă, precum şi duhovnicul Antonie Grecul a auzit de la stareţul lui, că de multe ori, trecând seara pe acolo, vedea lumină. Şi a cunoscut şi a văzut că în acel loc voieşte Maica Domnului a se zidi mănăstire frumoasă, după cum se vede astăzi. Şi pentru întărirea, mângâierea şi ajutorul celor ce vor locui într-însul, însăşi Maica Dom­nului ne-a dăruit nouă, nevrednicilor, preasfinţit chipul său şi al Fiului său închipuit pe icoana cu dumnezeiască mi­nune zugrăvită.” (1)

Prăznuindu-i pe cuvioşii athoniţi, este de mare importanţă să înţelegeţi că rostul vostru ca monahi pro­dro­miţi este de a ajunge alături de ei în Împărăţia Cerurilor, ca să o lăudaţi pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.

Mărturia pe care voi, ca monahi, trebuie s-o daţi lumii de astăzi, este foarte importantă, pentru că lumea este într-o dezbinare din ce în ce mai puternică.

Părintele stareţ, părintele Petroniu, scria într-o carte că oame­nii vor pace, caută pace, dar nu ştiu să o caute cum trebuie; caută pacea lumească, fără să ştie să-L cheme pe Dumnezeu în ajutorul lor şi să dobândească pacea cea adevărată. Scria părintele Petroniu: „Mulţimile de pelerini, care vin an de an la Athos, nu vin să vadă obiecte artistice, antichităţi sau muzee, de care este plină lumea de astăzi; ci cu totul altceva. Omenirea de astăzi, învrăjbită, izolată, tânjeşte după comuniunea şi căldura dragostei şi vine s-o vadă la Athos.” (2) Numai că duhul acesta lumesc încet, încet începe să-şi facă loc chiar şi în Sfântul Munte Athos, prin diversele tentative de modernizare.

Părintele Benedict Ghiuş, vorbind despre criza monahismului, spunea următoarele: „Toată viaţa călugă­rească este ascultare şi rugăciune, rugăciune şi ascultare. Epocile de criză ale monahismului sunt o problemă a rugă­ciunii şi a ascultării. Prin urmare, restaurarea monahis­mului stă în întoarcerea la temeiul acestor principii ale vieţii monahale.” (3)

Numai că, o dată cu împuţinarea ascultării, o dată cu împuţinarea rugăciunii, asistăm şi la o împuţinare a nevoinţei. Părintele Macarie de la Simonos Petras spunea într-un articol că unul din motivele pentru care mona­hismul athonit s-a aflat în criză a fost că, prin anii 1921-1922, au venit în Sfântul Munte foarte mulţi refugiaţi greci din Asia Mică, în urma expulzărilor făcute de turci.

Şi deşi au intrat mulţi în mănăstire, mulţi au intrat pentru motivaţii sociologice – zice părintele Macarie. Nu au intrat în mănăstire din motive duhovniceşti. Or, lucrul acesta şi-a pus amprenta asupra vieţii monahale din Sfân­tul Munte Athos. Pentru că, dacă unul intră în mănăstire fără să fie cu adevărat chemat de Hristos şi fără să vrea să se dăruiască în întregime lui Hristos, viaţa lui de dezordine lăuntrică îşi va pune amprenta asupra celorlalţi din obşte.

Spunea ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor – un părinte care a murit martir, mucenic în închisoarea din Aiud – şi amintesc de el pentru că astăzi Biserica din România prăznuieşte Duminica Sfinţilor Români, atât a celor canonizaţi cât şi a celor care aşteaptă canonizarea – ei bine, acest părinte sporit în viaţa duhovnicească spunea aşa: „Neorânduiala monahului este mare nelegiuire faţă de sufletul său. La Voroneţ, în gura balaurului se văd şi culioane călugăreşti.”(4) Şi nu numai la Voroneţ, în mai multe fresce în care este reprezentat iadul.

Tot părintele Petroniu vorbea foarte frumos des­pre una din cauzele acestei neorânduieli în mănăstiri, şi spune aşa: „În urma schimbărilor ivite după anul 1989, doritorii de viaţă monahicească, nemaifiind împiedicaţi să intre (în mănăstiri –n.n.), au găsit mănăstirile fără părinţi duhov­ni­ceşti, fără bătrâni îmbunătăţiţi, care să-i povăţuiască. De aici, refrenul pe care-l auziţi peste tot în mănăstirile noastre: «Este nevoie de duhovnici, este nevoie de stareţi, este nevoie de părinţi duhovniceşti.»” (5).

O să-mi permit să citez mai multe pasaje din cărţile părintelui stareţ Petroniu Tănase, nu pentru a-l linguşi, ci pur şi simplu pentru că un mirean nu se pricepe să trateze neorânduiala vieţii călugăreşti şi, abordând acest subiect în discuţiile cu părintele stareţ, am căutat să văd cum le tratează în cărţile lui şi am găsit răspunsuri foarte potrivite.

La întrebarea: „De ce nu mai sunt stareţi astăzi?”, un răspuns foarte potrivit este: „Pentru că nimeni nu mai vrea să fie ucenic”. Toţi vor să ajungă direct mari stele duhovniceşti, fără să treacă prin încercările ascultării, fără să treacă prin lupta duhovnicească cu ei înşişi, cu patimile şi cu puterile diavoleşti, şi vor să devină călăuzitori ai altora. Părintele Petroniu arăta că una dintre cauze este şi scurtimea uceniciei pentru tunderea în monahism.

Marile prefaceri prin care a trecut lumea au lăsat urme adânci şi în viaţa mănăstirească. Durata uceniciei monahale s-a scurtat mult. Acum, fratele, după un an, doi, este făcut monah, uneori chiar schivnic, ba şi diacon şi preot şi duhovnic. Ascultarea, făgăduinţa de temelie a vie­ţii călugăreşti, şi-a pierdut valoarea. Lucru foarte trist, pen­tru că nu poţi să-L dobândeşti pe Hristos, câtă vreme nu te-ai pregătit lăuntric prin nevoinţă şi rugăciune. De asta au apărut şi oameni care, trăind în obşte, duc viaţă pătimaşă.

Părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor vorbea, la un moment dat, despre mânia monahului, şi întreba: „De unde iuţimea monahului? De ce, adică, chiar unii monahi râvnitori nu se pot stăpâni şi repede se aprind la mânie? Înfrânarea şi nevoinţele călugăreşti, dacă se fac numai pe dinafară, se aseamănă cu vasul cu apă pus la fiert: când abu­rii din vas se înmulţesc, capacul sare şi aburii ies afară. Asceza exterioară, numai trupească, ne face sensibili, ex­plo­zibili; nu ne eliberează lăuntric, nu ne duce la nepăti­mire. De aceea este necesară o asceză pnevmatică, o lu­cra­re lăuntrică. Să ne schimbăm şi să ne prefacem dinăuntru în afară, şi nu invers, cum facem de obicei. Lucrarea pe dinafară este pruncească şi, numai cu ea, rămânem în mintea copiilor toată viaţa. Repet: numai cu lucrarea pe dinafară, rămânem în mintea copiilor toată viaţa.”(6)

Îmi cer iertare că vă citesc astfel de cuvinte duhovniceşti, eu fiind mirean şi fiind pătimaş, dar cred că e de mare folos să purtăm în minte învăţăturile acestor mari părinţi duhovniceşti. Dacă vor rămâne monahii la trăi­rea din afară, încet, încet vor ajunge la o schizofrenie şi se vor asemăna fariseilor făţarnici, pentru că nu-L vor dobândi pe Hristos.

Într-adevăr, aşa cum învaţă întreaga tradiţie a Sfinţilor Părinţi, schimbarea trebuie să vină dinlăuntru înafară, pentru că, dacă va rămâne o schimbare superficială, poţi îmbătrâni în patimile tinereţii.

A fost surprinzător pentru mine să observ cu câtă atenţie părintele stareţ a atacat modernismul din unele mănăstiri, în care televizorul şi radioul sunt la loc de cin­ste. Şi am să vă spun o întâmplare pe care mi-a relatat-o un părinte duhovnic: a fost trimis din mănăstirea de că­lu­gări la o mănăstire de maici, ca duhovnic, şi în ziua în care a venit, o maică i-a spus: „Vai, părinte, Maica Domnului v‑a trimis la noi!” Şi părintele, la primul cuvânt pe care l‑a ţinut, le-a zis: „Ei, lăsaţi, lăsaţi! Parcă văd că peste câteva zile n-o să mai fiţi mulţumite şi o să vreţi să plec!”

Şi, văzând părintele duhovnic că unele maici aveau tele­vi­zoare în chilii, la spovedanie, le-a dat canon să renunţe la televizor. Şi, după câteva zile, maicile s-au strâns şi l-au dat afară din mănăstire. Şi exact maica aceea care mai devreme îi spusese: „Părinte, Maica Domnului v‑a adus la noi!”, exact aceeaşi maică i-a zis: „Părinte, Maica Dom­nului te-a gonit de la noi!” – de parcă Maica Domnului ar putea să gonească un părinte care vrea să pună rânduială duhovnicească într-o mănăstire.

Şi zice părintele Petroniu: „Binefacerile civili­zaţiei moderne au intrat din plin în viaţa mănăstirească. Femei şi monahii, bucătărese pe la stareţi şi bucătăria ob­ştii, deoarece, cum spunea cineva, monahii nu ştiu să ci­tească bine. Radioul şi televizorul stau la loc de cinste, până şi la schituri, uneori şi în chilii monahiceşti, şi-n obştile monahale, unde totul este de obşte.

Au apărut mo­nahi care posedă şi folosesc perso­nal automobil pro­priu. Am mai observat că monahii iubi­tori de turism la locurile sfinte nu prea se împacă cu rân­duielile călugăreşti, cu slujbele lungi, cu munca, doresc să fie mai liberi. Şi ca îndreptăţire, auzi argumentul: lumea s‑a civilizat, s-a modernizat, suntem în era ştiinţei, se cuvine ca şi monahismul să fie în pas cu vremea. Practicile de altădată s-au învechit, nu mai sunt valabile în vremea noastră. Toate, acest fel de înnoiri, sunt cu totul străine de viaţa monahicească” (7) – zice părintele stareţ în articolul Despre ascultarea monahicească din volumul Chemarea Sfintei Ortodoxii.

Ba, mai mult, atrage atenţia asupra acelor monahi care, în loc să-şi vadă de ascultare, caută să peregrineze din mănăstire în mănăstire, şi nu pentru a dobândi folos duhovnicesc, nu pentru a-şi spori nevoinţele – pentru că în istoria bisericii întâlnim părinţi cu viaţă sfântă care, pentru anumite perioade, au călătorit de la o mănăstire la alta pentru a agonisi folos duhovnicesc – ci astfel de monahi practică acest turism spiritual doar pentru a nu duce crucea cea grea a călugăriei.

Şi zice părintele Petroniu: „Moda turismului a intrat şi în mănăstire. Fraţi şi monahi tineri pleacă în turism monahal la locurile sfinte – Ierusalim, Sinai, Athos, Grecia, Insulele Egee etc. – fără aprobare şi binecuvântare. Nedumerit, m-am întrebat: de unde au bani? Pentru că trebuiesc mulţi bani pentru acestea, iar monahul a făgăduit să urmeze sărăciei lui Hristos şi ascultării Lui.” (8).

Şi, într-adevăr, sunt monahi care, pentru a face rost de bani, ţin legături cât mai strânse cu mirenii, ţin prietenii strânse cu mirenii, nu pentru a-i urca pe aceştia spre Hristos, ci pentru a atrage anumite avantaje materiale.

Părintele Petroniu îmi spunea zilele trecute cu tristeţe cât de tare şi-a pus amprenta modernitatea chiar pe Sfântul Munte Athos. Părintele Macarie de la Mănăstirea Simonos Petras spunea că, în anul 1958, când s-au serbat o mie de ani de la sosirea Sfântului Atanasie Athonitul şi întemeierea mănăstirii Marea Lavră, „Muntele Athos trecea printr-un asemenea declin, încât se asista, în fapt, la îngropăciunea Muntelui Athos, la un parastas, nu la o aniversare!” Grele cuvinte! Şi zice: „Existau deja planuri (şi fiţi atenţi: încă din 1958, deci!) existau deja planuri făcute de responsabilii politici de a transforma mănăstirile în hoteluri, de a face şosele asfaltate la standarde europene, de a transforma Muntele Athos într-un soi de muzeu bizantin. Toţi monahii urmau a fi concentraţi în una sau două mănăstiri, restul mănăstirilor urmând a fi transformate în muzee”.

Numai că Maica Domnului a rânduit apărarea Sfântului Munte Athos şi, datorită monahilor care au venit şi din România, şi din Serbia, şi din Rusia, au crescut obştile şi nu s-au putut împlini planurile celor care au vrut distrugerea Sfântului Munte Athos.

Deşi, cu câţiva ani în urmă, precum ştiţi, Parla­mentul European a aprobat intrarea femeilor în Sfântul Munte Athos. Numai că statul grec s-a opus, a invocat o clauză de la aderarea Greciei în Uniunea Europeană şi nu au reuşit femeile să intre. Dar parlamentarii europeni au cerut aceasta şi au cerut, implicit, batjocorirea Sfântului Munte Athos, în care Maica Domnului nu a vrut să intre picior de femeie.

Şi-mi spunea părintele Petroniu cu tristeţe: „Rău au făcut ierarhii care au propovăduit avantajele integrării României în Uniunea Europeană, fără să pomenească de as­pectul spiritual al lucrurilor. Pentru că degeaba vom avea avantaje materiale dacă credinţa noastră va fi pusă în primejdie, dacă va fi distrus Sfântul Munte Athos prin intrarea femeilor” – şi, aş continua eu, dacă ni se va impune să-i educăm pe copii cu o deschidere foarte largă faţă de homosexuali şi chiar să acceptăm propaganda homo­sexuală în şcoli, aşa cum a impus Uniunea Europeană statului polonez şi aşa cum va impune şi României, dacă România nu va şti să ţină nestinsă flacăra dreptei credinţe şi dacă nu va apăra valorile morale.

Cum să reziste Athosul la modernizare? Trebuie să vă daţi seama că distrugerea Athosului nu va veni dinafară. Distrugerea Athosului nu poate veni decât dinlă­untru. Îmi spunea părintele Petroniu cu tristeţe că un cunoscut teolog, un părinte athonit care scrisese un articol, în care se pronunţa împotriva construirii şoselelor în Athos şi a mersului cu maşina prin Athos, nu după multă vreme a fost văzut el însuşi la volanul unei maşini prin Sfântul Munte… Or, de atitudinea voastră depinde viitorul Athosului. Dacă voi veţi şti să rezistaţi modernizării, dacă voi veţi şti să vă apăraţi viaţa de nevoinţă, atunci Hristos va fi cu voi şi Maica Domnului nu va părăsi acest munte. E mare, mare nevoie să ţineţi ascultarea de părinţii duhovnici.

Spunea Sfântul Ignatie Briancianinov că oamenii obişnuiţi nu pot înţelege marea taină a ascultării şi ar fi gata chiar să arunce cu pietre în cel care ţine această cale a ascultării. Or, voi să încercaţi să vă modelaţi nu după duhul acesta, ci să rămâneţi în ascultare de părinţi şi după duhul tradiţiei.

Să observăm însă că, o dată cu această modernizare la nivel social, asistăm şi la o modernizare în plan dogmatic. Părintele Petroniu relatează o declaraţie intere­santă, ciudată, din articolul Fuga de lume a monahului, din volumul Chemarea Sfintei Ortodoxii. „Un ierarh ortodox, membru activ în mişcarea ecumenică, zicea că: «a sosit timpul ca şi monahismul să-şi aducă contribuţia sa în mişcarea ecumenică, pentru unirea Bisericilor». Aşa-zisa fugă de lume a monahului, pentru mulţi este neînţeleasă. Pare ca o abatere de la adevărata cale a vieţii creştine”(9). Şi concluziona părintele stareţ că o astfel de înţelegere este cu totul potrivnică vieţii monahiceşti, aşa cum a spus-o de demult marele Antonie, Sfântul Antonie. „Precum peştii, zăbovind pe uscat, mor, aşa şi monahii, zăbovind afară din chilie, petrecând cu mirenii, se slăbănogesc” (10).

Deci, pe de o parte, monahul nu trebuie să se implice în problemele politice, chiar dacă unii ierarhi se lasă angrenaţi în problematica politică şi pentru aceasta impun o anumită direcţie, monahul trebuie să rămână pe calea Sfinţilor Părinţi. Însă, atunci când este primejduită dreapta credinţă, monahul nu trebuie să tacă. Spuneau Sfinţii Părinţi că prin tăcere Îl trădăm pe Dumnezeu. Iar Sfântul Grigorie Palama vorbeşte despre trei feluri de ateism: ateismul necredincioşilor, pentru că nu cred în Dumnezeu; ateismul ereticilor, pentru că ei, închinându-se la un Dumnezeu greşit, de fapt se închină la idoli şi ereticii nu-L cunosc pe Dumnezeul cel adevărat; şi ateismul ortodocşilor, spune Sfântul Grigorie Palama, care tac la vreme de prigoană. Repet, Sfântul Grigorie Palama considera că acei creştini care la vreme de prigoană tac sunt atei. Or, cu atât mai mult astăzi, când se vorbeşte atât de mult despre unirea bisericilor, monahii nu trebuie să tacă, ci trebuie să ţină aprinsă candela dreptei credinţe, aşa cum a făcut-o cuviosul făcător de minuni, Iustin Popovici, care a luptat împotriva ereziei ecumeniste, care a luptat împotriva unirii bisericilor, chiar dacă a fost singur. Sinodul Serbiei era deschis faţă de ecumenism, de partea cealaltă, lupta părintele Iustin Popovici, cu Hristos de partea lui. Şi cine a biruit? A biruit Hristos, prin părintele Iustin Popovici, pentru că ucenici ai cuviosului Iustin au ajuns episcopi în Serbia şi au ajutat la îndepărtarea Serbiei de direcţia anti-tradiţionalistă în care mergea. Şi minunile pe care le-a făcut părintele Iustin Popovici sunt o pecete a teologiei sale, a teologiei patristice. Şi m-am bucurat să aud că şi părintele Petroniu Tănase consideră că cea mai bună carte în această problemă este cartea Părintelui Iustin Popovici, Biserica ortodoxă şi ecumenismul. Este o carte pe care ar trebui şi monahii să-şi facă timp să o cerceteze, pentru a înţelege vremurile în care trăim. Iar părintele stareţ Iustin Pârvu, unul din stâlpii Ortodoxiei româneşti, spunea aşa: „Dacă nu mărturisim adevărul şi Ortodoxia după învăţătura cuviosului Părinte Iustin Popovici, nu ne mântuim.” Adică, dacă vom mărturisi că toţi ereticii fac parte din Biserica lui Hristos, de fapt L-am pierdut pe Hristos.

Se spune astăzi că monahii trebuie să aibă dragoste şi să-i iubească pe eretici. Ca şi cum Sfinţii Părinţi nu i-ar fi iubit pe eretici! Ba da, Sfinţii Părinţi au fost oamenii care i-au iubit cel mai mult pe eretici, pentru că au fost gata să moară din dragoste pentru ei. Şi-au dat chiar viaţa pentru apărarea dreptei credinţe, şi pentru întoarcerea ereticilor la Ortodoxie. Pentru că dacă iubeşti un om care merge spre prăpastie, nu îl laşi spre prăpastie. Dacă-l iubeşti, te duci, îi întinzi mâna şi-i spui: „Frate, vino la drumul cel bun! Vino la lumină! Fereşte-te de cădere, fereşte-te de rătăcire!” Aceasta este mărturia pe care trebuie s-o dea monahismul de astăzi.

Să observăm că există, în anumite mănăstiri, compromisuri care se fac din motive financiare. Şi spunea părintele Petroniu cu tristeţe că rău fac marile mănăstiri care iau bani de la Uniunea Europeană şi care şi pun tăbliţe cu sumele pe care le iau de la Uniunea Europeană, pentru că în momentul în care unei femei i se opresc bani, i se opreşte impozitul pe salariu, şi din aceşti bani o parte ajunge în Sfântul Munte Athos, femeia devine implicit ctitoriţă a Sfântului Munte Athos, dar nu o ctitoriţă a mănăstirilor binecuvântată, pentru că de-a lungul istoriei au fost atâtea şi atâtea femei cu viaţă sfântă, care au trimis bani la Sfântul Munte Athos. Nu, femeia modernă devine o ctitoriţă nebinecuvântată, pentru că, după ce i se opreşte impozitul şi vine o parte din bani în Athos, femeia modernă vrea să intre în Athos, fără să-i fie teamă de osânda Maicii Domnului. Şi trebuie să înţelegem că prin primirea unor astfel de bani, ne facem părtaşi la înşelarea femeilor care vor vrea să intre în Sfântul Munte Athos.

A venit în România un părinte stareţ din Grecia, şi le-a zis românilor: „Să vă ferească Dumnezeu să intraţi în Uniunea Europeană!” Şi le-a mai zis: „Încercaţi să nu luaţi bani de la acest for lumesc, care încearcă îndepărtarea lumii de Hristos!” Şi un părinte român l-a întrebat: „Iertaţi-mă, cuvioase părinte stareţ, dar românii, dacă ziceţi că nu e bine să ia bani de la Uniunea Europeană, mănăstirile greceşti de ce iau?” Adică trebuie nu doar să-i învăţăm pe ceilalţi cum e bine să trăiască, e bine mai întâi să fim noi înşine exemplu.

Ca să nu ne apese osânda la care s-a făcut astăzi referire în citirea Apostolului, de la Romani, în care zice aşa: „Câţi fără lege au păcătuit, fără lege vor şi pieri; iar câţi au păcătuit în lege, prin lege vor fi judecaţi. Fiindcă nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi.” Adică degeaba auzim cum trebuie să ne purtăm, degeaba auzim ce mărturie trebuie să dăm, dacă una auzim şi alta facem, atunci nu vom ajunge la mântuire.

Părintele Petroniu arată, în cartea Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie Românească, un exemplu de ieşire din impasul material. La mănăstirea la care era părintele Dometie, la Râmeţ, pentru plata lucrătorilor care reparau clădirile mănăstirii, era nevoie de o sumă mare de bani. „Ce facem, prea-cuvioase?”, se tânguia maica stareţă. „Nu fi necredincioasă”, îi zise părintele Dometie – „Maica Domnului, care ne-a ajutat de atâtea ori, nu ne va lăsa nici acum.” A doua zi, iar l-a întrebat maica stareţă: „Ce facem, prea-cuvioase? Azi trebuie să plătim lucrătorii.” „Mergi la Maica Domnului, în biserică – îi zise părintele Dometie, plecând – roagă-te ei cu credinţă şi nu ne va lăsa!” şi când s-a întors părintele, a întrebat-o: „Te-ai închinat la Maica Domnului?” Şi stareţa a zis: „M-am închinat, dar rugăciunea mea este slabă şi nu s-a întâmplat nimic.” Şi au venit cu o maşină câţiva pelerini şi o femeie din Bucureşti i-a spus aşa părintelui: „Am avut mari greutăţi în familie. M-am rugat lui Dumnezeu cum am putut, ca să-mi ajute, făgăduind să dau o sumă de bani unei biserici, dacă voi scăpa din necaz. Dumnezeu a fost bun şi m-a ajutat, şi lucrurile s-au aranjat bine. Mă gândeam ca suma făgăduită să o dau mănăstirii Cernica, din preajma Bucureştilor. Noaptea, însă, mi s-a arătat în vis o doamnă frumos îmbrăcată, şi mi-a zis: «Nu la Cernica, ci la Râmeţ să dai banii, că acolo au nevoie de ei.» Nu auzisem de Râmeţ până atunci, – zice femeia – dar m-am interesat unde sunt Râmeţii şi am venit, să-mi împlinesc făgăduinţa.” A scos apoi un plic şi i l-a dat părintelui.

Există două moduri de a dobândi banii necesari pentru repararea chiliilor şi a mănăstirilor: ori îţi pui nădejdea în Dumnezeu şi nu faci niciun compromis, şi Dumnezeu îţi trimite banii în chip minunat; ori faci compromisuri pentru a obţine bani, după vorba ceea, că te faci frate cu dracul până treci puntea şi de fapt, până la urmă, nu mai reuşeşti să treci puntea şi se alege praful de toate socotelile tale.

Părintele Petroniu atrăgea atenţia asupra urmărilor pe care le-a lăsat comunismul în viaţa monahală. Zice aşa: „Stăpânirea atee de tristă amintire, declarând război lui Dumnezeu şi Bisericii Lui, a avut ca ţintă principală monahismul: i-a confiscat bunurile materiale, i-a golit mănăstirile de monahi, arestându-i şi izgonindu-i din mănăstiri şi împiedicând pe doritorii de viaţă duhovnicească să intre în mănăstire. Ba mai mult, a căutat să discrediteze monahismul în faţa credincioşilor, care totdeauna au avut evlavie faţă de cinul monahal, stricând tradiţionalele rânduieli mănăstireşti. A desfiinţat slujbele de noapte din mănăstiri, a introdus mâncarea de carne în regimul alimentar, a introdus femei la stăreţiile şi bucătăriile mănăstirilor de bărbaţi ş.a.m.d.”

Şi comunismul a încercat să le impună oamenilor şi monahilor frică faţă de puterea lumească, a încercat să-i convingă să accepte compromisul şi unii l-au acceptat şi, prin aceasta, s-au îndepărtat de Dumnezeu. Trebuie ca monahii să aibă curajul de a sta tari în faţa primejdiilor, şi să apere dreapta credinţă oricât ar fi de greu.

Părintele Calciu Dumitreasa, un mărturisitor al secolului XX, a stat cu putere împotriva fiarei comuniste, chiar dacă prin aceasta familia sa a fost greu încercată. Şi le spunea, în vremea prigoanei comuniste, studenţilor, seminariştilor, teologilor nişte cuvinte care vă pot folosi şi pe voi, cei care mergeţi pe calea monahală, chiar dacă sunt adresate celor din lume.

Zicea părintele Calciu Dumitreasa: „Cine are ca îndreptar de conştiinţă pe «Eu am copii de crescut», iar ca justificare morală pe «Rectorul m-a pus să iau declaraţii» [securiste, adică!] – acela are, în loc de suflet, un meca­nism teleghidat.” – zicea părintele. Fiţi voi secerătorii cei harnici. Uitaţi de instinctele voastre, supra-incitate de către unii din dascălii voştri, al căror principiu este: «Am mamă, am tată, am fii, am fiice, am salariu prea mare ca să accept sacrificiul şi suferinţa pentru Hristos şi pentru Biserica Lui.» Dar, lepădându-ne de cruce, ne lepădăm de fapt de Hristos.

În acele vremuri de prigoană, mulţi părinţi monahi au făcut închisoare, iar părintele Sofian Boghiu, de la Antim, dădea următoarea mărturie: „Dacă pot zice aşa, mie mi‑a plăcut în închisoare. – Auziţi! – Era bine acolo, mult mai bine decât aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra. Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară, câte probleme!” – zicea părintele Sofian, care a fost condamnat la 16 ani de muncă silnică, arătând că de fapt nu chinurile torţionarilor, nu bătăile pe care le luau, nu foamea, nu setea i-a rupt de Hristos. Le-au biruit, au biruit toate aceste încercări prin harul lui Hristos. Monahii sunt cu adevărat liberi şi sunt liberi şi de obligaţiile sociale, nu au mame, nu au soţii, nu au copii să-i crească; monahii, în clipa intrării în mănăstire, când au depus voturile monahale, s-au dăruit în întregime lui Hristos, şi-au lăsat familia în grija lui Dumnezeu. Ca monahi, sunteţi cu adevărat liberi să vă jertfiţi pentru Hristos. Oricât de puternică ar fi tendinţa planului politic sau chiar a unor ierarhi de a vă îndepărta de duhul lui Hristos.

Părintele Petroniu pomeneşte o situaţie de la ale­ge­rea ca episcop a Părintelui Benedict Ghiuş, un părinte din Rugul Aprins, mare practicant al Rugăciunii lui Iisus. Şi zice despre el: „O astfel de prezenţă nu putea rămâne neobservată. Credincioşii Antimului, lumea intelectuală din Bucureşti, şi mai ales tineretul universitar căutau să-l cunoască, să-i ceară sfat duhovnicesc.” (11). Dar, într-o vreme în care stăpânirea comunistă era la putere, persoana Părin­telui Benedict apărea ca un corp străin, ca o piatră de poticnire. Nu era pe plac mai marilor vremii, politica lui fiind politica Sfintei Biserici.” Interesantă observaţia Părintelui Petroniu, că cei care plac mai marilor vremii se îndepărtează de politica Sfintei Biserici.

„Putea să fie profesor de teologie emerit. Şi nu a fost. Putea să fie episcop sau mitropolit. Dar nu a fost. De ce? Pentru că n-a făcut pe plac puterii politice.”(12). Şi auziţi o întâmplare descrisă de părintele Petroniu: „Într-o după amiază, ne aflam împreună în cancelaria Sfântului Sinod de la Antim, când un automobil grăbit a venit şi l-a luat pe părintele Benedict şi l-a dus la Patriarhie, la Camera Deputaţilor, unde fusese ales cu majoritate de voturi Episcop al Hotinului. A mulţumit alegătorilor, care îl acla­mau neîntrerupt, pentru ca, a doua zi, adunarea electivă să rămână perplexă, aflând de demisia Părintelui Benedict, impusă de guvern.”(13).

Adică, părintele Benedict Ghiuş a fost ales de Sinod episcop, dar puterea lumească l-a respins. Şi aşa i-a respins pe mulţi de-a lungul istoriei, înţelegând că, dacă vor ajunge în posturi de ierarhi, vor avea influenţă mult mai mare asupra credincioşilor şi-i vor putea învăţa să se ferească de ispitele care vin de la puterea politică.

Şi continuă părintele Petroniu: „Nici ca vicar părintele Benedict nu a făcut carieră. O astfel de persoană nu putea sta şi activa în capitală. A fost trimis profesor la seminarul monahal de la Mănăstirea Neamţ.”(14). A fost exilat, altfel spus, aşa cum a fost exilat şi părintele Iustin Popovici la Mănăstirea Celie, pentru că Patriarhul Serbiei i-a atras atenţia că sunt persoane în Sinod – în Sinodul Bisericii Sârbe – care sunt deranjate de poziţia tradiţio­nalistă a Părintelui Iustin; şi l-a rugat să se retragă la Mănăstirea Celie.

M-a impresionat durerea Părintelui Petroniu legată de cazul Tanacu, din România, şi spunea cu tristeţe că îi părea rău că nu au sărit preoţii şi ierarhii în apărarea Părintelui Daniel Corogeanu şi că s-a creat un precedent. Şi zicea părintele Petroniu că e de aşteptat ca mai încolo să ajungă alt preot în închisoare şi altul şi altul, pentru că puterea asta lumească se luptă din răsputeri să batjoco­rească credinţa creştină. Şi zicea părintele Petroniu că dacă nu au sărit preoţii şi ierarhii să-l apere pe părintele Daniel, prin aceasta au lăsat loc liber pentru ca duşmanii lui Hristos să-şi facă lucrarea. Şi spunea că e de aşteptat ca în vremurile care vor urma, pecetea aceasta a duşmanilor lui Hristos să fie pusă din ce în ce mai tare.

Părintele Petroniu face referire la o întâmplare tristă când un angajat de la Patriarhie, lepădându-se de Hristos, a vrut să-l pună pe Patriarhul Nicodim să semneze decretul de pensionare a episcopilor vicari – din articolul Întâm­plări din vremea Patriarhului Nicodim. Ministerul Culte­lor întocmise un proiect de lege pentru pensionarea arhie­reilor vicari. Însă era nevoie de avizul regelui, şi regele nu făcea nimic fără să se consulte în prealabil cu Patriarhul. Dar în cazul proiectului pentru pensionarea arhiereilor vicari, avizul Patriarhului a fost negativ. Proiectul s-a împotmolit la Palat. Şi vă citesc întâmplarea: „Într-o zi, se prezentă la Patriarh părintele I. Vască, secretar general la Ministerul Cultelor, pentru rezolvarea unor probleme de interes comun. A intrat în cabinetul patriarhal şi, nu după mult, uşa de la cabinet se deschide cu putere, părintele Vască, cu servieta şi pălăria în mână, iese în fugă şi se îndreaptă spre ieşire. Iar Patriarhul striga în urma lui. Mă vede – eu mă găseam pe holul de la intrare, zice părintele Petroniu – şi îmi face semn: «Ia vino încoace! Ia şi citeşte!» Pe biroul Patriarhului se afla o coală de hârtie, scrisă la maşina ministerului, cu litere mari şi cursive, adresată regelui, ca din partea Patriarhului, al cărei cuprins, în rezumat, era următorul: «Sire, în urma consultărilor avute cu Sfântul Sinod, am ajuns la concluzia că proiectul de decret privind pensionarea arhiereilor vicari poate fi aprobat, deci i se poate da aviz favorabil spre a trece la parlament pentru votare. Semnat: Patriarhul României.» Care era tâlcul hârtiei? Patriarhul Nicodim, contând pe cinstea colaboratorilor săi, nu citea totdeauna textul hârtiilor care i se aduceau spre semnare. «Ce este aici?» – întreba el. I se spunea pe scurt conţinutul şi semna. Or, de data aceasta, Patriarhul, luminat de Dumnezeu, bineînţeles, a fost prudent şi a citit personal adresa ce i se prezenta spre semnare. Atunci, părintele Vască, văzându-se descoperit, a luat-o la fugă şi Patriarhul striga în urma lui: «Oare sunt eu păpuşa, marioneta lui, să mă mintă ca un neruşinat?»” (15).

Am făcut referire la acest caz trist pentru că, uneori, în administraţie, sunt oameni care, preocupându-se prea mult cu problemele lumeşti, uită să slujească cum trebuie lui Hristos. Dar părintele Patriarh a ştiut să păzească, la momentul respectiv, biserica de tentativa de pensionare a arhiereilor vicari.

Ce e foarte trist e că, aşa cum părintele Vască reuşise să ajungă în funcţia respectivă, aşa cum Iuda a ajuns între cei doisprezece apostoli, aşa şi în zilele noastre există, din păcate, urmaşi ai lui Iuda, care seamănă dezbinare în Biserică şi care seamănă dezbinare chiar în mănăstiri. Pentru că vremea pe care o trăim este o vreme, din păcate, a dezbinării.

E foarte greu să taci când vezi că se întâmplă lucruri potrivnice Evangheliei lui Hristos. Sfântul Ambrozie spunea aşa: „Există vorbire în deşert, dar există şi tăcere în deşert.” Altfel spus, sunt momente în care trebuie dată mărturia cea bună.

Când părintele Dumitru Stăniloae a ieşit din închi­soare, i-a dat următorul sfat Părintelui Petroniu: „Viaţa să‑ţi fie hotărâtă, fără compromisuri şi confuzii, limpede. Crezul tău să-ţi fie viu. Viaţă, nu teorie. Eşti gata să mori pentru Hristos? Nu pierde din vedere ţinta spre care alergi. Să nu ne înecăm în marea vieţii.”(16). Şi această întrebare pe care părintele Stăniloae i-a adresat-o Părintelui Petroniu, de fapt, se adresează tuturor monahilor: „Eşti gata să mori pentru Hristos?” Pentru că vremea în care trăim e aşa cum arăta părintele Efrem Katunakiotul, este o vreme a muceniciei. Este o vreme în care suntem chemaţi să mărturisim dreapta credinţă. De altfel, viaţa monahală este prin excelenţă o viaţă de mucenicie. Părintele Daniil Sandu Tudor spunea următoarele: „Monahul este mucenicul de toate zilele. Trebuie să trăieşti zilnic această mucenicie în toate lucrurile mărunte ale vieţii. Să învăţăm sfinţenia asprimii, sfânta dulceaţă a ocării, sfinţenia ascultării, tăierea voii în tot ce facem, cu smerenie şi discreţie.”(17).

Când Patriarhul Iustinian a venit la Sfântul Munte Athos, a scris următorul text în condica oficială a Schitului Prodromu: „Starea duhovnicească, din cauza dezbinărilor stiliste din sobor, lasă foarte mult de dorit”(18) – fiind întristat de dezbinarea care avea loc în acea vreme, în 1963, în Schitul Prodromu. Tristeţea Preafericitului Părinte Patriarh era întemeiată, pentru că schiturile, obştile monahale trebuie să fie unite în cugetul lui Hristos.

Spunea Sfântul Teodor Studitul ucenicilor săi: „Iubiţi-mă, fiilor, aşa cum L-au iubit Apostolii pe Hristos, căci şi eu aşa vă iubesc pe voi, cum i-a iubit Hristos pe Apostoli”. Şi, cu adevărat, viaţa duhovnicească din obştea sa a rămas ca reper pentru monahismul ortodox. Ba mai mult, mulţi dintre ucenicii Sfântului Teodor Studitul au primit mucenicia pentru apărarea icoanelor. Pentru că Sfântul Teodor Studitul a învăţat că monahul, atunci când e primejduită dreapta credinţă, nu trebuie să tacă. Şi o lăuda pe o stareţă care fusese dată afară din stăreţie şi care fusese la închisoare, pentru că avea curajul de a apăra icoana şi de a respinge împărtăşania ereticilor. Pentru că în acea vreme de prigoană iconoclastă, unii ortodocşi şi chiar monahi şi chiar ierarhi, mai slabi în credinţă, se împărtăşeau din împărtăşania ereticilor. Or, Sfântul Teodor Studitul a învăţat că, aşa cum în potirul binecuvântării, de la Biserica Ortodoxă, credincioşii sunt uniţi cu Hristos, aşa în potirul eretic sunt uniţi cu diavolul.

Sunt monahi care întreabă: „Şi cine sunt ereticii vre­murilor noastre?” Pentru că există din ce în ce mai multă confuzie. Sunt unii care cred că eretici sunt numai cei care neagă dumnezeirea lui Hristos, că Hristos este Dumnezeu. Nu-i adevărat! Sfintele Sinoade Ecumenice ne arată cât de multe şi felurite sunt cetele ereticilor. Şi Sinoadele care au continuat după al VII-lea Sinod Ecumenic au anatemizat în continuare mare mulţime de eretici.

Sunt unii care spun astăzi: „Protestanţii şi neo-pro­testanţii nu sunt eretici. Sunt din Biserica lui Hristos.” Cum să fie din Biserica lui Hristos, când, la Sinodul VII Ecu­menic au fost daţi anatemei toţi cei care nu se închină icoanei lui Hristos? Spunea Sfântul Ioan Damaschin: „Cine nu se închină icoanei lui Hristos în viaţa aceasta nu‑I va vedea faţa în lumea viitoare, în viaţa veşnică.”

Sunt alţii care spun: „Catolicii nu sunt eretici, pentru că seamănă cu noi în atâtea şi atâtea învăţături.” Dar Sfântul Marcu al Efesului a arătat, la Sinodul de la Ferrara – Florenţa, că prin călcarea învăţăturii ortodoxe despre purcederea Duhului Sfânt, prin acceptarea învăţă­turii despre filioque, catolicii au călcat în picioare învă­ţă­turile celui de al doilea Sinod Ecumenic. Iar Sfântul Fotie cel Mare, pe care mulţi îl neagă astăzi, spunând că nu a fost sfânt, şi negându-l pe Sfântul Fotie, de fapt Îl neagă pe Hristos, Care l-a luminat pe Sfântul Fotie, Patriarh al Con­stantinopolului, acest Sfânt Fotie a spus despre catolici, a spus despre cei care mărturisesc filioque, că se află sub anatema. Iar Sfântul Marcu al Efesului a spus aşa: „Catolicii sunt nu numai schismatici, ci şi eretici.”

Câtă vreme unii leapădă tradiţia ortodoxă şi vor unire cu catolicii fără ca aceştia să renunţe la înşelările lor, vor unire cu monofiziţii fără ca aceştia să renunţe la înşelările lor, vor chiar unire cu protestanţii – că doar din spaţiul protestant şi neo-protestant a pornit mişcarea ecumenică – pierd învăţătura cea adevărată.

Zicea Sfântul Ioan de Kronstadt că noi, ca ortodocşi, vrem foarte mult unirea, şi cu catolicii, şi cu protestanţii. Dar ce unire vrem noi? – zicea Sfântul Ioan din Kronstadt – să lepede ei rătăcirea lor şi să vină la Biserica lui Hristos.

Revin la faptul că astăzi, în duminica aceasta, au fost prăznuiţi sfinţii şi cuvioşii athoniţi cărora sunteţi chemaţi să le mergeţi pe urme. Sunteţi chemaţi să mergeţi pe urmele acestor cuvioşi, despre care puteţi citi în atâtea cărţi şi paterice, că au fost cu adevărat robi ai lui Hristos şi au mers pe calea sfinţeniei. Dar nu s-au mulţumit să se nevoiască, nu s-au mulţumit să se roage, ci au încercat ca la vreme de prigoană să dea mărturia cea bună.

Sfântul Eftimie Vatopedinul, la vreme de prigoană, împreună cu părinţii din obştea sa, văzând rătăcirea pornită de catolici, nu s-a sfiit cu curaj să înfrunte puterea apostată.

Zice Sfântul Nicodim Aghioritul: „Cuviosul Mucenic Eftimie, egumenul Vatopedului, şi cei împreună cu dânsul, 12 monahi cuvioşi mucenici, fiindcă au înfruntat de faţă pe nişte eretici, pe Împăratul Mihail, cel cu socoteala de cele latineşti, precum şi pe Patriarhul Ioan Vecos, cel de un gând cu dânsul, pentru aceea Eftimie, legându-se cu lanţ, s-a înecat de dânşii în mare, la lacul ce se zice Calamiţa, iar pe cei doisprezece monahi i-au spânzurat în muntele ce se zice al furcii.” Cu mare curaj a dat mărturie Sfântul Eftimie în faţa Patriarhului eretic Ioan Vecos, şi în faţa împăratului, şi cu mare curaj de-a lungul istoriei monahii au apărat dreapta credinţă.

Sfânta Teodosia fecioara este prăznuită în ziua de 29 mai. În vremea prigoanei iconoclaste, când patriarhul cel eretic a cerut să se dea jos icoana de la poarta de aramă a Constantinopolului, i s-a cerut unui trimis al împăratului să dea jos icoana şi atunci Sfânta Teodosia monahia, împreună cu câteva femei şi câţiva credincioşi au tras de scară, cel care a vrut să dea jos icoana a căzut şi a murit şi atunci Sfânta Teodosia s-a dus să-l mustre cu asprime pe patriarh, pentru că ceruse să fie dată jos icoana lui Hristos. Şi pentru mărturisirea ei, Sfânta Teodosia a fost chinuită în fel şi chip, după care a primit mucenicia, pe 29 mai. Şi este prăznuită, şi alături de ea sunt prăznuiţi şi ceilalţi zece mucenici de la poarta de aramă. Daţi-vă seama că trebuie să mergeţi pe urmele aces­tor mărturisitori.

Mi-a spus părintele Iulian, duhovnicul de aici de la Prodro­mu, şi nu o dată: „Este vremea mărturisirii. Cine‑L iubeşte pe Hristos, să iasă cu curaj la mărturisire.” Aveţi atâtea pilde de mărturisitori curajoşi ai neamului românesc în sfinţii închisorilor secolului XX. La Aiud, în cimitirul unde au fost aruncaţi unii sfinţi ai închisorilor, s-a construit o bisericuţă şi acolo, la subsol, sunt sfinte moaşte izvorâtoare de mir. Şi multe mănăstiri din România au primit cranii binecuvântate sau alte sfinte moaşte. Pe unele se vede cum au fost tăiate cu ferăstrăul, pe altele se văd urmele torturilor. Osul poartă semnul torturilor suferite! Şi vă mărturisesc că aceşti sfinţi au mare har de la Dumnezeu.

Auzisem de un demonizat care, pe un pelerin care trecuse pe la bisericuţa de la Aiud şi se închinase sfintelor moaşte, l-a întrebat demonizatul: „Ce-ai făcut? Ai trecut să te închini la Aiud?” Or, demonizatul nu avea de unde să ştie pe unde trecuse pelerinul. Dracul, supărat de închina­rea credinciosului, i-a descoperit omului demonizat că acela se închinase la sfintele moaşte. Când am auzit această întâmplare, m-am dus încă o dată să mă închin şi eu la sfintele moaşte ale mucenicilor din închisori, şi intrând – chiar la intrare, în dreapta, era un sicriaş. Şi maica de acolo mi-a spus: „Ştiţi ce e cu moaştele acestea? De curând a trebuit să fie îngropat un mort. Şi groparul, când a săpat la groapă, în cimitirul acela, de la Aiud, a simţit aşa puternic miros de sfinte moaşte, că a început să-i tremure mâna pe lopată. Şi n-a mai putut să sape, dându-şi seama că acolo fusese înainte îngropat un sfânt al închisorilor. Şi, cu multă grijă, a strâns sfintele moaşte, oasele acelea binecuvântate, groparul, şi le-a adus în biserică să fie puse spre închinare.” Şi atunci când s-a săpat pentru temelie, să-şi facă măicuţele lăcaş în cimitirul în care au fost îngropaţi sfinţii închisorilor, vreme de câteva zile unii au simţit mirosul sfintelor moaşte. Atunci când s-au făcut săpăturile, s-a împrăştiat în acel loc mirosul sfintelor moaşte.

Vremurile sunt foarte, foarte grele. Trebuie să purtăm în inimile noastre aceste pilde de evlavie. Astăzi, Biserica Ortodoxă Română, aşa cum aici se prăznuiesc sfinţii athoniţi, aşa în România se prăznuiesc sfinţii români şi repet, alături de cei canonizaţi sunt prăznuiţi şi cei necanonizaţi, printre care şi sfinţii închisorilor.

Părintele Petroniu Tănase, în articolul despre Sfântul Ioan Iacob, spunea următoarele: „Când s-au găsit moaştele Sfântului Ioan Iacob, s-au adus la cunoştinţa Patriarhiei Ierusalimului toate acestea, urmând ca aceasta să trimită o delegaţie la faţa locului. N-am aflat dacă a fost şi ce a hotărât delegaţia patriarhală. Ştiu însă, – zice părintele Petroniu – că poporul dreptcredincios nu are nevoie de hotărâri oficiale pentru a-şi exprima evlavia. Un iconar din Grecia mi-a cerut o fotografie a Părintelui Ioan Iacob, pentru a-i face icoana. Un altul l-a pictat deja într-o mare catedrală din Siria. În Sfântul Munte, peste tot monahii vorbesc despre noul cuvios Ioan. Părintele Gherasim, imnograful Sfintei Patriarhii Ecumenice, lucrează deja la alcătuirea slujbei Cuviosului Ioan. Mi-a cerut unele date despre el şi am fost bucuros să i le dau. Nu mai încape aşadar nicio îndoială” (19) – zicea părintele Petroniu, cu mult înainte de canonizarea sfântului.

Viaţa de înaltă sfinţenie a cuviosului Ioan, cunoaş­terea de mai înainte a datei morţii, minunata prohodire a păsărilor de la moartea sa, descoperirea în chip minunat a trupului său şi rămânerea neatins de orice stricăciune după 20 de ani de şedere în mormânt, buna mireasmă, atestată de toţi pelerinii, care se revarsă din sfintele lui moaşte, toate acestea sunt semne neîndoielnice ale sfinţeniei cu care Dumnezeu a proslăvit pe cuviosul Ioan Iacob românul. Şi cu atât mai mult trebuie să-l cinstiţi voi, în Sfântul Munte, pentru că el a plecat la locurile sfinte dorind şi mai multă nevoinţă, şi mai multă rugăciune.

Să ştiţi că sfinţii închisorilor au făcut minuni. Se strâng mărturii despre semnele lor minunate. Dar cea mai mare minune a fost jertfa lor din închisori. Într-un acatist către sfinţii din închisori, acatist care ar trebui îmbunătăţit, mai ales în unele pasaje neclare, găsim totuşi câteva lucruri foarte, foarte frumoase. Icosul al 9-lea: Iubiţi pe cei ce vă prigonesc, a poruncit Hristos. Iar voi, sfinţilor mărturisitori, cuvântul Lui întocmai l-aţi împlinit. La Târgu Ocna, în noaptea Naşterii Domnului, un preot muribund a cerut să fie dus la cel ce cumplit îl chinuise. Şi, mângâindu-l cu blândeţe, i-a spus: Te iert din toată inima. Şi cred că Hristos, Care-i mai bun decât noi, te va ierta şi El. Iar acela căindu-se, cu lacrimi s-a mărturisit, şi-n aceeaşi noapte, amândoi la Domnul cu pace au plecat. Cu adevărat mare minune dumnezeiască: cel chinuit să-şi ceară iertare de la cel care îl chinuise! Dumnezeu, pentru iertarea celui dintâi, l-a chemat şi pe cel de al doilea la El. Din păcate, în această vreme a dezbinării, chiar în obştile monahale şi chiar şi în Sfântul Munte există situaţii triste, de neînţelegere, în care diavolul seamănă tulburare între fraţii şi părinţii din aceeaşi obşte. Să luaţi pildă de iertare de la acest sfânt al închisorilor, de la acest preot care şi-a iertat torţionarul, şi să-i iertaţi pe toţi cei care v-au mâhnit, pentru că iertându‑i voi, rugându-vă pentru cei care v-au supărat, îi va ierta şi Hristos.

Şi tot în acest acatist al sfinţilor români din închisori, e o mărturie tulburătoare, în Condacul al 5-lea: Satana însuşi s-a coborât ca să vă piardă, sfinţilor mărturisitori, în grozava temniţă de la Piteşti. Iar călăul cel îndrăcit, tocmit să vă zdrobească sufletele striga: „Dacă Hristos ar fi trecut prin mâinile mele, nu mai ajungea nici El pe cruce, şi n-ar fi înviat! Eu sunt adevărata evanghelie, eu o scriu acum pe stârvurile voastre!” – zicea torţionarul.

Şi cu adevărat aceasta au încercat duşmanii lui Hristos în perioada comunistă, să nu mai existe nicio înviere, să nu mai existe nicio evanghelie. Cuvântul meu se apropie de sfârşit. Am să vă spun, spre încurajare, o întâmplare, o minune a marelui Sfânt Serafim de Sarov. Serghei Nilus, unul din marii scriitori ortodocşi din Rusia, în plină prigoană, fusese condamnat la moarte, pentru că scrierile sale tulburau puterea potrivnică lui Dumnezeu. Şi a fost trimis la casa în care locuia Serghei Nilus, a fost trimis un grup ucigaş. Prima oară când au venit, au văzut pe cineva care bătea toaca, şi a bătut, şi a bătut, şi a bătut, şi până la urmă cei care au fost trimişi să-l omoare pe Serghei Nilus şi pe cei care locuiau împreună cu el, s-au îmbătat şi, când s-au trezit, s-au întors la casele lor. Venind iarăşi, a doua noapte, ca să-l omoare pe Serghei Nilus, văzând că părintele tot bătea toaca şi nu se mai oprea, unul din răufăcători, cu toporul în mână, s-a apropiat de cel care bătea toaca şi a vrut să-l lovească cu toporul. Dar în acea clipă, părintele care bătea toaca a dispărut. Şi cel care a vrut să-l omoare a murit el însuşi. Din această întâmplare s-au speriat ceilalţi. Unul dintre ei nu se mai putea mişca, nu mai putea vorbi, stătea ca paralizat, şi când a fost dus la biserică şi a văzut icoana Sfântului Serafim, l-a recunoscut în ea pe bătrânul care bătea toaca. Sfântul Serafim se arătase în chip minunat şi păzea casa lui Serghei Nilus. Deşi trecuse la Domnul, venise să-l apere pe cel care-l cinstea. Şi cu adevărat aşa vă apără şi pe voi cuvioşii athoniţi. Aşa vă apără dacă voi duceţi lupta cea bună. Aveţi apărătoare aici pe Maica Domnului, aveţi apărători pe cuvioşii care s-au nevoit, aveţi apărători pe toţi cuvioşii Athosului. Mergeţi pe urmele lor. Mergeţi pe calea cuvioşilor părinţi, mergeţi pe calea Sfinţilor Părinţi. Şi dacă mergeţi pe această cale, Dumnezeu vă va da răsplata veşnică, împreună cu toţi îngerii şi sfinţii.

Dumnezeu să ne dea tuturor putere să mergem pe drumul cel bun. Amin.


(1). Din Slujba sfintei icoane Prodromiţa, p. 45.

(2). Ieromonah Petroniu Tănase, Chemarea sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, 2006, p. 90.

(3). Ieromonah Petroniu Tănase, Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie românească, p. 44.

(4). Idem, p. 37.

(5). Chemarea…, p. 132.

(6). Icoane…, p. 37.

(7). Chemarea…, p. 128.

(8). Idem, pp. 127-128.

(9). Idem, p. 115.

(10). Idem, p. 116.

(11). Icoane…, p. 42.

(12). Icoane…, pp. 42-43.

(13). Icoane…, pp. 43-44.

(14). Icoane…, p. 44.

(15). Chemarea…, p. 195.

(16). Icoane…, p. 58.

(17). Idem, p. 37.

(18). Chemarea…, p. 201.

(19). Icoane…, p. 18.

Sursă: Blogul lui Danion Vasile

Fotografie: George Crasnean

Reclame