Cap. I: Despre dragostea dumnezeiască [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Cap. I: Despre dragostea dumnezeiască

Când Sfântul Atanasie a terminat de zidit Manastirea Lavra, a plecat la Constantinopol, dorind sa-l vada pe fiul sau duhovnicesc, împaratul Nichifor Foka, care a fagaduit ca va parasi lumea si va deveni calugar, lânga parintele sau duhovnicesc. El trimisese deja mult aur Sfântului Atanasie pentru zidirea manastirii. Când împaratul a auzit de sosirea lui, nu si-a putut stapâni bucuria. Si-a schimbat hainele împaratesti si a plecat sa-l întâlneasca pe omul cel sfânt ca un om obisnuit; i-a sarutat mâna, l-a îmbratisat si l-a însotit cu cinste spre casa regala. Cât de impresionat a fost împaratul de dragostea sfântului!

„Stiu, parinte, a spus, ca sunt vinovat pentru toate necazurile tale. Am lasat la o parte frica de Dumnezeu si mi-am încalcat fagaduinta facuta Lui. Te rog sa ai mila de mine si asteapta întoarcerea mea – când va vrea Dumnezeu!“.
Sfântul a fost mângâiat de cuvintele împaratului, dar a stiut ca Nichifor Foka nu va reusi sa-si tina promisiunea. În fata unei astfel de pocainte, una care arata cât de cât dragoste, sfântul l-a iertat pe împarat si l-a sfatuit sa-si traiasca viata simplu, în umilinta, pocaindu-se în fiecare zi si cerând îndurarea lui Dumnezeu pentru pacatele facute.

Sfântul Gherontie, primul locuitor al Schitului Sfânta Ana, a fost învatat de Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu masura dragostei dumnezeiesti a Fiului sau. Prin urmare, cu ajutorul dragostei dumnezeiesti, el a ajuns la o stare de om smerit, linistit si liber fata de orice dragoste pentru lucrurile materiale. El a avut doar o singura grija: sa-L pastreze mereu pe Dumnezeu în mintea sa si sa fie un bun exemplu pentru ucenicii sai.

În Sfânta Manastire Filoteu a locuit un nevoitor – sfânt mucenic – Cosma Etolul, cel întocmai cu Apostolii. Fiind insuflat de dragostea adânca si descoperirea dumnezeiasca, el si-a asumat Crucea misiunii apostolice de a predica Evanghelia poporului grec, având binecuvântarile Parintilor si ale Patriarhului de Constantinopol. A facut numeroase minuni si a înviat duhovniceste natiunea noastra demoralizata. Spre sfârsit, el a primit cununa muceniciei.

«Noi suferim pentru ca nu avem dragoste. Cel care nu iubeste nu are pace, chiar daca îl asezi în Rai» – a spus un parinte.

Parintele Ilarion de la Manastirea Simonopetra, a carui ascultare a fost sa îngrijeasca de bolnavi, nu mergea niciodata sa se culce daca vreunul dintre parinti era bolnav. Se jertfea cu totul, îngrijind bolnavii sai. Folosindu-si metaniile se ruga toata noaptea, mergând în continuu si spunând: «Doamne, ai mila de robul Tau», si: «Sfintilor Doctori fara de arginti, fiti mijlocitori pentru acest rob al Domnului». De asemenea, el mergea sa pescuiasca pentru bolnavii sai, dupa care gatea ce prindea, încercând sa-i ajute sa se însanatoseasca si sa se simta mai bine.

De-a pururea pomenitul Simeon, pustnicul de la Sfânta Ana, s-a daruit cu totul spre îngrijirea celor batrâni si bolnavi.
Traia în chilia seaca* din Ypapandi. Muncea mereu din greu, facând linguri din lemn pentru bucatarie ca sa le vânda în Karyes, unde mergea întotdeauna pe jos. A murit în 1933 la vârsta de 69 de ani.
(*Chilia seaca era denumit un loc de nevointa, lipsit de izvoare si apa curenta, aflat de obicei într-unul din cele mai înalte puncte ale schitului.)

Odata, câtiva calugari din Noul Schit au curatat locul unde se odihneau osemintele parintilor. Un batrân, pe nume Daniil, care traia în turnul schitului si ajuta pe oricine fara a se plânge, pe când ajuta parintii care curatau, s-a adresat osemintelor:
– Voi v-ati nevoit cât ati stat pe pamânt, deci ati primit cununile si v-ati gasit locul în Rai; rugati-va pentru noi, Sfinti Parinti!
Atunci o voce s-a auzit din gramada de oseminte:
– Trebuie sa aveti dragoste; nimeni nu poate fi mântuit fara sa aiba dragoste.

Un batrân a spus:
– Noi suntem crestini, dar nimeni nu pazeste porunca «Iubeste pe aproapele tau ca pe tine însuti».

Erau câtiva calugari, tari la suflet si la trup, care ardeau de dragoste. Nimic nu-i putea opri, nici munca grea, nici pericolul îmbolnavirii de o boala infectioasa în timpul îngrijirii fratilor bolnavi.
Parintele Pantelimon de la Sfânta Ana a fost un astfel de om.
S-a daruit slujind altora. S-a îngrijit de cei bolnavi de tuberculoza, i-a hranit pe înfometati în timpul marii foamete din perioada de ocupatie germana si, în sfârsit, a murit în 1948, dupa ce s-a îmbolnavit si el – toate acestea fara sa se plânga deloc. În loc de plângeri, el aducea laude lui Dumnezeu.

Ignatie din Hios, un calugar de la Sfânta Ana, s-a remarcat nu numai în timpul razboaielor, mai ales în Balcani, dar si pentru nevointele sale staruitoare în ceea ce priveste dragostea si milostenia. La venirea în sihastrie, el a construit o chilie pe tarmul marii în cinstea Nasterii Domnului. Acolo oferea gazduire tuturor, mai ales naufragiatilor. Si-a riscat propria viata, ajutând pe multi soldati neozeelandezi si britanici sa evadeze. Tot pestele pe care îl prindea îl dadea asupritilor si nevoiasilor. A murit în 1947, cazând de pe o stânca. L-au gasit cu mâna la frunte si cu o cruce la gura.

Un alt pescar milostiv a fost parintele Sofronie de la Sfânta Ana, care a locuit într-o chilie lânga Loviarika. La început s-a îndreptat spre Manastirea Lavra, dorind sa fie tuns calugar acolo, dar s-a întors fara succes. Satana l-a ispitit, spunându-i batjocoritor: «Te-ai dus Spyros si te-ai întors cu acelasi nume – Spyros» (acesta era numele lui din botez). Dar nu a deznadajduit. S-a reîntors la manastire, s-a calugarit si a început sa duca viata îngereasca. Traia într-o saracie completa, dar era plin de dragoste. Daruia tot pestele pe care-l prindea parintilor saraci. A trecut la cele vesnice când avea 90 de ani.

Isaac Dionisiatul, în timp ce se ruga neîncetat, uita sa se mai culce, mai ales noaptea. El se ruga pentru sanatatea si mântuirea muncitorilor din manastirea sa, adeseori cu lacrimi si suferinta în inima sa iubitoare. Pentru un timp, el a locuit la un etaj superior al metocului manastirii. Muncitorii puteau sa-l auda cum se ruga cu voce tare, plângând si spunând: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de muncitori. Daruieste-le lor pâinea cea de toate zilele si binecuvânteaza-i, caci ei muncesc din greu ca sa-si marite fetele si sa-si ajute copiii sa învete carte»

Un batrân spunea:
– Câteodata spunem ca noi avem dragoste, dar ce fel de dragoste este aceasta? Vreau sa spun, ce fel de dragoste duhovniceasca, caci nu ma refer la dragostea lumeasca. Cum poate un om sa ajunga sa-i considere pe ceilalti oameni frati si surori?
Poate unii din acesti oameni sunt atei sau martori ai lui Iehova. Dar, cu toate acestea, ei sunt frati trupesti, desi desigur nu în duh, asa cum sunt ortodocsii unul fata de altul. Dar ei sunt totusi frati de sânge. Ar trebui sa varsam lacrimi si pentru ei. Pe de alta parte, daca un ortodox ar fi sa devina martor a lui Iehova sau catolic, cum ar trebui sa plâng? Acum sunt milioane ca ei. Am plâns destul? Nu, si, prin urmare, sunt departe de a avea în mine dragoste adevarata.

A fost odata un pustnic, binecunoscut în toate pesterile din peninsula Atonita, care avea o fata luminoasa si bucuroasa. Punea o ceasca pentru a strânge apa si astepta 24 de ore sa se umple. Atât avea de mare rabdarea si staruinta. Dorinta lui a fost sa moara în ziua Înaltarii Sfintei Cruci, sarbatorita în ziua de 14 septembrie.
El a fost cu totul sarac. Nu avea nimic, dar sufletul lui era împodobit de dragostea lui Hristos.
Daca afla de cineva ca era bolnav, mergea bucuros sa-l caute si sa-l ajute. Era mereu gata sa sara în ajutor si sa îngrijeasca pe cei neputinciosi, bolnavi, batrâni. El a îngrijit 15 batrâni bolnavi.
O, omule al lui Dumnezeu! L-ai urmat cu adevarat pe Hristos si ai urmat exemplul Lui, Care a spalat picioarele ucenicilor.

Batrânul Ghedeon de la Manastirea Lavra a devenit al doilea Pavel cel simplu. Pe când privea la un avion zburând pe deasupra, el a fost vazut rugându-se.
– Ce faci aici, parinte Ghedeon?
– Ei bine, raspundea simplu, ma rog folosindu-mi metaniile ca avionul sa nu se prabuseasca si toata lumea care calatoreste sa ajunga la destinatie.

Milostivul parinte Haralambie de la Noul Schit a fost tintuit la pat de o boala grava. El a fost vizitat de parintele K.
– Cum te descurci, parinte? l-a întrebat parintele Haralambie.
– Bine, parinte, cu binecuvântarea ta.
– Ai mâncare? Eu am niste pâine uscata, a spus el, si cu putina osteneala s-a ridicat, întinzându-si picioarele lui slabe cât a putut de mult si a luat de pe raft o bucata de pâine. Ia-o, frate si parinte, si roaga-te pentru mine.
«Aceasta întâmplare m-a întarit, a spus mai târziu parintele K., si mi-a ramas întiparita în memorie pentru tot restul vietii. Se lupta cu moartea, dar grija pentru fratele lui a întrecut propriile lui suferinte».

Un batrân a spus:
– Vom plânge peste ruinele schitului nostru, caci nu exista dragoste acolo. Atât de multi bani… Daruieste putin unui sarac, caci îti vei ridica o mica chilie în Rai.

Batrânul Avacum a fost un ucenic al dragostei. Odata, cu multa lepadare de sine, a adapostit în chilia sa un tânar bolnav de tuberculoza, îngrijindu-l multe luni. L-a îngrijit cu mare bucurie, având grija de el ca o mama iubitoare. Chiar daca el postea, si-a hranit pacientul cu carne si alte alimente hranitoare. S-a luptat mult cu boala tânarului, care a murit pâna la urma în bratele sale, dupa ce s-a pocait si si-a spovedit pacatele. Înainte de a muri, batrânul l-a calugarit, dându-i numele Fanurie.
Altadata, câtiva pelerini l-au gasit pe parintele Avacum plângând în chilia sa. Când l-au întrebat de ce plânge, el le-a spus ca înainte de sosirea lor, cu putin timp, câtiva vizitatori i-au povestit de copiii orbi suferinzi din lume, si el nu si-a putut stapâni lacrimile. Aceasta era de fapt adevarata dragoste, neegoista si lucratoare.
Era adevarat ce se spunea despre parintele Avacum: «Un lucru este sigur la acest om: atragea oamenii aproape de el ca o fântâna tamaduitoare».

Batrânul parinte N. daruia tot ce avea. Acest monah de-a pururea pomenit avea ca deviza cuvântul: «Dumnezeu iubeste pe cel ce da cu bucurie».

Un grup de cinci frati milostivi de la Schitul Sfânta Ana umpleau traistele oricarui parinte care venea la priveghere cu lamâi si portocale culese din livada lor.

Si iarasi, câtiva parinti culegeau zarzavaturi din gradinile lor si le puneau lânga cararile schitului, care erau folosite des de calugari, pelerini, muncitori, astfel ca toti acestia sa se bucure de milostenia parintilor, luând orice aveau nevoie.
Chiar si astazi, pe cararile îndepartate, poti gasi o bucata de pâine si masline pentru vreun calator obosit. Este o continuare a ospitalitatii atonite din Gradina Maicii Domnului, unde calugarii vad în orice vizitator pe Însusi Hristos. Aceasta este potrivit cuvintelor Lui: «Am flamânzit si Mi-ati dat sa manânc; am însetat si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit», si: «Întrucât ati facut unuia dintre acestia foarte mici frati ai Mei, Mie Mi-ati facut» (Matei, cap. 25).

Sfântul Agapie, vrednicul de lauda ostenitor, a dus o viata ascetica la Schitul Kutlumus, aproape de Sfânta Manastire Vatoped. A fost prins de turci si, dupa 12 ani de captivitate, a fost eliberat printr-o minune a Maicii Domnului si s-a întors la Muntele Athos, la batrânul lui. Batrânul l-a mustrat pentru fuga lui pe ascuns. Sfântul Agapie l-a ascultat, s-a întors si, prin virtutile si sfintenia sa, l-a convins pe stapânul sau turc si pe cei doi fii ai sai sa vina la Sfântul Munte, unde au fost botezati si au devenit calugari.

Cuvintele înteleptului parinte contemporan Atanasie Iviritul – plin de dragoste pentru Dumnezeu – sunt ca un ecou pentru urechile mele surde, trezindu-mi inima împietrita: «Bucuria cereasca, cea de dincolo de lumea aceasta, vine în momentul când omul contempla taina planului divin, a Întruparii lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii din Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu. Iisus si Maria, Maria si Iisus, cele doua cuvinte minunate – acesta este Raiul!»

«Dumnezeu m-a coborât de la starea descoperirilor mistice la cea de traire a virtutilor», spunea odata un calugar ascultator. El a îngrijit un parinte batrân si senil, care suferea de infectii ale prostatei. Batrânul nu-si putea controla urinarea, ceea ce facea ca ucenicul sa fie treaz toata noaptea.

Altul spunea: «Dragostea noastra ar trebui sa fie frateasca si la fel, atât pentru straini, cât si pentru rude».

În Karulia traia un ascet rus, parintele Zosima, un om al dragostei desavârsite. El cauta pe cei bolnavi si dadea ajutor oricui avea nevoie. În timpul razboiului, el a hranit multi pustnici, facând cosuri pe care apoi le vindea.

Parintele Gavriil de la Noul Schit spunea:
– Chiar daca un om ia parte zilnic la Sfintele Taine sau daruieste tot ce are si prin post slabeste de ajunge piele si oase, facând multe metanii, tot nu va avea iertarea lui Dumnezeu, pâna când el nu va avea dragoste dumnezeiasca. Iata de ce, Sfântul Apostol Pavel, când lauda dragostea, spunea: «De-as grai în limbile oamenilor si ale îngerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator» (I Cor. 13, 1).

Dupa ce au trecut o suta cincizeci de ani de când a murit Sfântul Gherontie, ctitorul Schitului Sfânta Ana, un mare ascet, parintele Damaschin, a venit sa-si duca viata de pustnic într-o chilie parasita în partea nordica a schitului. El a fost unul dintre cei mai tari stâlpi ai schitului în secolul al XVI-lea; el nu mânca niciodata nimic altceva decât pâine uscata si apa. Rugaciunile sale erau de o caldura sufleteasca rara, dragoste si simpatie pentru lumea întreaga, iar dragostea lui ardea ca o lumânare.

El se ruga astfel: «Doamne, fa ca toti ateii, idolatrii, necredinciosii si ereticii sa se pocaiasca, sa învete adevarul si sa creada în Tine, sa devina o turma si un pastor si sa Te slaveasca pe Tine, Adevaratul Dumnezeu Cel în Treime – Tatal, Fiul si Duhul Sfânt –, astfel ca nici unul sa nu fie lasat afara din Rai, Dumnezeul meu». În mod frecvent el ajungea în extaz si avea descoperiri de mari taine si astfel era daruit din plin cu bucurie duhovniceasca si multumire.

Când parintele meu s-a hotarât sa scrie «Amintiri din Gradina Maicii Domnului», era bolnav si nu putea sa scrie. Dar când avea timp liber, momente de neuitat pentru mine, îmi povestea, si eu, ultimul dintre toti, cu binecuvântarea lui, adunam ceea ce îmi spunea el.

Am scris despre fratele lui, calugarul Stefan, care a fost ultimul ramas din obstea lor. Am corespondat si am fost primiti deseori, ca musafiri, în chilia lui. Nu aveam un animal care sa ne care bagajele, spunea batrânul. Cu toate acestea, am fost binecuvântati cu «un caraus de bagaje al dragostei», al carui nume era Stefan. Majoritatea timpului în care cara bagaje grele si le urca în spate, pâna în vârful dealului, spunea rugaciunea lui Iisus cu voce tare. Parintii din schit stiau când vine Stefan, pentru ca puteau sa auda binecuvântata sa voce: «Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ne pe noi». Deseori, când discuta cu cineva, repeta cu glas tare, în mod foarte simplu, aceasta rugaciune, indiferent daca îl punea sau nu pe cel cu care era într-o situatie neplacuta.

Fiind de fel din Sparta, el a avut o purtare aspra si dificila, îndrazneata si grava – un calugar aspru, ai putea spune, daca nu l-ai fi stiut bine. Oricum, a avut o inima foarte sensibila, plina de mila pentru cei saraci. Pe Muntele Athos personalitatile se îndreapta, devenind mai smerite. Mastile politetii sociale si ale comportamentului pretentios sunt îndepartate. Aceste personalitati sunt sfintite în fântâna dragostei spontane, care nu este gasita oriunde în lume.

Nu voi uita niciodata dragostea si lepadarea de sine a parintelui Stefan. El purta întotdeauna cele mai ieftine haine si facea cele mai grele munci si mânca cea mai rea mâncare. Strângea resturile din ziua precedenta, le punea într-un castron, adauga putina apa si le mânca linistit. De multe ori, parintele Paisie îi spunea glumind: «Hei, batrâne Stefane, îti aduci aminte de mesele copioase din America? Mâncam ca împaratii! Si acum manânci mâncarea asta muiata în apa!». Încuviinta aproape cu indiferenta, golind castronul cu placere, ca si cum ar fi mâncat o masa îmbelsugata. Pentru el, chilia lui era ca un palat din Rai, depasind zgârâie-norii din America în confort si fericire, si mâncarea lui era cea mai buna din lume.

L-am vizitat la chilie când s-a îmbolnavit de ciroza la ficat, gasindu-l dormind pe o masa. Ne-am oferit sa-l ducem la Salonic pentru tratament, dar a refuzat cu hotarâre. «Daca Maica Domnului vrea ca eu sa ma fac sanatos, atunci e bine. Oricum, îmi place asa cum vrea ea. Dar nu plec din Athos», a raspuns. Acest calugar de-a pururea pomenit a fost aspru cu el însusi, dar prietenos cu fratii lui. Calatoriile spre locurile stâncoase si pustii, ducând mâncare si medicamente pustnicilor de acolo, arata cât de mare era inima lui. Câteodata, când folosea un catâr pentru transport, calatorea noaptea, astfel încât milostenia lui sa nu poata fi cunoscuta.

Parintele meu mi-a spus:
– A fost odata, în Schitul Sfânta Ana, un om batrân, pe nume parintele Petru. Avea 95 de ani. Obisnuia sa stea în aer liber în fata schitului si cârpea ciorapi pentru unii din parintii de acolo. Era ascuns în ceea ce facea, având în minte cuvintele Sfintei Scripturi: «Tu însa, când faci milostenie, sa nu stie stânga ta ce face dreapta» (Matei 6, 3).

Un pustnic batrân si sarac i-a spus vecinului sau:
– Frate, vino sa vezi ce fel de dragoste au parintii! Am gasit pâine, fructe, brânza si peste; le-au lasat aici pentru mine, exact de ceea ce aveam nevoie. Domnul sa fie laudat! Maica Domnului se îngrijeste de toate!

 Sfântul Siluan din Muntele Athos a spus ca: «A te ruga pentru lume este ca si când ti-ai varsa sângele pentru aproapele tau». Iarasi spunea: «Fratele nostru este viata noastra».

Parintele Avacum a avut trasaturile dragostei spontane si adânci, care este adeseori întâlnita în Athos. El a slujit ca infirmier în Sfânta Manastire Lavra. Zile, nopti, luni si ani, vara si iarna, parintele Avacum si-a petrecut timpul spalând hainele fratilor bolnavi si a mirenilor care erau în suferinta, fara nici o plângere. Mergea de la spalatorie la bucatarie si invers, pregatind mese si hranind bolnavii. Apoi le aducea hainele spalate, astfel încât ei sa fie mereu curati.

Am fost fericit sa-l întâlnesc si sa-l cunosc pe parintele Modest, un vietuitor al obstii monahale de la Konstamonitu, un învatator neobosit al dragostei dumnezeiesti. Toate predicile sale erau bazate pe dragoste, centrul vietii duhovnicesti. De multe ori spunea:
– Pâna când nu simtim ca toti oamenii sunt fratii si surorile noastre, iar noi suntem fratii si surorile lor, Sfântul Duh nu Se va salaslui niciodata în inima noastra. Dumnezeu iubeste pe toti oamenii la fel, pe cel mai mare pacatos si pe cel mai sfânt om. În acelasi fel ar trebui sa îmbratisam pe oricine în inima noastra. Dragostea rabda, daruieste, îndura. «Dumnezeu este dragoste».

Un batrân a spus:
– Oricine iubeste pe Dumnezeu, nu-l iubeste doar pe aproapele lui, ci si întreaga creatie: copacii, iarba, florile. El iubeste orice cu aceeasi dragoste.

Fratii din Noul Schit mi-au spus ca batrânul Neofit Neoschitiotul, de când a devenit calugar si pâna când a murit în pace, timp de 65 de ani, a ramas în Gradina Maicii Domnului fara sa fi plecat de acolo macar o data. Acest parinte de-a pururea pomenit împartasea dragoste tuturor, ca o virtute mai mare chiar decât virtutile singuratatii si renuntarii la lume. Datorita dragostei, lua cât putea din bagajele pelerinilor, ducându-le de la arsana* pâna la Kyriakon este biserica centrala a schitului, unde parintii se aduna duminicile si la sarbatorile mari.).
(*Arsana – mic port sau debarcader al schitului.)

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Sfinţii vatopedini, George Crasnean

În toată vremea Vatopedului, s’au nevoit mare număr de sfinţi între zidurile lavrei, mulţi ştiuţi doar de Dumnezeu, dar şi 43 dintre ei fiind pururea în amintirea vie a lumii ortodoxe.

Sfântul Eftimie şi cei doisprezece mucenici vatopedini (1280)

Sfântul Eftimie a fost egumenul Vatopedului într’o epocă foarte tulbure din viaţa ortodoxiei. El a stăreţit în vremea basileului Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282) şi a patriarhului ecumenic Ioan al XI-lea Vekkos (1275-1282), când împăratul Bizanţului, simţind ameninţarea necredincioşilor turci în spate, a căutat ajutor în vestul Europei, iar papa n’a scăpat prilejul de a impune o unire a dogmelor la sinodul de nepomenire de la Lyon (1274). Înainte de anul 1280, purtătorii ereticelor dogme unioniste au încercat să silească şi pe aghioriţi să primească cugetarea cea latinească însă sfinţii monahi au primit mai degrabă cununa cea mucenicească decât eresul catolic. Aşa şi cuviosul Eftimie, „fiind puternic întemeiat în predaniile ortodoxe a mustrat pe latinocugetători”. Codicele nr. 293 al mânăstirii Vatopedu „Peri tis Ieras Vasilikis kai Patriarhikis Monis Megistis Lavras tou Vatopediou Proskinitarion oraion kai alithestaton kai perigrafi leptomeris”, la filele 45-46, nu ne lasă să uităm:

„Stând şi aflându’se mânăstirea aceasta bine aşezată şi îmbogăţită cu tot felul de bunătăţi… în timpul împărăţiei lui Mihail Paleologul şi a Patriarhului Ioan, cel supranumit Vekkos, care, stăpâniţi de către bulgari, au mers în Italia cerând ajutor. Aceia le’au cerut să se unească cu ei în credinţă, iar aceştia s’au împărtăşit şi au luat ajutor prisositor şi întorcându’se pentru a veni în Cetate, au venit în Sfântul Munte…După acestea au venit şi în Vatopedi şi au vrut să facă asemenea. Iar egumenul şi fraţii cei împreună cu el au mustrat erezia împăratului şi a patriarhului. Iar acei lupi mâncători de sânge şi nu (de) miei i’au scos pe monahi afară din mănăstire şi i’au spânzurat într’un munte, care de atunci a fost numit Furkovounion. Iar pe egumen, care se numea Eftimie, împreună cu alţi doisprezece învăţaţi ieromonahi, care i’au mustrat în faţă cu bărbăţie, pe ieromonahi i’a spânzurat, iar pe egumen înlănţuindu’l l’au dus şi l’au lăsat pe o piatră dincolo de mare, la Kalamitzi, care este departe de mănăstire ca la trei mile şi acolo a fost înecat şi astfel a luat cununa mărturisirii lui. Iar acea ridicătură s’a numit de atunci scaunul egumenului. Toate celelalte lucruri ale mânăstirii câte le’au găsit, le’au jefuit şi au pustiit’o. Iar după câteva zile încetând acea tulburare, au ieşit monahii din pădure, unde reuşiseră mai înainte să fugă scăpând de moarte. Au găsit trupurile celor junghiaţi mai înainte răspândite pe pământ, neîngrijite şi moarte şi cu multe lacrimi şi tânguiri le’au îngropat zicând şi psalmii: „Dumnezeule, intrat’au neamurile în moştenirea Ta…” şi celelalte. Pe fiecare îl îngropau acolo unde îl aflau. Acestea au avut loc în luna octombrie la anii 6953 şi astfel a avut loc sfârşitul”.

Kir Haralambos Busia a alcătuit slujba pomenirii acestor sfinţi mucenici ai ortodoxiei, ce se face la fiştecare patru ianuarie, iară chipul cuviosului egumen s’a pictat la 1802 în pridvorul katholikonului.

Sfântul Agapie de la Colciu (XIII)

A fost un ucenic al unui bătrân care se nevoia la chilia Sfintei Treimi de la Colciu (nu departe de lavra Vatopedului), în vremea veacului al XIII-lea. Necredincioşii turci l’au dus în robie în ţinutul Magnesiei vreme de doisprezece ani, până când rugăciunile lui către Maica Precista au fost ascultate şi în chip minunat Născătoarea de Dumnezeu i’a înlesnit lui a „se întoarce la părintele lui fără frică”, dezlegându’l din lanţurile musulmane. Pentru aceasta Agapie a şi purces la drum negreşit către Athos. Doar că bătrânul lui în loc de bucurie s’a aflat mâhnindu’se pentru că „a înşelat pe hagareni” şi n’a făcut ascultare de stăpânul său, plecând fără încuviinţarea acestuia. De data aceasta ascultând de avva, cuviosul Agapie s’a întors la agareanul care, mult mirându’se de aşa credinţă şi virtute, a voit a cunoaşte pe bătrânul aghiorit. Aşa că şi el, împreună cu cei doi fii ai săi şi cu Agapie, a plecat pe calea sfinţeniei către Colciu, unde a şi rămas petrecând în dreaptă credinţă toate zilele vieţii lui. Iar pomenirea acestui sfânt ascultător Agapie de la Colciu se face în fiecare an în ziua de început a lunii martie.

Sfântul Grigorie Palamas (1296-1359)

„Sfântul energiilor necreate”, Grigorie Palamas (prăznuit la 14 noiembrie, dar şi în Duminica a II a Sfântului și Marelui Post), aghioritul arhiepiscop al Tesalonicului, s’a născut în 1296 la Constantinopol, într’o familie aristocratică – tatăl său fiind un important demnitar la curtea lui Andronicus al II-lea Palaiologos (1282-1328). Acest basileu avea să’i fie şi tutore nu mult după aceea, când tatăl său a murit şi, în această calitate, s’a ocupat îndeaproape de educaţia lui superioară, nădăjduind că mai târziu va putea conta pe el în administraţia imperială. Tânărul Grigorie însă, plinind douăzeci de ani şi ajungând deja la cunoştinţa Adevărului, s’a retras zădărniciilor acestei lumi devenind rasofor în lavra Vatopedului la 1316 (ori 1318), sub purtarea de grijă a cuviosului Nicodim (prăznuit la 11 iulie). Demonstrând că nu întotdeauna bogăţia stă în calea sfinţeniei, mama şi surorile lui Grigorie s’au călugărit şi ele la scurtă vreme după el. După ce avva Nicodim a trecut în veşnicie, tânărul monah Grigorie a fost, vreme de opt ani, ucenicul bătrânului Nekiphoros, iar după ce şi acesta s’a dus către Domnul, a plecat şi el la Marea Lavră a sfântului Athanasie. A fost mai întâi trapezar aici, apoi bun cântăreţ bisericesc vreme de trei ani, pentru ca după aceea să se retragă în liniştea schitului Glossia unde, deprins fiind cu meşteşugul rugăciunii neîncetate, a trăit ca un adevărat călugăr isihast până la 1326, când a fost nevoit să plece din Athos, datorită ameninţării iminentei invazii turceşti. Retras în Tesalonic, împreună cu ceilalţi fraţi din schit, el avea să fie hirotonit preot aici şi avea să vieţuiască într’un mod mai puţin obişnuit: cinci zile le petrecea în hesychia şi rugăciune şi numai sâmbăta şi duminica venea în mijlocul oamenilor să slujească şi să predice. Vreme de cinci ani (1326-1331) a trăit astfel în Macedonia, adunând mulţi ucenici în jurul său la Bereia, unde se retrăgea la linişte. Care linişte avea să’i fie tulburată de un învăţat călugăr calabrez, Varlaam – venit la o universitate constantinopolitană după 1330 – ce ridiculizase, după un pelerinaj în Athos, lumina necreată văzută de isihaşti şi rugăciunea minţii (susţinând că era o erezie mesaliană, sau bogomilică).

Impregnat de teologia scolastică apuseană, Varlaam înţelegea harul divin necreat ca pe o lucrare creată, distinctă de Dumnezeu, ceea ce ducea la imposibilitatea unirii credincioşilor cu Dumnezeu, adică, de fapt, îndumnezeirea persoanei umane nu mai era posibilă. Ori Palamas susţinea că „destinul omului în creştinism este acela de ajunge un Hristos prin asemănare, adică un fiu adoptiv al lui Dumnezeu, sau de a ajunge Dumnezeu nu prin identitate, ci prin participarea la natura dumnezeiască”.  (Sfântul Grigorie Palama, Filocalia a VII-a, p. 205). El a făcut distincţia dintre „ousia” divină – întru totul incognoscibilă – şi energiile divine necreate, care se împărtăşesc oamenilor de Persoanele Sfintei Treimi susţinând că una este fiinţa Lui Dumnezeu, de neatins cu gândirea, şi altceva, harul care se revarsă apofatic din ea. Aflându’se în eroare când afirma că harul reprezenta ceva creat de Dumnezeu şi oferit oamenilor, Varlaam, tocmai prin dogmatizarea caracterul creat al harului refuza credincioşilor îndumnezeirea. El nu admitea decât cunoaşterea pur raţională (catafatică şi/sau apofatică), pe când sfântul Grigorie susţinea şi o altă cunoaştere – superioară celeilalte –: cea venită prin iluminare de la Duhul Sfânt. Această cunoaştere însă, nu era accesibilă oricui, ci numai aceluia ce reuşea să treacă prin praxisul ascetic care să’l despătimească şi să’l purifice pentru ca prin rugăciune neîmprăştiată şi neîncetată să ajungă la extazul luminii taborice.

Acest punct de vedere şi l’a susţinut sfântul Grigorie Palamas, mai întâi la rugămintea călugărilor athoniţi – scriind în 1338 „Triadele în apărarea sfinţilor isihaşti” şi în 1340, „Tomul Aghiorit” – apoi în faţa sinodului de la Constantinopol (Agia Sophia) din 1341, care a acceptat doctrina palamită a energiilor necreate şi l’a anatemizat pe Varlaam ca eretic izgonindu’l în Calabria. Disputele varlaamiţilor cu palamiţii nu s’au încheiat însă aşa uşor: vor mai fi sinoade în 1345, 1347 şi 1351 referitoare la isihasm, pentru că Akyndinos („cel care nu face rău”!), un călugăr bulgar varlaamit, a căpătat sprijinul patriarhului Ioan XIV Kalekas (1341-1347) – ba chiar şi pe al basileului Andronicus III Palaiologus (1328-1341) – reuşind să’l întemniţeze în 1344 pe sfântul Grigorie. În 1347, patriarhul Ioan al XIV-lea a fost schimbat cu Isidor (1347-1349), iar sfântul a fost eliberat şi numit arhiepiscop al Tesalonicului, pentru ca la sinodul din Vlaherne (1351) să’şi apere caracterul ortodox al învăţăturilor sale, Isihasmul devenind doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe. Plecând din Constantinopol cu o corabie bizantină sfântul Palamas a fost capturat de către turci şi ţinut ostatec un an până a fost răscumpărat (vreme în care a predicat chiar şi necredincioşilor agareni!). reîntors la Salonic, sfântul Grigorie a mai trăit trei ani într’aceeaşi viaţă sfântă, săvârşind şi multe minuni înainte de 14 noiembrie 1359, când a plecat să se’ntâlnească cu Dumnezeu. Peste nouă ani, patriarhul Filotei (1354-1355, 1364-1376) a fost cel care i’a alcătuit biografia şi slujbele când Sinodul de la Constantinopol l’a proclamat sfânt.

Sfântul Maxim Grecul (1480-1556)

„Din ceea ce eu însumi am îndurat mulţi ani, am putut să îi învăţ şi pe alţii să aibă o astfel de răbdare în necazurile neaşteptate care vin asupra lor prin judecăţile tainice ale lui Dumnezeu, pentru unele păcate ale noastre”. Astfel mărturisea acest neobişnuit martir al ortodoxiei care n’a pătimit de la necredincioşi, ci chiar de la cei dintru acelaşi crez al credinţei, de la cei ce voiau a fi „a treia Romă”. „Mă torturau cu fumul, frigul şi foamea pentru păcatele mele cele multe şi nu pentru vreo erezie”, mai zicea sfântul Maxim, neînvinuindu’i cumva pe ruşi pentru toate aceste cazne.

Acest plăcut de Dumnezeu om se născuse în Epirul Greciei la apusul veacului al XV-lea, din neam ales al oraşului Arta. Primind şi o educaţie pe măsură, el a călătorit mult în Europa şi şi’a desăvârşit studiile la Paris, Florenţa şi Veneţia. Ajungând la cunoaşterea cea adevărată şi dându’şi seama de zădărnicia acestei lumi trecătoare, la întoarcerea acasă a lăsat toate şi a plecat în Sfântul Munte, închinoviindu’se în lavra Vatopedului. Aici, fiind din fire studios, a cercetat cu pasiune manuscrisele vechi ale basileilor Andronicus Palaiologos şi Ioannis Cantacuzinos (amândoi ajunşi monahi vatopedini).

În vremea aceea cneazul moscovit Vasili III Ivanovici (1505-1533) a voit a pune bună rânduială în cărţile şi manuscrisele elineşti rămase de la mama sa, Sophia Palaiologina şi drept aceea a rugat pe patriarhul Teolipt I al Constantinopolului şi apoi pe protosul Athosului, Simeon, să’i trimită la curte un călugăr învăţat spre a’l ajuta în această treabă. Călugărul Maxim, care a fost ales să plece la Moscova, cunoştea şi vorbea mai multe limbi, dar slavona, în care i se ceruse a tălmăci toate cărţile patristice şi liturgice, n’o stăpânea. El s’a silit mult, începând cu Psaltirea adnotată, să ducă la bun sfârşit această misie, dar chirilicele nu erau chiar literele alfabetului său, astfel că s’au strecurat unele inadvertenţe în traducerile sale. Cât a trăit mitropolitul Varlaam, Maxim a fost preţuit pentru munca sa, dar atunci când Daniel, succesorul său în scaunul mitropolitan al Moscovei, i’a cerut a tâlcui în slavoneşte Istoria bisericească a lui Theodoret de Cyr au apărut şi problemele pentru că sfântul l’a refuzat, spunându’i că „în această istorie sunt şi scrisori ale ereticului Arie şi acesta poate fi un pericol pentru cei mai puţin învăţaţi”. Această ruptură avea să fie urmată de o alta atunci când marele cneaz Vasili a decis să’şi repudieze soaţa (întrucât aceasta era stearpă), iar sfântul Maxim şi’a permis să’l certe pentru că a cedat patimilor cărnii şi i’a trimis cartea sa „Capitole instructive privind dreapta credinţă”. Astfel, cu toate că el a scris foarte aspru împotriva musulmanilor (15 cărţi), catolicilor şi protestanţilor (7 cărţi), bogomilismului (5 cărţi contra „Apocalipsei lui Avraam”, „Visul şi ApocalipsaMaicii Domnului”, „Testamentul celor 12 Patriarhi”, „Porţile lui Aristotel”, şi „Sestocril”), încă 15 cărţi moralizatoare şi 7 istorice, Vasili III nu i’a iertat îndrăzneala şi l’a ţinut închis în temniţă vreme şase ani. „Cât am fost suferind în închisoare m’am consolat şi întărit cu răbdare” îşi amintea sfântul Maxim, care tot atunci a scris cu cărbune pe unul din ziduri un canon al Sfântului Duh care se citeşte şi astăzi în Biserică: „Aşa cum Israel a fost hrănit cu mană în pustie, la fel, Doamne, umple sufletul meu cu harul Tău prin care să slujesc întotdeauna Sfintei Treimi …”. După ce a fost eliberat, sfântul a fost trimis sub supravegherea episcopului Acacius la Tver, unde a trăit în excomunicare vreme de douăzeci de ani. Petrecând şaptezeci de ani din viaţă, sfântul s’a retras apoi în lavra Sfintei Treimi-Serghiev, unde a rămas până la ieşirea sa din trup, întâmplată la 21 ianuarie 1556. Îngropat în Lavră, cuviosul Maxim a fost cinstit din vechime ca sfânt, el fiind pictat într’o icoană din Sinaxarul sfinţilor din Radonej (6 iulie), dar în şedinţa ţinută la mănăstirea sfântului Serghie din Radonej, Sfânta Treime, între 6 şi 9 iunie 1988, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Rusia l’a canonizat oficial.

Sfântul Cosma Etolianul, „luminătorul Greciei” (1714-1779)

Grecii îi datorează foarte mult sfântului Cosma din Etolia (Aitolia), cel care a făcut să renască elenismul într’o vreme în care era ameninţat cu asimilarea de către ocupaţia turcească. Originar din oraşul Mega Dendron (care se tâlcuieşte „Copacul Mare”), el a venit în Athos, pe când avea douăzeci de ani, ca să studieze la Academia Athonită de la Vatopedu. Mai târziu a şi intrat în monahism la mănăstirea Filotheu, dar stareţul de acolo, ştiindu’i râvna pentru înţelepciune, l’a trimis la şcolile înalte de la Constantinopol. Deprinzând aici foarte bine şi arta retoricii, cuviosul a plecat apoi în insulele Ionice, iar mai târziu în nordul Greciei să propovăduiască cuvântul Domnului creştinilor năpăstuiţi de stăpânirea musulmană. Se zice că în 16 ani, sfântul Cosma a înfiinţat mai bine de 100 de şcoli, toate cu predare în limba greacă, pentru ca neamul său să nu’şi uite originile şi graiul scripturilor. După revolta din Orlov (Pelopones 1770), acest sfânt din Etolia a predicat mai mult în sudul Albaniei, în vremea stăpânirii lui Ahmet Kurt Paşa asupra paşalâcului de Berat. A iluminat mulţime de creştini, dar a fost la mare evlavie chiar şi la musulmani, pentru vieţuirea sa sfântă. Aşa se face că la Kolkondas, pe malul râului Seman, în regiunea Fier, din Albania, un turc (deci un necredincios!) – Ali Paşa – a fost cel care a ctitorit prima mănăstire închinată sfântului Cosma Etolianul. Acuzat pe nedrept de către nişte evrei că ar lucra pentru imperiul ţarist, eruditul sfânt a fost întemniţat de către musulmani şi spânzurat la 24 august 1779, fiind aruncat mai apoi în râul din apropiere. Un preot, pre nume Marcu, având descoperire dumnezeiască, a luat trupul sfântului şi l’a înmormântat la mănăstirea cu hramul „Intrarea în biserică a Maicii Domnului” din Kolkondas. Pentru că tot ceea ce’i profeţise lui Ali Paşa (la Tepeleni) s’a plinit cu de’amănuntul („Vei ajunge un om mare şi vei cuceri mai toată Albania: vei subjuga Preveza, Parga, Souli, Delvino, Gardiki şi puternica fortăreaţă Kurt Pasha. Vei lăsa un nume mare, în urma ta. Vei merge şi la Constantinopol, însă cu o barbă roşie. Aceasta este voia Domnului. Să’ţi aduci aminte însă, în vremea domniei tale, să iubeşti şi să aperi creştinii, dacă vei dori ca urmaşii tăi să rămână la putere”.), acesta i’a zidit biserică şi mănăstire nouă, la 1814 în Kolkondas, aşezând aici şi moaştele sfântului într’o raclă de argint. Ali Paşa avea să ajungă la Constantinopol „cu barba roşie” pentru că, după ce a fost omorât, doar capul său a fost trimis la Stambul. A rămas în schimb ctitoria lui şi nici regimul ateist al Tiranei, care a încercat să dărâme mănăstirea, n’a putut s’o facă, pentru înfricoşătoarele minuni ce se petreceau în lăcaşul sfântului. Iar râul Seman, atunci când a umplut toată valea de apă, cu mai mult de doi metri înălţime, n’a putut să strice ceva din mănăstirea sfântului Cosma Etolianul. Prăznuirea acestui sfânt bărbat, cu dreptate numit „luminătorul Greciei”, se face într’a patra zi a lunii august.

George Crasnean

Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Foto (sus): Sinaxa Sfinților Vatopedini (10 iulie), icoană portabilă, Vatopedi, 1849