Daily Archives: 5 martie 2012

Prin rugăciune şi sfinţenie puteţi să-i ajutaţi şi pe copii la şcoală, Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul

Ceea ce se face cu părinţii, se poate face şi cu educatorii. Prin rugăciune şi sfinţenie puteţi să-i ajutaţi şi pe copii la şcoală. Poate să-i adumbrească harul lui Dumnezeu şi astfel să devină buni. Nu vă străduiţi cu mijloace omeneşti să îndreptaţi lucrurile rele. Nu va fi nici o roadă. Numai prin rugăciune veţi aduce roade. Să chemaţi harul dumnezeiesc pentru toţi. Să pătrundă harul dumnezeiesc în sufletul lor şi să-i preschimbe. Asta înseamnă creştin.

Voi, educatorii, fără să vă daţi seama, transmiteţi în chip tainic copiilor neliniştea şi-i influenţaţi. Prin credinţă se risipeşte neliniştea. Ce spunem? „…şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.

Să răspundeţi la iubirea copiilor cu discernământ. Astfel, dacă vă iubesc, veţi putea să-i călăuziţi aproape de Hristos. Veţi deveni voi mijlocul. Iubirea voastră să fie adevărată. Să nu-i iubiţi omeneşte, precum fac de obicei părinţii; nu-i ajută asta. Iubire întru rugăciune, iubire în Hristos. Aceasta într-adevăr foloseşte. Să vă rugaţi pentru fiecare copil pe care îl vedeţi, iar Dumnezeu va trimite harul Său şi-l va uni cu El. Înainte de a intra în clasă, şi mai ales în clasele mai dificile, să spuneţi rugăciunea „Doamne Iisuse…”. Intrând, să îmbrăţişaţi cu privirea toţi copiii, să vă rugaţi şi apoi să vorbiţi, dăruindu-vă întregul vostru sine. Făcând această jertfă în Hristos, vă veţi bucura. Astfel vă veţi sfinţi şi voi, şi copiii. Veţi trăi în iubirea lui Hristos şi în Biserică, fiindcă veţi deveni buni în lucrarea voastră.

Dacă vreun elev creează probleme, faceţi mai întâi o observaţie generală, zicând:

– Copii, aici am venit pentru lecţii, pentru o muncă serioasă. Mă aflu lângă voi ca să vă ajut. Şi voi vă osteniţi, ca să reuşiţi în viaţă. Şi eu, care vă iubesc foarte mult, mă ostenesc. Pentru aceea vă rog să faceţi linişte, ca să reuşim în scopul nostru.

Să nu priviţi pe cel ce s-a purtat rău. Dacă stăruie, atunci să vă adresaţi lui însuşi nu cu mânie, ci serios şi ferm. Să luaţi aminte să vă impuneţi în clasă, ca să puteţi lucra în sufletele lor. Nu e vina copiilor că sunt dificili. Aceasta se datorează celor mari.

Copiilor să nu le spuneţi multe despre Hristos, despre Dumnezeu, ci să vă rugaţi lui Dumnezeu pentru copii. Cuvintele lovesc în urechi, în vreme ce rugăciunea merge la inimă. Ascultaţi un secret. În prima zi, când veţi intra în clasă, să nu le ţineţi lecţie. Să le vorbiţi frumos. Cuvânt cu cuvânt. Să vă purtaţi cu iubire faţă de copii. La început să nu le vorbiţi deloc despre Dumnezeu, nici despre suflet. Acestea altădată, mai târziu. Însă în ziua în care le veţi vorbi despre Dumnezeu, îi veţi pregăti bine şi le veţi zice:

– Există o temă despre care mulţi se îndoiesc. Este vorba despre Dumnezeu. Ce părere aveţi?

Apoi discuţie. Într-altă zi, despre tema suflet. – Există suflet?

Apoi să vorbiţi despre rău din perspectivă filosofică. Să le spuneţi că avem două feluri de sine -cel bun şi cel rău. Trebuie să-l cultivăm pe cel bun. Acesta tinde spre sporire, bunătate, iubire. Pe el trebuie să-l deşteptăm, ca să devenim oameni buni în societate. Să vă amintiţi de acel „Suflete al meu, suflete al meu, scoală, pentru ce dormi?” (Condacul Canonului celui mare al Sfântului Andrei Criteanul). Dar să nu le spuneţi aşa, ci cu alte cuvinte, cam aşa: „Copii, să fiţi treji pentru studiu, pentru bine, pentru iubire. Numai iubirea le face pe toate frumoase, şi viaţa noastră se umple şi dobândeşte sens. Sinele cel rău ne trage către lenevie şi nepăsare. Dar aceasta ne face viaţa searbădă, fără sens şi frumuseţe”.

Toate acestea însă au nevoie de pregătire. Iubirea cere jertfe, şi deseori jertfă de timp. Să daţi locul cel dintâi instruirii, ca să fiţi pregătiţi să vă dăruiţi copiilor. Să fiţi pregătiţi şi pe toate să le spuneţi copiilor cu iubire şi, înainte de toate, cu bucurie. Să le arătaţi toată iubirea voastră şi să ştiţi ce vreţi şi ce spuneţi. Dar e nevoie şi de meşteşug ca să ştiţi cum să vă purtaţi cu copiii. Despre asta am auzit ceva minunat. Luaţi aminte.

Un învăţător, mulţumit de toţi copiii lui, suferea din pricina neorânduielilor unuia dintre elevi şi voia să-l exmatriculeze din şcoală. Între timp a venit un învăţător tânăr şi a luat el clasa respectivă. A fost înştiinţat şi despre elevul cu pricina. Învăţătorul cel nou, aflând că acel elev era împătimit de bicicletă, când a intrat în clasă a doua zi, a spus:

–  Copii, am un necaz. Stau departe, şi mă dor picioarele să străbat pe jos atâta cale; vreau să folosesc o bicicletă, dar nu ştiu să merg pe ea. Ştie cineva să mă înveţe?

A sărit, deci, cel neastâmpărat.

– Eu o să vă învăţ!

– Ştii?

– Da, ştiu.

Şi de atunci au devenit prieteni foarte buni, aşa încât fostul învăţător, văzându-i, se necăjea socotind că a fost nevrednic să-l ajute pe acel elev.

Se întâmplă ca de multe ori la şcoală să fie şi copii orfani. Cel ce a fost lipsit de părinţi, şi chiar din fragedă vârstă, a devenit un nenorocit în viaţă. Însă cel care i-a dobândit drept părinţi duhovniceşti pe Hristos şi pe Preasfânta noastră Maică, a devenit sfânt. Să vă purtaţi cu copiii orfani cu iubire şi înţelegere, dar mai ales să-i uniţi cu Hristos şi cu Biserica.

Din cartea “Ne vorbește părintele Porfirie” (cap. “Despre educația copiilor”), Editura Bunavestire, Galați, 2003, trad. Ierom. Evloghie (Theofan) Munteanu

Reclame

Sfinţenia părinţilor este cea mai bună educaţie în Domnul, Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul

Să-L vedem pe Dumnezeu pe chipul copiilor, şi să dăm iubirea lui Dumnezeu copiilor. Să înveţe şi copiii să se roage. Pentru ca ei să se roage, trebuie să aibă sânge de copii rugători. Aici mulţi cad pe de lături şi zic: „De vreme ce părinţii se roagă, sunt binecinstitori, studiază Sfânta Scriptură şi copiii cresc întru învăţătura şi certarea Domnului (Efes. 6, 4), firesc este ca aceşti copii să se facă bine”, iată, însă, că vedem roade potrivnice din pricina asupririi.

Nu este de-ajuns să fie părinţii binecinstitori. Trebuie să nu-i asuprească pe copii, ca să facă binele cu sila. Este cu putinţă să-i alungăm pe copii de la Hristos, atunci când urmăm cele ale religiei cu egoism. Copiii nu voiesc asuprire. Nu-i siliţi să vă urmeze la biserică. Puteţi să spuneţi: „Cine vrea, poate să vină acum împreună cu mine, sau mai târziu”. Lăsaţi să vorbească în sufletele lor Dumnezeu. Pricina pentru care copiii anumitor părinţi, atunci când cresc, devin nesupuşi şi părăsesc şi Biserica şi totul, şi aleargă în altă parte pentru a fi satisfăcuţi, este tocmai această asuprire pe care o săvârşesc părinţii cei „buni”. Părinţii chipurile „binecinstitori”, care se îngrijeau ca pruncii lor să devină „buni creştini”, i-au asuprit prin această iubire omenească a lor şi s-a întâmplat contrariul. Adică, atunci când sunt mici sunt presaţi, iar când ajung la şaisprezece, şaptesprezece sau optsprezece ani, aduc roade potrivnice. Ajung, din împotrivire, să lege tovărăşii rele şi să vorbească urât.

În vreme ce, atunci când cresc în libertate, văzând în acelaşi timp pilda celor mai mari, ajung să ne bucure în toate. Acesta este secretul – să fii bun, să fii sfânt, ca să insufli, să iradiezi. Se vede că viaţa copiilor este înrâurită de iradierea părinţilor. Părinţii stăruie: „Hai să te spovedeşti, hai să te împărtăşeşti, hai să faci aia…”. Nu se face nimic aşa. În vreme ce, dacă te vede pe tine… ceea ce trăieşti aceea şi iradiezi. Iradiază Hristos înlăuntrul tău? Aceasta i se împărtăşeşte şi copilului tău. Acolo se află secretul. Iar dacă se face asta atunci când copilul este mic de vârstă, nu va fi nevoie de multă osteneală atunci când va creşte. Vorbind tocmai despre aceasta, înţeleptul Solomon foloseşte o imagine foarte frumoasă, stăruind asupra începutului cel bun, buna pornire, temelia bună. El spune undeva: Cel ce se scoală pentru ea [pentru înţelepciune] dis de dimineaţă, nu se va osteni, căci o va afla şezând în poarta lui (Înţ. lui Sol. 6, 14). Cel ce se scoală pentru ea este cel ce din tânără vârstă se îngrijeşte de ea, de înţelepciune. Înţelepciunea este Hristos.

Când părinţii sunt sfinţi şi transmit aceasta copilului, dându-i educaţia întru Domnul, atunci copilul nu este vătămat de orice fel de înrâuriri rele dimprejurul său, căci afară, la uşa lui, se află înţelepciunea, Hristos. Nu se va osteni ca s-o dobândească. Pare foarte greu să ajungi bun, dar de fapt este foarte uşor, atunci când ai pornit de mic cu trăiri bune. Mărindu-te, nu este nevoie de osteneală, căci porţi înlăuntrul tău binele, pe care îl păstrezi, dacă eşti cu luare aminte la întreaga ta viaţă.

Din cartea “Ne vorbește părintele Porfirie” (cap. “Despre educația copiilor”), Editura Bunavestire, Galați, 2003, trad. Ierom. Evloghie (Theofan) Munteanu

Multă rugăciune şi puţine cuvinte copiilor, Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul

Toate se fac prin rugăciune, tăcere şi iubire. V-aţi dat seama de roadele rugăciunii? Iubire în rugăciune, iubire în Hristos. Aceasta foloseşte într-adevăr. Cu cât veţi iubi pe copii cu iubire omenească – şi aceasta este deseori patologică – cu atât se vor încurca mai mult, cu atât purtarea lor va fi mai rea. Însă, când iubirea dintre voi şi către copii va fi creştină şi sfântă, atunci nu veţi întâmpina nici o greutate. Sfinţenia părinţilor îi mântuieşte pe copii. Pentru ca asta să se întâmple, trebuie ca harul dumnezeiesc să lucreze în sufletele părinţilor. Nimeni nu se sfinţeşte de unul singur. Acelaşi har dumnezeiesc va lumina, va încălzi şi va da viaţă mai apoi sufletelor copiilor.

De multe ori îmi telefonează şi din străinătate şi mă întreabă despre copiii lor şi despre alte lucruri. Astăzi, de pildă, m-a sunat o mamă din Milano şi m-a întrebat cum să se poarte cu copiii ei. I-am spus:

„Să te rogi şi, atunci când trebuie, să le vorbeşti copiilor cu iubire. Mai mult să te rogi, şi mai puţine cuvinte să le spui celorlalţi. Să nu devenim stânjenitori, ci să ne rugăm tainic şi apoi să vorbim, iar Dumnezeu ne va încredinţa lăuntric dacă este primit de ceilalţi cuvântul nostru. Dacă nu-i primit, nu mai vorbim. Ne vom ruga, numai, în taină. Căci şi prin a vorbi devenim stânjenitori şi-i facem pe ceilalţi să se împotrivească, şi câteodată să se răzvrătească. De aceea este mai bine să le spună cineva în chip tainic, în inima celorlalţi, prin rugăciunea tainică, decât în urechile lor.

Ascultă-mă: să te rogi, şi apoi să vorbeşti. Aşa să faci copiilor tăi. Dacă le dai necontenit sfaturi, o să devii plictisitoare, şi când vor creşte, vor simţi un fel de apăsare. Să preferi, deci, rugăciunea. Să le vorbeşti prin rugăciune. Să le spui pe toate lui Dumnezeu, iar Dumnezeu le va pune înlăuntrul lor. Adică, nu trebuie să-i sfătuieşti pe copiii tăi aşa, cu glas tare, pe care să-l audă cu urechile lor. Poţi s-o faci şi pe asta, dar înainte de toate trebuie să-l vorbeşti despre copiii tăi lui Dumnezeu. Să spui: «Doamne lisuse Hristoase, luminează-mi copilaşii. Eu Ţie Ţi-i încredinţez. Tu mi i-ai dat, dar eu sunt neputincioasă, nu pot să-i pun pe cale. Pentru aceasta, Te rog, luminează-i». Şi Dumnezeu le va vorbi, iar ei vor spune: «Oh, nu trebuia s-o necăjesc pe mama cu ce-am făcut!». Şi aceasta, cu harul lui Dumnezeu, va ieşi dinlăuntrul lor”.

Acesta este lucrul desăvârşit. Mama să-I vorbească lui Dumnezeu, iar Dumnezeu să-i vorbească copilului. Dacă nu se face asta, atunci spui, spui, spui… totul „în ureche”; la sfârşit devine un soi de asuprire. Şi, când copilul creşte, începe să se împotrivească, adică să se răzbune într-un fel pe mama şi pe tata, care l-au asuprit. În vreme ce unul este lucrul desăvârşit: să grăiască iubirea cea în Hristos şi sfinţenia tatălui şi a mamei. Iradierea sfinţeniei şi nu cea a omeneştii strădanii îi face bine pe copii.

Când copiii sunt răniţi şi traumatizaţi de vreun lucru grav, să nu vă miraţi că se împotrivesc şi vorbesc urât. De fapt, nu vor asta, dar nu pot face altfel în clipele grele. Apoi se pocăiesc. Însă, dacă voi vă enervaţi şi o să vă mâniaţi, deveniţi una cu cel viclean, iar acela îşi bate joc de toţi.

Din cartea “Ne vorbește părintele Porfirie” (cap. “Despre educația copiilor”), Editura Bunavestire, Galați, 2003, trad. Ierom. Evloghie (Theofan) Munteanu

Copilul vrea alături de el oameni cu o rugăciune fierbinte, Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul

Copilul vrea alături de el oameni cu o rugăciune fierbinte. Mama să nu se mărginească la mângâierea simţită, ci să dăruiască în acelaşi timp şi mângâierea rugăciunii. Copilul simte în adâncul sufletului său mângâierea duhovnicească pe care i-o trimite mama lui, şi este atras către ea. Simte pază şi ocrotire atunci când mama îl îmbrăţişează în taină pe copilul ei prin neîncetata, stăruitoarea şi fierbintea ei rugăciune, şi-l eliberează de tot ceea ce-l apasă.

Mamele ştiu să se neliniştească, să sfătuiască, să spună multe, dar să se roage n-au învăţat. Multele sfaturi şi mustrări fac foarte rău. Fără multe cuvinte copiilor. Cuvintele lovesc în urechi, în vreme ce rugăciunea merge la inimă. Este nevoie de rugăciune, cu credinţă lipsită de frământări, dar şi de exemplu bun.

Într-o zi a venit aici la mănăstire o mamă deznădăjduită de fiul ei, Iorgu. Era foarte încurcat. Se întorcea noaptea târziu şi cu tovărăşii nu tocmai bune. Starea lui se înrăutăţea pe zi ce trecea. Mama – plânsete şi zbucium, îi zic:

– Tu, nimic – nici un cuvânt, numai rugăciune. Am pus seara de la zece la zece şi un sfert o

rugăciune comună, i-am spus să nu vorbească şi să-l lase pe fiul ei să iasă la ce oră vrea, să nu întrebe „La ce oră ai venit?” ş.a., ci să-i spună aşa, cu multă iubire: „Mănâncă, Iorgu, ţi-am lăsat mâncare în frigider”. Şi să nu-i spună nimic altceva. Să se poarte cu iubire şi să nu lase rugăciunea.

Mama a început să le pună în faptă, iar după ce au trecut vreo douăzeci de zile, fiul i-a zis:

– Mamă, de ce nu-mi vorbeşti?

– Iorgu meu, eu nu-ţi vorbesc?

– Mamă, ai ceva cu mine. Nu-mi vorbeşti.

– Ciudat lucru îmi spui, lorgu meu. Cum nu-ţi vorbesc? Uite, acum nu-ţi vorbesc? Ce vrei să-ţi spun? Şi lorgu nu i-a răspuns. Apoi, mama a venit la mănăstire şi mi-a zis:

– Părinte, ce este aceasta pe care mi-a spus-o copilul meu?

– A reuşit metoda noastră!

– Care metodă?

– Pe care v-am spus-o: să nu-i vorbiţi, să faceţi numai rugăciune în taină, şi copilul o să-şi revină.

– Spuneţi că asta e?

– Asta e, îi zic. Vrea să-l mustri: „Unde ai fost, ce-ai făcut?”; iar el să strige, să se împotrivească şi să vină şi mai târziu.

– Măi, măi! zice. Ce taine se ascund!

 – Ai înţeles? De vreme ce chiar faptele vorbesc de la sine. El te chinuia, căci voia să-l cerţi, iar el să-şi facă mofturile lui. Nu-l cerţi, se strâmtorează. În loc să te strâmtorezi tu când şi le face el pe ale lui, acum, când nu te strâmtorezi tu şi arăţi nepăsare, se strâmtorează el.

Într-o zi, acasă, Iorgu i-a anunţat că pleacă, îşi lasă lucrul şi pleacă în Canada. Îi spusese şi şefului său: „Plec, găseşte pe altul să mă înlocuiască la lucru”. Între timp, eu le-am zis părinţilor:

– Noi o să facem rugăciune.

– Dar e gata… I-arăt eu!, a spus tatăl.

– Nu, să nu-l atingi, îi zic.

– Dar pleacă copilul, părinte!

– Zic:Să plece. Voi să vă dăruiţi rugăciunii, şi eu împreună cu voi.

După două-trei zile, duminică, Iorgu le-a zis foarte de dimineaţă:

– Eu plec, mă duc cu prietenii mei.

– Bine, cum vrei, i-au zis.

A plecat. Şi-a luat prietenii – doi băieţi şi două fete, au închiriat o maşină şi au pornit spre Halkida. Au mers ici, colo… Apoi au mers la Sfântul loan Rusul, iar de acolo la Mantoudi, la Sfânta Ana, la Vasilika. Au mers, au făcut baie în Marea Egee, au mâncat, au băut, au chefuit. Apoi au apucat-o pe drumul de întoarcere. Se înserase, Iorgu conducea. Acolo, la Sfânta Ana, au lovit maşina de colţul unei case. Au stricat-o. Ce să facă acum? Au luat-o încet-încet şi au adus-o în Athena.

A ajuns în zori acasă. Părinţii nu i-au spus nimic. S-a culcat şi a adormit. După ce s-a sculat, le-a zis:

– Tată, asta şi asta… Acum trebuie să facem maşina şi trebuie bani mulţi.

Îi zice:

– Copilul meu, tu ştii. Eu am datorii, le am pe surorile tale… Ce-o să facem?

– Ce să fac, tată?

– Fă tot ce vrei. Eşti mare, ai minte. Du-te în Canada să faci bani, să…

– Nu pot, trebuie s-o reparăm acum.

– Nu ştiu, îi zice. Rânduieşte.

Deci, văzându-l aşa pe tata, a plecat. A mers, l-a găsit pe şeful lui. Zice:

– Şefule, am păţit asta şi asta. Nu mai plec. Nu lua pe altul.

Acela îi zice:

– Bine, bine, copilul meu.

– Da, dar vreau bani.

– Da, dar tu vrei să pleci. Trebuie să-mi semneze tatăl tău.

– Îţi semnez eu. Tata nu se amestecă. Mi-a spus-o. O să muncesc şi o să ţi-i dau înapoi.

Nu-i asta minunea lui Dumnezeu? Când a venit din nou mama, i-am spus:

– A izbutit meşteşugirea noastră şi rugăciunea a fost auzită la Dumnezeu. Şi accidentul a fost de la Dumnezeu, iar acum copilul va sta acasă şi se va înţelepţi.

Aşa s-a întâmplat prin rugăciunea noastră. S-a săvârşit o minune. Părinţii au postit cu rugăciune şi în tăcere, şi au izbutit. Mai târziu, copilul a venit la mine fără să-i vorbească despre mine nimeni dintre apropiaţii lui. Iorgu a devenit foarte bun, şi acum este la Aviaţie. Şi are şi o familie frumoasă.

Din cartea “Ne vorbește părintele Porfirie” (cap. “Despre educația copiilor”), Editura Bunavestire, Galați, 2003, trad. Ierom. Evloghie (Theofan) Munteanu

Ocrotirea peste măsură lasă copiii necopţi, Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul

Un alt lucru care îi vatămă pe copii este ocrotirea peste măsură, adică grija exagerată, frământarea şi neliniştea părinţilor. Ascultaţi o întâmplare.

O mamă mi se văita că pruncul ei de cinci ani nu o ascultă. Îi spuneam „Tu greşeşti”, dar nu pricepea. Odată am mers cu această mamă, cu maşina ei, într-o plimbare spre mare. Ajungând, copilul i-a scăpat din mână şi a alergat către mare. Era acolo un val de nisip care cobora abrupt în mare. Mama s-a îngrozit, era gata să strige, să alerge, căci îl văzuse pe micuţ cu mâinile întinse, făcând echilibristică pe vârful movilei. Eu am liniştit-o, i-am spus să se întoarcă cu spatele, iar eu mă uitam pieziş către copil. Acesta, deznădăjduind că o va putea provoca iarăşi pe mama lui, înfricoşând-o şi făcând-o să strige ca de obicei, încet-încet a coborât şi s-a apropiat de noi. Asta era! Atunci a primit şi mama lecţia unei educaţii corecte.

 O altă mamă se văita că singurul ei fiu nu mânca toate mâncărurile, şi mai ales iaurtul. Micuţul era de trei anişori, şi o chinuia zilnic pe mama. Îi zic:

„O să faci aşa: o să goleşti frigiderul de toate mâncărurile şi o să-l umpli cu oarecare cantitate de iaurt. O să vă chinuiţi puţin şi voi, părinţii, câteva zile. A venit ora mesei? îi dai lui Petru iaurt. N-o să-l mănânce. Seara la fel, ziua următoare la fel. Ei, o să flămânzească, o să încerce el să plângă, să strige. O să răbdaţi. Apoi, o să mănânce bucuros”. Aşa s-a întâmplat, iar iaurtul a devenit cea mai bună mâncare pentru Petru.

 Nu sunt lucruri grele. Şi totuşi, multe mame nu le izbutesc şi dau o educaţie foarte proastă copiilor lor. Mamele care stau neîncetat pe capul copiilor şi-i strâmtorează, adică îi ocrotesc peste măsură, au dat greş în lucrarea lor. În vreme ce ar trebui să-l laşi pe copil singur să se îngrijească de sporirea lui. Atunci vei dobândi. Când stai tot timpul pe capul lor, copiii se împotrivesc. Dobândesc moleşeală, fragilitate, şi de obicei nu reuşesc în viaţă. Este un fel de ocrotire peste măsură, care îi lasă pe copii necopţi.

Înainte cu câteva zile a venit o mamă deznădăjduită pentru nereuşitele în lanţ ale fiului ei la examenele de admitere la Universitate. Strălucit elev în şcoala generală, strălucit în gimnaziu, strălucit în liceu. Apoi, nereuşite, dezinteres al copilului, împotriviri ciudate.

„Tu greşeşti, îi spun mamei, şi eşti şi cultivată! Ce să facă bietul copil? Împresurare, împresurare, împresurare toţi anii, «să fii primul, să nu ne faci de ruşine, să devii mare în societate…». Acum nu mai vrea nimic. Să pui capăt acestei împresurări şi ocrotiri peste măsură, şi o să vezi atunci că şi copilul are se aşeze. Atunci va înainta, când îl vei lăsa liber”.

Din cartea “Ne vorbește părintele Porfirie” (cap. “Despre educația copiilor”), Editura Bunavestire, Galați, 2003, trad. Ierom. Evloghie (Theofan) Munteanu

Ceea ce-i mântuieşte şi-i înrâureşte spre bine pe copii este viaţa din casă a părinţilor, Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul

Ceea ce-i mântuieşte şi-i înrâureşte spre bine pe copii este viaţa din casă a părinţilor. Părinţii trebuie să se dăruiască iubirii lui Dumnezeu. Lângă copii trebuie să devină sfinţi prin blândeţe, prin răbdare, prin iubire. Să pună în fiecare zi un nou început al bunei rânduieli, o nouă însufleţire, înflăcărare şi iubire pentru copii. Iar bucuria ce le va veni şi sfinţenia care îi va cerceta vor revărsa har asupra copiilor. De obicei, pentru purtarea rea a copiilor greşesc părinţii. Nu-i mântuiesc nici sfaturile, nici autoritatea, nici asprimea. Dacă părinţii nu se sfinţesc, dacă nu luptă, fac mari greşeli şi transmit răul pe care îl au înlăuntrul lor. Dacă părinţii nu trăiesc o viaţă sfântă, dacă nu vorbesc cu iubire, diavolul îi chinuieşte pe părinţi prin împotrivirile copiilor. Iubirea, unirea într-un suflet, buna înţelegere dintre părinţi este tot ceea ce trebuie pentru copii. Mare pază şi ocrotire.

Purtările copiilor sunt legate nemijlocit de starea părinţilor. Când copiii sunt răniţi de faptul că părinţii se poartă rău unul cu altul, îşi pierd puterile şi pornirea de a lucra spre a spori. Se plămădesc rău, iar casa sufletului lor se primejduieşte să se prăbuşească clipă de clipă. Să vă dau şi două exemple.

Au venit două fete la mine, iar una dintre ele avea nişte trăiri foarte urâte, şi m-au întrebat de unde izvorăsc. Le-am zis:

– Sunt de acasă, de la părinţii voştri. Şi, „privind” pe una dintre ele, zic:

– Tu de la mama le-ai moştenit.

– Şi totuşi, părinţii noştri sunt oameni atât de desăvârşiţi. Sunt creştini, se spovedesc, se împărtăşesc, am trăit, cum se spune, înlăuntrul religiei. Fără numai… dacă greşeşte religia, a răspuns ea.

Le zic:

– Nu cred nimic din ce-mi ziceţi. Eu un singur lucru văd, că părinţii voştri  nu trăiesc bucuria lui Hristos.

Legat de aceasta, cealaltă a zis:

– Ascultă, Maria, zice bine părintele, are dreptate. Părinţii noştri merg la duhovnic, la spovedanie, la împărtăşanie, da… Dar am avut noi vreodată pace în casă? Tata se ceartă mereu cu mama. Totdeauna ba unul nu mânca, ba celălalt nu voia să meargă undeva împreună. Are dreptate, deci, părintele.

– Cum îl cheamă pe tata? întreb. Mi-a spus. Cum o cheamă pe mama? Mi-a spus. Ei, zic, înlăuntrul tău nu eşti deloc bine cu mama.

Ascultaţi-mă acum. În clipa în care îmi ziceau numele, îl vedeam pe tata, îi vedeam sufletul. În clipa în care îmi ziceau numele mamei, o vedeam pe mama şi vedeam cum privea fiica pe mama ei.

Într-o altă zi, m-au vizitat o mamă cu fiica ei. Era strâmtorată. Plângea în hohote. Se simţea foarte nenorocită.

– Ce ai? o întreb.

– Sunt deznădăjduită cu fata mea cea mare, care şi-a izgonit soţul de acasă şi ne-a spus multe minciuni.

– Ce minciuni? îi zic.

– L-a izgonit de mult timp de acasă pe soţul ei şi nu ne-a spus nimic. O întrebam la telefon: „Ce face Stelios?”. „Bine, ne răspundea, tocmai s-a dus să-şi ia un ziar”. De fiecare dată găsea un motiv, aşa încât să nu bănuim nimic. Asta a ţinut doi ani. Ne-a ascuns că-l izgonise. Am aflat chiar de la el, întâlnindu-l din întâmplare în urmă cu câteva zile.

Îi zic, deci:

– Tu greşeşti. Tu şi bărbatul tău. Dar mai mult tu.

–  Eu! Eu, care i-am iubit atât de mult pe copiii mei, care nu ieşeam din bucătărie, care nu aveam viaţă personală, care i-am călăuzit către Dumnezeu şi către Biserică şi i-am povăţuit spre bine!? Cum greşesc eu?

Am întrebat-o pe fată, care era de faţă:

– Tu ce zici?

– Da, mamă,are dreptate părintele, noi niciodată, dar niciodată, n-am mâncat pâine „dulce” din pricina certurilor pe care le-ai avut o viaţă întreagă cu tata.

– Vezi că am dreptate? Voi greşiţi, voi îi răniţi pe copii. Ei nu greşesc, ci pătimesc de pe urma voastră.

Se naşte în sufletul copiilor o anumită stare din pricina părinţilor lor, stare care lasă urme înlăuntrul lor pentru întreaga viaţă. Purtarea lor în viaţă, legătura cu ceilalţi atârnă nemijlocit de trăirile pe care le poartă din anii copilăriei. Se măresc, se formează, dar în adâncime nu se schimbă. Asta se vede şi în cele mai mici manifestări ale vieţii. De pildă, te apucă lăcomia şi vrei să mănânci. Ai luat, ai mâncat, vezi altceva, vrei şi din aceea, vrei şi din cealaltă. Simţi că ţi-e foame, ca şi când n-ai fi mâncat, te ia un leşin, un tremur. Ţi-e teamă c-o să slăbeşti. Este ceva psihologic, are o explicaţie. Poate, să spunem, că nu l-ai cunoscut pe tata, sau pe mama, că eşti înfometat şi sărac şi neputincios. Iar aceasta se răsfrânge din plan duhovnicesc ca o neputinţă a trupului.

În familie se află o mare parte a răspunderii pentru starea duhovnicească a omului. Pentru ca să scape copiii de feluritele probleme lăuntrice, nu sunt de-ajuns sfaturile, constrângerile, logica şi ameninţările. Mai degrabă înrăutăţesc lucrurile. Îndreptarea vine prin sfinţirea părinţilor. Deveniţi sfinţi şi nu veţi mai avea nici o problemă cu copiii voştri. Sfinţenia părinţilor îi scapă pe copii de probleme. Copiii vor creşte alături de oameni sfinţi, cu multă iubire, care nu-i înfricoşează, nici nu se mărginesc la dăscălire, ci se fac pildă de sfinţenie şi rugăciune. Părinţilor, rugaţi-vă în tăcere, cu mâinile ridicate către Hristos, şi îmbrăţişaţi-i în taină pe copiii voştri. Şi, când fac neorânduieli, să luaţi ceva măsuri pedagogice, dar să nu-i forţaţi. În principal să vă rugaţi.

De multe ori, părinţii, şi mai ales mama, îl rănesc pe copil pentru neorânduiala pe care a făcut-o, şi îl ceartă peste măsură. Atunci acesta se răneşte. Chiar şi dacă nu-l cerţi în afară, dar îl cerţi înlăuntrul tău, şi te răzvrăteşti şi îl priveşti sălbatic, copilul îşi dă seama. Socoteşte că mama nu-l iubeşte. O întreabă pe mama:

– Mamă, mă iubeşti?

– Da, copilul meu.

Dar el nu este convins. S-a rănit. Mama îl iubeşte, apoi vrea să-l mângâie, dar el nu primeşte mângâierea, o socoteşte făţărnicie, căci a fost rănit.

Din cartea “Ne vorbește părintele Porfirie” (cap. “Despre educația copiilor”), Editura Bunavestire, Galați, 2003, trad. Ierom. Evloghie (Theofan) Munteanu

Educaţia copiilor începe din ceasul zămisliri lor, Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul

Educaţia copiilor începe din ceasul zămislirii lor. Embrionul aude şi simte în pântecele maicii lui. Da, aude şi vede cu ochii mamei. Percepe mişcările şi simţămintele ei, deşi mintea lui încă nu s-a dezvoltat. Se întunecă chipul mamei, se întunecă şi el. Se enervează mama, se enervează şi el. Tot ceea ce simte mama – tristeţe, durere, teamă, nelinişte – trăieşte şi el. Dacă mama nu doreşte embrionul, dacă nu-l iubeşte, el simte şi se răneşte sufleţelul lui, iar aceste răni îl însoţesc toată viaţa. La fel se întâmplă cu simţămintele sfinte ale mamei: când are bucurie, pace, iubire pentru embrion, le transmite tainic şi acestuia, precum se întâmplă cu copiii născuţi.

De aceea trebuie ca mama să se roage mult în perioada sarcinii şi să iubească embrionul, să mângâie pântecele, să citească psalmi, să cânte tropare, să trăiască o viaţă sfântă. Acest lucru este aducător de folos şi pentru ea, dar este şi o jertfă de dragul embrionului, ca să devină copilul ei sfânt, să dobândească de la început trăsături sfinte. Aţi văzut ce lucru delicat este pentru o femeie să poarte în pântece un copil? Câtă răspundere şi câtă cinste!

O să vă spun ceva legat de alte fiinţe vii dar neraţionale, şi o să înţelegeţi puţin. În America au făcut următorul experiment: în două săli identice, cu aceleaşi temperaturi, acelaşi pământ şi aceeaşi umezeală, se plantează flori. Există, însă, o deosebire: într-una din săli pun o muzică liniştită, odihnitoare. Rezultatul? Ce să vă spun! Florile din această sală prezintă uriaşe diferenţe faţă de celelalte. Au altă putere de viaţă, culoarea lor este mai frumoasă, iar creşterea cu mult mai grabnică.

Din cartea “Ne vorbește părintele Porfirie” (cap. “Despre educația copiilor”), Editura Bunavestire, Galați, 2003, trad. Ierom. Evloghie (Theofan) Munteanu