Sfântul Athanasie Athonitul – ctitorul Marii Lavre, George Crasnean

Acest mare sfânt al Ortodoxiei şi cu osebire al Sfântului Munte al Athonului, a trăit pe pământ în veacul al X-lea şi a fost începătorul vieţuirii de obşte în Grădina Maicii Domnului. Părinţii săi l’au lăsat în grija Tatălui ceresc nu la multă vreme după ce a văzut lumina zilei – cândva, în preajma anului 920 – murind mai întâi tatăl (ce era de loc din Antiohia) şi apoi mama (originară din Colchida). Se pare că o nobilă rudenie a sa – căci era de neam bun în Trapezunt – l’a luat pe micul Avramie (Avraam) să’l crească. Alţii spun că o cucernică monahie şi’a făcut milă cu pruncul, crescându’l în frica şi dragostea de Domnul până’n ziua trecerii la cele veşnice. Rămas iarăşi orfan, tânărul Avramie a fost remarcat de un trimis al basileului în Trapezunt pentru orişicare treburi, care l’a luat cu el în capitala imperială şi l’a pus să înveţe retorica la şcoala înţeleptului Atanasie. Dumnezeu purtând de grija lucrurilor mâinilor Sale, a rânduit ca tânărul cuvios Avramie să fie acceptat în casa nobilului militar Zefinezer – care avea drept noră, o verişoară a celui ce avea să poarte mai târziu numele de Athanasie şi care era în rudenie cu marile familii Focas şi Maleinos. Înţelept şi sârguitor fiind, Avramie a ajuns repede să’şi depăşească chiar profesorul în învăţătură, lucru pentru care împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul l’a numit şi pe el dascăl într’o altă şcoală. Retorica şi Literele nu i’au schimbat vieţuirea ascetică tânărului Avramie, care nu s’a depărtat nicicând de postul aspru (mânca doar o pâine de orz la două zile) şi de faptele milosteniei trupeşti. Drept aceea, văzând că tot mai mulţi dintre discipolii lui Atanasie îl părăsesc pe acesta venind la şcoala lui şi nevrând să’l mâhnească, a părăsit cariera de profesor întorcându’se în casa nobilului Zefinezer. Acesta, fiind însărcinat de împărat cu treburi prin insulele mării Egee, l’a luat vreme de trei ani într’ajutor şi pe tânărul Avramie cu el. (Atunci a văzut sfântul întâiaşi dată Athonul drag inimii sale, de pe insula Lemnos).

Întors la Constantinopol, Avramie a cunoscut, către anul 953, pe cel care’i va schimba viaţa, pe sfântul Mihail Maleinos (894-962), stareţul lavrei de pe muntele Kyminas, ce era de’o rudenie cu împăratul Leon al VI-lea cel Înţelept (886-911), dar şi cu Nekiphor Phokas, viitorul basileu, care’i era nepot. Sfântul Mihail avea să fie părintele duhovnicesc al celui pe care „l’a tuns în călugărie ca pe un iscusit, numindu’l Athanasie” nu la multă vreme după acea întâlnire constantinopolitană, mai mult înfrânând asceza prea mare pe care şi’o impunea tânărul ucenic. (El nu i’a îngăduit să mănânce o dată pe săptămână, ci la trei zile şi nici să doarmă pe scaun, ci pe o rogojină). Scriind şi copiind sfinte cărţi ale ortodoxiei, dar şi făcând ascultare de paracliser, tânărul monah Athanasie a ajuns în patru ani la mare curăţie sufletească aşa încât, stareţul său i’a dat voie să se nevoiască pe mai departe într’o chilie sihăstrească, aflată ca la o stadie de mănăstire, hrănindu’se tot la două zile cu pâine uscată şi cu apă. Aşa, în aspră retragere, l’a găsit bunul său prieten Nechifor Focas (dimpreună cu fratele său, Leon Patriciul), atunci când l’a căutat în muntele Kyminas. Şi plăcându’i a sa bună petrecere, i’a făgăduit atunci că va lăsa şi el cele lumeşti cătând către cele ale cerului pe mai departe. Nu mult timp după acestea, s’a răspândit în obşte gândul bătrânului cuvios Mihail de a’l dori pe ostenitorul Athanasie drept ocârmuitor al monahilor din muntele Kyminos în locul său. Dară acesta, smerindu’se pre sine şi’a luat doar două cărţi şi culionul – pe care’l avea de la avva Mihail – şi s’a strămutat în Sfântul Munte al Athonului, chiar în capătul ce se numeşte Akrathos, făcându’şi sălaş într’o peşteră din ţinutul Viglei (nu departe de locul unde astăzi se află schitul Prodromu).

Aici a trăit o vreme printre alţi pustnici athoniţi ce se îndestulau doar cu puţine poame, suferind de arşiţă şi ger, dar dobândind negrija vieţii acesteia trecătoare. În timp ce sufletul său grijea de ale sale, sfântul Mihail Maleinos a trecut la Domnul, iar schimnicul Athanasie a aflat că Nechifor Focas, împreună cu fratele său Leon, vor trece prin Athos, în drumul lor către Constantinopol şi „s’a temut să nu fie pentru dînsul cercetare”. Nedorind a’şi pierde liniştirea, Athanasie s’a pus sub ascultarea unui stareţ al „monastirei Tuzig”, căruia nu i’a dezvăluit cine este cu adevărat, spunându’i că a „fost corăbier şi, căzînd în primejdie, am făgăduit lui Dumnezeu ca să mă lepăd de lume şi să plîng pentru păcatele mele. Deci, pentru aceasta m’am îmbrăcat în acest chip monahicesc, în care, povăţuit de Dumnezeu, am venit aici la sfinţia ta, dorind să petrec cu tine şi să învăţ calea mîntuirii. Numele meu este Varnava”. Ba încă şi neştiutor de carte s’a arătat a fi bătrânului! Estimp, Nechifor – care ajunsese comandant al armatelor imperiale – mâhnit fiind că prietenul său plecase din muntele Kyminosului şi nu mai ştia nimic despre el, a pus pe despotul Salonicului să cerceteze Athonul cu de’amănuntul ca să afle pe sfântul Athanasie. Protosul, neştiind mai dinainte de aşa monah în Athos, l’a oblicit însă după descriere, la praznicul Naşterii Domnului, în biserica Protathonului din Karyes, dar n’a putut să’l vădească decât atunci când i’a poruncit să citească la Psaltire. „Încetează gheronda, că fratele acesta nu ştie să citească, căci abia acum învaţă la psalmul întîi”- spunea stareţul lui, necunoscând sfinţenia „ucenicului” său. Nemaităinuindu’se, Athanasie a fost cinstit de toţi aghioriţii, ba chiar sfântul Pavel Xiropothamitul a profeţit că „acest frate, care a venit în urma noastră în Muntele acesta, cu faptele cele bune este mai înainte decît noi”. Protosul însă l’a tăinuit faţă de Nechifor Focas şi i’a îngăduit să stea într’o chilie, aflată ca la trei stadii de Protathon. Iar cele trebuincioase ale trupului, cuviosul şi le procura din plata cărţilor ce le copia că, având bun meşteşug la caligrafie, scria toată Psaltirea în mai puţin de’o săptămână. Şi a vieţuit o vreme în linişte şi pace, până ce Leon Patriciul s’a abătut, din drumul către Constantinopol, să cerceteze pe fraţii athoniţi şi a aflat cu bucurie pe acest vechi al său prieten – căruia i’a şi dăruit mulţime de aur şi argint trebuitor lărgirii bisericii Protathonului. Fiind căutat acum şi de monahi, pentru prieteşugul ce’l avea cu nobilii Bizanţului, iubitorul de Dumnezeu Athanasie a plecat iarăşi în căutarea hesychiei, făcându’şi o colibă în ţinutul Melana, unde a vieţuit un an, cu gând să se întoarcă în Careia (Karyes) după aceea. Dar, revărsându’se asupra lui o lumină dumnezeiască în chiar ultima zi a petrecerii lui într’acel loc, el n’a mai voit a mai pleca de acolo – fără de numai când a fost nevoit a face ascultare părinţilor athoniţi, care l’au trimis, la anul 961, să’l ajute cu rugăciunea pe comandantul oştilor bizantine, Nechifor Focas, în lupta contra agarenilor din insula Creta. Câştigând bătălia, Nekiphor şi’a reînoit legământul de a vieţui împreună cu prietenul său drag, Athanasie, într’o mănăstire athonită pe care ar fi urmat s’o construiască acesta cu banii daţi de Phokas. Deşi atunci n’a acceptat acestea, Athanasie, după ce a revenit în Athos, a fost convins de trimisul romeu, ieromonahul Metodios (viitor egumen al lavrei Kyminasului), să purceadă la zidirea primei lavre athonite cu viaţă de obşte unde, dintru început a ridicat două chilii – ce se mai păstrează încă – pentru sine şi pentru cel ce avea să ajungă basileul imperiului bizantin.

„Iera Moni Melanas”, numită mai târziu Megistis Lavras, a fost ridicată la anul Domnului 963 dar, tot într’acelaşi an, o secetă şi o foamete cumplită l’a făcut pe sfântul Athanasie să plece din Lavra, căutând povaţă la Karyes. Pe drum însă, la vreo cinci mile de mănăstire, s’a întâlnit chiar cu Maica Domnului, care l’a dojenit pentru puţina lui încredinţare cum că ea este cea care îi poartă de grijă lui şi celorlaţi aghioriţi. Apoi l’a pus să lovească stânca cu toiagul său şi făcând aceasta Athanasie, îndată a ţâşnit din piatră apă ce nu şi’a mai oprit curgerea de’atuncea (afară de un an în care câţiva monahi s’au gândit să facă o moară de apă mai la vale, pe care ridicându’o, „aghiazma sfântului Athanasie” pe dată a secat, iar dărâmând’o, îndată izvorul a reapărut!). Aghiazma aceasta, ce şi astăzi izvorăşte din aceeaşi piatră despicată’n cruce de Athanasie Athonitul, multe vindecări minunate a făcut şi face încă. De atunci – chiar şi în acte –  Marea Lavră nu a mai avut alt iconom decât pe Maica Domnului (doar funcţia de paraiconom existând), pentru că la întoarcerea stareţului Athanasie în mănăstire, toate jitniţele erau pline de bucate, după cum îi promisese „Panagia Iconomitsa”.

A ridicat apoi sfântul şi o mare trapeză cu 21 de mese din marmură – care poate hrăni şi astăzi aproape 200 de monahi şi pelerini – o moară şi un spital, dar şi un mare apeduct. Terminând multe dintre ele de zidit, pe toate le’a lăsat fraţilor, iar el a plecat din Athos, supărat fiind pe Nechifor Focas că acceptat, în acelaşi an 963, să fie încoronat de bizantini în loc să caute încoronarea cerească, pe care făgăduise că o va alege. Athanasie s’a dus în Cipru la mănăstirea zisă „a Sfinţilor” împreună cu un ucenic al său Antonie – după ce pe un altul l’a trimis cu carte de certare la împărat, iar pe Teodot l’a ales să ducă reaua veste a plecării sale celor din Lavra. În insulă n’a putut să zăbovească mult fiindcă o solie imperială îl căuta, aşa încât, el şi ucenicul lui, s’au îmbarcat pe o corabie, cu gând să purceadă către Palestina. Vânturile însă l’au purtat pe ţărmul Asiei Mici – unde Dumnezeu i’a arătat într’o vedenie în ce stare se afla mănăstirea sa şi la ce bună rânduială o va aduce el în viitor. Întâlnindu’l şi pe Teodot – care se întorsese să’l caute în Cipru – sfântul Athanasie s’a dus înapoi în Athos la ctitoria sa, ca să poarte de grija mântuirii lavrioţilor. Nu mult după aceea a plecat după ajutoare la prietenul său împăratul (nemaigândind să’l ia pe acesta în viaţa cea monahicească, căci Dumnezeu îi arătase deja că Nechifor va muri ca basileu al romeilor) şi a obţinut de la acesta chrysobull care întărea Marea Lavră ca „mănăstire imperială”, cu o rentă anuală din partea Bizanţului şi cu un metoc – mănăstirea „Sfântul Andrei” din Peristera (lângă Salonic) – dar şi cu privilegiul samovlastiei câştigat pentru aşezământul său.

Întors în Sfântul Munte şi lucrând la Mandraki, arsanaua Lavrei, s’a vătămat tare la un picior, încât trei ani a trebuit să zacă la pat – răstimp în care mai mult s’a ocupat de viaţa duhovnicească a fraţilor şi de copiatul sfintelor cărţi. După ce prietenul său Focas a fost asasinat de Joan Tzimiskis – care s’a şi încoronat în locul lui (969-976) – sfântul Athanasie a fost chemat la Constantinopol să dea explicaţii, în privinţa introducerii vieţii de obşte mai ales, pârât fiind de unii anahoreţi athoniţi care nu vedeau cu ochi buni acest mod de vieţuire. Athanasie întru aceea şi’a arătat iarăşi sfinţenia sa că, ştiind că merge la asasinul prietenului său, pârât fiind chiar şi de fraţi, s’a înturnat în Athos cu şi mai mare preţuire şi îndoite daruri de la împărat, ba încă şi cu primul Typicon al Athosului – dat de basileul Ioan Tzimiskis (care i’a mai dat şi „Tragos”-ul din 972) – ce statornicea modul de viaţă cenobitic în Muntele Sfânt. Prin toate acestea şi prin sfinţenia lui, Athanasie a creat un mare val de întoarcere la monahism în acea vreme şi mai cu seamă în Grădina Maicii Domnului, unde au răsărit atunci mănăstirile împărăteşti ale Ivirului, Vatopedului şi Esfigmenului, ori cea a Amalfitenilor italieni. Obştea lui număra cam 120 de fraţi care mult s’au folosit de nevoinţele şi minunile pe care le’a făptuit sfântul pentru ei.

Cuviosul Athanasie era om ’nalt la stat şi cu putere mare – povesteau bătrânii că el a omorât, dintr’o singură lovitură, un bou în care intrase satana, iar apoi s’a înjugat în locul lui şi a tras carul cu piatră de la arsana, până la mănăstire! Încă şi astăzi crucea pe care o purta la gât cântăreşte nu mai puţin de două kilograme şi şapte sute cincizeci de grame!

Se spune că fiind zi de post odată şi aflându’se într’alt loc sfântul, un monah s’a smintit văzându’l că mănâncă două pâini şi crezându’l neînfrânat la masă. Peste câtăva vreme, fiind zi de praznic mare şi având oaspeţi, dar şi cunoscând gândurile monahului, sfântul Athanasie a şezut lângă acesta la masă şi s’a înfruptat din… nouă pâini! Dându’şi seamă de păcatul făcut, monahul i’a bătut metanie şi i’a cerut iertare pentru gândul său! Odată cu prima piatră pusă la temelia bisericii, sfântul Athanasie a sădit şi un chiparos în faţa ei (care dăinuie falnic şi astăzi, după 1047 ani!).

Într’altă vreme, mult s’a mâniat sfântul pe diavolii ce dădeau târcoale obştii şi a început să’i bată cu toiagul său de fier, iar aceştia căutau scăpare… căţărându’se în chiparosul din faţa katholikonului. Şi l’a întrebat Maica Domnului atunci: „Ce faci Athanasie aici?”. „Alung dracii care’i supără pe fraţi!” – i’a răspuns sfântul cu obidă. „Lasă’i Athanasie, că fără ispitele lor nu se va mântui nimeni!”–l’a povăţuit însă, aceea care L’a născut pe Mântuitorul. Şi Athanasie i’a lăsat. De atunci însă, ori de câte ori apare vreo ispită printre fraţi, se spune: „Iar s’a mai coborât unul din chiparos!”.

Sfântul Pavel Xiropotamitul, mare ascet, dar adept al vieţuirii idioritmice, s’a înţeles cu sfântul Athanasie să pună hotar moşiilor mănăstirilor lor, drept acolo unde se vor întâlni într’o dimineaţă, după ce’şi vor fi făcut pravilele. Athanasie, voinic fiind şi cu pasul mare, însă şi făcându’şi pravila în timp ce mergea la întâlnire, a căpătat moşia cea mai mare, dar a mâhnit, pentru şiretlic, pe celălalt sfânt, care i’a profeţit că nu va muri de moarte bună! Văzător cu duhul fiind şi cestălalt, i’a răspuns că „nici tu nu vei muri acasă” – şi sfântul Pavel avea să treacă la cele veşnice aflându’se într’o corabie ce’l aducea în Athos! Iară Athanasie Athonitul şi’a cunoscut mai dinainte sfârşitul, întâmplat în 5 ale lunii iulie, cândva între 1006 – când a scris testamentul său către Ioan Iviritul, pe care l’a şi numit epitropul Lavrei – şi 1011, când e menţionat ca urmaş al său, Eustratios – pentru care s’a îmbrăcat în straiele de sărbătoare, puindu’şi şi culionul sfântului Mihail Maleinos pe cap. Urcând împreună cu alţi şase fraţi lavrioţi pe katholikon, „cu neştiutele judecăţi ale lui Dumnezeu” s’a prăbuşit turla bisericii preste ei omorând cinci dintre ei. Un zidar, anume Daniil, împreună cu ctitorul Lavrei au mai trăit un scurt răgaz, însă pe sfântul nu l’au mai scos viu fraţii de sub dărâmături. Şi ultimile lui vorbe au fost de slavă, căci zicea: „Osanna! Doxa thou Theou!”. Deşi a murit, cuviosul Athanasie n’a avut decât o rană la un picior – din care a curs sânge curat abia a treia zi, când a fost înmormântat şi jelit de câteva mii de monahi athoniţi. Lui i s’a săpat groapă în stânga bisericii mari (acum înlăuntrul ei, într’un paraclis) şi acolo sălăşluieşte şi în zi de azi, căci sfântul n’a voit a lăsa să fie dezgropat – când patriarhul Ierusalimului a dorit să’i aducă moaştele la închinare, pară de foc a ieşit din mormântul său! Căpătâiul îi este astăzi străjuit de toiagul său de fier – acelaşi cu care a despicat stânca din care a ţâşnit apă şi cu care bătea pe diavoli. Deşi, pentru moartea sa năprasnică, s’au aflat unii cârtitori care n’au voit a’l avea la evlavie, de sfinţenia vieţii lui i’a încredinţat pe athoniţi însăşi Maica Domnului, care le’a grăit monahilor lavrioţi cerându’le să’i cinstească cu sărbătoare mare trecerea sa la cele veşnice, la numai un an după ce s’a întâmplat aceasta. Şi ascultând de Preacurata, cuvine’se astfel ca şi noi să preaslăvim numele său, al celui între sfinţi, marele Athanasie al Athonului.

În typicon-ul lui Tzimiskes din 970 mănăstirea era numită deja Megistis Lavras, dar încă de pe vremea lui Nechifor Phocas avea titlul de mănăstire imperială şi fusese înzestrată şi cu un metoc la Peristera. Nechifor avusese grijă de mănăstirea prietenului său şi’i lăsase o rentă anuală considerabilă, pe care urmaşul la tron (şi asasinul său!), Ioan Tzimiskes avea să o dubleze prin Tragos-ul din 972 (prima lege a Athosului, care se află în păstrarea Kenotitei din Karyes şi este semnată de sfântul Athanasie şi alţi 57 de egumeni şi călugări athoniţi). De la Nechifor Focas se mai păstrează câteva mozaicuri, o uşă donată de împărat, precum şi moaştele sfântului Mihail al Sinadelor, ale sfântului Eustratie şi un braţ al sfântului Ioan Hrisostom. Tot el a înzestrat mănăstirea cu metoace (Limnos şi Peristera) şi multe odoare, pentru multa preţuire şi prietenie ce o avea faţă de sfântul Athanasie din tinereţile lor. (Se ştie că Focas era nepotul sfântului stareţ Mihail Maleinos, care a voit a’l lăsa urmaş în egumenie pe Athanasie. Acesta fugind în Athos a fost căutat din porunca lui Nechifor şi aflându’l, generalul i’a dăruit mult aur ca să zidească o mănăstire în Sfântul Munte, unde să se retragă şi el. Numai că în 963 a ajuns împărat al Bizanţului şi n’a mai apucat să se călugărească, murind în anul 969).

Doar egumenul Lavrei avea dreptul să poarte toiag precum protosul Athosului, era ales direct de către patriarhul Constantinopolului şi avea dreptul să tundă în monahism în biserica mănăstirii. Megistis Lavras a sporit în putere şi faimă duhovnicească secole de’a rândul, până prin veacul al XV-lea, când a trecut la idioritmie (abia în 1981 a revenit la viaţa de obşte!). Dintre monahii lavrioţi au ieşit patriarhii Atanasie, Gherasim, Nifon, Macarie, Isidor şi Calist de Constantinopol. Şi tot în Megistis Lavras s’au nevoit şi sfinţii Grigorie Palamas, Grigorie Sinaitul, Maxim Kavsokalivitul, Teolipt, Nil Sicheliotul, Nechifor, sau avva Dorotei. Dar pe la sfârşitul secolului XIV, după controversa isihastă, şi’a făcut reapariţia idioritmia şi odată cu ea s’a ivit şi o relaxare morală în rândurile monahilor athoniţi. Traiul pe cont propriu stă, probabil, la originea colindatului prin ţări străine după ajutoare şi aşa au ajuns athoniţii să beneficieze şi de dărnicia domnitorilor români vreme de secole.

Pe la sfârşitul secolului al XI-lea existau aproape 700 de călugări în Marea Lavră şi dependinţele ei, iar numărul era în creştere, după cum creşteau atât metoacele cât şi daniile făcute de împăraţii bizantini Ioan I şi al II-lea Paleologos, Andronic al II-lea Paleologos, ori ale despoţilor sârbi, Ştefan Milutin şi Ştefan Duşan.

Lavra stăpânea peste mănăstirile Monoxilitou (din 997) şi Kalaphatou (1065), schiturile Plateia (991) şi Provata (care în secolul XVIII număra vreo 300 de chilii!) şi se pare că dobândise şi mănăstirea latină a Amalfitenilor (care fusese cea mai înfloritoare dintre cele trei mănăstiri latine şi avusese dreptul de a avea corabie, fiind întreţinută de colonia de Amalfi din Constantinopol). După ce stăpânirea latinilor în Bizanţ a luat sfârşit (1204-1261), importanţa ei scade iar din mănăstire nu va mai rămâne decât un turn la Morphonou. Este bine de ştiut că au existat doi preoţi în Marea Lavră–care au slujit cu azime şi au declarat (după un sinaxar din 1280) patriarhului Ioan Beccos şi împăratului Mihail al VIII-lea Paleologos că acceptă unirea de la Lyon–pe care nici în ziua de astăzi nu’i primeşte pământul: oriunde au fost îngropaţi ţărâna i’a aruncat afară neputreziţi şi fioroşi, cu părul şi unghiile crescute! Acum sunt zidiţi într’o peşteră aflată undeva pe ţărmul dintre Lavră şi Prodromou. Momentan…

George Crasnean

Textul și fotografiile apar aici cu acordul autorului, căruia-i mulțumim.

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!