Daily Archives: 6 martie 2012

Copiii nu se zidesc prin laudele necontenite, Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul

Copiii nu se zidesc prin laudele necontenite. Devin egoişti şi iubitori de slavă deşartă. Vor dori întreaga viaţă să fie lăudaţi de toţi, neîncetat, chiar dacă li se spun şi minciuni. Din nefericire, astăzi toţi s-au învăţat să mintă, iar cei iubitori de slavă deşartă primesc minciunile, acestea sunt hrana lor. „Spune orice, fie şi minciună, fie şi ironie”, zic ei. Dumnezeu nu vrea asta. Dumnezeu vrea adevărul. Din nefericire, asta n-o înţeleg toţi, şi fac cu desăvârşire cele potrivnice.

Copiii, când sunt lăudaţi mereu, fără discernământ, sunt luaţi în stăpânire de cel potrivnic. Le răscoleşte egoismul şi, obişnuiţi de mici cu laudele părinţilor şi ale învăţătorilor, pot să înainteze în învăţătură, dar ce folos? În viaţă vor ieşi egoişti, iar nu creştini. Egoiştii nu pot să fie niciodată creştini. Egoiştii vor întotdeauna să fie lăudaţi de toţi, să fie iubiţi de toţi, toţi să-i vorbească de bine, lucru pe care Dumnezeul nostru, Biserica noastră, Hristosul nostru nu le voieşte.

Religia noastră nu vrea acest chip, acest fel de educaţie. Dimpotrivă, vrea ca de mici copii să înveţe adevărul. Adevărul lui Hristos întăreşte faptul că, dacă îl lauzi pe un om, îl faci egoist. Omul egoist este un rătăcit, călăuzit de diavolul, de duhul cel rău. Astfel, crescând în egoism, întâia lui îndeletnicire este să-L tăgăduiască pe Dumnezeu şi să fie un egoist inadaptabil în comunitate. Trebuie să spui adevărul, să-l afle omul. Altfel îl întăreşti în neştiinţa lui. Când spui celuilalt adevărul, atunci el se orientează, ia aminte, îi ascultă şi pe ceilalţi, se înfrânează. Astfel, şi copilului îi vei spune adevărul, îl vei certa, ca să-şi dea seama că ceea ce face nu-i bine. Ce spune înţeleptul Solomon? Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme (Pildele lui Sol. 13, 24). Dar nu să-l baţi cu bâta, căci atunci sărim dincolo de hotare şi se întâmplă contrariul.

Prin lauda de mici, îi purtăm pe copiii noştri la egoism. Iar pe cel egoist poţi să-l înşeli, e de-ajuns să-i spui că este bun, să-i umfli eul. Şi aşa îţi spune: „A, acesta mă laudă, acesta este bun”. Acestea nu sunt lucruri corecte. Pentru că omul creşte în egoism, încep încurcăturile înlăuntrul său, suferă, nu ştie ce să facă. Pricina frământării sufleteşti este egoismul. Chiar şi psihiatrii înşişi, dacă studiază acest lucru, vor vedea că egoistul este bolnav.

Niciodată nu trebuie să-i lăudăm şi să-i linguşim pe semenii noştri, ci să-i călăuzim către smerenie şi către iubirea lui Dumnezeu. Şi să nu căutăm noi să ne iubească, lăudându-i pe ceilalţi. Să învăţăm să iubim, iar nu să cerem să fim iubiţi. Să-i iubim pe toţi şi să facem jertfe cât putem mai mari, pentru toţi fraţii cei întru Hristos, dezinteresat, fără să aşteptăm laude şi iubire de la ei. Aceştia vor face tot ceea ce Dumnezeu le va spune. Dacă şi ei sunt creştini, vom da slavă lui Dumnezeu că ne-am întâlnit şi i-am ajutat sau le-am spus un cuvânt bun.

Aşa să-i povăţuiţi şi pe copiii de la şcoală. Acesta este adevărul. Altfel devin inadaptabili. Nu ştiu unde merg şi ce fac, iar pricina suntem noi, că i-am făcut aşa. Nu i-am călăuzit spre adevăr, spre smerenie, spre iubirea lui Dumnezeu. I-am făcut egoişti, iar acum iată roadă!

Există, însă, şi copii care provin din părinţi smeriţi, şi cărora li se vorbeşte de când sunt mici despre Dumnezeu şi despre sfânta smerenie. Aceşti copii nu creează probleme semenilor lor. Nu se mânie când le arăţi greşeala, ci se străduiesc să se îndrepte, şi se roagă lui Dumnezeu să-i ajute să nu devină egoişti.

Eu, ce să vă spun, când am ajuns în Sfântul Munte am mers la nişte Bătrâni tare sfinţi. Aceştia niciodată nu mi-au spus „Bravo!”. Întotdeauna mă sfătuiau cum să-L iubesc pe Dumnezeu şi cum să fiu întotdeauna smerit. Să-L chem pe Dumnezeu să mă întărească în sufletul meu şi să-L iubesc mult. Nici n-am ştiut de acest „Bravo!”, nici nu l-am căutat. Dimpotrivă, mă strâmtoram că Bătrânii mei nu mă certau. Ziceam: „Mânca-m-ar Raiul, n-am găsit Bătrâni buni!”. Voiam să mă mustre, să mă certe, să se poarte aspru. Dacă aude vreun creştin ce vă spun eu acum, se pierde cu firea şi nu le primeşte. Cu toate acestea, aşa este bine – smerit, sincer.

Nici părinţii mei nu mi-au spus niciodată „Bravo!”. Nici nu-l voiam. Pentru aceasta, tot ce făceam, făceam dezinteresat. Acum, că mă laudă oamenii, mă simt prost. Ce să vă spun… Mă atinge înăuntru când ceilalţi îmi spun „Bravo!”. Dar nu m-am vătămat, fiindcă am învăţat smerenia. Şi acum, de ce nu vreau să fiu lăudat? Pentru că ştiu că lauda îl face pe om găunos şi alungă harul lui Dumnezeu. Iar harul lui Dumnezeu vine numai prin sfânta smerenie. Omul smerit este omul desăvârşit. Nu sunt acestea frumoase? Nu sunt adevărate?

Cui îi spui asta, va zice: „Ce spui, bunule, dacă nu-l lauzi pe copil nici nu poate citi, nici, nici…”. Dar aceasta se întâmplă pentru că aşa suntem noi, şi îi facem aşa şi pe copii. Adică am rătăcit de la adevăr. Egoismul l-a scos pe om din Rai, este un mare rău. Primii oameni, Adam şi Eva, erau simpli şi smeriţi, pentru aceea trăiau în Rai. Aveau, precum se spune în limbaj teologic, cele dintru început, adică harismele pe care Dumnezeu le-a dat la început, când l-a zidit pe om, adică viaţa, nemurirea, conştiinţa, stăpânirea peste sine, iubirea, smerenia şi celelalte. Apoi diavolul a izbutit să-i înşele prin laudă. S-au umplut de egoism, însă, firescul omului, aşa cum l-a plăsmuit Dumnezeu, este smerenia. În vreme ce egoismul este ceva nefiresc, este boală, este împotriva firii.

Aşadar, când noi umflam în copil acest „super-eu” cu laudele, îi aţâţăm egoismul, îi facem mare rău. Îl facem mult mai uşor influenţabil de lucrurile diavoleşti. Astfel, crescând, îl îndepărtăm de toate lucrurile de preţ vieţii. Nu credeţi că aceasta este pricina pentru care copiii se pierd, pentru care oamenii se răzvrătesc? Este egoismul, pe care din fragedă vârstă părinţii li l-au sădit. Diavolul este marele egoist, marele luceafăr. Adică îl trăim pe diavolul înlăuntrul nostru, îl trăim pe luceafăr. Nu trăim smerenie. Smerenia e a lui Dumnezeu, este ceva trebuincios sufletului omului. Este ceva organic. Iar când lipseşte, este ca şi când ar lipsi inima din organism. Inima dă viaţă organismului, iar smerenia dă viaţă sufletului. Prin egoism, omul este de partea duhului celui rău, adică se dezvoltă cu duhul cel rău, nu cu cel bun.

Asta a izbutit diavolul să facă. A făcut pământul labirint, ca să nu ne mai putem înţelege între noi. Ce să fie toate astea pe care le-am păţit, şi nu ne dăm seama? Vedeţi cum ne-am înşelat? Am făcut pământul nostru şi epoca noastră o adevărată clinică de psihiatrie! Şi nu ne dăm seama de greşeală. Toţi ne mirăm: „Ce-am devenit, unde mergem, de ce copiii noştri au apucat-o pe un astfel de drum, de ce-au plecat de acasă, de ce au părăsit viaţa, şcoala? De ce se-ntâmplă asta?”. Diavolul a izbutit să se facă pe sine nevăzut şi să-i facă pe oameni să-l numească în alte feluri. Doctorii, psihologii spun deseori, când un om pătimeşte: „A, ai o nevroză! A, ai o angoasă!” şi altele asemenea. Nu pot pricepe că diavolul răscoleşte şi tulbură în om egoismul. Şi totuşi diavolul există, este duhul răutăţii. Dacă spunem că nu există, este ca şi când am tăgădui Evanghelia, care vorbeşte despre el. Acesta este vrăjmaşul nostru, cel ce ne luptă toată viaţa, potrivnicul lui Hristos, de aceea se numeşte şi antihrist. Hristos a venit pe pământ ca să ne scape de diavolul şi să ne dăruiască mântuirea.

Drept aceea, trebuie să-i învăţăm pe copii să trăiască smerit şi simplu, să nu caute lauda şi pe „Bravo!”. Să-i învăţăm că există smerenia, care este sănătatea vieţii.

Concepţia societăţii contemporane face rău copiilor. Ea are altă psihologie, altă pedagogie, care se adresează copiilor ateilor. Această concepţie duce la samavolnicie. Şi vedeţi roadele la copii şi la tineri. Tinerii strigă astăzi, zicând: «Trebuie să ne înţelegeţi!». Însă nu trebuie să mergem noi la ei. Dimpotrivă, ne vom ruga pentru ei, vom spune ce-i bine, vom trăi binele, îl vom propovădui, dar nu ne vom adapta duhului lor. Să nu stricăm măreţia credinţei noastre. Nu se cuvine ca, încercând să-i ajutăm, să dobândim felul lor de a gândi. Trebuie să fim cine suntem, şi să propovăduim adevărul, lumina.

De la Părinţi vor învăţa copiii. Învăţătura Părinţilor le va arăta cele despre spovedanie, patimi, răutăţi, cum au biruit sfinţii răul înlăuntrul lor. Iar noi ne vom ruga ca Dumnezeu să Se sălăşluiască înlăuntrul lor.

Din cartea “Ne vorbește părintele Porfirie” (cap. “Despre educația copiilor”), Editura Bunavestire, Galați, 2003, trad. Ierom. Evloghie (Theofan) Munteanu

Învăţaţi-i pe copii să ceară ajutorul lui Dumnezeu, Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul

Medicamentul şi marele secret pentru creşterea copiilor este smerenia. Încrederea în Dumnezeu dă o siguranţă absolută. Dumnezeu este totul. Nu poate nimeni să spună „Eu sunt totul”. Aceasta vădeşte egoismul. Dumnezeu vrea să-i călăuzim pe copii la smerenie. Este nevoie de luare aminte atunci când îi îmbărbătaţi pe copii. Copilului nu trebuie să-i spui: „Tu vei izbuti, tu eşti important, eşti tânăr, eşti curajos, eşti desăvârşit!…”. Nu-l folosiţi astfel pe copil. Puteţi, însă, să-i spuneţi să facă rugăciune. Să-i spuneţi: „Copilul meu, Dumnezeu ţi-a dat darurile pe care le ai. Roagă-te să-ţi dea Dumnezeu puteri, ca să le cultivi şi să reuşeşti. Să-ţi dea Dumnezeu harul Său”. Aceasta este totul. Să înveţe copiii să ceară ajutorul lui Dumnezeu pentru orice lucru.

Copiilor le face rău lauda. Ce spune cuvântul lui Dumnezeu? Poporul meu, cei ce te fericesc pe tine te rătăcesc şi te abat de la calea pe care tu mergi (Isaia 3,12). Cel ce ne laudă, ne înşeală şi ne strâmbă cărările vieţii. Cât de înţelepte sunt cuvintele lui Dumnezeu! Lauda nu-i pregăteşte pe copii pentru greutăţile vieţii, ci ajung inadaptabili, se pierd şi, în cele din urmă, se nenorocesc. Acum lumea s-a stricat. Copilului mic i se spun numai cuvinte de laudă. „Să nu-l certăm, să nu i ne împotrivim, să nu-l silim pe copil”. Însă copilul se învaţă aşa şi nu poate reacţiona corect nici la cea mai mică greutate. Îndată ce i se împotriveşte cineva, se răneşte, n-are putere morală.

Părinţii sunt primii răspunzători pentru nereuşita copiilor în viaţă, apoi învăţătorii şi profesorii. Îi laudă într-una. Le spun cuvinte egoiste. Nu-i aşează în Duhul lui Dumnezeu, îi înstrăinează de Biserică. Când copiii cresc puţin şi merg la şcoală cu acest egoism, fug de religie şi o dispreţuiesc, îşi pierd respectul faţă de Dumnezeu, faţă de părinţi, faţă de toţi. Devin nesupuşi, aspri şi nemiloşi, fără respect de Dumnezeu şi de religie. Am adus în viaţă egoişti, iar nu creştini.

Din cartea “Ne vorbește părintele Porfirie” (cap. “Despre educația copiilor”), Editura Bunavestire, Galați, 2003, trad. Ierom. Evloghie (Theofan) Munteanu