VIDEO: Cum să ne comportăm în biserică și Vicii istorice aducătoare de moarte. Două interviuri cu monahul Pimen Vlad, Starețul Chiliei Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Schitul Lacu, Muntele Athos

Cum să ne comportăm în biserică. Interviu cu monahul Pimen Vlad, Starețul Chiliei Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Schitul Lacu, Muntele Athos realizat de dl. Cristi Bumbeneci.

Vicii istorice aducătoare de moarte. Interviu cu monahul Pimen Vlad, Starețul Chiliei Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Schitul Lacu, Muntele Athos realizat de dl. Cristi Bumbeneci.

Gheronda Grigoriou, înţeleptul egumen al Dochiariului

gheronda Grigoriou, înţeleptul egumen al Dochiariului

George Crasnean

motto: „Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept”. (I Corintheni III, 18).

– Gheronda, George Crasnean vrea să ia binecuvântare de la sfinţia voastră ca să scrie despre mănăstirea Dochiariou şi despre egumenul ei…

– Să scrie…

– Pot scrie şi despre sfinţia voastră? – l’am întrebat şi eu, ca să fiu bine încredinţat că am binecuvântare pentru aşa lucru greu…

– Da, dar ce să scrii? Că sunt un bătrân ciudat şi nebun…

– Nebun întru Hristos poate – am adăugat eu cu jumătate de glas (mai mult pentru părintele Calist), gândind că cel ce se socoteşte pe sine însuşi nimic, se cunoaşte bine pre sine.

– Dar cine e acest Georgios? – l’a mai întrebat gheronda pe părintele Calist.

– E jurnalist, gheronda. Scrie pentru „Lumea monahilor” şi „Lumea credinţei”, două publicaţii ortodoxe din România.

– Păi ăştia (jurnaliştii!) sunt răi, Kaliste!

– Nu părinte, că el este un jurnalist creştin. Este şi teolog.

– Aşaa… Păi ăştia sunt şi mai răi – a mai grăit zâmbind gheronda, în timp ce mă binecuvânta. (Mai târziu avea să’i spună părintelui Calist şi de ce sunt răi jurnaliştii creştini: „pentru că mulţi dintre aceştia, filosofează despre Dumnezeu stând înafara lui Dumnezeu”!).

Gheronda Grigoriou, stareţul mănăstirii athonite Dochiariou, nu prea se potriveşte cu veacul acesta pentru că el nu se sfieşte să arunce adevăruri prin cuvinte usturătoare, greu de ascultat de urechile noastre obişnuite cu ne-adevărurile lumeşti. Despre el se poate zice pe bună dreptate – ca odinioară despre avva Ammona – că „bătrânul se făcea nebun”, deşi mai degrabă, acest vrednic stareţ s’a făcut pe sine liber de orice legătură cu cele pământeşti, căutând mereu „Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui”, înălţându’şi necontenit ochii minţii şi ai inimii către cer. De multe ori însă sminteşte pe mulţi dintre mireni arătându’se chiar pătimaş – deşi cred că face aceasta ca să înşele dracii ce ne războiesc cu aceste patimi, ori poate ca să se asemene mai mult cu noi, cei din lume.

-Părinte Calist, mă gândesc că gheronda şi’a ales una din căile avvei Or: „sau fugind să fugi de oameni, sau batjocoreşte lumea şi pe oameni, făcându’te pe tine nebun în multe”. Şi cred că, pentru a deveni cu adevărat înţelept, de bună seamă că trebuie să te faci „nebun” lumii acesteia.

-Da. Ceea ce este nebunie pentru lume e, de fapt, înţelepciune înaintea lui Dumnezeu – Care „şi’a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi” (I Corintheni I, 27). Nu tot corintenilor le zice Pavel că „înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu”?(I Corintheni III, 19).

-Părinte, oamenii, de obicei îi socotesc nebuni pe cei învăţaţi de Dumnezeu. Şi totuşi, mă gândesc că la „nebunia” asta nu poţi ajunge fără ştiinţă de carte, adică fără acea înţelepciune lumească de care vorbim şi de care nu vrem să ne dezbărăm.

-Da. Sfântul Vasile cel Mare zice că „cel ce nu s’a format în înţelepciunea omenească nu poate ajunge nici la cea dumnezeiască”. Însă, să nu uităm că „lumea n’a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu” ci „Dumnezeu a binevoit să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii”. (I Corintheni I, 21). E de folos şi cunoştinţa lucrurilor, dar la vremea rugăciunii e păguboasă.

Părintele Calist (v. foto) a venit din lavra Lainiciului – cu binecuvântare – în mănăstirea Dochiariului, acum doi ani. Nu după multă vreme egumenul l’a pus citeţ la trapeză, dar i’a dat şi ascultare la grădină, împreună cu un alt vrednic monah roumanos, părintele Mina. (Marcu Ascetul a spus că „dacă eşti iubitor de învăţătură, fă’te iubitor şi de osteneală – că simpla cunoştinţă îngâmfă pe om”). Totuşi, ştiindu’l iubitor de înţelepciune – a fost profesor de teologie la Craiova şi Edineţ (la facultatea înfiinţată de vrednicul de pomenire episcop Dorimedont Cecan, unde l’a avut decan pe ieromonahul Petru Pruteanu) – gheronda îl trimite uneori să reprezinte mănăstirea în relaţia cu alte mănăstiri athonite. Anul trecut l’am nimerit taman când se’ntorcea de la mănăstirea Zografou şi era nespus de bucuros că bulgarii îi dăduseră binecuvântare să publice manuscrisele moldoveneşti şi valahe pe care le deţin. Lucru minunat dacă te gândeşti că acestea n’au fost făcute publice niciodată dar, pe de altă parte, anevoie de înfăptuit, căci presupune multă cheltuială şi cărturari iscusiţi în slavona veche… Există o mai veche legătură între lavra de la Lainici şi cea a Dochiarioului şi ea este făcută de icoana Maicii Domnului, cea numită „Grabic Ascultătoarea” (Gorgoepikoos), al cărei original (frescă) se găseşte în mănăstirea athonită şi a cărei replică (una dintre cele şase pictate de monahii aghioriţi de la Dochiariou) se află – din 2006– în lăcaşul de pe malul Jiului (adusă fiind de către egumenul Ioachim Pârvulescu).

Pe lângă părintele Calist, se mai nevoiesc încă alţi nouă monahi români în această mănăstire aghiorită. Aşadar, în vremea de acum, în obştea Dochiarioului sunt treizeci de monahi greci, zece români şi zece ruşi. Aidoma egumenului Parthenos – de la Agiou Pavlou (care are în obşte, tot zece români) – se poate spune că şi gheronda Grigoriou iubeşte neamul acesta din Carpaţi (mai cu seamă că are mare preţuire pentru avva Dionisie Ignat de la Colciou).

Ştiind că are obiceiul să smintească pe mulţi dintre cei care vin din lume, am fost mai cu luare aminte la tot ceea ce face şi spune gheronda Grigoriou, ori de câte ori m’am întâmplat – sau m’a adus Dumnezeu – prin preajma lui. Odată, pe când ne aflam la trapeză şi mâncam, l’a întrerupt pe părintele Calist din citire ca să’l admonesteze pe un pelerin ce se afla chiar în faţa mea la masă. Acesta, rus fiind de obârşie, a scăpat printre dinţi câteva nemulţumiri pentru că nu’i ajungea mâncarea – deşi, văzându’l astfel îi dădusem şi eu o portocală, iar un altul, o smochină. Cu toate că n’a înţeles ce spune şi nici nu l’a văzut la faţă, gheronda a ştiut ce „păs” avea şi i’a spus – fără să privească înspre el – că „aici n’a venit la tavernă”! (M’am gândit atunci dacă nu i se tulbură cugetul şi dragostea când se mânie cineva în deşert pe el, dar gheronda a fost odată întrebat odată despre aceasta şi ar fi spus: „Cuiva din veacul acesta tot îi sunt sminteală”…).

Eu cunoşteam deja rânduiala lui din obşte după care, oricât de puţin gustoasă ar fi fost mâncarea pe care o primeai, tot aceea îţi era pusă în faţă şi în zilele următoare, până ce o mâncai. Ştia întotdeauna şi cine nu’şi mânca porţia pentru că la Dochiariou la masă monahii stau mereu într’aceleaşi locuri. „Trei zile am stat cu manistra în faţa mea şi până la urmă n’am avut de ales, a trebuit s’o mănânc” – îmi povestea un monah care nu iubea deloc pastele. Cum nici porţiile de mâncare nu sunt pe măsura celor ruseşti e lesne de înţeles de ce pravoslavnicul pelerin era nemulţumit…

Dochiariou este singura mănăstire athonită unde monahii se nevoiesc aspru cu munca. Pentru aceasta şi slujba Vecerniei a fost mutată mai înspre seară, tocmai ca să se poată întoarce toţi călugării de la ascultări. Rânduiala aceasta a adus’o gheronda Grigoriou de la mănăstirea lui de metanie, Lombardos, pentru că el ştie că dacă monahul nu’şi caută de lucru, dracul îl găseşte neocupat şi’i dă el de lucru. „L’am rugat pe gheronda să mai îmi dea un om cu mine la ascultare că era lucru greu la pădure şi singur nu prea mă descurcam” – îmi povestea un părinte dochiarit. „Şi zice: Nicolae, când făceai păcate de unul singur, m’ai chemat şi pe mine să te ajut? Nu, gheronda. Atunci rabdă şi te nevoieşte tot singur, ca să te mântuieşti! Ce să mai zic, că bătrânul avea dreptate şi de data asta, pentru că el e dintr’aceia care cunosc cursele vrăjmaşului”…

Se pare că stareţului „Domnul îi dă lui înţelepciune” pentru că „din gura Lui izvorăsc ştiinţa şi prevederea” (Pilde II, 6). A voit el să facă odată diacon pe un tânăr monah român, venit nu tare de multă vreme în mănăstire. Sinaxa însă i’a fost împotrivă, dar el le’a spus: „Veţi vedea că am avut dreptate!”. Şi după câtăva vreme i’au bătut metanie rând pe rând cu toţii şi s’au rugat de iertare, căci s’a dovedit a fi bună alegerea egumenului…

„Părinte, ce e cu crucea aceea de la poartă, că înainte nu era nimic acolo?” – l’am întrebat eu pe un bătrân din Dochiariou. „A pus’o gheronda acolo ca să ne aducem aminte de groapa pe care am uitat s’o astupăm şi a căzut el în ea şi şi’a rupt clavicula. A stat în spital destul de mult timp şi când s’a întors ne’a certat zicând – în şagă! – că am vrut… să’l omorâm!. Mai pe urmă însă a zis: Şi ce este moartea, dacă nu mormântul păcatelor?”… 

Există la intrarea în Dochiariou un chioşc în care ţi’e drag să stai în zilele călduroase pentru că e construit la umbra unor copaci umbroşi. Şi lui gheronda îi place să mai stea de vorbă acolo dar, de multe ori nu intră în chioşc ci s’aşează lângă el pentru că îl deranjează… fumătorii. Şi nu atât ei, cât resturile de ţigări aruncate la nimereală. Drept pentru care, a ţintuit pe unul din stâpii ce susţin chioşcul un hrisov, care are înscris următorul text:

„Vă rugăm să respectaţi locul în care aţi poposit şi pe care’l calcă picioarele voastre şi să nu’l murdăriţi aruncând ţigări. Învăţaţi să nu vă jucaţi cu răbdarea noastră! Aruncaţi ţigările doar în coşurile de gunoi ale mănăstirii noastre. Aici nu este piaţa Omonia (din Athena) şi nici „Aristotelos” (din Thessalonic) ci curtea Maicii Domnului! Luaţi aminte la îngeri: întinde mâna Preasfânta (Panaghia) iar ei se cutremură! Dumnezeu să vă păzească de mâna egumenului Grigoriou!”. (No comment!).

Ştiut este că toţi care vor să cunoască voia Domnului, datori sunt să şi’o omoare mai întâi pe a lor. E ceea ce a făcut gheronda Grigoriou care, dispreţuind farmecele acestei lumi şi cunoaşterea celor zadarnice, a avut înţelepciunea (omenească) de a o accepta pe cea dumnezeiască. Altfel, dacă şi’ar fi preţuit cunoaşterea sa, l’ar fi părăsit dreapta socotinţă pe care o are cu prisosinţă. Iar pe aceasta a căpătat’o prin harul lui Dumnezeu, care răsplăteşte totdeauna multa rugăciune şi gândul – fără slavă deşartă – la cele ale Duhului. Omul firesc însă „nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte”. (I Corintheni II, 14). De aceea, de câte ori îl văd pe gheronda Grigoriou, mă gândesc că nu este tare departe vremea proorocită de sfântul Antonie cel Mare „când oamenii au să înnebunească şi, de vor vedea pe cineva că nu’i nebun, se vor scula asupra lui strigându’i că’i nebun, pentru că nu’i ca ei”…

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Apărut în Lumea monahilor 91 / 20 ianuarie 2015

Foto credit George Crasnean. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

 

Cap. IX: Despre simplitate [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

În Karulia, cel mai aspru pustiu al Sfântului Munte, locuia un pustnic care avea o mică pisicuţă ce îl alina şi îl apăra de şerpi şi şoareci. Într-o zi, un vultur care zbura pe deasupra a ochit din cer prada, s-a năpustit în jos şi a apucat pisicuţa în gheare.
Pustnicul a fost necăjit şi, neştiind ce să facă, s-a dus imediat în paraclisul său să se plângă sfântului apărător al schitului. S-a dus către candela care ardea în faţa icoanei sfântului şi a stins flacăra, ca să-şi arate supărarea.
Pustnicul l-a considerat întotdeauna pe sfânt prietenul său, aşa că i-a povestit despre trista întâmplare şi i-a cerut ajutorul:
– De ce, sfântul meu, nu mi-ai apărat pisicuţa? s-a plâns el.
În acelaşi moment a auzit pisicuţa lângă uşă. Fusese eliberată din ghearele atacatorului.

Un părinte mi-a povestit o istorioară asemănătoare, despre un călugăr care a plecat la Karyes pentru o problemă şi a lăsat deschisă uşa de la chilie, deoarece avea încredere în Sfântul Nicolae, patronul său.
Când s-a întors, a găsit chilia golită de hoţi. Părintele s-a dus la biserică şi cu mult curaj, dar cu o voce prietenoasă, i-a spus Sfântului Nicolae:
– De ce nu mi-ai apărat chilia de hoţi? Începând de astăzi, nu-ţi voi mai aprinde candela, dacă hoţii nu vor fi prinşi.
Şi s-a ţinut de cuvânt.
Câteva zile mai târziu, hoţii au fost prinşi. O dovadă a credinţei bătrânului, a încrederii şi simplităţii, cât şi a prezenţei reale a Sfântului Nicolae acolo. De fapt, hoţii s-au smerit şi s-au pocăit, venind ei înşişi să înapoieze părintelui tot ce furaseră.

În Marea Lavră a locuit un călugăr simplu, numit Ermolae, a cărui ascultare era să păstorească berbecii mănăstirii. Purta haine zdrenţuite şi totdeauna ţinea în mână metania. Era nevinovat ca un copil şi avea un suflet simplu şi curat, plin de har dumnezeiesc. Se spune că odată a văzut-o pe Maica Domnului plimbându-se prin Lavra. El nu şi-a dat seama cine era şi a întrebat: «Ce caută o femeie în Lavra?».
Un muncitor s-a purtat urât cu Ermolae: îl înjura şi l-a îmbrâncit în zăpadă. Dar el a îndurat totul cu calm şi cu bunătate.
Pustnicul Damaschin Aghiovasiliatul ne-a povestit multe lucruri minunate despre acest Ermolae.

Un părinte simplu ca un copil mi-a spus:
– În trecut călugării erau oameni simpli, nevinovaţi şi fără de răutate; erau mieluşeii Domnului.
Simplul părinte Metodie, deşi ţintuit la pat, încă locuieşte în Chilia Sfântului Nil. El se roagă aşa:
– Doamne, în ziua când vei chema la Tine pe acest sărman, aşează-l între slujitorii Tăi. Nu nădăjduiesc să fiu printre episcopi sau preoţi, îmi doresc doar un loc într-un colţ al împărăţiei Tale.

Un părinte a spus:
– Rugăciunea nu oboseşte, ci aduce pace şi linişte, aşa cum simte un copil în braţele mamei sale. Dacă cineva ar observa câţiva călugări rugându-se, ar putea gândi că sunt precum copiii. Într-adevăr, dacă i-ar vedea făcând tot felul de mişcări, ar putea crede chiar că au înnebunit. Unii dintre ei sunt precum copiii care aleargă către tată, trăgând de haina sa şi rugându-l: «Eu nu ştiu cum, dar tu trebuie să faci asta pentru mine…».
Dintr-un anumit punct de vedere, asemenea oameni ar putea fi consideraţi «nefolositori». De ce? Pentru că ei nu pot munci: trupurile lor sunt ca paralizate, iar oasele lor sunt înţepenite ca nişte lumânări. Ei nu sunt în stare să se mişte. Când dragostea lui Dumnezeu se revarsă asupra unui om din belşug, sfârşeşte prin a-l topi.

Un părinte a spus:
– O simplitate naturală devine sfinţire într-un mod natural. Un om simplu, dar sfânt, când a îngrijit odată un sărman om bolnav, s-a dus pe ţărmul mării, la Biserica Înălţării, şi-a ridicat braţele şi a început să se roage: «Sfânta mea Înălţare13*, dăruieşte-mi un peşte mic pentru cel bolnav». Şi, deodată, o minune – un peşte a căzut în mâinile sale. El l-a gătit, mulţumindu-I lui Dumnezeu şi Sfintei Înălţări.
– Un om simplu, dar sfânt, care nu are discernământ, îl poate socoti sfânt şi pe unul rătăcit, în vreme ce un sfânt înţelept, având multă minte, are şi discernământ, putând astfel să facă diferenţa dintre un om sfânt şi unul rătăcit. Mintea este dar şi harismă de la Dumnezeu, ca şi puterea trupească. De aceea se cade să le întrebuinţăm aşa cum voieşte Dumnezeu, adică spre mântuire şi sfinţire.
– Cei pe care îndeobşte oamenii îi socotesc nedreptăţiţi (adică cei orfani, invalizi etc.) sunt ajutaţi de Dumnezeu, Care îi acoperă cu daruri, căci nu există nedreptate la Dumnezeu.
(*El credea că «Înălţarea» este o sfântă a cărei hram îl avea biserica).

Părintele Chiril din Karyes avea sub ascultare pe părintele ieromonah Pavel, care slujea Sfânta Liturghie cu mare evlavie. El nu mustra pe nimeni, pentru anumite greşeli din timpul slujbei. Dacă trebuia să corecteze pe cineva, o făcea printr-un gest foarte discret.

Părintele pustnic Filaret din Karulia a fost dus la Salonic pentru a apărea în instanţă, fiind acuzat pe nedrept de furtul unei cărţi vechi, care de fapt fusese furată de un turist. Nu avea nici un ban pentru a plăti amenda.
– Părinte, ori plăteşti amenda, ori mergi la închisoare, i-a spus judecătorul.
– Prefer să merg la închisoare. Nu am nici un ban. Şi, pe lângă asta, îmi voi aminti de închisoarea veşnică, a răspuns părintele.
Când, într-un final, cineva dintre credincioşi i-a plătit amenda, el a spus:
– Am fost eliberat din închisoarea pământească. Mă întreb dacă voi fi lăsat liber din cea veşnică?
Cineva l-a întrebat:
– Cum a fost, părinte, la Salonic? Cum au fost oamenii acolo?
El nu mai mersese la Salonic de 50 de ani şi i-a răspuns:
– Ce pot să vă spun, părinţi? Se grăbeau cu toţii după mântuire. Eu am fost singurul nepăsător şi leneş…

Odată, părintele Artemie Grigoriatul, foarte simplu la suflet şi în purtări, s-a dus în portul Pireu pentru a rezolva câteva probleme ale mănăstirii. A fost acostat şi invitat acasă de o prostituată, şi el, în naivitatea sa, a acceptat.
– Slăvit să fie Dumnezeu, a spus el, căci printre mulţimea aceasta de oameni s-a găsit o persoană să-mi ofere ospitalitate.
Femeia l-a condus într-o cameră, i-a dat ceva de mâncare şi a plecat. Apoi el a început să se roage, folosindu-şi metania. La scurt timp după asta, femeia a bătut în uşă. Dar în timpul bătăii în uşă, Artemie s-a aşteptat să audă «Pentru rugăciunile…», aşa cum se întâmplă în Sfântul Munte. Cum ciocănitul în uşă continua, el a strigat:
– Spune «Pentru rugăciunile…». Spune, altfel nu am să-ţi deschid.
Pentru că ea n-a spus aceasta, el a înţeles că trebuie să fie ceva diavolesc la uşă şi a continuat să se roage.

Am locuit doi ani în legendara Chilie a Sfântului Nil, Izvorâtorul de mir. În această chilie isihastă trăia şi părintele Metodie, fratele părintelui Fotie de la Simonopetra. Părintele Metodie avea o înfăţişare exterioară severă, aşa că mi-a spus că fusese poreclit «criminalul». El nu era intenţionat un «nebun pentru Hristos», dar întreaga lui purtare era asemenea cu a celor mai mulţi dintre călugării care dădeau semne că ar fi «nebuni pentru Hristos». Nu era pretenţios, era direct şi totdeauna se învinovăţea pe sine şi se smerea până la extrem. El spunea:
– Din copilărie am fost ca o furtună. Cel puţin am îngrijit de părinţii mei duhovniceşti mai bătrâni. Mă credeau nebun, dar nu am decepţionat familia mea monahală. Nu i-am îngrijit pe proprii mei părinţi (mamă şi tată), dar am îngrijit pe bătrânii mei Nil, Metodie, Hariton şi Antonie. N-o să mă mântuiască Maica Domnului? Cine iubeşte pe Maica Domnului rămâne aici.
El nu avea nici o educaţie. În fiecare după-amiază, în timpul Vecerniei, când se citea canonul Maicii Domnului, el totdeauna voia să citească «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi». Spunea cu voce tare şi cu străpungerea inimii, de se cutremura fiinţa tuturor.
Deseori spunea:
– Foarte uşor poţi să păcătuieşti dar, de asemenea, foarte uşor poţi fi mântuit, aşa cum poţi fi mântuit într-o barcă, vâslind o singură dată.
El fusese pescar în trecut. Pescuitul a fost şi meşteşugul părintelui său duhovnicesc. Părintele Metodie era cunoscut peste tot, pe uscat sau pe mare, în întreg Muntele Athos, pentru că a fost şi un cunoscut vânător. Era în aparenţă foarte aspru, dar blând şi smerit în intenţii. Nu era un prost, ci era un călugăr care amintea de rocile de granit care erau aproape de chilia sa: era răbdător, iubea singurătatea şi avea o inimă ca de copil, bună şi ospitalieră şi care uneori se încăpăţâna, iar alteori zâmbea, şi inima sa devenea moale ca bumbacul.
Într-o zi mi-a spus:
– Mă duc să curăţ cărarea de ramuri, pentru ca oamenii care vin într-aici să nu se ude. Poate unul dintre ei va spune: «Dumnezeu să-l ierte». Şi chiar dacă nu spune nimeni, tot va fi o binecuvântare pentru că am făcut asta.

Odată am făcut cunoştinţă cu doi călugări a căror feţe erau un tablou al simplităţii şi al răbdării. Aveau suflete simple, sincere, cu nici un rău sau făţărnicie în ele; erau mieii lui Hristos, blânzi şi smeriţi ca şi El. Ei erau părintele A. de la Schitul Sfânta Ana şi părintele P. de la Noul Schit. De atunci amândoi au plecat la Domnul.

Acum câtva timp în Karyes, a trăit un om simplu care nu era monah, bătrânul Yannis. Era numit «anticul», deoarece era întotdeauna îmbrăcat într-un fel foarte demodat şi ţinea în mâna dreaptă un băţ de păstor. Într-o zi a mers la părinţii Iosefiţi şi a spus părintelui B.:
– Aş dori să-mi faci o mică icoană cu Maica Domnului pe nori şi în alb.
Aşa a văzut el pe Maica Domnului într-o vedenie.
– Îţi vom face una, bătrâne Yannis, dar te va costa mult, i-a răspuns călugărul.
– Îmi ceri mult, dar eu o să-ţi dau puţin, i-a răspuns bătrânul.
Altădată a văzut un lup dând târcoale chiliei părintelui Agatanghel. Yannis a făcut cruce şi a zis:
– Maica Domnului, mântuieşte-mă de lup şi-ţi voi aduce un vas cu ulei.
Şi, într-adevăr, în dimineaţa următoare el a adus ulei icoanei «Axion Esti».

Într-una din chiliile de la Xeropotamu a trăit părintele Antonie Tsukas, un om simplu şi blând. Odată, un frate care trecea pe acolo, l-a întâlnit şi l-a întrebat:
– Ce mai faci, părinte?
– Ce pot să fac, decât să aştept Paştele!
– Paştele? A trecut! Suntem acum în Cincizecime.
– Cincizecime? Când a trecut? Eu încă postesc. Nu mi-am întrerupt încă postul, a spus bătrânul, minunându-se într-un mod simplu şi neobişnuit.
Îşi petrecea cel mai mult timp la diaconul Firfiris. Nu-i plăcea când vedea vizitatori fumând în curtea Protatonului şi spunea:
– Omul care fumează este neplăcut. Biserica nu are nevoie de ţigări, ci de tămâie, chibrituri şi lumânări…

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu