„De toate să ne lipsească Dumnezeu, dar să nu ne lipsească de Rai”. Convorbire cu Arhimandritul Partenie, egumenul Mănăstirii Sfântul Pavel din Muntele Athos

«DE TOATE SĂ NE LIPSEASCĂ DUMNEZEU, DAR SĂ NU NE LIPSEASCĂ DE RAI…»

Din convorbirea cu Arhimandritul Partenie, egumenul Mănăstirii Sf. Pavel, din Muntele Athos

A consemnat
GEORGE CĂBAŞ

Mănăstirea Sf. Pavel a fost întemeiată acum zece secole de Cuviosul Pavel Xiropotamitul, fiul împăratului Mihail Rangabe al Bizanţului. În biserica actuală, construită pe la 1887, pe locul vechii bisericuţe a Sf. Gheorghe, ne închinăm la icoana minunată a Maicii Domnului „Izvorîtoarea de mir” (Mirovlitissa) şi la chivotul cu Cinstitele Daruri (aur smirnă şi tămîie) aduse de cei trei magi dumnezeiescului Prunc. Părinţii spun că în ziua prăznuirii închinării magilor (a doua zi de Crăciun) chivotul cu Cinstitele Daruri răspîndeşte o mireasmă de negrăit. Au fost aduse de la Constantinopol, la anul 1470, de către prinţesa Maro, fiica despotului Serbiei, Gheorghe Brancovici.

În prezent, egumen al mănăstirii este arhimandritul Partenie, un om prin excelenţă „al rugăciunii şi dragostei”, după cum îl caracterizează mulţi. S-a lepădat de lume în urmă cu 60 de ani, venind din îndepărtata Kefalonie, ca un cerb însetat de izvoarele apelor, în Sf. Munte, „Grădina Maicii Domnului”. În prezent are 81 de ani şi de aproape 40 de ani este egumenul acestui sfînt locaş. Ultima sa ascultare înainte de alegere a fost aceea de pădurar al mănăstirii. Chiliuţa lui din munţi era în apropiere de schitul românesc Lacu şi a cunoscut mulţi părinţi români îmbunătăţiţi. Cînd bătrînii au început să moară şi alţi tineri din România nu mai veneau, din pricina comunismului, schitul a început să se ruineze. Părintele Partenie, între timp ales egumen (1974), s-a luptat foarte mult cu autorităţile bisericeşti constantinopolitane, cît şi cu cele româneşti, ca acestea să aprobe venirea cîtorva părinţi români ca vieţuitori în schit. Dacă astăzi schitul a reînviat, aceasta se datorează şi lacrimilor şi rugăciunilor părintelui Partenie („Cînd era schitul aproape pustiu, veneam deasupra schitului şi plîngeam întruna, ca un alt Ieremia!”).

Către apusul vieţii, încărcat de roade duhovniceşti, arhimandritul Partenie împarte bucurie şi nădejde tuturor celor ce vin să-l caute. Ne-am apropiat şi noi umili şi sfioşi de sfinţia sa, cerîndu-i un cuvînt de folos (din care aici redăm doar cîteva fragmente).

 […] Cum vă susţineţi anumite puncte de credinţă ale sfinţiei voastre, mai atacate în prezent?

Cui este statornic în credinţa lui nu îi e frică de nici un curent din acestea care vin de la oamenii care nu cred în Dumnezeu, şi mai ales acum, cînd oamenilor li s-a strecurat în suflet că New Age va face o lume nouă şi vor fi anulate toate cele existente acum. Acestea le spun însă oamenii, în vreme ce Dumnezeu spune altceva. Pot oamenii să facă ce vor, însă Dumnezeu este în vecii vecilor. Atunci cînd Hristos i-a întrebat pe ucenicii Lui: Cine spun oamenii că sînt eu?,unii au răspuns că eşti un profet, un om puternic, alţii că eşti Ilie Tesviteanul, alţii că eşti Ioan Botezătorul. Dar voi, a spus Hristos, cine spuneţi că sînt?Iar Petru a răspuns: Noi credem că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Iar Hristos i-a spus: Petre, acestea nu ţi le-a descoperit nici trupul, nici sîngele, ci Tatăl Meu cel ceresc. Pe această mărturisire a ta voi ridica (aşeza) Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.

Aţi afirmat că Biserica stă pe această mărturisire şi nu pe Petru însuşi, aşa cum învaţă latinii…

Fii atent, aceştia interpretează greşit lucrurile! Iisus Hristos a ridicat Biserica pe mărturia, nu pe persoana lui Petru, nu la Roma, ci în întreaga lume. […]

Cei doi stîlpi ai creştinismului sînt monahismul şi familia. Vă rugăm, părinte, să ne vorbiţi despre frumuseţea monahismului.

Aşezămîntul monahismului este sfînt, este dumnezeiesc, pentru că Dumnezeu Însuşi l-a sădit. Şi luăm exemplu de la Domnul nostru Însuşi, Care S-a botezat, a postit, ne-a dat exemplu cum după Botez nu a mîncat nimic timp de 40 de zile, iar apoi a fost ispitit de satana. Sf. Ioan Botezătorul, care trăia în pustiu şi era un eremit, ne arată ce înseamnă viaţa monahală; el ar fi începătorul monahismului, iar apoi îl avem pe Sf. Pahomie, care s-a dus în pustiu şi a făcut foarte multe minuni. El s-a rugat lui Dumnezeu să îi spună cum trebuie să trăiască, cum să se poarte monahii, şi i s-a arătat un înger şi i-a spus cum vrea Dumnezeu să trăiască monahii. Iar apoi a fost Sf. Paisie cel Mare şi mulţi alţi Părinţi care ne învaţă ce înseamnă monahismul. Acest aşezămînt este unul divin, nu este o realizare omenească; el a înflorit de-a lungul mai multor secole, dar, fiind un lucru ceresc, va ţine pînă la sfîrşitul veacurilor. […]

Cum ar trebui să ne pregătim pentru starea de rugăciune?

Pentru ca un copil să meargă la un meşter, spre a învăţa meserie de la el, va trebui să depună multă stăruinţă, pentru a deveni nu numai ca meşterul, ci chiar mai bun decît acesta. Închipuie-ţi cîtă răbdare trebuie să aibă un om pînă va învăţa să fie un bun meşter într-o artă sau meserie oarecare: pictor, muzician, învăţător etc. Şi totuşi aceşti ucenici de multe ori au atîta talant (dar) de la Dumnezeu încît devin mai buni decît învăţătorii lor. La fel, dacă cineva vrea să înveţe să se roage, trebuie să găsească nişte părinţi duhovniceşti buni şi încetul cu încetul să intre în acest spaţiu al rugăciunii şi să înveţe cum să se roage, cum să facă ascultare, cum să devină un bun ucenic, pentru că dacă nu devine un bun ascultător (ucenic), nu va putea deveni un bun monah sau un bun gheronda. Un bun ucenic înseamnă a fi un om care are iubire şi frică faţă de Dumnezeu. Şi aşa, cu timpul, ajunge la nepătimire. Astăzi, toţi oamenii care trăiesc pe această planetă învaţă de toate: să lucreze la calculator, să facă tot felul de sporturi şi multe altele; însă nu s-a arătat cum poate să se roage omul, cum poate să înveţe această artă a rugăciunii. Diavolul nu lasă ca oamenii să înveţe aceasta. De pildă, se poate ca un senator, un preşedinte al unei ţări să aibă calităţi, puteri, educaţie; însă astăzi ce fac? Vorbesc, pot să discute ore în şir, însă nimeni nu spune ceva de Dumnezeu, nu spune că ne vom strădui, cu ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al sfinţilor să facem tot ceea ce Dumnezeu ne va ajuta. […]

Dacă omul posteşte, se roagă, face fapte bune, de sus, de la Dumnezeu, vin tot felul de mesaje, care sînt lucruri dumnezeieşti. Mărturisea părintele Iacob Tsalikis: cînd ajungea la atîta iubire de Dumnezeu încît îi era greu să mai suporte atîta har, spunea că acestea sînt lucrurile lui Dumnezeu. O dată el era la mănăstire şi venea o familie cu maşina spre mănăstire. Şi pe cînd erau la vreo 500 de metri de mănăstire, maşina s-a împotmolit în noroi. Şi se străduiau să scoată maşina din noroi, dar nu puteau. La un moment dat îl văd pe părintele Iacob, care mergea cu un mic Sfînt Potir spre un sat din apropiere, să împărtăşească pe cineva. Şi îi vede părintele pe drum şi le spune: Unde mergeţi, ce aţi păţit? Ei au luat binecuvîntare de la el şi au spus: Ne-am blocat în noroi şi nu putem să ajungem la mănăstire. Părintele le-a spus să taie nişte crengi şi să le pună sub maşină. Şi aşa au reuşit să iasă din noroi. Apoi ei au plecat spre mănăstire, mai aveau 500 de metri, deci cîteva minute, iar părintele s-a dus în sat, care era la ceva distanţă, ca să împărtăşească pe acel bolnav. Însă, cînd să intre ei în mănăstire, au văzut cu uimire pe părintele Iacob că era în faţa lor, cu Potirul în mînă! Şi i-au zis: Părinte, avem o nedumerire. Şi părintele: Care? Iar ei: Cum de sfinţia ta ai ajuns înaintea noastră?! Şi le-a răspuns lor părintele Iacob: Acestea sînt tainele lui Dumnezeu, nu vă amestecaţi, acestea nu pot fi explicate.

În prima epistolă către tesaloniceni se spune că rugăciunea este un foc care nu se stinge niciodată. Ne puteţi da exemple de oameni pe care i-aţi cunoscut şi care aveau o astfel de rugăciune de foc?

Desigur, rugăciunea este un foc care nu se stinge niciodată. Sf. Maxim Aghioritul, care avea rugăciunea inimii, zbura încotro voia, cînd era într-o parte a Sfîntului Munte, cînd în alta, zbura pe deasupra copacilor… Era ca o pasăre…

Nu am cunoscut mari părinţi, însă am cunoscut oameni cu multe virtuţi, care au avut o viaţă şi un sfîrşit bun. […]

Ce înseamnă moarte creştinească? Ne puteţi da exemplu de cineva lîngă care aţi fost în ceasul morţii?

Să ne străduim să fim desăvîrşiţi, adică aşa cum vrea Dumnezeu să fim. Dacă cineva vrea să ajungă profesor universitar, prin cîte faze trebuie să treacă? Ca să devină cineva un bun creştin, prin cîte etape trebuie să treacă, cîtă luptă duhovnicească trebuie să ducă?

De curînd, la noi la mănăstire a murit părintele Nichifor. El era aici la mănăstire împreună cu fratele lui trupesc. Fuseseră amîndoi în America, unde au muncit mulţi ani, au făcut avere, însă erau oameni corecţi, din familie bună, care nu au făcut lucruri urîte, ci au muncit cinstit pentru a face avere şi au obţinut-o. Cînd au plecat apoi din America şi au ieşit şi la pensie, au venit în Grecia, dar părintele Nichifor, laic pe atunci, nu a primit pensia aşa cum trebuia, ci mai mică. El, însă, de mic voise să devină monah, dar nu a apucat, căci s-a dus în America împreună cu fratele lui, Constantin. Şi a venit la mănăstire, la stareţ, şi i-a spus că vrea să devină monah. Vă rog să mă primiţi aici! Mi-a spus că el avea anumite ciudăţenii. De exemplu, mîncarea lui era ciudată, învăţase să facă într-un anume fel mîncarea. A fost pus la diverse ascultări, la bucătărie. I-a spus stareţului: Eu toţi banii mei i-am dat; mai am o pensie de luat din America, părinte, dar dacă îmi spui s-o iau, o iau, dacă nu, nu o iau. În rest, toate lucrurile le aranjase. Iar pensia lui a luat-o şi a dat-o mănăstirii, atît cît a trăit. Apoi, în toţi anii cît a stat în mănăstire – şi a stat destui ani –, niciodată nu mi s-a plîns că, părinte, azi nu mi-am făcut canonul sau rugăciunile. Era foarte ordonat. Odată, după o priveghere, în loc să meargă să se odihnească, mai întîi şi-a făcut canonul de vreo 150 de metanii, iar numai apoi s-a dus, după atîtea ore de slujbă, să se odihnească. Apoi s-a îmbolnăvit, a fost dus şi la spital, am fost să îl spovedesc, dar avea o boală de aşa natură încît nu îşi mai aducea aminte nimic din ce făcuse şi mi-a spus: Părinte, nu pot să îmi amintesc ce am făcut. Avusese şi dureri, dar nu prea mari. Mi-a spus: Mă rog lui Dumnezeu să I se facă milă de mine şi să mă ia, că aşa, sînt, dar parcă nu sînt. S-a împărtăşit şi a doua zi a plecat la Domnul. A fost un exemplu luminos de cum se moare creştineşte.

Părinţii spun că acolo unde se duce o viaţă bună, va fi şi un sfîrşit cuvios. Cine duce o viaţă rea, plină de păcate, va avea şi un sfîrşit rău. […]

Să ne spuneţi ceva despre minunea transformării interioare a omului.

Eu nu sînt omul teoriilor teologice, ci viaţa mea este practică. Nu pot să mă prind în astfel de discuţii, pentru că nu ştiu multe despre aceste lucruri. Şi vă spun acest lucru cu multă dragoste. Sînt lucruri foarte grele acestea şi mă tem să nu fac greşeli. Mă rog lui Dumnezeu să mă lumineze şi să nu greşesc. Sînt alţi părinţi cu viaţă mult mai curată decît a mea care pot vorbi despre astfel de lucruri. În fiecare Dumnezeu lucrează, căci este scris: Nu toţi sînt învăţători, nu toţi sînt profeţi… Dumnezeu a dat talanţi tuturor, dar nu i-a dat pe aceiaşi tuturor. Domnul i-a trimis pe ucenicii Săi la neamuri, la păgîni, şi le-a spus să nu le fie frică de idolatri şi de ce anume le vor spune acestora, căci El Însuşi va vorbi pentru ei prin ei. Dumnezeu ne va lumina şi ceea ce nu ştim să spunem, vom spune…

Cum sînt războiţi duhovnicii de patimile celor pe care îi spovedesc?

Aceasta este o taină dumnezeiască, pentru că omeneşte este foarte, foarte dificil. Dar Dumnezeu luptă împreună cu duhovnicii şi împreună-pătimesc duhovnicii, însă aceasta este o realitate. De multe ori sîntem pe un drum închis; pentru că sîntem oameni, ni se întîmplă atîtea greutăţi încît rămînem nedumeriţi şi nu ştim ce să răspundem. Aşa cum există multe virtuţi, aşa există şi multe păcate, pe care nici nu le poate exprima limba omenească. Pot să spun că de multe ori am ajuns într-o astfel de situaţie încît nu am ştiut ce să răspund şi am cerut ajutorul lui Dumnezeu cu mintea (Ce este asta, Doamne? Ajută-mă!), fără să ştie cel care se spovedea în acel moment, şi imediat Dumnezeu mi-a spus… Este o taină… Şi cu toate că eram în încurcătură şi nu ştiam să fac faţă acelui lucru, m-am liniştit şi am spus ceea ce trebuie. Deci, duhovnicul trebuie să nu rezolve problemele după mintea lui, ci numai după cum vrea Dumnezeu. El luptă împreună cu noi. Nici o minte omenească nu poate ierta cele de la Spovedanie, ci numai Domnul.

Cum să sporim în iubirea noastră în Hristos faţă de oameni?

Cum reuşim noi să facem un lucru pe care ni-l dorim şi întoarcem pămîntul pe dos [literal spune: amestecăm cerul cu pămîntul] ca să reuşim acest lucru, la fel e şi cu iubirea faţă de ceilalţi. Oamenii se sfătuiesc unii cu alţii şi aşa ies lucrurile bune, de la Dumnezeu.

Călugărul trebuie să asculte de stareţ. Cum trebuie să fie ascultarea mireanului de propriul duhovnic?

Încetul cu încetul va învăţa să facă ascultare. Nu e ceva pe care să îl avem scris şi să spunem: fă aşa. Ascultarea este în funcţie de fiecare om. Însă, aşa cum spune Sf. Ioan Scărarul, trebuie să găsim un bun duhovnic.

Cum trebuie să se roage un mirean?

În toţi oamenii Dumnezeu a pus ceea ce se numeşte conştiinţă. Şi toţi avem mărturia conştiinţei noastre. Dacă, deci, oamenii sînt atenţi la mărturia aceasta a conştiinţei, niciodată nu vor cădea în păcate, în nedreptăţi, în răutăţi. Dacă sînt atenţi. Adică, un exemplu: ai venit tu la mine, aici în camera mea, am discutat şi între timp ai luat metaniile mele şi le-ai băgat în buzunar, mi le-ai furat. Aceasta nu este o faptă bună. Dar tu cum vei înţelege că ea nu e bună? Dumnezeu a pus în om ceea ce trebuie ca să înţeleagă. Pentru că de îndată ce vei ieşi afară şi o să ajungi să îţi dai seama, azi, mîine sau mai încolo, şi te vei gîndi că eu m-am dus la părintele, care m-a primit cu bunătate, cu dragoste, iar eu i-am furat metaniile, o să te pişte înlăuntru. Pînă o să te duci la duhovnicul tău să te spovedeşti, şi el îţi va spune ce să faci. […]
Ce să facă bieţii oameni, dacă toată ziua muncesc şi sînt ocupaţi…
Există şi rugăciune care are în ea mîndrie, iar Dumnezeu nu o primeşte pe aceasta. Dacă, de exemplu, faci cinci şiraguri de metanii, ieşi afară apoi şi începi să strigi: Eu m-am rugat aşa mult! Dumnezeu nu primeşte această rugăciune, nu o vrea. Rugăciune cu mîndrie este şi cea în care omul se crede mai bun decît toţi. Scopul este ca toate să fie făcute cu smerenie, cu inimă înfrîntă. […]

Ce este curăţia inimii şi cum trebuie să înfruntăm ispitele pe care lumea de astăzi le desfăşoară împotriva acestei curăţii?

Credinţa fără fapte este moartă, iar faptele fără credinţă sînt moarte. Trebuie să avem atît credinţă, cît şi fapte. Faptele creştineşti le cunoaştem, ştim ce trebuie să facem. Mai întîi de toate trebuie să avem dragoste faţă de toţi. Să nu judecăm pe alţii, căci Dumnezeu nu vrea aceasta. Trebuie să iertăm greşelile fraţilor noştri – şi pe cele mici, şi pe cele mari. Pentru că a spus Hristos: Dacă nu îi veţi ierta pe fraţii voştri, nici Dumnezeu nu vă va ierta greşelile voastre. […]

Povestiţi-ne, dacă se poate, un moment foarte înălţător din viaţa sfinţiei voastre.

Esenţa este una: am cunoscut multe bucurii, am trăit, am trecut prin multă bucurie în viaţa noastră. Am fost încercaţi de multe ispite şi de cîţiva… viruşi. Şi toate, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu cu al nostru, căci noi sîntem neputincioşi, toate le-am depăşit încetul cu încetul. De multe ori ne-am simţit foarte rău, adică dureri, necazuri, boli. Am trecut prin toate, rele şi bune. Şi totuşi fiecare boală, fiecare durere ne lasă ceva după ea. Ce anume? Ne întăreşte în credinţa noastră. Pentru că, trecînd printr-o boală foarte gravă, totuşi ni s-a întărit credinţa şi dragostea noastră faţă de Dumnezeu. Boala nu a stins ceva vreodată în mine, ci dimpotrivă: m-a întărit interior.

Cum poate omul să se roage în aceste vremuri de prigoană a sufletelor şi de confuzie ecumenistă?

Astăzi vine o furtună, un nor întunecat care vrea să niveleze toate. Şi este profeţit în Apocalipsă şi de mulţi Părinţi că vine această furtună. Şi va izbucni, dar Dumnezeu nu îi va părăsi pe credincioşi şi Biserica Lui, niciodată. Şi avem nădejdea noastră în Dumnezeu. Toate cîte trebuie să le trecem sînt scrise, că intrăm în ultimii ani ai Apocalipsei şi vor fi martiri mai mari decît primii martiri. Pentru că acum aceşti oameni necredincioşi au metode încît să îl omoare pe om şi să fie mort, dar totuşi nu mort, adică să te tiranizeze, dar să nu mori. Însă Domnul este viu în vecii vecilor. Nici un demon nu va birui lumea, biruitor este Iisus Hristos. Orice vor face ei, Dumnezeu poartă de grijă celor credincioşi. De aceea nu trebuie să ne înspăimînte nimic; orice ne vor face, să ştim că totuşi Domnul e viu în vecii vecilor, iar Împărăţia lui Dumnezeu nu o să o ia nimeni dintre aceştia, pentru că este a lui Dumnezeu. Pot să vină şi masonii, şi comuniştii, şi oricare alţii, în final ei vor fi un zero, căci Împărăţia este a lui Dumnezeu. El este începutul şi sfîrşitul.

Dumnezeu nu va îngădui ca minciuna să se unească în vreun fel cu adevărul, adică să se unească Bisericile, dar nu în adevăr. Lumina se poate uni cu întunericul vreodată? […]

În primele secole creştine a existat un curent mărturisitor în confruntare cu puterile lumeşti. Acum aproape că nu mai există. De ce?

Există, dar s-a slăbit. Întotdeauna există. Cînd cei trei tineri din Vechiul Testament au fost puşi să se închine statuii lui Nabucodonodor, ei au refuzat; de aceea au fost aruncaţi în cuptor, dar nu au păţit nimic. Dacă astăzi ar veni cineva într-un oraş mare, cum e Tesalonicul, ar pune statuia lui şi ar spune: Cine nu se închină înaintea ei, i se va tăia capul!, eu cred că multe mii de oameni nu i se vor închina. Creştinii au această harismă, au botezul, care îi ajută să discearnă lucrurile; în vreme ce aceia care nu sînt botezaţi după cuviinţă, se poate ca toţi să se închine acestei statui. Ca şi în vremea lui Ilie – el se plîngea: Doamne, sînt singur, ce să fac? Fac ce pot de unul singur. Însă Dumnezeu i-a arătat că sînt 7000 care nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal, deci nu e singurul care mărturiseşte adevărul. Poate să fie o degradare morală mare, însă există încă şi mulţi creştini buni, cu o viaţă foarte bună, duhovnicească. Acestea le ştie Dumnezeu.

Sper că nu am spus ceva greşit. Este scris că după cuvintele noastre vom fi judecaţi. Noi Îl rugăm pe Dumnezeu să ne dea pocăinţă, înţelepciune, gînduri bune şi să fim la sfîrşitul vieţii pregătiţi să ne încredinţăm sufletul lui Dumnezeu. De toate să ne lipsească Dumnezeu, nu contează, dar să nu ne lipsească de rai, că dacă am pierdut raiul, am pierdut totul.

Să aveţi binecuvîntarea lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului!

P. S. Îi mulţumesc în chip deosebit părintelui Ciprian Staicu pentru traducerea din limba greacă. (George Căbaş)

Născut în 1931, în părţile Kefaloniei, părintele arhimandrit Partenie (Parthenios), un om prin excelenţă „al rugăciunii şi al dragostei”, este de 38 de ani egumenul Mănăstirii Sf. Pavel din Muntele Athos. S-a lepădat de lume în urmă cu 60 de ani, iar în prezent este socotit una dintre cele mai de seamă figuri duhovniceşti din „Grădina Maicii Domnului”.

 ***

Trebuie să avem atît credinţă, cît şi fapte. Faptele creştineşti le cunoaştem, ştim ce trebuie să facem. Mai întîi de toate trebuie să avem dragoste faţă de toţi. Să nu judecăm pe alţii, căci Dumnezeu nu vrea aceasta. Trebuie să iertăm greşelile fraţilor noştri – şi pe cele mici, şi pe cele mari.

Pot să vină şi masonii, şi comuniştii, şi oricare alţii, în final ei vor fi un zero, căci Împărăţia este a lui Dumnezeu. El este începutul şi sfîrşitul.

De toate să ne lipsească Dumnezeu, nu contează, dar să nu ne lipsească de rai, că dacă am pierdut raiul, am pierdut totul.

Notă: Textul apare aici cu îngăduința lui Claudiu Târziu, director Rost, căruia-i mulțumesc din inimă.
Sursă: Rost, nr. 110 / iunie 2012

Anunțuri

Posted on 19 Iulie 2012, in 14. Mănăstirea Sfântul Pavel, Interviuri, Partenie de la Sfântul Pavel and tagged , , , , , , , , , . Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: