„Mărturii athonite”: Părintele Dionisie Ignat și realitatea ispitirilor demonice (Trinitas TV)

Această serie de emisiuni, „Mărturii athonite”, prezintă viața și nevoințele unor monahi români îmbunătățiți din Sfântul Munte Athos.

Vezi și „Mărturii athonite”, o nouă emisiune în grila Trinitas TV prezintă viața și nevoințele unor monahi români îmbunătățiți din Sfântul Munte

VIDEO: Starețul Efrem al Schitului Sfântul Andrei – Serai: Exorcism în lunea de după Rusalii

VIDEO: Starețul Efrem al Schitului Sfântul Andrei – Serai din Karyes: Exorcism în lunea de după Rusalii

În acest video, Pr. Efrem de la Schitul Sf. Andrei Serai [Muntele Athos] își amintește de ziua în care părintele Ghervasie Paraskeuopoulos din Patra a izgonit un demon care o chinuia pe o tânără.

Pentru subtitrare în limba română click pe bara de setări și selectați subtitrare în limba română!

AUDIO: Sfântul Iacov Tsalikis – Sfânta Împărtășanie (subtitrare ro)

AUDIO: Sfântul Iacov Tsalikis – Sfânta Împărtășanie, spaima demonilor (subtitrare ro)

Părintele Iacov Țalikis (1920-1991), starețul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului David din Evia, a fost un ieromonah contemporan, nevoitor ca și sfinții cuvioși din primele secole creștine, înzestrat cu multe virtuți si harisme dumnezeiești. Părintele Porfirie spunea despre părintele Iacov: „să știți ca el este unul dintre cei mai mari înainte-văzători din perioada aceasta numai că se ascunde cu grijă ca să nu fie slăvit”, iar cuviosul Paisie Aghioritul afirma că deținea harismele Sfântului Nectarie.

Cuviosul Iacov Tsalikis din Evia a fost așezat în rândul Sfinților de către Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice, întrunit la Fanar sub conducerea Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, în data de 27 noiembrie 2017. Ziua de prăznuire este 22 noiembrie.

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU! 

Sfântul Gherasim din Kefalonia (+1579) – 20 Octombrie

Cuviosul Gherasim s-a născut în Tríkala Corintului la anul 1509, din părinţi vestiţi, Dimitrie şi Kali Notara. De la o vârstă timpurie a cunoscut zădărnicia acestei lumi şi s-a înstrăinat de ea, ca să nu mai aibă piedici în dumnezeiescul său ţel. A peregrinat prin diferite locuri, prin Zákinthos, Thessalia, Thessalonic, Constantinopol, Calcedon, căutând să întâlnească oameni virtuoşi de la care să ia pilde de virtute şi de nevoinţă.

Pe la anul 1536 a mers în Sfântul Munte, unde a vieţuit destulă vreme, în mai multe locuri. În Sfântul Munte a primit şi schima mare şi îngerească a monahilor şi, întâlnind cuvioşi nevoitori, a dobândit mare folos. Se menţionează că s-a nevoit în coliba Sfântului Vasilie, în pustia Kapsalei şi într-o mică peşteră, mai jos de cimitirul Schitului Sfintei Ana.

Mai apoi a plecat ca pelerin la Ierusalim, unde s-a întâlnit cu ruda sa, Patriarhul Gherman al II-lea (1534-1579), apoi a mers la Sinai, muntele pe care a păşit Dumnezeu, şi pe la alte mănăstiri din Răsărit. La Ierusalim a fost hirotonit preot şi a rămas acolo vreme de 12 ani, retrăgându-se adesea în pustiul Iordanului pentru o nevoinţă mai aspră. A vizitat Creta, iar în 1554, Zakinthosul, unde a fost găzduit într-o peşteră care ţinea de mănăstirea Sfântului Gheorghe al Krimnenilor.

În cele din urmă s-a instalat în Omalá, insula Kefalloniá, pe la anul 1559. Aici a renovat o veche biserică şi a întemeiat o mănăstire de maici. Mănăstirea a fost construită aproape de satul Valsamáta al regiunii Kranéa şi s-a numit Noul Ierusalim. În scurt timp, acolo s-a adunat o obşte de aproape 25 de nevoitoare. Mai înainte de aceasta însă, o altă peşteră, aproape de Argostóli, l-a găzduit vreme de aproape un an. Aici se vede patul lui cioplit în stâncă.

Cuviosul şi-a curăţit sufletul şi trupul prin nevoinţele de mulţi ani, prin privegheri, postiri, lacrimi şi rugăciuni, ajungând la mari măsuri de sfinţenie. S-a făcut sălaş al Duhului Sfânt şi, încă în viaţă, săvârşea minuni. A fost stareţ vreme de 19 ani şi, cunoscându-şi sfârşitul, s-a învrednicit de fericită adormire pe 15 ale lunii august 1579. La dezgroparea sa, cinstitul lui trup a fost găsit întreg şi bine mirositor.

În ce priveşte înfăţişarea, cuviosul era „asemenea Sfântului Theodosie Începătorul vieţii de obşte, doar barba îi era puţin altfel, fiind de culoare spre bălai”. Recunoaşterea sfinţeniei sale a avut loc pe vremea Patriarhului Chiril Lukaris, la anul 1622. Moaştele lui cele izvorâtoare de har sunt păstrate în mănăstirea lui din Kefalloniá într-o raclă de argint. Până în ziua de azi, este întreg şi poartă veşmintele preoţeşti cu care a fost îngropat. Pe chip i se văd întipărite urmele străduinţei şi ale neîntreruptei vieţi aspre de nevoinţă, răspândind o blândeţe mai presus de lume. Izvorăşte tămăduiri şi, mai cu seamă, alungă duhurile necurate. Este apărătorul insulei Kefalloniá.

S-au scris multe biografii şi slujbe închinate Cuviosului Gherasim Noul Nevoitor, celui iubit de popor, care au fost şi editate. Primul lui biograf a fost ieromonahul Paisios Metaxás (1625), iar biografia scrisă de el este azi cea mai cunoscută. Dintre alcătuitorii slujbei lui, cunoaştem despre ieromonahul Mitrofan Nafpliotul, preotul Nicolaos Gavriilópoulos din Zákinthos, pe care le completează un anonim, apoi urmează Episcopul Maínei, Ieremia, ieromonahul Gherman Karoúsos şi un anume Ioannis, care menţionează că ediţia lui este a 27-a, şi alţii, precum monahul Gherasim Mikraghiananitul.

Pomenirea lui se săvârşeşte pe 16 august şi pe 20 octombrie, ziua mutării moaştelor lui celor izvorâtoare de minuni.

Monahul Moise Aghioritul

Sursa: Μωϋσέως Αγιορείτου, Άγιοι Αγίου Όρους [Sfinţii Sfântului Munte], Editura Μυγδονία, Thessalonic 2007 via pemptousia.

Povățuiri din Sfântul Munte: Ieromonahul Nicodim de la Karyes, duhovnic (1926-1986)

De multe ori voia lui Dumnezeu este ca faptele minunate ale asceţilor şi părinţilor virtuoşi să fie ascunse de ochii noştri atâta timp cât ei trăiesc alături de noi. Aceasta se întâmplă pentru siguranţa lor duhovnicească, pentru că în acest fel pot, fără zgomot şi fără să fie influenţaţi, să sporească duhovniceşte şi să adauge har peste har sufletului lor. Pentru noi însă este o nefericire această ascundere a mărgăritarului, pentru că recunoaştem şi ajungem să preţuim personalitatea lor duhovnicească doar după adormirea lor şi abia atunci alergăm la diferiţi oameni care i-au cunoscut ca să aflăm diferite fapte şi învăţături de-ale lor. Ieromonahul şi duhovnicul Nicodim de la Karyes a fost un astfel de om. Un îndrăgostit de Dumnezeu şi un dispreţuitor al vieţii de aici. A trăit printre noi înainte cu ani de zile, dar foarte puţini şi-au dat seama de virtutea lui. De aceea, pentru noi este o datorie faţă de fiii săi duhovniceşti mai noi, dar şi faţă de monahii care nu l-au cunoscut, precum şi faţă de creştinii din lume, fraţii noştri întru Hristos, ca să aşezăm în cele ce urmează, din iubire şi evlavie faţă de neuitatul părinte, câteva date despre viaţa lui şi învăţături pe care le-am putut aduna despre el.

S-a născut în satul Krusona din Creta, în anul 1926. Părinţii săi, Gheorghe şi Ecaterina, au avut cinci copii. Al patrulea a fost părintele Nicodim, pe atunci numit din botez Emanuil Kalianakis. Din vârsta copilăriei s-a deosebit prin dragostea sa faţă de Biserică şi slujbele ei, prin evlavia cu care lua parte la toate Sfintele Liturghii din sat. Când a terminat şcoala primară, s-a îndeletnicit cu muncile câmpului şi cu creşterea animalelor. Pe atunci, în satul lui, era preot fericitul părinte Dimitrios Fasolakis. Acesta era un preot foarte virtuos şi iubitor de monahi. Alături de el, micuţul Emanuil şi-a petrecut anii copilăriei. Niciodată nu lipsea de la slujbele Bisericii, unde ajuta şi el ca şi crâsnic şi cântăreţ. Nu-l atrăgeau deloc întâlnirile cu cei de-o vârstă cu el, nici joaca sau păcatele la care se dădeau tinerii de-o vârstă cu el.

De mic a fost împodobit cu multă evlavie faţă de cele dumnezeieşti. Caracterul lui lipsit de îndrăzneală stârnea în cei care-l cunoşteau multă iubire. Avea o dorinţă arzândă de a citi vieţile sfinţilor şi alte cărţi religioase.

Din vârsta tinereţii s-a născut într-însul dorul după o vieţuire monahală. Cărţile pe care le citea îi aprindeau cu un foc de nesuportat inima. A spus lucrul acesta părintelui Dimitrie. El l-a sfătuit în felul următor: „Fă, copilul meu, puţină răbdare! Mai întâi să faci armata, şi apoi să-ţi orânduieşti cele ale familiei tale de aici din sat şi, după aceea, eşti liber să mergi unde vrei, dacă e voia lui Dumnezeu, acolo unde te chemă El.”

Într-adevăr, în anul 1948, la vârsta de 22 de ani, liber de orice obligaţie faţă de familia sa, şi-a luat binecuvântare de la părinţii săi, de la duhovnic, părintele Dimitrie, şi a plecat pentru a se închinovia la Mănăstirea Sfântului Antonie din Creta. Acolo a rămas ca frate de mănăstire vreme de trei ani, lucrând în ascultare şi dăruire faţă de obştea acestei mănăstiri.

Vrând însă să trăiască mai ascetic, cu binecuvântarea stareţului, a plecat la Mănăstirea Maicii Domnului Povăţuitoarea. Acolo, după puţin timp, a fost tuns monah cu numele de Nicodim. Apoi, mitropolitul de atunci al Gortinei şi Arcadiei, părintele Timotei, acum arhiepiscop al Cretei, l-a hirotonit diacon şi preot, dându-i şi vrednicia de duhovnic, pentru a spovedi credincioşii.

Părintele Nicodim a continuat şi în această mănăstire vieţuirea sa foarte ascetică, cu înfrânare, cu lepădare de sine.

Mitropolitul, văzându-i vieţuirea monahală şi virtutea pe care o dobândise, l-a rânduit egumen al Sfintei Mănăstiri a Adormirii Maicii Domnului de la Koudouma. Dorinţa adâncă a părintelui Nicodim, desigur, era să trăiască cu smerenie, ca un simplu ieromonah, în ascundere, în asceză şi cu simplitate. A făcut ascultare totuşi şi s-a plecat rugăminţilor episcopului şi a slujit ca egumen la această mănăstire vreme de cinci ani şi jumătate.

Acolo a arătat o mare dragoste faţă de creştinii închinători pe care îi primea cu multă dragoste părintească şi îi spovedea. Aşa cum ne povestesc fraţii localnici, de multe ori părintele Nicodim îi vindeca pe demonizaţii care veneau la mănăstire şi pe alţi bolnavi. Faima sa s-a răspândit şi atrăgea la mănăstire mulţime de creştini, lucru care îl stânjenea din ce în ce mai mult pe părintele Nicodim, care era foarte liniştit din fire. Aşa se face că, luând binecuvântare şi îngăduinţă de la mitropolitul său, a plecat în satul său, ca să scape de puhoaiele de oameni care îl căutau. Acolo a fost rânduit preot slujitor la Sfânta Mănăstire a Sfintei Irina, care este aproape de satul său. Vreme de un an şi jumătate a slujit acolo. Şi aici şi-a continuat munca de suflet mântuitoare. Faţă de sine însuşi era foarte aspru şi ascet, în timp ce faţă de creştinii care îl vizitau şi pe care îi spovedea era îngăduitor şi plin de pogorământ, ca să nu-i arunce în deznădăjduire, aşa cum zicea.

Aproape în toate nopţile priveghea în rugăciune, nu se întindea pe pat niciodată, doar când a făcut o operaţie de amigdale a fost obligat să stea vreme de douăzeci de zile la pat. În problemele de conducere a mănăstirii nu se amesteca niciodată. Lăsa toate în seama egumenei şi avea încredere în modul în care ea conducea mănăstirea, dându-i doar sfaturile trebuitoare, atunci când aceasta le cerea. Serile, îşi făcea privegherile în paraclisele care se află în jurul mănăstirii. Cu astfel de nevoinţe ascetice a primit o bogăţie de har dumnezeiesc în sufletul său. A devenit astfel un punct de atragere şi de mângâiere al tuturor fraţilor care treceau pe la mănăstire.

Dorinţa lui adâncă era însă de a trăi în ascundere, în însingurare, pentru a se dărui lucrării rugăciunii minţii. Vizitele dese ale oamenilor îl împiedicau să-şi împlinească programul său ascetic în lume. De aceea, a luat marea hotărâre de a pleca şi de acolo.

În 1962, a venit în Grădina Maicii Domnului, în Sfântul Munte Athos. La început, s-a aşezat la Coliba Sfinţilor Arhangheli, de la Schitul Kutlumuşului. Acolo, a trăit singur, fără ucenici, şi şi-a rânduit programul său ascetic, ducând o viaţă foarte aspră de post şi nevoinţă. În vremea aceea, Sfânta Mănăstire Stavronikita era într-o stare destul de proastă, nu devenise încă chinovie, nu avea preot care să slujească. Aşadar, l-au chemat pe părintele Nicodim ca să slujească Liturghia la mănăstire. El a primit cu bucurie şi, în fiecare sâmbătă şi duminică şi la marile sărbători, cobora pe jos de la Coliba sa la mănăstire. Depărtarea Chiliei lui de mănăstire este de aproximativ o oră de mers pe jos.

Unul dintre fiii săi duhovniceşti mi-a povestit următoarea faptă care i s-a întâmplat. Era luna iulie şi zăpuşeala era de nesuportat. Părintele Nicodim trebuia să coboare la mănăstire pentru îndatoririle sale liturgice. Se gândea în sine însuşi: „Cum să merg la mănăstire pe o astfel de căldură?”. Dintr-odată, deşi cerul era limpede şi senin precum cristalul, deasupra capului său a apărut un nor care l-a însoţit de la Chilie până la mănăstire. Astfel, s-a rezolvat şi problema venitului pe vreme de căldură.

Un alt fiu duhovnicesc mi-a povestit următoarea întâmplare: Într-o seară, am fost găzduit la Coliba părintelui Nicodim. După masa de seară şi după Pavecerniţă, ne-am despărţit pentru a ne odihni fiecare la chiliile noastre. Noaptea, monahul cel tânăr a avut trebuinţă să meargă la toaletă, dar din pricina ruşinii nu l-a întrebat pe părinte unde se afla aceasta. A fost totuşi obligat să iasă afară. Înaintând spre măslini, l-a văzut pe părintele Nicodim rugându-se sub unul dintre aceştia, îngenuncheat şi cu mâinile ridicate către cer. Faţa îi strălucea de o lumină dumnezeiască şi foarte dulce, care, de fapt, l-a şi trădat că era acolo. Părintele Nicodim, când şi-a dat seama că tânărul l-a văzut, l-a rugat să nu spună nimănui lucrul acesta până la adormirea sa.

După câţiva ani, a plecat din Schitul Kutlumuşului şi s-a aşezat la altă Chilie care este pe drumul dintre Karyes şi Mănăstirea Iviron, la aproximativ douăzeci de minute pe jos de la Karyes. Chilia aceasta cinsteşte Adormirea Maicii Domnului, are grădini, apă şi o frumoasă privelişte către Mănăstirea Iviron şi către mare. A luat-o în primire, fără să mai fie cineva acolo şi într-o stare destul de proastă, iar el a pus-o în rânduială.

E adevărat că nu s-a deosebit niciodată ca un om de activităţi gospodăreşti, pentru că întreaga sa grijă o avea către bunurile cele cereşti. Socotea de prisos lucrările la grădină, florile, podoabele aşezate prin casă. Pentru el podoabă era rugăciunea cea de noapte, postul aspru, smerenia, simplitatea şi pregătirea pentru viaţa cea veşnică.

Şi aici, în Muntele cel Sfânt al Maicii Domnului, a fost cunoscută destul de repede sfinţenia părintelui Nicodim. Îl vizitau monahi, nu numai pustnici, ci chiar şi călugări din chinovii, pentru a se sfătui cu el în legătură cu rugăciunea minţii. Chiar şi fraţi ortodocşi din alte ţări îl vizitau pentru a-i asculta sfaturile. La sfârşitul acestei notiţe a noastre, vom reda un dialog pe care l-a avut cu părintele român Ioanichie Bălan.

Prezenţa sa, din punct de vedere exterior, nu stârnea nici o impresie deosebită. Era de o înălţime potrivită, purta de obicei o rasă peticită, iar în vreme de iarnă avea nişte ghete cu tălpi groase. Umbla şchiopătând, cu un toiag în mână. Îi saluta pe oameni cu un zâmbet tainic, fără râsete şi discuţii inutile. La Karyes venea o singură dată pe săptămână, de obicei sâmbăta. Trebuia să cumpere câte ceva pentru chilia sa, să ia prescurile, pe care i le trimitea o mănăstire, de obicei mănăstirea Grigoriu, şi să-şi ridice corespondenţa. Programul slujbelor îl respecta cu stricteţe. Noaptea citea Miezonoptica, Utrenia, Ceasurile, şi săvârşea Sfânta Liturghie în fiecare duminică şi la marile sărbători. După-masa citea Ceasul al nouălea, Vecernia, Canonul lui Iisus Hristos, al Tuturor Sfinţilor, Theotokariul şi Paraclisul Maicii Domnului. Unul dintre fiii lui duhovniceşti mi-a povestit următoarele două fapte minunate din care se vede îndrăzneala sa către Domnul, dar şi războiul pe care dracii îl ridicau împotriva lui.

Într-o după-amiază, mă găseam la părintele Nicodim. De el s-a apropiat o pisică mieunând de foame. El i-a spus: „Ce vrei? N-am să-ţi dau nimic să mănânci. Du-te, prinde-ţi o pasăre şi mănânc-o!”. Într-adevăr, pisica a plecat şi în mai puţin de trei minute s-a întors cu o pasăre în gură. Altădată, acest tânăr monah a fost găzduit vreme de trei zile la Chilia părintelui Nicodim. Noaptea auzea mare zgomot, ca un fel de luptă, din chilia acestuia. Dimineaţa, i-a întrebat pe cei doi muncitori care lucrau şi ei acolo de câteva zile. Aceştia i-au răspuns: „Şi noi auzim acest zgomot în fiecare noapte. Din câte ştim, dracii îl războiesc pe părintele Nicodim în timpul rugăciunii sale de noapte.”

Cu această aspră luptă împotriva demonilor şi-a dus viaţa sa la Sfântul Munte vreme de douăzeci şi patru de ani. Cu un an înainte de a pleca din această viaţă pământească, l-a primit ca frate începător pe prietenul şi consăteanul său Pavel Panameritaki. Acesta era cu 12 ani mai în vârstă decât părintele Nicodim, dar tânjea după viaţa monahală din tinereţile sale. S-a căsătorit însă, a avut doi copii, i-a rânduit pe fiecare la familia lui, şi-a condus apoi soţia pe ultimul drum în 1982 şi, astfel, liber de grijile lumeşti, s-a hotărât să vină la părintele Nicodim, în vârstă fiind de 71 de ani.

Înainte de a veni, s-a îmbolnăvit de cancer. A plecat în Germania pentru operaţie. Situaţia era foarte gravă. El însă a spus două cuvinte către Maica Domnului, având ochii plini de lacrimi: „Maica Domnului, ajută-mă să nu mor aici în Germania, ci la Sfântul Munte!”. Într-adevăr, în ziua următoare i s-au făcut din nou analizele şi toate arătau că este complet sănătos. Astfel, s-a întors la casa sa, şi-a rânduit cele de acolo şi s-a întâlnit cu părintele Nicodim într-una din vizitele pe care acesta le-a făcut în Creta. Acolo, acasă la el, părintele Nicodim l-a tuns în schima cea mică şi l-a luat cu sine la Sfântul Munte.

Când l-am întrebat pe părintele Pavel să-mi spună câte ceva despre Stareţul său, el mi-a răspuns: „Părintele Nicodim a fost un om sfânt. Aproape că nu dormea deloc noaptea. Nu-l interesa nimic pentru viaţa sa personală şi pământească, ci numai cele duhovniceşti. Programul slujbelor, aşa cum le făcea el, îl ţin şi eu acum cu grijă. El era foarte aspru cu sine însuşi. Niciodată nu dezlega la ulei lunea, miercurea şi vinerea. Nu voia să audă nimic despre zeloţi şi nu a întrerupt pomenirea patriarhului atunci când multe chilii şi chiar mănăstiri au făcut lucrul acesta, pentru că nu primise înştiinţare în rugăciune de la Dumnezeu. Din pricina vieţii sale aspre, nu a acceptat să fie slujit în diferitele sale nevoi. Uneori, se purta cu mine brusc şi aspru, iar eu nu înţelegeam această purtare a lui şi îl judecam că ar fi un om ciudat. Dar se purta cu mine astfel pentru că voia să-şi ascundă cu grijă nevoinţa şi virtuţile. Întotdeauna îmi dădea sfaturi. Unul dintre sfaturile lui pe care mi-l amintesc acum este: „Să Îl rogi pe Domnul să îţi dea puterea Duhului Sfânt!”. Suferea toate lipsurile, toate neajunsurile, toate greutăţile produse de climă, frigul iarna şi căldurile vara, cu o răbdare ieşită din comun. Niciodată nu murmura din pricina durerilor sale trupeşti, deşi suferea de artrită şi de prostată. În ultimele sale luni de viaţă i-a fost greu să mai slujească Sfânta Liturghie.

Odată, aflându-se în curte, a căzut de la o înălţime de 2 metri. S-a lovit foarte rău la genunchi şi s-a întors în casă umblând în patru labe. Deşi îl durea foarte tare, nu mi-a spus nimic. Când l-am spălat şi l-am schimbat, m-am înfricoşat, pentru că am văzut două răni deschise pe trupul lui. L-am dus afară, la Tesalonic, la spital. Medicii i-au curăţat rănile, tăind carne putredă.

Când s-a terminat Postul cel Mare al anului 1986, mi-a spus: „Părinte Pavel, o să fac şi Paştele acesta împreună cu voi, dar altul nu voi mai face.” Într-adevăr, după Paşti, a chemat doi preoţi şi am făcut împreună Sfântul Maslu la noi acasă. Apoi l-am pregătit şi, după câteva zile, a plecat în Creta. Acolo, avea mare evlavie la Sfânta Muceniţă Irina, în mănăstirea căreia dorea să-şi dea sufletul. Era numai de 60 de ani şi, totuşi, la înfăţişare părea de vreo 85. Ajungând în Creta, s-a dus la spital. Starea lui s-a înrăutăţit din pricina artritei şi nu mai putea să doarmă nici întins pe pat. Figura sa era însă liniştită şi luminoasă. Se ruga neîncetat cu metaniile sale şi nu murmura din pricina acestor încercări. Îi mulţumea lui Dumnezeu cu cunoscutul cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur: Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Ori de câte ori vorbea despre Sfântul Munte, din ochii lui curgeau lacrimi. A fost transportat la Mănăstirea Sfintei Ecaterina. Acolo, le-a vestit dinainte surorilor moartea sa, zicându-le: „Mâine vom avea slujbă de înmormântare la mănăstire. O să vină mulţi preoţi şi creştini.” Ultima sa zi a fost 17 iulie, de pomenirea Sfintei Muceniţe Marina. S-a împărtăşit pentru ultima oară cu Sfintele Taine. Febra i-a ajuns la 41,3˚C, iar medicul a spus că nu mai este nimic de făcut. Din clipă în clipă putea să moară. A fost dus iarăşi la spital. Chipul îi răspândea o lumină dumnezeiască şi buzele rosteau neîncetat cuvinte de mulţumire către Dumnezeu. La ora 11 din acea zi, seara, faţa i-a strălucit cu şi mai multă putere. Buzele îi murmurau o rugăciune. Şi-a făcut semnul Crucii şi îndată sufletul său a plecat la locaşurile cele cereşti. L-au adus în puterea nopţii la mănăstire. În ziua următoare, după-masa, a fost înmormântarea lui, într-adevăr aşa cum profeţise. O mulţime mare de lume, mitropoliţi, preoţi, copii duhovniceşti au venit din întreaga Cretă ca să-l însoţească pe cuviosul părinte Nicodim pe ultimul său drum, cel care a înflorit la Sfântul Munte şi acum dormea în pământ, precum grăunţul de grâu, ascuns în tărâmul Cretei.

La înmormântare a vorbit arhiepiscopul Cretei, părintele Timotei. Acum, la mormântul său arde o candelă neadormită, în timp ce creştinii care vin nu încetează să primească de la mormântul părintelui mulţime de binecuvântări şi tămăduiri.

Redăm mai jos dialogul pe care l-a avut părintele Nicodim cu ieromonahul român Ioanichie Bălan.

– Preacuvioase părinte Nicodim, am venit din România aici, în patria monahismului ortodox, la Sfântul Munte, ca să primim binecuvântarea Maicii Domnului şi să aflăm sfaturile luminoase ale sfinţiei-voastre. Noi, monahii din România, ne îndeletnicim mai mult cu misiunea şi mai puţin cu rugăciunea. Ce este mai bine să facem?

– Slujirea aproapelui în lume, preacuvioase părinte, rugăciune este. Primiţi cu iubire pe oameni, pentru că Dumnezeu îi trimite la mănăstiri. Mai întâi să odihnim sufletele creştinilor şi apoi, dacă vă rămâne timp, mai mergeţi şi la biserică, la slujbe. Rugăciune să faceţi potrivit cu puterile pe care le aveţi şi cu timpul de care dispuneţi.

– Unii dintre noi doresc să vină la Sfântul Munte şi să se aşeze aici. Ce este mai bine să facem? Să venim sau să continuăm munca misionară pe care o facem în poporul nostru?

– Rămâneţi acolo unde v-a adus Dumnezeu în viaţă, pentru că multe puteţi să faceţi acolo, jertfindu-vă pentru mântuirea altora. Dacă cineva însă doreşte din inimă pustnicie şi rugăciune, însingurare, lacrimi, plâns, pocăinţă, atunci să vină aici, la Sfântul Munte, pentru că există multe chilii fără monahi. Dacă însă se îndoieşte, să facă rugăciune mai cu dinadinsul şi să urmeze sfatul duhovnicului său şi al episcopului.

– Avem o mare trebuinţă de duhovnici buni, atât noi, cât şi creştinii. Ce ne puteţi spune despre lucrul acesta?

– Hristos Însuşi a spus: „Secerişul este mult, dar lucrătorii puţini”. Dar să nu ne pierdem nădejdile, are Dumnezeu grijă ca să scoată lucrători în via sa. Întotdeauna au fost perioade de criză duhovnicească, dar Dumnezeu trimite în toate epocile oameni aleşi, duhovniceşti, ierarhi, care pot să povăţuiască poporul către mântuire.

– Ce sfaturi ne daţi pentru mântuirea noastră?

– S-aveţi mai multă dragoste pentru Dumnezeu şi pentru oameni! Cu aceste două aripi zburăm către cer. Aceste două porunci sunt izvorul din care curge binecuvântare către noi şi de ele atârnă toată legea şi profeţii, aşa cum spune Hristos. Inimile trebuie să se aprindă de dragostea lui Dumnezeu, în timp ce ochii noştri trebuie să se umple de lacrimi de compătimire pentru fraţii noştri, pentru că şi ei sunt zidiţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Ziditorul nostru, şi asemenea nouă sunt.

– Ce canon să dăm celor care trăiesc în desfrânare?

– Dacă se pocăiesc şi nu mai fac iarăşi păcatul, să pogorâm canonul şi epitimia la jumătate. Să facem toate cu discernământ!

– Pentru tinerii necăsătoriţi care păcătuiesc, ce trebuie să facem?

– Să micşorăm canonul lor la jumătate, ca să nu îi îndepărtăm cu desăvârşire de Dumnezeu şi de Biserică, şi să-i pierdem apoi definitiv.

– Pentru cei care folosesc mijloace anticoncepţionale, ce putem face?

– Pentru aceştia trebuie să facem o neîncetată catehizare şi învăţătură şi, de asemenea, să ne rugăm lui Dumnezeu ca să-i lumineze. Dacă nu părăsesc însă păcatul, să nu-i împărtăşim, pentru că mărturisirea şi spovedania lor nu este sinceră şi se face cu vicleşug. Să întârziem primirea Sfintei Împărtăşanii de către unii ca aceştia, până când vor părăsi păcatul şi se vor întoarce la naşterea de prunci. Un mare episcop a spus că aceştia, chiar dacă sunt sub canon, pot să se împărtăşească o dată pe an, de Sfintele Paşti, pentru a nu fi îndepărtaţi cu desăvârşire de Hristos şi de Biserica Lui.

– Cât de des să se împărtăşească cei credincioşi din lume?

– Sfântul Ioan Gură de Aur spune că are importanţă modul în care te împărtăşeşti şi nu ne spune frecvenţa cu care să îi împărtăşim.

– Cum putem cunoaşte noi că suntem pregătiţi pentru a ne împărtăşi?

– Dumnezeu cunoaşte inima fiecăruia. Dacă conştiinţa noastră nu ne acuză pentru ceva, acesta este un semn că putem să ne apropiem de Hristos.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 99-110, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Cap. XLII: Despre ascultare [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

În aceeaşi noapte în care a fost tuns monah, dreptul Acachie din Kafsokalivia a visat că ţinea o lumânare a cărei lumini era aşa de strălucitoare, încât lumina întreaga zonă. Acest sfânt a trudit mai ales la acel fel de smerenie care e născută din ascultarea deplină. El, cu bucurie şi râvnă îi asculta pe toţi, atât pe egumen, cât şi pe fraţi, împlinind sarcinile grele şi uşoare care-i erau încredinţate.

Pustnicul Damaschin mi-a spus că în Sfântul Schit din Kafsokalivia trăia părintele Grigorie (Karatos), în Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului». El avea sub ascultare un monah, care a căzut grav bolnav şi era pe moarte.
– Părinte, a spus el chiar înainte de a muri, unii m-au întrebat de ce nu mi-am împlinit ascultarea aşa cum mi-a fost încredinţată.
– Spune-le, fiul meu, că în locul tău eu voi fi răspunzător pentru împlinirea ei, i-a spus părintele.
Atunci monahul a zâmbit şi şi-a dat duhul.

Un pustnic mai în vârstă spunea:
– Dintre virtuţile unui monah prima este ascultarea. Cea din mijloc e ascultarea şi ultima e tot ascultarea şi «Doamne, miluieşte…».
Şi iarăşi a spus:
– Ţi-ai găsit un părinte? Ai găsit raiul. Ascultarea e calea cea mai inteligentă şi mai scurtă de a-L găsi pe Dumnezeu. De la început, încearcă să găseşti în ea un gust dulce. Apoi continuă cu curaj şi pe cale vei aduna în sacul tău binecuvântările lui Dumnezeu.

Când părintele doctor Spiridon Kambanos, călugăr la Marea Lavră, l-a primit ca începător pe părintele doctor Pavel Pavlidis, i-a spus:
– Ia o bucată de hârtie, un stilou şi scrie: Viaţa călugărească este «Să fie binecuvântat» şi «Binecuvintează».

Părintele Damaschin din pustia Sfântului Vasile mi-a povestit despre binecuvântatul părinte Gherasim, care a trăit trei ani pe vârful muntelui Carmel, într-un paraclis al Profetului Ilie, mai sus de pustia Sfântului Vasile şi lângă Kerasia. Cu el avea un împreună nevoitor, părintele Calinic şi ucenicul său Isaac. La început, Isaac era neascultător şi certăreţ. Într-o zi, părintele l-a chemat şi i-a spus:
– Fiule, du-te şi caută alt loc. Până acum nu ai făcut nimic altceva decât te-ai certat.
Isaac s-a pocăit şi a început să suspine cu remuşcare. A plecat într-un loc pustiu şi a plâns toată ziua. De atunci înainte s-a schimbat complet. A devenit un ucenic evlavios. Se spune de asemenea că, după adormirea sa, trupul lui a răspândit mireasmă.
«Binecuvântată obşte, binecuvântată obşte!», acestea erau cuvintele pe care le spunea totdeauna monahul Iacob, Luminătorul de la Dionisiu, dar mai ales când s-a apropiat de moartea sa. El era mândria Athosului; un atlet al rugăciunii, un luptător pentru sfânta ascultare şi un exemplu de urmat în viaţa de obşte. El era absolvent al Institutului Politehnic din Atena, dar s-a remarcat şi a primit daruri în şcoala virtuţii, care se numeşte obşte.

Egumenul mănăstirii bulgare Zografu a fost un om sfânt. El avea o înfăţişare îngerească. 40 de ani părintele său nu l-a chemat niciodată pe nume. I-a luat 20 de ani ca să scrie o carte, şi când i-a prezentat-o părintelui său, acela l-a încercat în continuare, spunându-i cu un ton aspru al vocii: «E tocmai bună de ars». Părintele i-a luat-o, dar nu a ars-o, pentru că după moartea lui a fost găsită printre lucrurile sale.

Printre scrierile vrednicului de pomenire părinte Gavriil Dionisiatul a fost găsită următoarea:
«În anul 1810, când era egumen al Mănăstirii Dionisiu evlaviosul ieromonah Chiril, un frate pe nume Evdochim, care dorea să fie martir pentru Hristos, insista la părintele său să-i permită a merge la Constantinopol, ca să moară acolo ca mucenic. Egumenul, cunoscând caracterul neserios al călugărului, nu i-a dat binecuvântarea sa.
Evdochim a găsit pe un alt frate din mănăstire, numit Bonifatie, care avea aceleaşi păreri ca şi el şi au plecat împreună la Constantinopol, unde Îl predicau în public pe Hristos şi-l numeau pe Mahomed profet mincinos. Pentru aceasta, au fost aduşi în faţa judecătorului şi torturaţi, aşa cum făceau turcii de obicei. Nefiind în stare să îndure torturile, s-au lepădat de credinţa în Hristos şi amândoi au devenit musulmani, ca să-şi salveze viaţa aceasta trecătoare.
Câţiva ani mai târziu, Evdochim şi-a revenit în simţiri şi s-a întors la mănăstirea sa, unde a fost primit şi i s-a dat un canon pe care l-a împlinit cu pocăinţă. Apoi, după un timp, crezându-se destul de curajos, a dorit din nou să-şi verse sângele, ca să-şi spele păcatul lepădării. El l-a implorat pe egumenul Ştefan să-i dea voie să meargă direct la Constantinopol, ca să nimicească lepădarea sa prin mărturisirea lui Hristos şi moartea pentru El.
Egumenul l-a mustrat foarte aspru, spunându-i că ar trebui să rămână în rugăciune şi pocăinţă, şi ar fi deajuns ca să primească iertarea de la Dumnezeu. Evdochim a continuat să insiste, iar în cele din urmă egumenul a decis să trimită un frate tânăr, numit Iosif, ca să-l însoţească pe Evdochim la Constantinopol. Iosif era pictor şi foarte drept; el avea mintea unei persoane mai în vârstă.
– Te rog, însoţeşte-l pe frate, din dragoste, la Constantinopol, sprijinindu-l ca martor la martiriul său, pe care-l doreşte atât de mult.
Ca un bun călugăr în ascultare, binecuvântatul Iosif i-a făcut o plecăciune egumenului şi i-a spus:
– Binecuvintează, părinte, şi fie ca harul lui Dumnezeu să-mi dea putere mie, celui nevrednic.
De îndată ce au sosit în oraş, Evdochim s-a prezentat la curte, spunând tuturor că a greşit când a renunţat la credinţa sa şi a criticat religia islamică, proclamând credinţa în Hristos ca singura adevărată. Din acest motiv, judecătorul i-a poruncit să ţină în mâini cărbuni aprinşi, pentru a testa adevărul declaraţiei sale.
Nefericitul Evdochim şi-a pierdut din nou curajul şi a refuzat să facă aceasta şi, sub ameninţările judecătorului că va fi spânzurat dacă insistă asupra declaraţiei sale, s-a lepădat de credinţă din nou şi l-a acuzat pe Iosif, care era în auditoriu, că l-a silit să facă declaraţia aceasta. Apoi, judecătorul s-a întors către Iosif şi i-a spus că dacă refuză să se lepede de credinţa sa şi să devină musulman, va fi ucis, pentru că a încercat să schimbe credinţa unui musulman.
La acestea, vrednicul de pomenire a răspuns că Evdochim însuşi a dorit să devină martir pentru Hristos şi că el l-a însoţit numai din dragoste frăţească. Dar să se lepede de Hristos, singurul Dumnezeu adevărat, şi să devină musulman, nu va face niciodată, chiar de-ar fi să moară de o sută de ori.
După aceasta, Evdochim a fost eliberat şi lăudat de turci, iar Iosif a fost închis. Peste câteva zile a fost condus din nou în faţa judecătorului, unde a repetat din nou mărturisirea lui Hristos. I s-a spus atunci că, dacă continuă să insiste asupra părerilor sale, va fi torturat şi decapitat, iar dacă se va răzgândi, va fi răsplătit cu multe onoruri şi bogăţie. La aceste ameninţări, binecuvântatul Iosif nu a fost tulburat deloc, ci a declarat hotărât credinţa în Hristos. În închisoare a îndurat cu mare putere torturi, iar în cele din urmă a fost decapitat, primind de la Hristos cununa slavei de martir.
Iar vrednicul de milă, Evdochim, rămânând un scurt timp în acea falsă poziţie şi neputând să îndure mustrările conştiinţei sale, pentru comportamentul şi trădarea fratelui său, s-a întors la mănăstire, rugându-se ca ei să aibă milă de mântuirea lui.
După ce au auzit povestea acestei întâmplări, egumenul şi fraţii nu i-au dat voie să intre în mănăstire, dar din milă i-au impus un canon pentru restul vieţii, ca să stea la mică distanţă de mănăstire, lângă un izvor, într-o chilie mică, unde să-şi plângă marile sale păcate, iar înaintea morţii sale i se va permite să primească Sfintele Taine.
Sub acest canon a trăit sărmanul de el aproape 30 de ani, postind, lucrând şi plângându-şi cumplita cădere. Părinţii cei mai bătrâni, ce au supravieţuit veacului acesta, îşi amintesc că venea până la drumul ce duce spre mare, pentru a lua pâine şi mâncare de post. Despre marile sale nevoinţe mărturisesc prispele ce s-au păstrat până astăzi, lucrate numai de mâinile sale, în acea văgăună prăpăstioasă şi stâncoasă, precum şi cei câţiva măslini şi alţi copaci sădiţi de el, ce poartă denumirea de «Evdokimos» sau «La Evdokimos».
La ostenelile trupeşti mai adăuga şi lacrimile nesecate, după cum au constatat duhovnicii mănăstirii care l-au vizitat.
Iar Preabunul Dumnezeu, nevoind moartea păcătosului şi văzându-i întoarcerea prin pocăinţă adevărată, a primit şi a iertat făptura Sa, înştiinţându-l pe acesta printr-o vedenie şi îndemnându-l să se ducă la mănăstire, să ceară să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să fie pregătit pentru cea din urmă clipă din viaţa sa.
El a venit la biserică prin întuneric, a bătut la poartă şi a întrebat de egumenul Evloghie. I-a spus despre vedenie şi cu lacrimi a cerut iertare şi să primească Sfintele Taine. După ce s-a împărtăşit, a refuzat să intre în mănăstire, chiar dacă egumenul i-a dat binecuvântare să facă lucrul acesta. În schimb, s-a întors spre răsărit, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi acolo, lângă intrarea în mănăstire, înainte de zorii zilei şi-a dat duhul, rămânând un exemplu pentru noi toţi, că putem evita blestemata mândrie a neascultării, care a pricinuit căderea omului încă de la început.
Din cauza neascultării au căzut din cer în iad şi unii dintre îngerii netrupeşti. Dimpotrivă, smerenia şi ascultarea l-au făcut pe binecuvântatul monah Iosif să se alăture cetei sfinţilor din cer.
Neascultarea e un mare păcat, dar pocăinţa e admirabilă. Treizeci de ani, Evdochim şi-a petrecut viaţa la o mică distanţă de mănăstire, de unde putea asculta clopotele şi cântările de seară, privind biserica luminată la ceasuri şi privegheri, ştiind că fraţii săi mergeau la slujbe şi primeau Sfânta Împărtăşanie în timpul Liturghiilor. Ca un alt Adam, izgonit din rai şi singur pe marginea prăpăstiei, el avea numai păcatele ca însoţitori.
Fie ca Dumnezeu să o cruţe pe creatura Sa şi să-i dea pace. «Am păcătuit înaintea Ta, Părinte, şi nădăjduim să aflăm mântuire prin mila Ta».

Părintele Efrem din Katunakia, care avea multă învăţătură şi experienţă despre teologie, adesea dădea sfaturi despre iubitul subiect al binecunoscutei ascultări:
„Numai diavolul ştie totul despre importanţa unui stareţ şi despre puterile ce-i sunt date lui. Dacă părintele tău îţi spune să mergi pe lună, du-te. Nu contează cum e părintele. Nu trebuie să aibă importanţă pentru noi. Singurul lucru important e ascultarea. Ai ascultat? Dacă da, vei merge în Rai.
Poţi să primeşti Sfânta Împărtăşanie de zece ori pe zi, sau să te rogi cu rugăciunea minţii sau să mergi la priveghere şi să posteşti tot timpul. Nu e destul. Trebuie să fii ascultător. Te supui? Vei vedea Raiul. Nu te supui? Vei merge în iad. Nu e cale de mijloc. Adam nu s-a supus şi a fost scos afară din rai. Nu e nimic altceva între acestea. Aceasta e singura cale. Proorocul Ilie Îl avea pe Dumnezeu. Elisei îl avea pe proorocul Ilie ca îndrumător. Proorocul Ilie, înainte de a pleca din această viaţă, l-a avut pe Ghezi sub ascultare. El, care a fost ascultător, a fost de folos în vindecarea lui Neeman de lepră. Şi astfel se exprimau şi călugării, cu puţine cuvinte: «Ascultarea înseamnă viaţă, neascultarea înseamnă moarte». Prin ascultare câştigi tot. Nu încercăm să spunem că toate celelalte nu contează. Te pot folosi, dar într-un mod secundar.
Singura fiinţă pe care am iubit-o vreodată şi de care îmi era frică era părintele Iosif. Câteodată, părintele spunea ceva ce în aparenţă părea greşit. Dar trebuie să împlineşti ascultarea. Ascultare deplină. Lângă părintele am trăit roadele unei ascultări depline. Când îi eram ascultător, nu-mi era frică nici de Dumnezeu. Şi ce spunea părintele? «Eşti iertat. Să fii binecuvântat».
Erau doi bătrâni care trăiau lângă noi şi aveau un ajutor. El fusese căsătorit, dar fiindcă era posedat de demoni, soţia lui a divorţat de el, iar el a plecat la Sfântul Munte. A mers la cei doi bătrâni şi ei i-au spus: «Dacă ai grijă de noi, vei moşteni tot ce avem, micuţa noastră locuinţă şi bisericuţa din ea». «Accept», a răspuns el.
El era foarte ascultător; strângea sare din ocnele de sare şi o schimba pe cartofi, ceapă şi fasole. De asemenea, lucra lucruri de mână. Pleca pe întuneric şi venea pe întuneric. Îi judecam pe bătrâni, spunând: «Dacă se îmbolnăveşte tânărul de o asemenea muncă grea, cine va avea grijă de voi?». În ciuda tuturor, nu i s-a întâmplat nimic; el era ascultător şi continua să aibă grijă de bătrâni. Dar când cineva din Statele Unite i-a trimis o sută de dolari, a păstrat banii, fără să-i întrebe pe bătrâni. De atunci înainte a început să facă aşa cum dorea el. Chiar şi demonul din el a devenit tulburat. Când cineva îşi urmează propria voie e egal cu neascultarea. Asemenea lucruri s-au întâmplat de multe ori.
Binecuvântat e monahul din ascultare, care îl iubeşte pe părintele său, aşa cum îl iubeşte acela pe el. Dacă aceasta ar fi peste tot, toţi ar deveni sfinţi. E ca şi cu bătrânul care i-a spus ucenicului lui: «Cum mă vezi pe mine?». «Ca pe un înger», i-a răspuns el. «Va veni un timp când mă vei vedea ca pe un demon», a spus bătrânul.
Nu că bătrânul e un demon. De fapt, ispita vine şi-ţi aduce gânduri împotriva bătrânului; aşa cum mi s-a întâmplat şi mie odată, când n-am putut sluji Liturghia, deoarece am vorbit împotriva lui. Nu judeca pe nimeni, nici pe vecinul tău, nici pe altă persoană. Nu-ţi poţi imagina cât de repede harul lui Dumnezeu se depărtează de tine.

Părintele Ahile de la Sfânta Ana, simplu şi bun la inimă, printre alte multe lucruri ne-a spus şi despre o experienţă personală pe care o avusese. Înaintea morţii sale, propriul său tată, care a trăit până la o vârstă bogată şi înaintată, a venit să stea cu el şi să fie îngrijit. Cu un an înainte de a muri, tatăl său a fost tuns monah de fiul său. Când se apropia timpul plecării tatălui său, părintele Ahile a intrat în camera lui şi a observat că era supărat.
– Tată, de ce eşti aşa tulburat? a întrebat el.
– Fiindcă au venit diavolii, ameninţându-mă, spunând că-mi vor lua sufletul.
– Dacă vin din nou, i-a spus Ahile tatălui său, spune-le: «Ce vreţi de la mine? Sunt sub ascultarea unui părinte. Sunt numai un călugăr sub ascultare».
În ziua următoare, demonii au venit din nou la el. Aşa că el a spus: «Ce vreţi de la mine? Sunt sub ascultarea unui părinte». Demonii au dispărut imediat.

Un ascet ascultător în vârstă şi cu discernământ, care avusese grijă de trei părinţi bătrâni, spunea:
– Ascultarea îţi va aduce de toate. Ascultarea Îl câştigă pe Însuşi Dumnezeu.

Părinţii aghioriţi spun:
– Ascultarea este viaţă; neascultarea este moarte.

În Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului», ce aparţine de unul din schiturile Mănăstirii Xenofont, trăia cu mulţi ani în urmă un călugăr foarte simplu, bun şi amabil, pe nume Teofilact.
Când de sărbătoarea «Teofaniei» a auzit: «Azi apele sunt sfinţite», l-a întrebat pe părintele său, Grigorie:
– Părinte, cum se întâmplă? Sunt toate apele sfinţite? Chiar apele mării?
– Desigur, fiul meu. Harul nevăzut, atotcreator, acţionează asupra tuturor vieţuitoarelor şi a celor fără de viaţă, lucruri văzute şi nevăzute, şi sfinţeşte toată materia, cu scopul sfinţirii omului. Şi prin această apă sfinţită, toţi credincioşii Bisericii sunt sfinţiţi. Aşa că apele mării sunt sfinţite şi devin luminătoare. De fapt, dacă vrei să fii martor la aceasta, coboară-te până la mare şi vei afla apa proaspătă şi azi poţi să o bei.
Astfel i-a vorbit părintele evlaviosului călugăr, care, cu o ascultare fără murmur, a mers cu un vas de la schit până la mare. El a gustat apa şi a aflat-o într-adevăr foarte proaspătă; şi-a umplut vasul şi s-a întors la părintele său plin de bucurie.
Împreună cu părintele său au ţinut aceasta în taină timp de 35 de ani. În fiecare an, părintele Teofilact se cobora până la mare şi lua, ca binecuvântare, apă proaspătă, de băut. Şi aceasta a continuat trei ani după moartea părintelui său, până când a fost silit să descopere această minune celorlalţi părinţi din schit, prin propria sa simplitate şi ascultare. Ei au reacţionat cu îndoială, puţină credinţă şi gândire raţională şi apoi l-au convins pe el să meargă şi să le aducă nişte apă ca să bea. Părintele Teofilact a plecat bucuros. Când s-a întors cu vasul, era umplut, de această dată, numai cu apă sărată de mare.

Un pelerin l-a întrebat odată pe un pustnic:
– E posibil pentru un mirean să fie ascultător, de vreme ce nu e călugăr? Un călugăr îl are pe stareţul său. Dar un mirean?
El i-a răspuns:
– Să spunem că toţi avem acelaşi duhovnic. Acela e cel căruia ne supunem. Dacă lucrezi undeva şi ai un superior, un director sau un director adjunct, trebuie să te supui; nu e altă cale. Părintelui tău duhovnicesc te supui duhovniceşte. Să te supui supraveghetorului tău la muncă e obligatoriu. Nu poţi să faci altceva decât să te supui. Dacă eşti soldat în armată, te supui sergentului tău. Nu poţi refuza. Nu poţi să spui: «Nu, nu merg acolo». Te supui din necesitate. Când îl întrebi pe duhovnicul tău «Ce să fac?», şi el îţi spune «Fă aceasta, fiul meu», trebuie s-o faci. Fiecare persoană are un părinte duhovnic. Părinţii aveau un îndrumător şi un egumen. Tu îl ai pe părintele tău duhovnicesc. E acelaşi lucru. Trebuie să fii sfătuit de el şi să te supui. Iar duhovnicii nu sunt… oameni obişnuiţi. Duhovnicul nu este un om comun. Nu. Dacă a spus duhovnicul un lucru, asta înseamnă că l-a spus Dumnezeu Însuşi. Iar dacă te-a iertat duhovnicul, înseamnă că Dumnezeu te-a iertat.
Să luăm următorul exemplu. Să zicem că ai făcut ceva şi din această pricină duhovnicul îţi interzice să te împărtăşeşti o lună. Te-ai putea oare împărtăşi mai devreme de o lună? Sigur că nu, fiindcă eşti legat. Şi nu te împărtăşeşte nici alt preot, ştiind că eşti legat. Nici tu nu poţi încălca porunca duhovnicului tău, ducându-te să te împărtăşeşti înainte de trecerea lunii. Ci, abia după aceea te vei putea împărtăşi. Duhovnicul are putere mare. «…şi oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, iar oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer». Dacă ţi-a spus duhovnicul «Doamne, iartă-l!», înseamnă că Dumnezeu te-a iertat. Iar dacă nu te-a iertat duhovnicul, nici Dumnezeu nu te-a iertat, căci duhovnicul este reprezentantul Său.
În Schitul Sfânta Ana Mică trăia un părinte cu ucenicul său. Era una din sărbătorile Maicii Domnului. Ucenicul i-a spus:
– Părinte, ar trebui să merg să pescuiesc, pentru că e zi de sărbătoare şi ce-o să avem la cină?
– Fiul meu, i-a răspuns bătrânul, iată vecinii noştri sunt pescari. Dacă Maica Domnului vrea să avem peşte la cină, vecinii noştri ne vor aduce. De vreme ce nu ne-au adus, Maica Domnului nu doreşte să avem peşte.
– Dar, părinte, ar trebui să avem peşte.
– Nu, nu vreau, a spus părintele.
– Voi merge să pescuiesc, a spus ucenicul şi a plecat.
Imediat, părintele s-a gândit că ucenicul său poate avea o mare ispită şi să cadă în mare, din pricina neascultării. Aşa că a mers în camera lui şi a început să se roage cu şiragul de metanii, pentru ucenicul său. Între timp, monahul a ajuns la mare şi a aruncat undiţa. Imediat a simţit că s-a prins ceva de capătul ei. A tras cu putere şi deodată a ieşit din apă un trup negru, foarte negru, cu ochi sălbatici, gata să-l atace pe monah. Dar o putere nevăzută părea să-l ţină pe loc (bătrânul se ruga pentru ucenicul său).
Monahul a fugit îngrozit, cu satana urmărindu-l îndeaproape tot drumul, de pe ţărm până la Sfânta Ana, prin curte, până aproape de uşa chiliei sale. Când a deschis uşa să intre, diavolul i-a spus: «Monahule, ce pot să-ţi fac, de vreme ce părintele tău se roagă cu şiragul de metanii pentru tine? Altfel te-aş fi aruncat în mare şi te-aş fi înecat».
Iată ce poate face neascultarea!

Un monah mai în vârstă spunea:
– Ne lipseşte smerenia. De aceea suntem chinuiţi şi chinuim şi noi pe alţii. Suferim până devenim smeriţi.

De trei ori fericitul bătrân H. de la Sfânta Ana a făcut multă ascultare la duhovnicul său, care l-a ţinut timp de 18 ani paraclisier la Kyriakon! În acei ani, creştinii erau foarte evlavioşi şi avea de la 3 până la 4 Privegheri pe săptămână. Şi acest vrednic de pomenire, întotdeauna desculţ, îşi împlinea îndatoririle sale cu multă grijă. Din cauza muncii grele şi a faptului că trebuia să stea în picioare tot timpul, a plecat din această lume ca un martir, bucuros şi în pace.

Părintele Serafim din Dimitriada a fost un exemplu de monah ascultător pentru părintele său cipriot, Onufrie, de la Sfânta Ana.
Virtutea părintelui Serafim a ajuns înălţimile părintelui său duhovnicesc. Pentru orice i se cerea de ceilalţi părinţi ai schitului să facă, el răspundea întotdeauna «să fie binecuvântat». El avea o ascultare desăvârşită.
Odată, părintele Mina i-a spus:
– Frate, fă dragoste şi du-te la arsana să iei peşte, că avem mare nevoie.
Părintele Serafim s-a supus şi a plecat imediat spre mare. Pescarii însă, neavând peşte, fără ca el să-şi dea seama, i-au pus în desagă*, în loc de peşte, pietre din mare! El le-a cărat la chilie. L-a chemat pe părintele Mina să-i aducă un vas albastru să pună peştele, pentru că sacul lui era foarte greu.
L-a golit în vas şi cu mare uimire au văzut că erau pietricele. Atunci părintele Mina i-a spus:
– Vezi aceasta? Neascultarea ta a schimbat peştele în pietricele.
El l-a crezut şi a început să plângă, cerându-şi iertare.
Părintele Serafim era neînvăţat, dar cu răbdare a practicat caligrafia şi una din lucrările sale de caligrafie, o poezie, e păstrată până astăzi. A avut moartea unui om drept.
În Chilia Sfântului Ioan Botezătorul de la Schitul Sfânta Ana trăia părintele Grigorie, care niciodată nu a fost neascultător. Ca să-l ajute să sporească pe calea nepătimirii, părintele său îl mustra în faţa celorlalţi, în timp ce erau în biserica principală, spunându-i:
– Pleacă de aici.
Şi el, plin de bucurie, cădea la pământ în prezenţa tuturor, atât a părinţilor, cât şi a vizitatorilor şi spunea:
– Aceste picioare mă vor conduce spre Rai!
După plecarea din această lume trecătoare a părintelui său, el, care dorise atât de mult isihia, a mers la Chilia «Adormirii Maicii Domnului» de la Sfânta Ana Mică.
*Desaga (ντορβάς) este traistă formată din două părţi care se poartă pe umeri sau pe şa.

Părintele Azaria se plângea şi plângea de câte ori era neascultător. Când era întrebat despre tristeţea sa, el răspundea:
– Un călugăr din ascultare este sub binecuvântarea şi apărarea părintelui său. Chiar şi în absenţa lui, binecuvântările îl ocrotesc de multe rele. Un călugăr neascultător seamănă cu o barcă prea încărcată, care e lovită de valuri şi până la urmă e scufundată de ele.

Părintele Grigorie de la Sfânta Ana, care dorea isihia, a plecat la Schitul Sfânta Ana Mică, dându-i Chilia Sfântului Înaintemergător părintelui Averchie. Ultimul era originar din Bulgaria şi învăţase cu mare entuziasm să vorbească greaca.
Părintele Averchie a fost întocmai ca părintele său şi ca părintele Mina din Mavrovunio. Nici un cuvânt fără rost nu ieşea din gura sa. El câştiga bani vânzând lămâi şi portocale cultivate în grădina sa, şi astfel îşi cumpăra rezerva anuală de grâu. Întotdeauna îi lua înăuntru pe vizitatorii săi. De fiecare dată când un străin bătea la uşa lui, îi deschidea şi-i oferea 4 sau 5 smochine, pe o scândură de lemn, împreună cu nişte apă, într-o cană de lemn. Apoi imediat se apleca şi pleca, ca să nu piardă prin vorbă legătura cu Dumnezeu.
Când un lucru obştesc trebuia făcut în schit, el era primul care ţinea o funie în mâinile sale, ca să poată fi ascultător cu dragoste, iar ceilalţi părinţi ai bisericii îi spuneau:
– Părinte, eşti bătrân. În fiecare zi este Liturghie şi tu nu mănânci nimic altceva decât pâine şi apă. Ce se va întâmpla cu tine? Trebuie să te gândeşti şi la trupul tău, ca să poţi sluji până la sfârşitul vieţii!
Iar el, foarte serios şi cu lacrimi în ochi, răspundea:
– Părinţilor, acum trebuie să stau treaz în ascultare, că sunt bătrân, ca să nu fiu prins în neascultare în clipa morţii, şi astfel să-mi pierd sufletul!
Rareori mergea la Karyes şi-i sfătuia pe toţi să nu se depărteze deseori de schit.
– Nu e bine pentru călugăr să plece des din schit, pentru că există pericolul pierderii cursului practic al virtuţii, care ridică monahul la înălţimile unei lupte interioare ce-l face nepătimitor.
Mulţi se spovedeau la el, pentru că ştiau că ascultarea lui era ireproşabilă, că niciodată nu-şi avea voia proprie şi că sfatul lui era liber de orice gânduri rele. El slujea Liturghia desculţ, vara şi iarna, fiind ca părintele Ilarion Isihastul, care trăia mai sus de Dionisiu în săraca aşezare a Înaintemergătorului.

Cu mulţi ani în urmă, în una din mănăstirile atonite nu era nici un sicriu, aşa că unul dintre părinţi, care era tâmplar, a făcut unul ca să fie folosit de toţi părinţii, în care puteau fi căraţi până la cimitir când mureau. De îndată ce a fost terminat, a fost dus în biserica principală. Toţi au auzit de el şi au venit să-l vadă. Apoi, «dikaiosul» a spus:
– Mă întreb cine va fi primul care va fi cărat în el de la biserică la cimitir?
Toţi şi-au pierdut curajul, cu excepţia unui tânăr care i-a spus părintelui său:
– Părinte, am binecuvântarea să merg eu primul?
Şi părintele i-a spus:
– Da! ştiind că tânărul ajunsese la înălţimi de virtute.
Părinţii au crezut că tânărul glumise. Dar el a început cu lacrimi de pocăinţă să se pregătească pentru moarte. Părintele său a cunoscut aceasta. Exact cu 40 de zile mai târziu clopotele au bătut. Când au auzit toţi de la schit se întrebau unul pe altul cine plecase, şi când au aflat, au spus:
– O, ce hoţ! Ascultându-şi părintele, care i-a dat binecuvântare să plece primul, a părăsit această viaţă trecătoare pentru cea veşnică. Astfel a furat raiul prin ascultare!
Şi ei, plini de bucurie, l-au urmat până la mormânt, minunându-se că până astăzi ascultării depline nu îi este frică de moarte, dar dăruieşte celor ce o au, trecere fără frică de la pământ la cer! Şi toţi l-au binecuvântat pe tânărul monah şi pe părinţii săi, care au devenit exemple strălucitoare de urmat pentru toţi monahii.

În 1922, unul din părinţii de la Sfânta Ana l-a adus pe tatăl său natural, Ioan, la schit. După un timp, bătrânul a fost tuns monah şi i s-a dat numele Ioachim. Fiul său, călugărul Antonie, i-a spus lui:
– De vreme ce nu poţi să citeşti, poţi să-ţi foloseşti degetele ca să spui Rugăciunea lui Iisus.
Arătând spre mâna tatălui său, a adăugat:
– De vreme ce păcătuim cu aceste mâini, trebuie să ne folosim degetele, să spunem această mică rugăciune, ca să ne mântuim.
Părintele Ioachim s-a supus desăvârşit şi se ruga după cum a fost învăţat. Lui i-au fost dăruite lacrimi neîncetate cu rugăciunea sa şi a devenit atât de smerit, încât de fiecare dată când vedea călugări tineri le săruta picioarele!
Părinţii schitului au vrut să încerce dacă lacrimile sale erau cu adevărat din umilinţă sau dacă avea o voinţă proprie, aşa că într-o zi i-au spus:
– Părinte Ioachim, când treci pe lângă cimitir, ar trebui să spui: «Părinţilor, binecuvântaţi». Şi bătrânul Ioachim, un adevărat fiu al ascultării, când trecea pe lângă cimitir, se oprea la intrare şi spunea: «Părinţilor, binecuvântaţi».
Chiar atunci, oasele celor răposaţi au scârţâit şi el a auzit o voce, spunând: «Domnul, bătrâne Ioachim». Şi părinţii care erau cu el au spus:
– Vai de noi, care am venit aici de tineri, dar nu ne-au fost dăruite încă asemenea daruri!

Părintele Nicanor, duhovnicul mănăstirii sârbeşti Hilandar, ne spunea despre părintele Miron că de 56 de ani nu a părăsit niciodată împrejmuirea mănăstirii. Când părintele său l-a făcut călugăr, i-a dat o cruce din lemn şi i-a spus:
– De acum înainte această cruce e tot ce ai. Vei fi înmormântat cu ea. Ai grijă să nu o pierzi.
20 de ani mai târziu, părintele Miron a căzut grav bolnav. Călugărul ce-l îngrijea la infirmerie se întreba de ce el refuza cu putere să-şi deschidă cămaşa, pentru ca pieptul lui să fie frecţionat cu alcool. După ce i s-a cerut de multe ori, în final a renunţat şi a permis tratamentul. Când i-a deschis cămaşa, infirmierul a văzut mirat cum crucea de lemn fusese cusută de pielea părintelui Miron şi că era întipărită în carnea lui. Imediat, el a plecat şi i-a spus părintelui său duhovnicesc, iar acesta i-a răspuns: «Hai să mergem şi să vedem dacă nu e o înşelare duhovnicească. Ia un brici şi taie cu atenţie carnea, ca să scoţi crucea».
Infirmierul i-a comunicat părintelui Miron porunca părintelui duhovnicesc, iar acesta s-a supus bucuros, oferind imediat trupul său, fără nici o şovăială. Din cauza ascultării, părintele infirmier nu l-a tăiat, pentru că el era sigur acum că părintele Miron şi-a luat această nevoinţă cu un duh de smerenie, din dragoste curată pentru Hristos.

– Când ai devenit călugăr, şi ce te-a făcut să iei această hotărâre?
– Eu, fiul meu, am dorit să fiu călugăr de când eram foarte tânăr, dar părinţii mei nu m-au lăsat, ci m-au căsătorit. Am avut doi copii şi în 1955, la vârsta de 66 de ani, am venit ca să fiu călugăr, întâi la Mănăstirea Grigoriu, ne-a spus un călugăr dionisiatan.
– Şi ai avut curaj să-ţi părăseşti familia?
– O, fiul meu! Am fost ars de dorinţă dumnezeiască, de dragostea mea pentru Hristos, pentru viaţa de mănăstire. Aşa că mi-am părăsit soţia, copiii, tot ce aveam, nurorile, nepoţii, şi am venit să-i ofer lui Dumnezeu bătrâneţea mea, de vreme ce nu mi s-a permis aceasta în tinereţe.
– Ai stat în Mănăstirea Grigoriu mult timp?
– Am stat acolo 8 luni. Apoi, pentru un motiv anume, am plecat şi am venit la Dionisiu. Dar Visarion, egumenul de la Grigoriu, era un egumen bun. El m-a învăţat cum să-mi împlinesc regula de ascultare. Trei şiraguri de metanii pentru Iisus, unul pentru Maica Domnului şi iarăşi la fel, până am împlinit 12 în total. Acum fac unul şi pentru Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Nifon şi, după aceea, cât de multe vreau. Mi-a dat, de asemenea, un meşteşug de ascultare, de vreme ce eram bun la construcţii. Mi-a plăcut ascultarea. De fiecare dată când mi se cerea să merg, spuneam «binecuvintează». Când am venit prima dată aici, mi-au spus numai două lucruri: «Să fii binecuvântat» şi «Binecuvintează». Eram foarte fericit să fac bine pentru ceilalţi.
– Cum altfel, noi, călugării din chinovii, am putea progresa în virtute?
– Ei bine, încă nu ştii? N-ai învăţat? Ascultă! Ascultare şi dragoste. Ascultarea îţi dă pace, bucurie şi dorinţă pentru Hristos. Iar milostenia e de asemeni un lucru mare. Prin aceste lucruri intri în rai. Dumnezeu îţi iartă toate păcatele. Înţelegi? Mândria e un lucru rău. Cât de mult nu-i place lui Dumnezeu! Nu ca fariseul: «Eu dau şi dau». În final, cel ce-şi bătea pieptul a câştigat răsplată.
– Părinte, ce să fac ca să mă mântuiesc? l-a întrebat un pelerin mirean.
– Ascultă-ţi părintele duhovnic şi fii smerit. O persoană suferă adesea din cauza sa, a adăugat, referindu-se la mândrie.

Un ascet spunea:
– Nu e o idee bună să-ţi schimbi îndrumătorul duhovnicesc. Gândeşte-te la o clădire în construcţie, când sunt schimbări permanente de ingineri şi constructori. Rezultatele nu vor fi bune. Îndrumătorul duhovnicesc, ca un înţelept, trebuie să fie liber să ia hotărâri, nu să urmeze linia celorlalţi.
De asemenea a mai spus:
– Nu voi da niciodată o prescripţie de la distanţă. Nu se poate vindeca de (la) departe.

Un părinte a spus:
– Vrei să fii monah bun în ascultare şi, ca rezultat a 10 până la 15 ani de asemenea ascultare, să devii ascultător cu discernământ? Respectă ce spune Sfântul Ioan Scărarul. El povesteşte despre un bătrân care a mers la un începător şi, de asemenea, la unul care fusese monah de 15 ani. El i-a spus primului: «Cântă». «Binecuvintează. Voi cânta». Şi el a cântat. Atunci i-a spus celuilalt călugăr să cânte. Ultimul, care era monah de mulţi ani, a spus: «Binecuvintează. Eu nu vreau să cânt».
Amândoi au făcut bine. Refuzul celui de-al doilea monah de a cânta nu a fost o neascultare. Dar era o neascultare pentru primul dacă refuza, pentru că el era încă începător. Nu există altă cale, trebuie să treci prin ascultarea fără cârteală. Nu e nimic altceva decât «Binecuvintează». După 15 ani, ascultarea fără cârteală te conduce spre ascultarea cu discernământ.
Să nu crezi că un părinte duhovnicesc nu-i iubeşte pe fiii săi. Ar fi minunat dacă fiii l-ar iubi pe părinte, aşa cum îi iubeşte el pe ei.

Cineva, care s-a luptat pentru duhovnicie şi virtute, a spus:
– Un monah, de dragul ascultării, trebuie să moară de multe ori într-o zi.

Odată, un părinte, ca să-l elibereze pe ucenicul său care era legat de lucruri materiale, i-a poruncit să-şi distrugă ceasul din aur de tencuială. Acel monah îşi iubea ceasul ca pe un idol. Era un dar de la tatăl său. După o mare luptă interioară, a triumfat asupra ego-ului sinelui şi a dragostei iraţionale pentru idol şi s-a supus. Astfel a devenit fericit şi liber.

Un călugăr evlavios dintr-un schit se ruga Maicii Domnului să rămână ucenic pentru tot restul vieţii sale pământeşti. Îi era frică de autoritatea ce o presupune un îndrumător duhovnicesc. El spunea: «Sunt un păcătos».
Puţini au fost atât de buni şi darnici ca el, harnici şi neobosiţi în ascultare, muncitori pentru îndatoririle obşteşti. Deşi era slab la trup, munca lui era egală cu a altor zece. Se supunea părintelui său, ca şi cum era un sfânt.

Părintele Iosif, Locuitorul din peşteră, spunea:
– Dacă un monah nu înţelege bine de la început sensul ascultării şi al rugăciunii neîncetate, plângi pentru el. Pentru că, dacă nu înţelege aceasta, este ca şi cum s-ar fi născut orb şi ar fi rămas orb. Venirea la Sfântul Munte nu valorează nici cât biletele pe care le-a plătit să ajungă aici. Un călugăr neascultător devine fiul diavolului. Cel ce-şi amestecă voia sa cu a părintelui său e ca un om ce face adulter. Din această cauză suferă ispite.

Sfântul Siluan spunea:
Odată, în 1932, un călugăr de la Sfântul Pantelimon, din Vechiul Russikon, m-a vizitat. L-am întrebat:
– Ce mai faci?
Iar el, cu o faţă veselă, mi-a răspuns:
– Simt o mare bucurie.
– Şi de ce eşti aşa de bucuros?
– Toţi fraţii mă iubesc.
– Dar de ce?
– Pentru că-i ascult pe toţi. Când mă trimit undeva, eu spun «Binecuvintează».

Era un călugăr care-şi putea împlini ascultarea şi în acelaşi timp să spună rugăciunea lui Iisus şi să verse lacrimi pentru întreaga lume. Egumenul i-a spus că i s-a dăruit această binecuvântare pentru ascultarea lui.

Un ascet spunea:
– Ascultarea nu trebuie făcută cu supărare şi cu forţa. Nici un stareţ şi nici o stareţă nu e un Diocleţian, care spune tot timpul numai «Nu». Trebuie să le fim recunoscători, pentru că ne ocrotesc pe noi. N-ar trebui să fie reacţii negative împotriva lor, nici neascultare.

Un ascet în vârstă a fost întrebat:
– Este nădejde ca să se vindece o boală mai veche a sufletului?
– Este, atunci când faci ascultare şi începi cu privegherea. Într-o săptămână, ţi-ai redobândit sănătatea. «Ascultarea îl mântuieşte pe cel ce face ascultare, iar toate celelalte cad pe capul egumenului.

Monahul român Enoh îl sfătuia pe un monah începător:
– Supune-te părintelui tău şi fii smerit. Omul suferă din cauza gândurilor sale.
Se referea la aroganţă, care vine din încrederea prea mare în propriile gânduri şi în raţionalism.
Un experimentat truditor al duhului şi virtuţii l-a sfătuit pe un tânăr monah în felul următor:
– Un călugăr ascultător îşi curăţă inima cu lacrimi. El poate ajunge la o stare când are lacrimi de bucurie şi de fericire şi sufletul său tânjeşte după isihie. Îndrumătorul său duhovnicesc ştie că este eliberat de «De ce?» şi «De ce în felul acesta şi nu altfel?». El îi vede setea pentru toate acestea şi se roagă Atotmilostivului Dumnezeu să-i lumineze mintea, să-i dea putere sufletului şi minţii, tot ce este folositor unui monah.

Binecunoscutul părinte duhovnicesc Grigorie plângea de fiecare dată când se gândea la unul din ucenicii săi, părintele Cosma.
– Plâng de bucurie, fiindcă niciodată nu m-a dezamăgit, spunea el.

Am luat următoarele rânduri din jurnalul meu, cu data de 10 octombrie 1968:
„Am părăsit grupul de călugări de la Schitul Sfânta Ana la apus şi am plecat prin pustie spre Katunakia. Trebuia să-mi completez informaţiile despre viaţa părintelui Calinic Isihastul, pentru cartea «Figuri Aghiorite Contemporane». Deşi sălbatică, pustia e dulce. Aceasta e datorită liniştii şi tăcerii ce predomină acolo. Stâncile şi râpele au fost acoperite cu câţiva copaci şi de asemenea erau acolo tufişuri, flori sălbatice şi păsări de tot felul. Te întrebi de unde vine acel cântec al păsărilor, aceşti copii mângâietori ai pustiului, care seamănă cu monahii ce trăiesc ca şi cum ar fi cetăţeni ai cerului.
Am mers la părintele isihast, ieromonahul Efrem, pe care l-am cunoscut de mulţi ani. Când m-a văzut pe geamul atelierului său, m-a întâmpinat cu o faţă luminoasă, familiară şi cu multă dragoste, care-l făcea pregătit de a discuta smerit cu oricine şi de a împărtăşi din experienţa sa valoroasă pe care a strâns-o în timp. Lucra peceţi. Căminul vechi de lângă el era aprins. Ţinea apa la fiert, ca să înmoaie lemnul şi să poată sculpta literele IS-HS NI-KA şi partea pentru Maica Domnului şi pentru sfinţi. De asemenea, el avea în grijă doi călugări bătrâni, pe care-i slujea cu răbdare neîntrecută şi cu ascultare binecuvântată, virtuţi care l-au făcut capabil de a trata bolile bătrâneţii, precum greutatea de a auzi, problemele de urinare, ameţeala şi altele. Nu e nevoie de alte lecţii despre o inimă bună şi iubitoare, decât cele demonstrate de pilda lui. El putea întări un suflet slab şi atrofiat cu cuvintele sale ziditoare. Mi-a vorbit despre subiectul său preferat, ascultarea.
– Fii atent la părintele tău, fiule. Dacă te îndepărtezi de el, vei fi ca un şchiop care-şi poate folosi numai un picior. Nu contează ce-ţi vor spune alţii despre părintele tău, el trebuie să fie pentru tine ca Hristos.
Mi-a dat multe exemple. Printre altele, mi-a amintit şi de fratele lui în Hristos, Procopie, care, înşelat de diavol, a fost plecat o lună. I-am cerut să-mi spună ceva despre pericolele egoismului, indiferenţei, rutinei în timpul Sfintei Liturghii şi despre valoarea evlaviei.
– Am venit la Sfântul Munte unde am găsit părinţi simpli, buni, luptându-se. Căutam un îndrumător, pentru că ştiam că sufletul meu tânjea după mai mult. Dar, a continuat el, ascultarea părintelui meu era deasupra tuturor. A fost un timp când mi-au fost dăruite lacrimi. Plângeam peste tot – la muncă, în pat, mergând, rugându-mă – peste tot. Nu-mi puteam opri pocăinţa. Cât de strâmtă e poarta şi cărarea plină de suferinţă! Domnul a spus: «Luaţi jugul Meu şi învăţaţi de la Mine…» şi: «Jugul Meu este uşor şi povara Mea este uşoară».
– Părinte, de ce Domnul spune pe de o parte că este suferinţă şi pe de altă parte că jugul Său este uşor?
– Pentru că totul depinde de intenţii. Uneori crucea noastră e grea, insuportabilă, alteori e dulce şi uşoară. Ai un părinte duhovnicesc? Dacă da, eşti înarmat împotriva diavolului. Dacă nu ai un părinte, eşti dezarmat. Consideră-l pe părintele tău un sfânt, indiferent cine ar fi. Dar adu-ţi aminte că este şi el om. Să nu fii uimit că are slăbiciuni. Cu toate acestea, părintele tău este ca Însuşi Hristos“.

Călugărul Dorotei de la Noul Schit a venit odată la duhovnicul său şi i-a spus că se gândea să-l părăsească pe părintele său.
– Nu-l mai pot suporta. Vreau să plec de aici.
– Părinte Dorotei, a spus duhovnicul, în Noul Schit eşti numai în ascultarea părintelui tău. Oriunde te vei duce în altă parte, vei fi sub ascultarea mai multora.

Un părinte spunea:
– Un călugăr din ascultare este slăvit prin crucea ascultării aşa cum a fost slăvit Domnul, Care S-a supus morţii.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu