Arhive blog

Mănăstirea Simonos Petras, George Crasnean

simonopetra-10

Simonos Petras
Μονή Σίμωνος Πέτρας 

motto: parcă nici o altă mănăstire athonită…
nu’ţi dă aşa de mult sentimentul nestatorniciei pe acest pământ,
ca acest locaş.
(pr. Teodor Bodogae)

St_simon_the_outpourer_of_myrrh_athosIera Moni Simonos Petras
63087
 Agion Oros, Greece

Tel: +30 23770 23254
Fax:
 +30 23770 21014

Ctitor: Sfântul Simon Myrrhovlithis
Hram: Naşterea Domnului (25 Decembrie)
Zidire: jumătatea secolului XIII
Rang athonit: treisprezece
Egumen: arhimandrit Emilianós Vafeidis (din anul 2000, arhimandrit Elisaios)
Iconom: arhimandrit Serapion
Proiestamenos: pater Joannikios
Obşte: peste 80 de monahi

Coordonate : 40°11’23″N24°14’44″E/40.18972°N24.24556°E

Paradoxal, deşi zidită în inima Bizanţului, Σίμωνος Πέτρας, mănăstirea athonită a sfântului „Simon de pe piatră”, nu este ctitoria vreunui basileu, ci mai cu seamă a doi principi orthodocşi din Balcani: despotul sârb Jovan Uglješa Mrnjavčević (cca. 1325-1371) şi voievodul român Mihail Viteazu (1558-1601). Mănăstire de elită a Sfântului Munte, Simonos Petras este a treisprezecea în ordinea ierarhică aghioritică (după ce, vreme de secole, a fost a XXIII-a) şi cea mai spectaculoasă zidire monastică din Athos. Construită în chip minunat pe latura sud-vestică a peninsulei athonite – între portul Daphni şi mănăstirea Osiou Grigoriou –, înfiptă într’un colţ de stâncă înalt de peste trei sute de metri, mănăstirea sfântului Simon Myrrhovlithis („Izvorâtorul de Mir”) uimeşte atât prin arhitectura sa, cât şi prin amplasamentul ei – care aduce aminte de mănăstirile Meteorelor. Iniţial numită „Noul Bethleem” (Νέα Βηθλεέμ), astăzi mănăstirea poartă numele ctitorului ei şi este închinată Naşterii Mântuitorului. Episcopul Porfirie Uspensky şi lucrarea hagiografică „Viaţa cuviosului Simon izvorâtorul de mir” (Leimonarion, ed. Atanasie de Paros, Veneţia, 1819) spun că o „mănăstire a lui Simon” ar mai fi existat în Sfântul Munte încă din secolele al X–XI – fără însă a putea aduce dovezi prea întăritoare pentru această afirmaţie.

I. Istorie

minunata ctitorie a sfântului Simon Myrrhovlithis

St. Simon the Myrrh-flowerÎn prima jumătate a veacului al XIII-lea, într’o peşteră dintr’această parte stâncoasă a Grădinii Maicii Domnului, se nevoia „peste fire” cuviosul Simon (Simeon): mare făcător de minuni, „mare duşman al strângerii de averi şi al împreună-vieţuirii cu nevârstnicii” (Neon Leimonariou, cap. VIII, Veneţia 1806 şi Cotelerius, Monumenta ecclesiastica graeca, cap. 88, edit. Usener) cel din al cărui mormânt avea să izvorască mir. Acesta se pusese sub ascultarea unui bătrân foarte aspru – pe care l’a iubit într’atâta încât şi locul picioarelor lui îl săruta. Cum însă, pentru sporirea întru cele ale Duhului pe care o dobândise, acesta nu l’a mai socotit ucenic al său, ci mai degrabă un „avva”, cuviosul Simeon, din smerenie, s’a retras, cu binecuvântare, în singurătatea unei peşteri umede aghiorite. Pentru sfinţenia vieţii sale el s’a învrednicit a auzi glas de sus care i’a poruncit să nu mai plece din acel loc căci pământul acela a vea să fie sfinţit „prin numele său”. Puind la îndoială acest semn, i s’a făcut lui minune chiar într’o noapte de Crăciun, când o stea s’a pogorât pe steiul de piatră pe care Maica Domnului i’a poruncit să zidească lăcaş de închinare şi mântuire pentru fraţi. (Pentru aceasta şi zidirea sa avea să poarte numele de „Noul Bethleem”). Şi a făcut ascultare sfântul de Maica Precista, iar pentru că nu se dumirea cum va să fie zidire pe un aşa vărf de stâncă, acesta i’a fost retezat cu o sfoară, într’o noapte, de către un înger al Domnului (trimisul lui Dumnezeu a apucat de un capăt, iar osiou Simon de celălalt capăt al sforii – de care trăgând amândoi cu putere au curmat piatra pe care o înconjuraseră şi au făcut astfel loc bun pentru temeluire sfântă). Chiar şi aşa niciun zidar nu se încumeta să se apuce de construit ceva pe acel colţ de stâncă. Dar din rânduială cerească, nu mult după acele arătări ale Maicii lui Dumnezeu şi îngerului, cuviosul Simon a dobândit trei ucenici – veniţi din părţile Tessaliei (ori Macedoniei) cu toată avuţia lor, care nu era deloc puţină. Unul dintre aceştia, aducând kerasma unor meşteri – care tocmai refuzaseră să se apuce de zidirea bisericii – din nebăgare de seamă, a căzut în prăpastia de lângă peşteră, dimpreună cu tava cu pahare şi loukoumi. Speriaţi, lucrătorii au voit să plece, dar au rămas spăimântaţi când l’au văzut pe ucenic nevătămat urcând din hău, ba încă aducând cu el şi carafa plină cu apă şi tava cu pahare! Într’acest chip minunat şi’a tocmit Maica Domnului şi cuviosul Simon meşterii care au ridicat primul schit de pe stâncă. Noul Bethleem fiind înălţat, s’au adunat îndată şi monahi mulţi care au auzit de minunile acestea dar, la câţiva ani, s’au înfiinţat şi piraţii saracini deja. Se povesteşte că sfântul Simeon i’a întâmpinat pe corsari ca pe nişte fraţi, dar celui care a ridicat sabia asupra lui i’a înţepenit mâna, iar pe ceilalţi care s’au năpustit asupra lui i’a orbit. Pentru căinţa lor însă, cuviosul i’a iertat şi încreştinat în chinovia lui. Bătrân de zile, pe 28 decembrie 1257, Osiou Simon a plecat la Domnul şi „toţi au văzut mir revărsându’se din mormântul lui”. Moaştele lui au fost multă vreme la închinare dar, din nefericire, au dispărut în multele incendii care au pustiit mănăstirea în veacurile următoare. Sfântul Nicodim Aghioritul este cel care i’a scris acatistul şi un cuvânt de laudă, călugării Teofil şi Rafail i’au compus canoane, cuviosul Isaia i’a povestit cu slove petrecerea prin astă lume – pe care cuviosul Nichifor cel din Chíos a transcris’o mai apoi. Arhimandritul Ieronim Simonopetritul i’a alcătuit un canon pe opt glasuri şi i’a editat slujba.

simonopetra2secolul sârbesc al XIV-lea

Un veac mai târziu, micul chinoviu de pe „piatra lui Simon” avea să fie transformat în mănăstire şi încă una bogată, datorită dărniciei despotului de Serres, Jovan Uglješa Mrnjavčević. Dărnicia acestuia a fost următoare evlaviei căpătate la sfântul Simon – care sfânt, pentru rugăciunile ucenicilor săi, i’a scăpat fiica de duhurile necurate ce o stăpâneau. Spune părintele Teodor Bodogae că „pe la 1362, câţiva călugări (simonopetriţi) se duc în Serbia, la craiul Ioan Uglieşa şi’l roagă să’i ajute să clădească o mănăstire de piatră, unde Simon a văzut Steaua Domnului. Craiul, mişcat mai ales de rugăciunile lor prin care i s’a vindecat fiica, trimite, deodată cu cele de lipsă, pe duhovnicul său, Eftimie, ca supraveghetor al clădirilor, dând totodată hrisov cu data 1364. Totodată i’a închinat şi o parte din averea moştenită de la părinţii din Comuciana (Bosnia) cu biserică, case, pământ, vii, etc., iar din banii ce i’a dat pentru înzestrarea mănăstirii lui Simon de pe piatră a cumpărat două metoace în Lemnos, altul în Sithonia şi un altul lângă râul Struma”. (Teodor Bodogae, Ajutoarele româneşti în Athos, pag. 250, Sibiu 1940). Patru ani mai târziu se întâlneşte, într’un chrysobull al basileului Joannis Palaiologos, o întărire a posesiunii simononopetrite asupra mănăstirii Nea Petra din Lemnos (probabil unul din cele două metoace athonite de pe insulă). Aşadar despotul Jovan Uglješa este cel care a zidit prima dată, din piatră, „mănăstirea lui Simon de pe piatră”.

Jovan Uglješa Mrnjavčević

În vremea imperiului sârb, condus de Ştefan Uroš IV Dušan (1331-1355),Uglješa era stăpân peste Travunija (din 1346) dar, prin căsătoria cu Jelena (monahia Jefimija de mai târziu, care era fiica lui Vojihna, despotul de Drama) a moştenit şi pământurile macedonene ale socrului său (după moartea acestuia, în 1360) care se întindeau de pe cursul inferior al Strumei până în vecinătatea Athosului. Făcut despot de către ţarina Jelena a Bulgariei (mama ţarului Serbiei, Ştefan Uroš al V-lea) la 1365, el şi’a stabilit reşedinţa la Serres şi, împreună cu fraţii săi Vukašin şi Gojko Mrnjavčević a apărat cu preţul vieţii (pe care şi’a dat’o, împreună cu Vukašin, în 1371, în bătălia de la Maritsa, de lângă Plovdiv) creştinătatea de armatele necredincioşilor Lala Shahin Paşaşi Gazi Evrenos. 

veacul valah al XVI-lea

portrait-of-neagoe-basarab-and-his-son-theodosiosGavriil Protul spune că sfântul domnitor al Ungro-Vlahiei, Neagoe Basarab, i’a chemat şi „pe cei de la Simonopetra” la sărbătoarea târnosirii ctitoriei sale de la Curte de Argeş, din 1517 – aceasta fiind şi prima legătură a simonopetriţilor cu valahii, de care avem ştire. Probabil că legăturile „s’au înfiripat destul de solid” atunci – crede părintele Bodogae – pentru că, într’adevăr, Documentele (XIV, I, pag. 44) lui Eudoxiu Hurmuzachi păstrează o danie a lui Radu Paisie de la 1540, care închina satul Scurteşti-Argeş „cu toate averile lui” şi mai dăruia şi o importantă sumă de bani mănăstirii aghiorite. (De fapt, acelaşi părinte crede că dania aparţinea mătuşii fiului nelegitim a lui Radu cel Mare, jupâneasa Caplea, „ca să’şi răscumpere păcatul căsătoriei a doua cu Bogdan, căsătorie oprită de Nifon II”). La 1566, marele postelnic Gherman al Ungro-Vlahiei închinase şi el, ca metoc al Simonopetrei, biserica „Sfântul Nicolae”, din marginea Bucureştiului. Un an mai târziu, sub domnia lui Petru Vodă cel Tânăr, Oxotia Aga – boier din Pogoniana şi soţ al Vişanei (sau Vişei) – construieşte pe cheltuiala sa turnul arsanalei mănăstirii aghiorite. „S’a zidit acest turn de cătră preacredinciosul boier Oxotia Aga, în anul 7065, indic X, luna Martie” – glăsuieşte pisania aflată deasupra intrării în turn. Cu siguranţă că numeroasele danii valahe au întărit mănăstirea care va fi cunoscut o perioadă de înflorire duhovnicească dar şi materială, ceea ce a făcut ca ea să urce zece locuri în ierarhia athonită – în Typiconul de la 1574. Înainte marelelui incendiu din anul 1580 – care a distrus toată arhiva şi biblioteca mănăstirii Simonos Petras (deci şi toate mărturiile anterioare ale dărniciei voievodale româneşti) – la 1570, Alexandru, fiul lui Mircea Ciobanul, confirmă dania lui Radu Paisie şi’i mai adaugă un domeniu: cel al satului Dragomireşti, cu toate avuţiile sale. Aceste proprietăţi sunt garantate şi de Mihnea Turcitul, la 1578 (de facto, de mamei sa, Ecaterina Salvaresso, căci prima sa domnie 1577-1583 a fost sub tutelă maternă). Din incendiul care a pustiit mănăstirea la 11 decembrie 1580 (nesigur 1581) monahii supravieţuitori au salvat doar „cassa cu bani”, însă aceasta i’a permis vestitului egumen Evghenie să plătească datoria de 200.000 de arginţi a Xenophontului, în schimbul căreia simonopetriţii au putut să vieţuiască câţiva ani buni în noua mănăstire – timp în care şi’au reconstruit’o pe a lor. Din 1587 (parintele Bodogae crede ca după 1588), acelaşi egumen Evghenie putea fi întâlnit în Wallachia şi Rusia – însoţindu’l pe patriarhul de Constantinopol, Ieremia al II-lea – adunând bani şi milostenii pentru Simonos Petras. Patriarhul ecumenic l’a răsplătit, în 1591, întărindu’i proprietatea asupra bisericii „Sfântul Nicolae Pâlcov” din Bucureşti („a postelnicesei Caplea din Stăneşti”) pe care a şi făcut’o stavropighie. Grammata patriarhală din octombrie 1591 a fost redactată chiar în Valahia, pentru că Ieremia II se afla atunci în Principatul nord-dunărean). Trei ani mai târziu, biserica aceasta avea să fie transformată în mănăstire de către voievodul Mihai care a împrejmuit’o cu ziduri şi a reclădit lăcaşul de cult din piatră, adăugându’i şi chilii pentru monahi.

Scrie Claudia Tița-Mircea (în Biserica mănăstirii Mihai Vodă; Monumentele Bucureştiului istoric, 2006 pag. 7) că Evghenie a cerut învoire ca, păstrându’se zisul metoh, aşa cum se găseşte, păzit de doi sau mai mulți călugări, aşa cum se cade, să clădească un alt metoh, mult mai bun decât acesta, pe un loc mai înalt (…) Şi căpătând învoire deplină kir Evghenie a găsit pe prea cucernicul jupan Mihai banul, bărbat cu adevărat evlavios şi de mult însetat de aceasta, care, nu numai cu vorba, dar necruţând nici truda şi osteneala şi nici o cheltuială, a ridicat, chiar din temelii, o altă biserică foarte frumoasă şi cu hramul marelui Nicolae şi a numit’o metoh al cinstitei mănăstiri a Simonopetriţilor. A ridicat în jurul ei foarte multe chilii pentru ca să locuiască sfinţii bărbaţi care vin acolo şi, pe lângă aceasta, i’a închinat şi sfintele odoare şi felurite podoabe din argint şi din aur”.

Şi aşa, la 21 august 1599, viteazul principe valah îşi închina ctitoria sa – ce se numea acum „Mihai Vodă” – mănăstirii Simonos Petras. Atâta doar că acum dania mai cuprindea şi 16 sate dimpreună cu veniturile lor (13 cumpărate cu 472.000 de aspri din banii voievodului, unul dăruit de soaţa sa, doamna Stanca, iar două de Florica, fiica lui). Cu banii primiţi de la principele român şi cu cei proveniţi de la metoacele valahe, Simonopetra a putut fi reconstruită în aşa măsură încât voievodul Mihai a fost considerat – pe bună dreptate – al doilea ctitor al mănăstirii. „Cele ce am făcut nu le’am făcut de sila cuiva, ci ca să am şi eu un loc şi un nume în creştinătate” – glăsuieşte zapisul cu care este zugrăvit „Io, Mihail Voievod, domn al Valahiei şi al Ardealului şi a toată ţara Moldovei şi ctitor al acestei sfinte mănăstiri”. Între 1593 şi 1600 el a trimes anual un mertic mănăstirii athonite şi a mai înzestrat’o cu o Evanghelie slavonă – minunat lucrată în aur şi argint (care, din păcate, a ars în incendiul din 1622) – şi cu două cruci ce conţineau părţi din lemnul pe care a fost răstignit Mântuitorul.

veacurile XVII – XX

manastireasimonospetra1Se pare că simonopetriţii s’au întors în mănăstirea lor abia către anul 1599, iar în 1613 şi’au sfinţit noul katholikon (după Millet Pargoire-Petit). Patru ani mai târziu, metocul mănăstirii din Bucureşti se îmbogăţeşte cu o nouă proprietate: schitul buzoian Izvorani – ctitorie a mitropolitului Luca. Un nou incendiu avea să se abată asupra mănăstirii re-ctitorite de Mihai Bravu, într’o sâmbătă de iunie a anului 1622 (pr. Teodor Bodogae crede că pârjolul s’a întâmplat în anul 1625, citând o însemnare de pe ultima pagină a unui Minei simonopetrit – ars şi acela în incediul din 1891). Pentru că acesta a provocat mai mici pagube mănăstirii, monahii lui kir Timotheos au putut resfinţi chiar în anul următor katholikonul iarăşi reparat. În 1626 Alexandru Coconul a închinat al doilea metoc mănăstirii lui Simon de pe piatră, dăruind acesteia schitul Beşteleu din Argeş. Millet Pargoire scrie că la 1633 athoniţii pictau katholikonul Simonopetrei – „sigur din ajutoarele româneşti” (cum crede şi părintele Bodogae). Pictura aceasta avea să fie refăcută câţiva ani mai târziu (cândva între 1640 şi 1650) – în parte şi pe cheltuiala lui Matei Basarab. Veacul al XVII-lea a fost totuşi unul de decădere pentru simonopetriţi, căci aceştia aveau datorii financiare mari prin 1644 (7.000 de groşi către Megali Mesi). Poate şi pentru aceasta ei aveau să treacă, câţiva ani mai târziu, la viaţa idioritmică. Nici sfântul Paisie Velicikovski n’a făcut faţă datoriilor simonopetrite şi a renunţat s’o mai readucă la viaţă, plecând în Moldova, la Dragomirna. Pe la 1745 mai existau doar cinci vieţuitori în Simonos Petras, iar în 1762 mănăstirea a fost închisă şi preluată de Kenoitita Athosului ca s’o scape de creditori. Deşi mai greu de strâns daniile şi milosteniile din cauza deselor războaie ruso-turceşti, totuşi monahul Ioasaf din Mitilene a reuşit să răscumpere vechile metoace ale Simonopetrei din Lemnos şi chiar să întoarcă moaştele sfintei Maria Magdalena de la corsari. O vreme mănăstirea a prosperat întrucâtva, căci primea anual numai din Valahia câte 150 de bolovani de sare (şi era scutită de vinărici şi de impozitele pe 500 de oi); ba încă Mihai Şuţu re-dispunea, la 1785, ca prisosurile mănăstirii Mihai Vodă să meargă în continuare către Simonopetra. La 1801 patriarhul ecumenic Kirillos aduce iarăşi traiul cenobitic în obştea simonopetrită şi totul ar fi fost bine acum dacă aghioriţii n’ar fi adăpostit vreo 60 de eterişti printre ei, la anul 1821 – lucru pentru care turcii aproape că au dărâmat mănăstirea în represaliile lor. Deși niciodată n’a fost jefuită de pirați, birurile prea mari ale turcilor care ocupaseră Athosul au dus mănăstirea la decădere, iar mai apoi chiar la abandon (în 1823). După plecarea turcilor din Munte – la 1830 – viţa monahală şi bunăstarea au revenit încet şi la Simonopetras: dacă la 1847 mai aveau 100.000 de groşi datorie, peste patru ani înregistrau deja un venit de 3.850 lire sterline. După necazul cel mare pricinuit de secularizarea lui vodă Cuza, în 1863 – care a lipsit mănăstirea de importante surse de subzistenţă – avea să vină un al treilea incendiu în noaptea de 8 (27) mai 1891, care avea să distrugă mănăstirea din temelii: din ea s’au mai păstrat doar câteva ziduri şi o placă din marmură de la 1633. Peste 250 de codici şi toate cărţile au ars dimpreună cu biblioteca, salvându’se doar câteva documente şi sfintele moaşte. (Neîndoios lucru e că Simonos Petras este mai expusă incendiilor mai mult decât toate celelalte mănăstiri prin însăşi amplasarea sa).

Martirul ţar sfânt, Nikolai Alexandrovici Romanov (18681918), a fost cel care l’a ajutat cel mai mult pe egumenul Neophit să restaureze mănăstirea Simonos Petras după acest din urmă prăpăd – (de altfel, în momentul incendiului, stareţul se afla în pelerinaj în Rusia cu sfinte moaşte). Se pare că ceva ajutorări băneşti au venit şi din partea românilor din Principate, mai cu seamă între anii 1899 – 1902. În felul acesta, ajutaţi de români şi pravoslavnicii ruşi, la numai doi ani de la incendiu, monahii simonopetriţi sfinţeau noul katholikon – proaspăt zugrăvit, dar nepictat până în ziua de astăzi –, iar restul clădirilor erau zidite din nou (ba chiar pe şapte etaje!) în 1902. Dacă la începutul veacului al XX-lea mănăstirea lui Simon de pe piatră cunoştea un oarecare reviriment – sub stareţii Neofit, Joanikios și Jeronimos – în anii care au urmat ea s’a depopulat încetul cu încetul, după jumătatea secolului râmânând doar câţiva monahi bătrâni în obşte.

gheronda Emilianos şi vremurile din urmă

 arhim. Emilianos, SimonopetrasCel care avea să aducă Simonos Petras la măsură înaltă a venit în Athos la anul 1973, împreună cu o obşte de monahi sporiţi de la mănăstirile Meteore. Până în anii ’90, arhimandritul Emilianos Vafeidis – retras de la mănăstirea Metamorphosis Meteoras – adunase în jurul său peste optzeci de monahi la Simonos Petras şi înfiinţase încă trei noi metocuri în Franţa: mănăstirile „Saint Antoine-le-Grand” din Vercors, „Acoperământul Maicii Domnului” de la Solan şi „Schimbarea la Faţă” din Terrasson-Lavilledieu, Dordogne; precum şi un altul în Grecia – cel al vestitei mănăstiri de maici de la Ormilia. Pe lângă acestea el a recuperat şi vechile metoace: Petriotiko din Sithonia, Agios Haralambos din Salonic şi Analipsis din Athena. Actualmente arhimandritul Emilianos, fiind bolnav, s’a retras la metocul din Ormylia, purtarea de grijă a obştii încredinţându’o părintelui Elisaios.

Ultima luptă cu focul au dat’o monahii de la Simonopetra în anul 1990 – când s’au chinuit două săptămâni să stingă un incendiu izbucnit la 14 august în pădurea din apropierea lor.

Cu toate că, tradiţional, în ultimile veacuri, majoritatea monahilor simonopetriţi proveneau din Ionia (regiune din vestul Asiei Mici), după anii ’70 mănăstirea a devenit cunoscută şi pentru larga ei deschidere către noi convertiţi de toate neamurile. Este notorie venirea la dreapta-credinţă în această mănăstire a unui stareţ benedictin, dimpreună cu alţi cinci discipoli ai săi, precum şi a unui rhodezian, a unui teolog din Hong-Kong, etc.

Pe lângă faptul că majoritatea călugărilor de aici au studii superioare şi sunt recunoscuţi ca foarte buni teologi, prestigiul şi renumele lor a fost întărit şi de reputaţia lor corală pe care şi’au câştigat’o cu celebra Agni Parthene (1990), sau cu Imnurile psaltice (1990), Utreniile, Vecerniile şi Liturghiile cântate şi editate pe CD.

II. Arhitectură

SimonopetraCea mai îndrăzneaţă construcţie a peninsulei” athonite este înălţată la 330 metri înălţime, pe o stâncă care străbate etajele inferioare ale mănăstirii structurate pe şapte nivele. Simonopetriţii însă, socotesc etajele invers, de sus în jos: ultimul devine astfel primul, iar cel de la baza stâncii este considerat al şaptelea. Din cauza lipsei de spaţiu la Simonos Petras se pot observa corpurile de clădiri autonome foarte bine delimitate. Din punct de vedere arhitectural acestea păstrează tradiţia aghioritică cu o excepţie totuşi: katholikonul – re-zidit în această formă la 1893 şi închinat Naşterii Mântuitorului Hristos – a rămas încă nepictat, ceea ce nu este caracteristic Athosului bizantin. Mănăstirea are, la interior, patru paraclise închinate sfinţilor George şi Haralambie, arhanghelilor Mihail şi Gavril şi sfintei Maria Magdalena; şi încă alte opt mici lăcaşuri de închinăciune în exterior.

III. Tezaur

manastireasimonospetra1_002sfinte moaşte

Când vine vorba de comorile Simonopetrei, monahii de acolo spun că cea mai importantă „piesă” a tezaurului lor o reprezintă mâna stângă a sfintei Maria Magdalena – care păstrează temperatura corpului uman şi astăzi, după două mii de ani! De altfel simonopetriţii au mare evlavie la această sfântă mironosiţă pe care o consideră co-fondatoarea mănăstirii lor. Pe lângă aceasta ei mai au capul sfântului Modest şi pe cel al sfântului Pavel Mărturisitorul, dar şi părţi din sfintele moaşte ale sfinţilor Iacob Persul, Trifon, Naum, Evthimios şi sfintelor muceniţe Varvara şi Evdochia.

Bineînţeles că trezoreria mănăstirii mai păstrează şi alte odoare şi odăjdii bogate, icoane şi argintărie veche, sigilii, gravuri şi stampe; dar cu toate acestea, cea mai mare parte a comorilor Simonopetrei – şi cea mai valoroasă! – s’a pierdut în cele trei incendii (1580, 1622, 1891) care au încercat greu mănăstirea.

biblioteca

Din această pricină, întreaga arhivă este post-bizantină, iar biblioteca – admirabil organizată! – a trebuit să’şi adune colecţiile de manuscrise şi cărţi abia în vremurile din urmă. Aşa se face că mănăstirea are doar vreo 170 de manuscrise greceşti – aproape toate din secolele XVII–XX (cu excepţia unuia din veacul al XII-lea, un altul din secolul XIV şi două dintr’al XVI-lea secol) şi majoritar scrise pe hârtie – doar câteva au fost caligrafiate pe pergament. Deşi nu mai dispune de piesele notabile din trecut care s’au pierdut în dezastre – precum Psaltirea grecească (codice 140) copiată de episcopul Luca al Buzăului (+1612) şi isprăvită de scris de ucenicul său, Iacob arhiereul, la 1635; sau Liturghierul grec de la 1592 (codice 167) caligrafiat de ieromonahul Iacob şi dăruită Simonopetrei de mitropolitul Luca al Ungro-Vlahiei – totuşi biblioteca mănăstirii a reuşit să adune peste 2.500 de cărţi tipărite până la sfârşitul secolului al XIX-lea (cu menţiunea că aproximativ 40% dintre acestea au un conţinut secular, fiind lucrări enciclopedice, sau opere clasice ale unor autori latini şi greci – cea mai veche dintre ele Oraţiile lui Isocratis, a fost tiparită la 1513). Se pare că biblioteca Simonopetrei a luat fiinţă încă din timpurile ctitorului Jovan Uglješa şi ea s’a îmbogăţit mereu prin danii, copieri şi achiziţii (se ştie, de exemplu, despre dăruirea a 54 manuscrise de către episcopul-egumen Gerasimos, la începutul secolului al XVI-lea). Chiar dacă o parte dintre manuscrise au ars, sau au fost sustrase – cum a fost cazul călugărului catolic Athanasius la 1647 şi al celui rus, Arsenije Suşanov din 1654 – colecţia simonopetrită mai cuprindea, la 1880, înaintea ultimului incendiu (1891), 245 de codici cu conţinut teologic şi literar, aparţinătoare secolelor IX–XIX (cf. descrierii lui Spyridon Pavlou Lambros din Vrachea Chronika). Multe din ele vor fi fost opere hagiografice şi tratate ascetice copiate şi miniate de cunoscuţii caligrafi Ioil (XVI), Kirillos şi Daniil (XVII) care au făcut cinste Simonopetrei cu arta lor.

IV. Metoace

Simonos Petras are mai multe metoace în Grecia – între care se remarcă mănăstirea Bunei Vestiri de la Ormylia – dar şi trei mănăstiri şi un schit în Franţa. În 1978, în obştea Simonopetrei se nevoiau şi trei monahi de obârşie franceză: pères Placide Deseille, Seraphim Pyotte şi Elie Ragot. Aceştia s’au sfătuit cu egumenul Emilianos ca să se întoarcă în ţara lor şi să înfiinţeze câteva metoace ale mănăstirii athonite. Având şi binecuvântarea mitropolitului Mélétios, arhiepiscopul Bisericii elene din Franţa, aceştia au ridicat de îndată două mănăstiri: una la Martel („Les Pechs longs”) şi cealaltă la Saint Laurent Royans în Alpi. Mai târziu aveau să apară şi un alt chinoviu de maici – care avea să se mute mai apoi la Solan – iar din 1996, prin râvna lui père Seraphim, a apărut şi un schit pe insula Porquerolles.

mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare” Saint Laurent-en-Royans

Monastére Saint Antoine-le-Grand
Rhone-Alpes, Vercors, Font-de-Laval
26190 Saint Laurent-en-Royans, France
Tel: 04 75 47 79 66 
Fax: 04 75 47 53 68

placide_deseilleSite: http://www.pagesorthodoxes.net/ressources/monastere-stantoine.htm

Datorită străduinţelor arhimandritului Placide Deseille şi parintelui Seraphim Pyotte s’a ridicat acest splendid lăcaş de cult bizantin în sălbatica vale Combe Laval a Vercors-ului – care avea să fie sfinţit la sărbătoarea Sfintei Cruci, în 14 septembrie 1978. Pentru că a fost construit în Saint Laurent Royans, în imediata vecinătate a Abaţiei Saint Antoine en Dauphiné – care deţine o însemnată parte din moaştele sfântului Antonie cel Mare (251–356) – metocul simonopetrit francez a fost pus şi el sub oblăduirea aceluiaşi mare cuvios eremit. Biserica mănăstirii, închinată sfântului Siluan Athonitul, a fost construită după planurile unui monah din obşte – părintele arhitect Gildas – între anii 1988 şi 1990. Yaroslav Dobrynin şi soaţa sa Galina au fost meşterii zugravi ruşi care au pictat biserica după erminia bizantină şi astfel ea a putut fi sfinţită la 20 mai 2000, de către IPS Jérémias, mitropolit ortodox grec din Franţa, în prezenţa părintelui Elisaios şi a altor monahi athoniţi de la Simonos Petras. Mănăstirea Sfântului Antonie cel Mare s’a aflat încă de la începuturile sale sub păstorirea părintelui Placide Deseille – profesor la Institutul Teologic Saint Serge din Paris, traducător şi autor al unor importante cărţi de spiritualitate ortodoxă.

mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” Solan

Monastére de Protection de la Mere de Dieu
Solan 30330 La Bastide d’Engras,
Languedoc-Roussillon, France
Tel: 04 66 82 94 25
Fax: 04 66 82 99 08

Site: http://www.monasteredesolan.com

În 1981 trei femei au venit la părintele Placide cu dorinţa de a îmbrăţişa viaţa monahală în acel loc. După ce părintele le’a trimis în Grecia şi Serbia pentru încercări călugăreşti, în cele din urmă au fost tunse în monahism în toamna anului 1984, fără însă ca să aibe un lăcaş al lor pentru mântuire. La câteva luni după aceea s’a arătat pronia dumnezeiască şi, la nici trei kilometri depărtare de mănăstirea Sfântului Antonie, a apărut o proprietate de vânzare – care avea să devină în scurt timp mănăstirea de maici „Acoperământul Maicii Domnului”.

În timp, aşezământul a devenit neîncăpător pentru cele opt monahii, însă din nou Dumnezeu le’a purtat de grijă şi, căpătând o nouă proprietate, mult mai mare – 40 de hectare de pădure şi 20 de pământ arabil – s’au mutat, în 1991, cu toată obştea la Solan, lângă Bastide d’Engras, regiunea Gard (la jumătate de oră de mers cu maşina din Avignon). Fără să ştie a lucra pământul, astăzi maicile de la Solan odrăslesc o sumedenie de produse ecologice şi unul dintre cele mai bune vinuri. Şi acest metoc păstrează tipicul athonit şi este păstorit de mère Hypandia (sora după trup a părintelui iconom al Simonopetrei), iar din punct de vedere spiritual, de acelaşi vrednic părinte Placide. O adevărată problemă pentru ambele mănăstiri a fost adaptarea muzicii psaltice la particularităţile limbii franceze, lucru de care s’a ocupat, în special părintele Seraphim – mai întâi la abaţia din Aubazine, apoi în cele două mănăstiri ortodoxe înfiinţate (ajutat fiind şi de remarcabila psaltistă Andréa Atlanti).

mănăstirea „Schimbării la Faţă” Neguirat

metoc din franta al simonopetraMonastère de la Transfiguration
Neguirat Terrasson
24120 Dordogne, France
Tel: 05 53 50 23 94
Fax: 05 53 50 23 84

Site: http://www.monastere-transfiguration.fr/

Părintele Elie Ragot este cel care a ctitorit mănăstirea „Schimbării la Faţă” mai întâi la Martel, în locul numit „Les Pechs longs” – unde a şi slujit prima Liturghie la 24 iunie 1978. Lăcaşul de cult l’a pus sub protecţia sfântului Nectarie de Eghina. Doisprezece ani mai târziu, el a mutat metocul în Lavilledieu–Dordogne, nu departe de orăşelul Terrasson, unde şi astăzi păstoreşte o obşte de şase maici. Fiind metoc al Simonopetrei, biserica de aici – pe care a construit’o din lemn – a închinat’o sfântului „Simon de pe piatră” şi a Mariei Magdalena. Păzind „ora et labora”, maicile păstoresc oi din rasa Charmoise, produc şi comercializează dulceaţă şi cremă de nuci.

schitul „Sfânta Maria Egipteanca” (ermitage Sainte Marie du Désert”)

Ermitage Sainte Marie du Désert
Fort de la Repentance
Ile de Porquerolles, 83400, Hyères

Site: http://ermitage-repentance-porquerolles.com/

Pe lângă aceste trei metoace, în Franţa a mai luat fiinţă în ultimii ani şi un schit care depinde de monastére Saint Antoine-le-Grand. Fort de la Repentance, este o fortificaţie militară construită, între 1881–1886, pe insula Porquerolles. Fortul a fost părăsit în primul război mondial (1914) şi abandonat apoi de armata franceză în 1995. După optsprezece ani petrecuţi în mănăstirea Sfântului Antonie şi în ciuda bătrâneţilor sale, pater Seraphim Pyotte s’a decis să restaureze şi să dea altă utilitate acestei construcţii, din care a reuşit să izvodească un schit – lunde s’a şi retras la haesychia din 1996. Cum locul se potriveşte vieţii idioritmice, părintele Serafim a închinat mica biserică – pictată de acelaşi Yaroslav Dobrynin şi câţiva ucenici – sfintei Maria Egipteanca.

ormylia-monasterymănăstirea „Evangelismos” Ormylia

Iero Koininovio Evaggelismou This Theotokou
63071 Ormylia, Polygirou, Chalkidikis, Greece
Tel: 0030 23 71 04 12 78
Fax: 0030 23 71 04 17 03

De multe ori numit „poarta Athosului”, metocul Simonopetrei de la Ormylia a fost înfiinţat prin grija aceluiaşi vrednic egumen Emilianos Vafeidis, în 1974, dar a cunoscut o spectaculoasă înflorire în anii din urmă, devenind o mănăstire de elită în spaţiul elen. Situată nu departe de Polygiros, în extremitatea nordică a braţului Kassandrei, din peninsula Chalkidiki, mănăstirea Ormylia a fost zidită în stil clasic bizantin, pe un teren cumpărat de la mănăstirea Vatopaediou – aflat între localităţile Skala Ormilia şi Vathopedion. Cele peste 120 de maici care se nevoiesc după rânduiala athonită în mănăstirea cu hramul „Bunei Vestiri” de la Ormylia sunt în general licenţiate în diferite domenii şi provin din ţări diverse, multe din ele fiind, la origine, eterodoxe. Ceea ce le’a unit însă pe toate în acest loc binecuvântat a fost dragostea de Dumnezeu şi râvna pentru dreapta-credinţă.

Mănăstirea are şi ofundaţie care’i poartă numele şi care desfăşoară două tipuri de activităţi: Centrul pentru progres social, prevenţie şi cercetare medicală Panagia Philanthropini – care are o clinică de depistare a cancerului de col uterin şi de sân, laboratoare de cercetare, un centru de conferinţe şi o casă de oaspeţi pentru pacienţi. Până acum aproape 25.000 de paciente au beneficiat de aceste servicii, cu o rată de re-examinare de 90%. Celălalt centru al „Fundaţiei Ormylia” – Ormylia Art Diagnosis Center – desfăşoară, din 1996, activităţi de cercetare interdisciplinară cu aplicabilitate în artă şi monumente ale patrimoniului cultural – cu expertiză specifică în iconografia bizantină.

George Crasnean

Foto Arhiva blogului.
Textul a apărut initial in revista Lumea monahilor, nr. 72 şi 73.
Multumim autorului pentru ingaduinta de a prelua textul sau pe Blogul Sfântul Munte Athos
Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

simonopetra-trapeza

Viaţa şi nevoinţele Sfântului Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului (11 / 24 august), cel ce a trăit ultimii ani de viaţă în ascunsă şi smerită ascultare la Dionisiu, asemenea monahilor de rând

Sf. Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului (11 August)

Sf. Ierarh Nifon, Patriarhul
Constantinopolului
(11 / 24 August)

O, întru tot fericite, Sfinte Ierarhe Nifon, primeşte această puţină rugăciune ce ţi-o aducem din inimă curată; izbăveşte-ne de boli, de primejdii, de moarte năpraznică şi de toate ispitele diavoleşti. Roagă, Sfinte, pe Înduratul Dumnezeu să ne izbăvească de focul cel veşnic, iertându-ne păcatele noastre, iar la sfârşitul vieţii noastre, să ne primească în Împărăţia Sa cerească unde toţi sfinţii se veselesc, ca împreună cu tine să cântăm: Aliluia!
(Condacul al 13-lea)

Biserica Ţării Româneşti s-a învrednicit să fie cârmuită la începutul secolului al XVI-lea de unul din marii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe, de Sfântul Nifon, care a fost mai întâi mitropolit al Tesalonicului, apoi Patriarh al Constantinopolului în două rânduri (1486-1488; 1496-1498). Vitregiile l-au purtat şi în Muntenia, unde a păstorit ca mitropolit din 1500 (cu probabilitate) şi până în primăvara anului 1505, când s-a retras de bună voie la mănăstirea Dionisiu din Muntele Athos, unde a adormit în Domnul la 11 august 1508.

Era împodobit cu mari daruri sufleteşti. „Ştiinţa lui de carte grecească şi slavonească nimeni n-a avut-o pe acea vreme; smerenia şi înfrânarea lui au uimit chiar şi pe cei ce l-au asuprit. Cutezanţa lui faţă de cei greşiţi nu cunoştea margini şi era fără sfială de ranguri sau dregătorii. Necazurile şi surghiunul nu i-au stăvilit iubirea sa de turmă şi de adevăr. Cinstirea pravilei creştineşti şi apărarea dreptei-credinţe l-au stăpânit întreaga viaţă. Iar milostenia sa era atât de largă încât nu şi-a aflat asemănare” (1).

Din câte cunoaştem din viaţa sa, Sfântul Nifon s-a născut în jurul anilor 1435-1440, în ţinutul Peloponezului din sudul Greciei de astăzi, primind la botez numele de Nicolae. Tatăl său se numea Manuil, iar „pe poreclă, Halep”, şi pe mama sa o chema Maria.

Manuil se căsătorise cu Maria prin 1433, „fată de boieri mari”, şi au avut trei copii: Dimitrie, Nicolae şi Maria. El a murit după vreo şase ani şi a rămas soţia îndurerată să-şi crească cei trei copii cu „multă osârdie”. Pe Dimitrie l-a dat să slujească la curtea voievodului Toma Cantacuzino, din Peloponez, pe Nicolae l-a trimis la un dascăl grec, Eftimie, ca să înveţe carte, iar fata a oprit-o la dânsa „pentru mângâiere”.

Nicolae s-a dovedit înzestrat la învăţătură şi cu tragere de inimă, încât i-a întrecut pe toţi care erau cu dânsul şi a străbătut repede „toată dăscălia” cu înţelepciunea sa. S-a dus apoi la un alt dascăl iscusit, călugărul Ioasaf, de la care a deprins şi mai bine învăţătura de carte. De la un schimnic, numit Anto-nie, din cetatea Epidaur, Nicolae a îmbrăcat haina călugărească, schimbându-şi numele, potrivit pravilei, în Nifon. Aflând el după aceea că în cetatea Artei locuia un monah învăţat „şi plin de toate bunătăţile”, cu numele Zaharia, „ştiind carte grecească şi slavonească” şi venit de la mănăstirea Vatoped din Athos, s-a mutat şi el în Arta. Acesta l-a făcut „călugăr desăvârşit” şi a primit să-i fie părinte duhovnicesc. În curând, Nifon a fost hirotonit ierodiacon de către mitropolitul Artei. Apoi, Zaharia şi ucenicul său Nifon, împreună cu mulţi alţi fraţi, au plecat din Arta „în ţara Ascalonului”, adică în Albania, de frica turcilor prigonitori, la curtea despotului Gheorghe Scanderberg, care i-a primit cu bucurie.

În primăvara anului 1466, sultanul Mohamed, cuceritorul Constantinopolului, a pornit cu urgie asupra Albaniei, prădând şi pustiind totul în cale. Îl atacă pe Scanderberg şi asedie Croia, însă fără s-o poată cuceri, şi îşi întinse stăpânirea până la ţărmul Mării Adriatice. În faţa pustiirii, oamenii fugeau şi se as-cundeau cum puteau. În aceste grele împrejurări, Zaharia şi Nifon părăsiră Albania şi se refugiară în cetatea Ohridei, găsindu-şi adăpost în vestita mănăstire a Maicii Domnului, unde se afla atunci şi scaunul mitropoliei acelei părţi (2).

Atunci, întâmplându-se în Biserica Ohridei unele tulburări şi răscoale, sultanul Mohamed a poruncit ca arhiepiscopul Dorotei, împreună cu mulţi fruntaşi şi preoţi, să fie surghiuniţi la Constantinopol, iar la Ohrida a trimis să păstorească pe fostul Patriarh ecumenic, Marco Xilocarav. Printre cei deportaţi acum s-a aflat şi Zaharia împreună cu ucenicul sau Nifon. Aici s-a întâmplat că Zaharia a căzut bolnav şi în curând a murit.

Rămas singur, Nifon a mers să-şi caute liniştea sufletească la Muntele Athos. Luând învoirea şi binecuvântarea de la Daniil Protul, s-a dus la mănăstirea Cutlumuş, ctitoria lui Hariton, fostul mitropolit al Ţării Româneşti (1372-1381). Apoi a cercetat toate peşterile, chiliile şi schiturile mari şi mici din preajma Cariei, a cerut blagoslovenie şi „sfat bun” de la părinţii duhovniceşti şi s-a îndulcit de învăţăturile lor.

Mănăstirea Dionisiu

Mănăstirea Dionisiu

În peştera Crit, unde a aflat nişte călugări nevoindu-se în multă răbdare cu postul şi rugăciunea şi care se hrăneau din lucrul mâinilor lor, s-a alipit şi Nifon de ei, îndeletnicindu-se cu meşteşugul scrierii, căci avea darul scrisului frumos. După ce a petrecut acolo mai multă vreme, a fost chemat la Marea Lavră a Sfântului Atanasie Atonitul, unde a stat mai bine de un an, iar de acolo a mers la mănăstirea Dionisiu „pentru învăţarea smereniei – la care mănăstire cu mare bucurie l-au primit şi se plecă cu totul obiceiului şi tocmelii mănăstirii şi s-au făcut decât toţi mai mic şi toată posluşania cu dragoste o um-plea, cât ieşi în toate laturile lauda bunătăţilor lui” (3).

Pe când Nifon trăia aici, s-a întâmplat ca Biserica Tesalonicului să rămână văduvită de arhiereul ei, prin moartea lui Partenie. Atunci clerul şi credincioşii cetăţii au socotit destoinic pentru treapta de mitropolit al lor pe învăţatul şi smeritul Nifon de la Dionisiu. Şi deşi el „se îndoia a primi cinstea arhieriei, pentru frica greutăţii şi lauda cea deşartă a acestei lumi, luă şi fără de voie cârma arhieriei. Şi numaidecât s-au aprins cu râvna cea bună spre învăţătură şi spre îndreptarea cea bună a Bisericii, învăţând pre toţi ca să ţie tocmelile Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi şi să se ferească de nedreptăţi şi să se nevoiască în ascultarea Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, întru care aduc preoţii pentru oameni jertfă necruntă şi cinstită lui Dumnezeu împreună cu toţi sfinţii. Aşijderea zicea: miloste-nia să nu lipsească de la voi, ce deapururea să aveţi către săraci şi către văduve şi către năpăstuiţi şi către cei neputernici, către străini şi către cei din temniţă, către flămânzi şi către cei goi şi tuturor celor lipsiţi să le daţi din destul şi neoprit, pentru ca şi voi pre acest pământ să dobândiţi însutit mai mult, iar întru împărăţia cerutei, viaţa cea de veci, după cum a zis Domnul nostru Iisus Hristos; şi să vă feriţi de toate spurcăciunile şi vicleşugurile, ca să fie cu voi toată sfinţirea” (4).

Activitatea lui Nifon ca mitropolit al Tesalonicului, între anii 1483 şi 1486, „s-ar fi mărginit mai ales în accentuarea menţinerii vechilor aşezăminte bisericeşti” (5). Din timpul păstoriei sale aici se cunoaşte că a luat parte la sinodul ţinut la Constantinopol împotriva unirii de la Florenţa din 1439 şi în tomosul dogmatic al acestui sinod), Nifon a iscălit în locui al cincilea, după mitropolitul Iracliei şi înainte de mitropolitul din Anchialos.

După binecuvântată păstorire în eparhia Tesalonicului, Dumnezeu a voit să-l înalţe pe Nifon la o vrednicie şi mai mare. În Constantinopol, mutându-se către Domnul Patriarhul Ecumenic, Simeon, arhiereii s-au adunat în sobor şi au hotărât, spre sfârşitul anului 1486, alegerea în scaunul ecumenic a mitropolitului Tesalonicului, Nifon, „însă nu oamenii, ci judecata lui Dumnezeu” (6). Şi dacă a luat cârma Marii Biserici, fericitul Nifon „numaidecât chemă pre toţi, ca şi cu o trâmbiţă, către lauda lui Dumnezeu şi către folosul a tot lucrul cel bun, ca să ferească credinţa cea bună şi să fie întreagă şi aleasă de plevile şi de neghina ereticilor, de la care s-au depărtat toată sfinţirea”. Şi Biserica Constantinopolului se bucura de un asemenea arhipăstor, care „nevoindu-se în toată vremea pre mulţi au îndreptat cu învăţătura pre calea dreptăţii. Şi a fost tuturor cine cum îl vrea, ca sa câştige şi să dobândească pre toţi, după cuvântul lui Pavel Apostol”.

Păstoria Patriarhului Nifon n-a durat decât până la jumătatea anului 1488, căci „diavolul, cel ce nu iubeşte binele, văzând atâta îndreptare (a) păcătoşilor, cari scăpa den meşteşugurile şi vicleşugul său, nu putu răbda rana şi slăbiciunea cu care să junghe ca şi cu o ţapă ascuţită, puse-şi împotriva sfinţiii sale şi află oameni pre voia sa şi-i îndemnă asupra sfinţiii sale şi au împletit pizme hiclene şi cu pâri atâtea de multe, câte l-au scos din scaunul patrierşăsc”. Părăsind patriarhia, el plecă să trăiască în mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din insula care era aşezată în faţa cetăţii Sozopol, din golful Burgas. În timpul şederii sale aici, Nifon clădi în apropiere de ţărmul mării, aproape de Akra, un schit cu hramul Sfântului Nicolae, pe care îl afierosi cu toate ale sale mănăstirii Sfântului Ioan Botezătorul.

În această mănăstire petrecu împreună cu călugării fericitul Nifon opt ani în rugăciune şi sfânta ascultare, până când, cu ajutorul lui Dumnezeu, iarăşi fu chemat în scaunul ecumenic de întregul cler al Marii Biserici şi „de tot norodul” creştinesc, pe la mijlocul anului 1496, „şi încălzea pe toţi cu veselia învăţăturii sfinţiei sale” (7). Dar şi a doua sa păstorire în scaunul ecumenic nu dura decât doi ani şi câteva luni, până după 16 iunie 1498. „După aceasta nu trecu vreme multă, ci iară nu putu răbda vrăjmaşul diavol să vază lumina învăţăturii sfinţiei sale, ci se aprinse cu pizmă spre izgonirea sfântului. Şi au îndemnat oamenii de au mers de l-au pârât la Amira împăratul turcesc şi-l trimise la pază în cetatea Odriiului”, adică Adrianopol, şi acolo i-a dat voie să locuiască sub paza la biserica Sfântul Ştefan. Dar „nici acolo n-au schimbat lupta şi podvigul său în care era deprins, adică cu ajunul şi cu ruga şi cu alte fapte bune, ce încă mai vârtos să nevoia să umple toată tocmeala sa, întru care fusese deprins, …că ieşi vestea bunătăţilor sale preste tot pământul, cât să auzi şi în Ţara Românească” (8), unde domnea voievodul Radu cel Mare (1495-1508), care a dorit să-l vadă şi să-l cunoască personal.

Cum acesta venea în fiecare an la Constantinopol „ca să plătească dările împărăteşti” (9) şi „să sărute mâna sultanului”, şi cum drumul obişnuit din acea vreme între Ţara Românească şi Constantinopol trecea prin Adrianopol, este posibil ca voievodul să fi obţinut îngăduinţa de a-l cunoaşte şi vorbi cu fostul patriarh Nifon în anul următor detronării şi exilului său, adică în 1499 (10). Se convinse că era arhiereu desăvârşit şi-l rugă să vină în Ţara Românească, dar el nu cuteză să plece fără învoirea stăpânirii turceşti, temându-se de urmări neplăcute.

În urma convorbirii, voievodul a cerut pe Nifon de la Poartă şi, dobândind aprobarea, „trimise degrabă de aduse sfântul în ţara sa şi-i deade toate pre mână, zicându-i: „eu să domnesc, iară tu să ne îndreptezi şi să ne înveţi legea lui Dumnezeu şi să fii tată şi păstoriu mie şi tuturor oamenilor şi solitoriu la Dumnezeu. Iară sfântul află turma neplecată şi neascultătoare şi Biserica izvrătită şi cu obiceiuri rele şi nesocotite. Şi chemă pre toţi egumenii de la toate mănăstirile ţării Ungrovlahiei şi tot clirosul Bisericii şi făcu săbor mare de împreună cu domnul şi cu toţi boerii, cu preoţii şi cu mirenii şi slobozi izvoare de învăţătură limpede şi necurmat. Şi le spunea den Sfânta Scriptură şi-i învăţa pre toţi şi-i adăpa cu apa milei credinţei cei adevărate. Grăia-le den pravilă şi den lege, de tocmirea Bisericii şi de dumnezeieştile slujbe, de domnie şi de boierie, de mănăstiri şi de biserici şi de alte rânduiri de ce trebuia. Şi tocmi toate obiceiurile pre pravilă şi pre aşezământul Sfinţilor Apostoli. Deci hirotoni şi 2 episcopi şi le deade şi eparhie hotărâtă, care cât va birui; şi-i învăţă cum vor purta grijă şi cum vor paşte oile cele cuvântătoare carele sunt date-şi în seamă, ca să se înderepteze toată ţara de la arhierei” (11).

Sinodul mitropolitan mixt, de clerici şi mireni, prezidat la Târgovişte de Sfântul Nifon, a avut un rol important pentru organizarea Bisericii din Ţara Românească la începutul veacului al XVI-lea. Nu avem însă informaţii precise în ce an a venit el aici şi când s-a ţinut sinodul respectiv. În sprijinul cercetăto-rului vine Ecthesi Chronica, în care se consemnează că, după detronarea Patriarhului Ioachim, care a păstorit după Nifon, Sericii din Constantinopol au fost îndrumaţi de sultan să aleagă alt întâistătător, iar ei au hotărât să-i încredinţeze pentru a treia oară conducerea Marii Biserici ierarhului nostru, alegându-l Patriarh Ecumenic. Sfântul Nifon se afla atunci în Ţara Românească, adică în anul 1502, şi nu ştia nimic despre cele hotărâte. Când delegaţii patriarhiei trimişi de turci au venit să-i aducă vestea, el n-a voit să primească alegerea şi să vină la Constantinopol, cunoscând uneltirile care se depănau în jurul scaunului ecumenic şi şi-a scris „paretisis”, adică renunţarea la această demnitate.

În cadrul sinodului mixt, Sfântul Nifon a constatat că în Ţara Românească se afla atunci numai o singură mare eparhie, greu de administrat, a Mitropoliei Ungro-Vlahiei, la care el fusese chemat conducător. Pentru îmbunătăţirea acestei situaţii, a procedat la reorganizarea ierarhiei muntene şi a hotărât să se mai înfiinţeze două episcopii, hirotonind şi pe titularii lor. Cele două episcopii nou-înfiinţate au fost: una pentru părţile de apus ale ţării, în Oltenia, cu aşezarea în oraşul Râmnicu-Vâlcea, în locul desfiinţatei mitropolii a Severinului, pentru care s-a şi numit episcopia Râmnicului-Noul Severin, şi a doua în părţile de răsărit, episcopia Buzăului.

În sinod, între alte măsuri organizatorice, Sfântul Nifon a propus lui Radu cel Mare să mute mitropolia de la Argeş la Târgovişte, ceea ce el n-a mai apucat să vadă. Hotărârea însă avea să fie realizată sub Neagoe Basarab, de sinodul mixt, prezidat de Teolipt, Patriarhul Constantinopolului, după ce a doua zi, după sfinţirea mănăstirii Argeşului, la 16 august 1517, canonizase pe Sfântul Nifon.

În Ţara Românească, Sfântul Nifon nu a avut odihnă în propovăduirea cuvântului de învăţătură, de mustrare, de îndreptare şi de îmbărbătare. Săvârşea Sfânta Liturghie în fiecare Duminică şi sărbătoare şi îndemna pe credincioşi să vieţuiască după rânduiala pravilei bisericeşti şi a cuvântului lui Dumnezeu.

Dar „pizmaşul diavolul, văzând învăţături folositoare de suflet ca acestea, nu putu răbda, ci făcu multe meşteşuguri şi vicleşuguri ca să gonească pe fericitul Nifon” (12). Conflictul dintre mitropolitul Nifon şi Radu cel Mare a izbucnit atunci când, voievodul, neţinând seama de canoanele bisericeşti şi pravilele Sfinţilor Părinţi, a cununat în „fărădelege” pe sora sa, domniţa Caplea, cu boierul moldovean Bogdan, fugit în Ţara Românească, să scape de pedepsirea voievodului Moldovei, Ştefan cel Mare, pentru trădarea sa, şi care avea soţie şi copii.

Aflând despre această faptă nelegiuită, „din plângerea femeii dintâi a lui Bogdan, Sfântul Nifon a chemat pe boierul moldovean şi cu blândeţe l-a sfătuit să lase femeia cea luată fără lege şi să se întoarcă la soţia sa cea după lege. Boierul moldovean a mers şi s-a plâns domnitorului Radu cel Mare, căutând să-l întărite a izgoni pe sfântul din Ţara Românească. Atunci, Sfântul Nifon, netemându-se de ameninţări, s-a dus la domnitor şi, arătându-i scrisoarea femeii celei după lege a boierului moldovean, i-a deschis Legea dumnezeiască şi i-a arătat că nu se cade să defaime cele rânduite de dumnezeieştile canoane. Dar Domnitorul Radu cel Mare, lăsând la o parte evlavia ce arătase mai înainte, s-a pornit cu sălbăticie împotriva Sfântului Nifon, învinuindu-l că a călcat predaniile şi rânduielile ţării şi poruncindu-i să plece din Ţara Românească.

Atunci Sfântul Nifon a mers la biserică, unde a poruncit să se strângă tot poporul, pe care învăţîndu-l îndestul, s-a îmbrăcat în veşmintele arhiereşti şi a afurisit atât pe boierul moldovean cel fără de lege, cât şi pe cei ce îl ajutaseră la săvârşirea acelei fărădelegi. Apoi a proorocit câte aveau să se întâmple Ţării Româneşti şi cum au să moară de moarte rea şi domnitorul Radu cel Mare, şi boierul moldovean, sfârşindu-se în fărădelegea lor. După aceea, aşezând veşmintele arhiereşti pe sfânta masă, a ieşit din biserică.

Auzind acestea, domnitorul Radu cel Mare a dat poruncă în tot oraşul ca nimeni să nu socotească pe Sfântul Nifon ca arhiereu şi nici să-i dea cinste şi căutare; căci cel care-i va da pâine ori altceva, ori îl va primi în casa sa, îşi va pierde viaţa, iar averea lui va trece pe seama domniei. Iar Sfântul Nifon s-a dus la marginea unui sat, într-o căscioară, unde un fiu duhovnicesc al său, Neagoe din familia Basarabeştilor, „care era mai mare peste vânători”, îl hrănea pe ascuns. Atunci voievodul Radu cel Mare, mustrat de cuget şi temându-se a nu veni asupra lui vreun rău pentru această faptă, a mijlocit să fie adus Sfântul Nifon din nou la palatul domnesc, unde domnitorul şi-a cerut iertare prin făgăduinţă de multe daruri. Sfântul, cunoscând însă vicleşugul voievodului, nu i-a dat iertare şi a plecat de la el repetând aceeaşi proorocie ce rostise în biserică” (13).

În vara anului 1505, Sfântul Nifon a ieşit din ţară, a trecut Dunărea şi s-a îndreptat către Sofia, unde a poposit puţin, iar de acolo a pornit mai departe din Bitolia Macedoniei către Sfântul Munte Athos. Aici şi-a ales ca lăcaş marea mănăstire a Vatopedului, unde a stat „mai mult de un an”. „Şi dacă auziră, mergeau toţi dentr-acel sfânt munte cu osârdie ca la un izvor curgător de viaţă, de la care toţi îşi luau băutură de veselie trupească şi sufletească” (14). În timpul cât a locuit în acea mănăstire, doi din ucenicii săi, „care merseseră cu dânsul”, s-au mutat către Domnul, iar pe al treilea, anume Macarie, l-a lăsat să meargă la Tesalonic „şi-l întări cu rugăciunile sale” ca „să se sfinţească cu sfârşitul mucenicilor”, pe care-l dobândi, pătimind multe chinuri pentru dreapta-credinţă.

Înţelegând cu duhul că i se apropie sfârşitul, Sfântul Nifon îşi luă cu sine pe ucenicul ce-i mai rămăsese, pe Ioasaf, şi fără să ştie nimeni, mergând prin locuri greu de străbătut, a trecut în cealaltă parte a muntelui şi a venit la mănăstirea Dionisiu, în care vieţuise aproape cu un sfert de veac în urmă. A aflat aici datinile, rânduielile şi pravila ca mai înainte şi s-a bucurat, deşi mulţi dintre fraţi, precum şi egumenul se săvârşiseră din viaţă şi nu a fost cunoscut decât mult „mai târziu şi prin arătare îngerească”.

Era aici canonul rânduit chiar de Sfântul Dionisie, ctitorul mănăstirii, că oricine venea să se călugărească era întrebat de stareţ dacă primeşte mai întâi să fie îngrijitor de catâri, să care lemne şi să facă orice altă ascultare, atâta timp cât va fi rânduit. Şi dacă primea să facă aceste ascultări, atunci era primit în cin, iar dacă era călugăr de mai înainte, îl numărau în viaţa de obşte. Venind aici Sfântul Nifon a doua oară, nu s-a arătat că a fost patriarh sau mitropolit al Tesalonicului şi în Ţara Românească, ci a rămas necunoscut de obştea fraţilor mai mult timp. Fiind întrebat când a venit la mănăstire, după obicei, a făcut metanie şi a primit să îngrijească de catâri la grajd. Prin descoperire cerească, făcându-se cunoscut cine era sfântul, încetă această smerită ascultare şi, cerându-i-se iertare, i-a binecuvântat pe toţi, nevoindu-se mai departe în ascultare, cu postul şi cu rugăciunea. Iar „cât petrecu acolo în toate era tocmai cu alţi fraţi şi cu mâncarea, şi cu postul, şi cu osteneala, şi fără de preget, atâta cât le era altor fraţi ruşine de smerenia şi de nevoinţa lui. Că era tuturor chip de învăţătură şi de mustrare şi să nevoia spre toate posluşaniile (= ascultările) şi tuturor fraţilor la toate slujbele le ajuta: la moară mergea de măcina, şi la magherniţă (= bucătărie) ajuta, şi la magupie (= brutărie) aşijderea, şi la alte posluşanii la toate, atâta cât striga osteninţele lui…”. Se minunau fraţii şi părinţii de smerenia lui şi toţi pustnicii din Sfântul Munte veneau să primească binecuvântare şi să-i asculte învăţăturile mântuitoare. „Şi pe mulţi din păgâni, turci, armeni şi de alte erese, au întors de i-au botezat şi i-au uns cu Sfântul Mir; şi i-au adus în credinţa cea adevărată a pravoslaviei mai mult de 4000 de suflete. Iar pe câţi mişei au miluit şi săraci şi câţi au scos din robie, aceia n-au număr; aşa era de milostiv, şi bun tuturor, şi dumnezeiesc, şi dirept”.

Şi Dumnezeu a proslăvit pe cel ce-L proslăvea prin faptele sale. Înainte de mutarea cu sufletul la ceruri, Sfântul Nifon a adunat pe toţi fraţii şi i-a binecuvântat, le-a cerut tuturor iertare şi i-a iertat pe toţi. Împărtăşit cu Preacuratele Taine ale lui Hristos, după trei zile şi-a dat obştescul sfârşit, în ziua de 11 august 1508. S-au adunat mulţime de pustnici şi de călugări de prin mănăstirile Atonului, au făcut priveghere toată noaptea şi a doua zi, cu slujbe şi cântări, au pus în mormânt sfinţitul lui trup. Iar Ioasaf, ucenicul Sfântului Nifon, lăsând întristarea şi jalea, se nevoi să împlinească porunca părintelui său duhovnicesc şi merse la Constantinopol unde rândui poruncile sfântului său părinte şi pătimi acolo multe chinuri pentru dreapta-credinţă, fiind ars în foc de turci şi învrednicindu-se de cununa mucenicilor.

În anul 1515, după trei ani de domnie, Neagoe Basarab trimite o delegaţie la Muntele Athos, condusă de logofătul Danciu, cu o scrisoare adresată egumenului mănăstirii Dionisiu, prin care solicita ca moaştele Sfântului Nifon să fie dăruite un timp pentru Ţara Românească (15). Egumenul, împreună cu soborul mănăstirii au fost de acord cu dorinţa domnitorului şi astfel moaştele ierarhului au ajuns la mănăstirea Dealu. În 1517, în ziua de 16 august, a doua zi după târnosirea ctitoriei de la Argeş, a avut loc şi canonizarea fostului Patriarh Ecumenic şi mitropolit al Ţării Româneşti. Trecerea sa în rândul sfinţilor a fost prima canonizare despre care ştim că s-a săvârşit la noi în ţară. S-a hotărât atunci ca pomenirea lui să fie în ziua morţii, la 11 august.

Nu cunoaştem însă prima slujbă a sa, întocmită cu prilejul canonizării. Abia pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, egumenul Partenie de la Argeş a cerut textul ei de la Dionisiu. Alcătuită în elineşte, împreună şi cu istoria Vieţii scrisă în greaca vorbită de către Sfântul Nicodim Aghioritul (+ 1809), a fost tipărită în traducere românească de episcopul Iosif al Argeşului, la Sibiu, în 1806. A apărut apoi şi în alte ediţii, ca în cea din 1841, retipărită de ierodiaconul Dionisie, viitorul episcop al Buzăului.

O parte din slujba Sfântului Nifon se găseşte şi în Slujba sfinţilor, ale căror moaşte se află la sfânta monastire Curtea de Argeşiu, tipărită la Ploieşti în 1873 (16). În mineie, aceasta a fost introdusă mai târziu, în 1843, mai întâi în mineiui grecesc, apărut la Constantinopol, iar în româneşte în mineiui de la Neamţu, în 1847, apoi în ediţia Sfântului Sinod, din 1894. Prin slujba tipărită aparte a Sfântului Nifon, şi apoi, din 1862, prin mineiul de la Râmnicu-Vâlcea, s-a introdus definitiv în bisericile Ţării Româneşti prăznuirea lui, care, „totuşi rămâne un sfânt local cinstit numai la Athos şi în Ţara Românească la 11 august, ziua morţii sale” (17). Viaţa Sfântului Nifon a fost scrisă de Gavriil Protul (după 15 august 1517 – şi terminată până în 1519) la îndemnul lui Neagoe Basarab, care va fi dorit să cunoască viaţa părintelui sau sufletesc. Din limba greacă, opera sa a fost tradusă în slavonă, limba oficială de cult în Ţara Românească de atunci, şi ea se găseşte în manuscrisele româneşti împreună cu Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Din limba slavonă Viaţa Sfântului Nifon a fost tradusă în româneşte în timpul domniei lui Matei Basarab (1632—1654), poate de învăţatul cărturar Udrişte Năsturel (18).

După ce moaştele Sfântului Nifon au fost ţinute mai multe zile pentru închinarea credincioşilor, din porunca evlaviosului voievod, unii boieri, împreună cu mitropolitul Neofit, le-au însoţit înapoi, spre mănăstirea Dionisiu. Ele erau aşezate acum într-un sicriu de argint curat, poleit cu aur şi înfrumuseţat cu mărgăritare şi cu alte pietre scumpe şi cu email. Şi deasupra pleoapei sicriului era încrustat chipul Sfântului Nifon, iar jos, la picioarele lui, se afla chipul lui Neagoe în genunchi, rugându-se acestuia.

Frescă la intrare în Mănăstirea Dionisiu cu Împăratul bizantin Alexis Comnenul, Neagoe Basarab, Cuv. Dionisie, Nifon Patriarhul si Sf. Ioan Botezatorul. Singurul fără aură fiind Domnitorul Neagoe Basarab canonizat în 2008. Fresca este la acest moment (2013) acoperită

Frescă la intrare în Mănăstirea Dionisiu cu Împăratul bizantin Alexis Comnenul, Neagoe Basarab, Cuv. Dionisie, Nifon Patriarhul si Sf. Ioan Botezatorul. Singurul fără aură fiind Domnitorul Neagoe Basarab canonizat în 2008. Fresca este la acest moment (2013) acoperită

Racla dăruită de Neagoe Basarab şi în care se păstrează moaştele Sfântului Nifon are forma unei bisericuţe cu cinci turle, lucrată toată în filigran de argint aurit, împodobită cu o friză de email, pe care se află două rânduri de icoane înfăţişând pe Mântuitorul Hristos între Maica Domnului şi Ioan Bo-tezătorul, iar de o parte şi de alta, în rândul de deasupra, în dreptul celor cinci turle, precum şi în rândul de dedesubt, aflându-se prooroci şi sfinţi. Pe o fâşie îngustă, deasupra frizei, este încrustată în greceşte următoarea pisanie: „Această cinstită şi sfântă raclă este a prea sfinţitului arhiepiscop al Constantinopolei, Romei celei Noi, şi Patriarh Ecumenic chir Nifon. S-a pus la cale şi s-a săvârşit întru Hristos Dumnezeu, de către Prea credinciosul şi iubitorul de Hristos Domn Neagoe. Patriarhul a adormit acolo în venerata şi sfânta mănăstire a cinstitului Înainte Mergător şi Botezător Ioan. (S-a făcut) la anii 7023 (1515)” (19).

După ce au adus racla cu moaştele Sfântului Nifon înapoi la mănăstirea Dionisiu, călugării obştei, fiind adânc mişcaţi de darurile primite din partea domnului Ţării Româneşti, hotărâră să-i trimită „lui Neagoe Vodă plocon capul Sfântului şi o mână şi blagoslovenie de la părinţii cei sfinţi, care erau în mănăstire, ca să fie de sfinţire şi de ajutoriu domnului”. Iar voievodul, primind acele daruri cu mare bucurie, „le purta cu sine pe unde mergea, şi în curte şi în biserică; iară în cale le purta în carâtă (trăsură închisă) ca şi Israil, racla legii. Iară în muntele Atonului pre groapa sfântului zidi biserică frumoasă în numele Sfântului Nifon; iară mănăstirea o au îmbogăţit cu multă avuţie şi multe zidiri au făcut şi înalte”. Mai târziu, Neagoe Basarab a dăruit moaştele primite, ctitoriei sale de la Argeş, când, între icoanele aşezate în pronaosul bisericii, a pus şi „chipul Sfântului Nifon, ferecat tot cu aur şi cu pietre scumpe înfrumuseţat, atât de minunat cât nu poate mintea omului să închipuiască şi să spuie”.

Şi au stat moaştele Sfântului Nifon în biserica mănăstirii de la Argeş până în anul 1949, când au fost duse în biserica Sfântul Dumitru, catedrala mitropoliei Craiovei, mâna dreaptă într-o raclă mică de argint făcută de episcopul Iosif la 11 august 1795, iar capul în altă raclă, făcută de arhimandritul Partenie şi împodobită de episcopul Iosif în anul 1799, unde se află şi astăzi.

„Iar fericitul Nifon şi atuncea şi acum tot este cu noi nevăzut, şi măcar deşi dănţuieşte în cer cu îngerii, iar cei ce locuiesc pre pământ şi cheamă sfântul lui nume, nu se lipsesc de ajutorul lui” (20).

Pr. Prof. Ion Ionescu

Note:
1. Pr. prof. Gheorghe I. Moisescu, Viaţa Sfântului Nifon, Patriarhul Ţarigradului, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXVI (1958), nr. 9, p. 861.

2. Este posibil ca aici ierodiaconul Nifon să fi primit Taina Preoţiei, fiind sfinţit ieromonah.
3. Mitropolitul Tit Simedrea, Viaţa şi traiul Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului, Bucureşti, 1937, p. 6.
4. Ibidem.
5. Diac. dr. Nicolae M. Popescu, Nifon al II-lea, Patriarhul Constantinopolului, în „Analele Academiei Române”, seria istorie, 36 (1914), p. 770.
6. Mitropolitul Tit Simedrea, op. cit., p. 7.
7. Ibidem, p. 8.
8. Ibidem, p. 8.
9. Vasile Grecu, Viaţa Sfântului Nifon. O redacţiune greceasca inedită, editată, tradusă şi însoţită cu o introducere, Bucureşti, 1944, p. 83.
10. Pr. Gabriel Cocora, Tot despre. începuturile episcopiei Buzăului, în Spiritualitate şi istorie la întorsura Buzăului, Buzău, 1983, vol. II, p. 14.
11. Mitropolitul Tit Simedrea, op. cit., p. 8-9.
12. Ibidem, p. 10.
13. Sinaxar, din Mineiul pe august, ed. a IV-a, Bucureşti, 1974, p. 133
14. Mitropolitul Tit Simedrea, op. cit., p. 12.
15. Ibidem, p. 20.
16. Diac. dr. Nicolae M. Popescu, op. cit., p. 746, 793-795.
17. Ibidem, p. 795.
18. Petre Ş. Năsturel, Recherches sur les redactions greco-roumaines de la „Vie De Saint Niphon II, Patriarche de Constantinople”, în „Revue des etudes sud-est europeennes”, 1967, nr. 1-2, p. 58.
19. Mitropolitul Tit Simedrea, ibidem, p. 23.
20. Ibidem, p. 31.

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 338-349, Viaţa şi pătimirea Părintelui nostru Nifon, Patriarhul via sfintiromani.ro

Link extern: Acatistul Sfântului Ierarh Nifon al II-lea, Patriarhul Constantinopolului şi Mitropolit al Ţării Româneşti.

Mormântul Patriarhului Nifon al Constantinopolului de la Mănăstirea Dionisiu

Mormântul Patriarhului Nifon al Constantinopolului de la Mănăstirea Dionisiu

Viața Sfântului Voievod Neagoe Basarab (26 septembrie). Supranumit „Ctitor a toată Sfetagora” (v. Gavriil Protul, în „Viața Sf. Nifon”).

Binecredinciosul voievod Neagoe Basarab a venit în lume în ultimul sfert al veacului al XV-lea, probabil în 1481 sau 1482, în împrejurări acoperite de taină, pe care istoricii nu le-au lămurit pe deplin.

La urcarea sa pe tron, în 1512, el şi-a revendicat descendenţa din domnul Ţării Româneşti Basarab cel Tânăr, poreclit Ţepeluş (noiembrie 1477-septembrie 1481, a doua domnie în noiembrie 1481-aprilie 1482, când e ucis de boieri la Glogova) fiul lui Basarab II (decembrie 1442-primăvara 1443) şi nepotul lui Dan al II-lea (1420-1431). Neagoe era deci strănepot, în linie dreaptă, al celui mai viteaz dintre domnii Ţării Româneşti după Mircea cel Mare, ştiut fiind că Dan al II-lea, care era nepot de frate al biruitorului de la Rovine, a ţinut pază la Dunăre împotriva cotropirii otomane (1).

După moartea silnică a lui Basarab, copilul a rămas să crească în familia lui Pârvu, alături de doi fraţi, Preda, viitor ban al Craiovei, şi Pârvu, şi două surori, Vlădaia şi Marga, copiii Neagăi cu Pârvu. Puternica şi ambiţioasa familie a boierilor Craioveşti, care avea în Oltenia o situaţie aproape domnească, dar care nu putea domni, nefiind „os domnesc” şi-a dat seama că într-o zi tânărul fiu de domn, urcându-se pe tron, le va crea o situaţie privilegiată. Că va putea domni astfel printr-însul.

Înzestrat cu însuşiri excepţionale şi cu o mare sete de a învăţa, la care se adăuga talentul de scriitor ce va face dintr-însul primul nostru creator de geniu, tânărului Neagoe i-a fost dat să crească şi să se formeze în împrejurări tot excepţionale. Membru al celei mai bogate şi mai puternice familii boiereşti din Ţara Românească, el a putut beneficia de o pregătire deosebită, nu numai militară – ca a tuturor celor de rangul lui – dar şi cărturărească. Barbu Banul şi fraţii săi au zidit, în 1485, mănăstirea Bistriţa din Oltenia, aducând aici din sudul Dunării moaştele sfântului Grigorie Decapolitul, ceea ce făcea din noul lăcaş un prestigios loc de pelerinaj. Bistriţa a devenit imediat cel mai mare centru cultural al ţării, mai ales în urma relaţiilor directe cu muntele Athos şi cu centrele culturale rămase în Serbia, nedistruse de otomani.

Bistriţa olteană era pentru Ţara Românească, la sfârşitul secolului XV şi începutul celui de al XVI-lea, ceea ce Neamţu şi Putna erau în Moldova: „biblioteca centrală” şi prima şcoală de cărturărie a ţării. Unul din stareţii mănăstirii, care conducea obştea de la Bistriţa chiar pe timpul când Neagoe se ridică la vârsta primei tinereţi, se numea Macarie şi cum imediat ce ajunge domn Neagoe ridică mitropolit al ţării un Macarie, căruia în cuvântarea amintită i se va adresa în cuvinte de fiu duhovnicesc, istoricii au bune temeiuri să creadă că Macarie mitropolitul din 1512 este una şi aceeaşi persoană cu Macarie, stareţul Bistriţei şi că acesta a fost părintele duhovnicesc şi primul învăţător al voievodului (2). Nu ne putem închipui că acela care va dovedi o aşa de largă cunoaştere a teologiei şi a scrisului bisericesc să se fi format altundeva decât la Bistriţa familiei sale, lângă părinţii îmbunătăţiţi şi cărturarii de acolo. Mănăstirea era pe atunci şi cea mai bună ascunzătoare pentru un fiu de domn care trebuia ţinut departe de primejdiile epocii până la momentul potrivit, când lumina urma să fie scoasă de sub obroc.

Tânărul Neagoe nu era însă destinat de ai săi cinului monahal. El a primit, în acelaşi timp, educaţia de atunci a fiilor de boieri, exercitându-se în mânuirea armelor şi ascultând pe ai săi în discuţiile despre treburile statului. I-a fost dat să apuce în viaţă, pe când el însuşi se ridicase la vârsta înţelegerii depline a lumii, pe cel mai mare şi mai slăvit domn al românilor, Ştefan vodă al Moldovei, ale cărui fapte se ridicaseră în legendă, nu numai printre români, dar şi în ţările de primprejur şi chiar până în lumea apuseană. Neagoe avea 22-23 de ani în 1504 când titanul de la Suceava a fost aşezat în mormântul de la Putna şi neamul românesc întreg s-a cutremurat văzând că a căzut stejarul ce străjuia spre toate zările. Din tot ce va scrie mai târziu Neagoe, se vede cât de adânc s-au întipărit în sufletul şi în mintea sa personalitatea şi faptele marelui Ştefan. Deşi nu-l numeşte nicăieri, acesta ni se desprinde ca modelul ideal de conducător al românilor, propus de Neagoe fiului său. Toată copilăria, adolescenţa şi tinereţea şi le petrecuse în iradierea gloriei şi puterii părintelui Moldovei.

Dar în acelaşi timp Neagoe creşte într-o lume românească ce era confruntată cu greutăţi fără seamăn şi asupra căreia se întindea ameninţătoare umbra semilunii. Tânărul os domnesc n-a apucat vremea bătăliilor glorioase, intrate în amintire, ci vremea când însuşi marele Ştefan fusese obligat să vâre sabia în teacă şi să se împace cu ideea că Imperiul otoman este puternic pentru multă vreme prin aceste părţi ale Europei şi că de pe tronul de odinioară al binecredincioşilor bazilei nimeni nu mai este în stare să-l facă a se ridica. Dimpotrivă: lumea creştină îi caută prietenia, bunăvoinţa şi uneori chiar alianţa. În aceste împrejurări, tot ce mai puteau face românii era să-şi asigure ceea ce în urma unui secol de lupte vitejeşti reuşiseră să păstreze: fiinţa politică şi absoluta independenţă în cele dinlăuntru ale ţării, plătită acum cu tributul, dar garantată, pentru nevoie absolută, şi de oşti încă puternice.

Tot echilibrul politic al Europei se schimbase în câteva decenii şi strănepotul „cavalerului” (3) Dan al II-lea a trebuit să înveţe de mic o artă politică nouă: aceea de a dăinui în împrejurări grele, când oricând avalanşa otomană se putea prăvăli, nestăvilită de nimeni. Norocul cel mare fusese că vitejii voievozi dinainte, al căror şir îl încheiase Ştefan al Moldovei, reuşiseră să convingă imperiul că este mai bine să cazi la înţelegere cu românii şi să primeşti tribut de la ei, decât să-i înfrunţi pe câmpul de luptă şi să-i obligi să-şi apere ţara până la moarte. Atunci ei erau de neînvins. Dar dacă-i lăsai într-ale lor şi le cereai doar o jertfă materială, profitai de munca lor harnică şi de buna lor gospodărie, iar oile şi caii româneşti umpleau Stambulul şi făceau fala grajdurilor sultanului.

Aşa se stabiliseră nişte raporturi speciale care apăraseră ţările române de cucerirea directă, de administraţia otomană, garantând libera exercitare a legii proprii şi a credinţei, dezvoltarea nestânjenită a culturii. Spre deosebire de ce se întâmplase în sudul Dunării, ţările române rămăseseră astfel ca nişte oaze ale libertăţii către care se îndreptau ochii creştinilor robiţi. De aici plecau ajutoare pentru ei, se trimiteau bani cu care se reparau mănăstirile din Sfântul Munte Athos şi din alte părţi, erau ajutaţi ierarhii şi credincioşii din Balcani şi din Orient să-şi păstreze credinţa şi nădejdea. Când sabia intrase în teacă, acesta era noul război al românilor cu „păgânul”: să-i ajute pe cei supuşi să nu piară, să-i întărească pe temeliile credinţei şi nădejdii în Dumnezeu şi să se întărească ei înşişi pe aceleaşi temelii.

Marele Ştefan dăduse exemplul. Imediat ce fusese obligat să părăsească idealul cruciadei militare, el porni o nouă cruciadă, prin ctitoriile sale care vesteau prin monumentalitatea lor că aici, la nord de Dunăre, crucea străluceşte fără teamă. Iar legea creştină este legea locului. Era biruinţa cea mai adâncă a românilor, la capătul unui veac de lupte necurmate pentru libertate, cu cel mai mare imperiu al lumii de atunci.

Cultura, zidirea de monumente, arta, deveniseră astfel mijlocul cel mai sigur de a afirma libertatea românească în lumea dominată de semilună. Iar strânsele legături cu creştinătatea balcanică şi ajutorarea ei deveneau pe zi ce trece o mare politică pe termen lung. Ea ţintea apărarea creştinătăţii de stingerea sufletească ce deschidea calea pieirii fizice.

Boierii Craioveşti au fost printre cei dintâi care au înţeles vremile. Mănăstirea zidită de ei sta în strânsă legătură cu această lume balcanică, iar un hrisov din 1501 pentru mănăstirea Sfântul Pavel ni-i arată pe toţi fraţii Craioveşti şi pe tânărul nepot, ctitor la Athos, după modelul domnilor (4). Nici o familie feudală în afară de cea domnească nu mai emisese acte de danie pentru Sfântul Munte. Ei sunt cei dintâi şi gestul măsoară ambiţiile lor politice.

Politica lui Ştefan cel Mare din ultima perioadă îşi găseşte în Ţara Românească un imitator abil în Vlad Călugărul (1482-1495), frate după tată cu Vlad Ţepeş şi Radu cel Frumos. Parcă spre a arăta cum se schimbaseră vremile, în locul cumplitului ostaş şi în locul lui Radu cel Frumos, pus domn de Mahomed II şi alungat de Ştefan cel Mare, pe tron s-a urcat acest fiu al lui Vlad Dracul ce se trăsese afară din viitoarea vieţii şi a competiţiilor politice, căutând în mănăstire pacea sufletească şi înţelepciunea de dincolo de lume. Ţara îl obligase să ia sceptrul şi să revină în lume. Dar el a păstrat, pe tron, cumpăna minţii şi ochiul obişnuit să vadă departe şi adânc în firea lucrurilor, al celor obişnuiţi cu contemplarea zilnică a eternităţii.

Vlad Călugărul a fost un domn vrednic şi abil, care a ştiut să câştige şi pe cei din ţară şi pe cei din afară şi care a pus în Ţara Românească temeliile unei adevărate tradiţii politice noi, corespunzătoare vremurilor: tradiţia legăturilor strânse cu lumea creştină din imperiu. La moartea lui ţara l-a ales domn pe fiul său, Radu cel Mare. În 1495, când acesta urca pe tron, Neagoe păşea pragul adolescenţei spre vârsta raţiunii şi începea să se formeze ca bărbat în toată puterea. În faţa ochilor săi avea să se afle acum un adevărat „principe de Renaştere”, un domn care-şi purtase mulţi ani paşii prin lumea apuseană şi care ştia că pe acolo artele şi frumosul, fastul şi strălucirea principilor deveniseră metode de guvernământ. Înţelegea să fie şi el un astfel de principe şi va fi cel dintâi care, înălţând o ctitorie domnească ce urma să-l primească la sfârşitul zilelor, o va concepe de la început ca pe o capodoperă de artă, menită a cuceri admiraţie şi a duce faima ctitorului.

Ştefan îşi dobândea la Târgovişte, prin Radu cel Mare, un adevărat emul. Ţara Românească primea şi ducea astfel mai departe mesajul Moldovei din ultimii ani de domnie ai marelui conducător: a nu mai înfrunta pe otoman contând pe ajutorul creştinătăţii apusene, deoarece acest ajutor e iluzoriu; a dăinui în cetatea credinţei, prin afirmarea forţei creatoare a neamului în capodopere de artă şi în ctitorii ce deveneau coloana vertebrală a rezistenţei naţionale, simboluri ale condiţiei politice româneşti în această parte de Europă. La sud de Dunăre nu mai era îngăduit a se ridica biserici peste care să nu poată privi un turc călare! Ele trebuiau îngropate în pământ până la înălţimea turcului încălecat. Creştinii trebuiau să intre în pământ ei înşişi, în faţa stăpânului păgân. Tocmai de aceea cu fiecare biserică ce-şi înălţa turlele întărite, românii sfidau această lege din imperiu şi dovedeau că legea, la ei, şi-o fac singuri! Radu cel Mare a clădit la Dealu cea mai măreaţă biserică din câte se înălţaseră până atunci în Ţara Românească, şi înălţarea ei făcea aproape cât o bătălie câştigată pe câmpul de luptă. Era o bătălie! Pe alt câmp de luptă, deschis de români în coasta imperiului, pentru secole.

În ctitoria de la Dealu putem descifra deopotrivă suflul, mândria epocii lui Ştefan cel Mare şi adierile Renaşterii. Radu cel Mare începea să aşeze pe români în curentul de idei şi aspiraţii ale veacului modern.

Acesta este domnul în timpul căruia îşi începe ridicarea pe treptele ierarhiei politice viitorul domn Neagoe Basarab (5). În 1501, când Craioveştii emit amintitul act pentru mănăstirea Sfântul Pavel, Neagoe este trecut cu rangul de postelnic şi va fi, până în 1509, mare postelnic fără întrerupere. Funcţia era de intim al domnului (era cel însărcinat cu paza şi grija odăii domneşti) şi totodată de tălmaci de protocol; era cel ce primea şi prezenta pe soli domnului, traducându-i spusele lor. Funcţia presupunea cunoaşterea de limbi străine şi faptul că, tânăr fiind încă, Neagoe şi-o asumă, dovedeşte că îndeplinea condiţiile.

Aşadar încă din 1501, la 20 de ani sau chiar mai puţin, Neagoe apare în rândul dregătorilor curţii şi-şi începe educaţia politică în preajma lui Radu cel Mare, de la care avea de bună seamă ce învăţa şi ce asculta în ceasurile de răgaz, când domnul le va fi împărtăşit celor din preajmă cunoştinţele sale despre acea îndepărtată Europă ce o călcase cu piciorul ani în şir.

Dar realităţile româneşti nu erau cele ale Italiei. În faţa uriaşei presiuni a Imperiului islamic, zidurile de cetate trebuiau clădite acum nu din piatră de râu, ci din pietrele de granit ale credinţei strămoşeşti. Imperiului teocratic otoman, care cotropea şi trecea prin foc şi sabie în numele „războiului sfânt”, nu i se putea opune antichitatea greco-romană şi umanismul, ci tot tăria unei credinţe. Biserica devenea mai mult ca oricând cetatea sufletului neamului şi susţinătoarea luptei sale pentru dăinuire, Întărirea ei era o problemă politică urgentă înainte chiar de a fi una religioasă. O Biserică puternică şi bine condusă era pe atunci altfel de armată. Ştefan cel Mare o ştia de mult, de când îşi luase ocrotitori ai oştilor pe Sfinţii Gheorghe şi Dimitrie. Radu cel Mare a învăţat repede lecţia şi în 1503 el aducea în ţară, cu îngăduinţa sultanului, pe cel mai mare luptător pentru credinţă şi rezistenţă creştină din câţi urcaseră pe tronul patriarhiei ecumenice după tragicul an 1453: patriarhul Nifon al II-lea. La data aceea fusese detronat a doua oară şi exilat la Adrianopole, tocmai fiindcă i se simţise forţa şi abilitatea. Aurul românesc adăugat desigur rugăminţii, îi obţinuse eliberarea şi, venit în ţară, Nifon este pus de domn în fruntea Bisericii muntene şi cinstit ca un împreună conducător al ţării.

Patriarhul a adus aici marea lui experienţă, dar şi tradiţia şi amintirea Bizanţului, dorinţa Bisericii ecumenice de a salva şi continua această tradiţie. Pentru întâia oară un fost patriarh ecumenic devine, prin împrejurările istorice, conducătorul Bisericii din Ţara Românească.

Opera întreprinsă de Nifon al II-lea în cei doi ani cât a îndeplinit acest rol se încadrează desigur politicii lui Radu cel Mare, politică de consolidare a Bisericii ca sprijin în lupta pentru dăinuirea politică. A existat o deplină concordanţă între idealurile servite de patriarh şi cele ale românilor, dar s-a produs acum un fapt nou, de o importanţă hotărâtoare pentru istoria politică şi bisericească a întregului Răsărit şi Orient apropiat: s-a petrecut, într-un fel, trecerea asupra românilor a marii tradiţii imperiale bizantine, în care intra şi obligaţia de ocrotitori ai Bisericii Ortodoxe (6). Prezenţa patriarhului ecumenic, fie el şi în postura de patriarh „în retragere”, alături de Domnul Ţării Româneşti făcea dintr-o dată ca la Târgovişte să se repete, chiar la o scară mult mai redusă, o situaţie amintind de imperiul creştin, când alături de bazileu se afla patriarhul. Radu cel Mare devenea în felul acesta un nou „bazileu”, iar Ţara Românească se înfăţişa ca un pământ ocrotit de Dumnezeu, spre care creştinătatea robită privea ca la o oază a speranţei.

Nu încape îndoială că în cei doi ani cât a stat la noi patriarhul Nifon al II-lea a căutat să convingă pe domn şi clasa conducătoare a ţării de rolul lor excepţional în noua conjunctură politică, de misiunea lor de moştenitori ai împăraţilor bizantini, misiune din care decurgea obligaţia de a deschide şi mai larg baerele pungii în vederea ajutorării creştinătăţii balcanice. Ucenicul patriarhului Nifon, Gavriil Protul, care-i va scrie panegiricul după anul 1520, ne spune limpede că înaltul ierarh nu s-a mulţumit să execute voinţa domnului de a pune ordine în treburile bisericeşti şi a numi doi episcopi, ci i-a învăţat pe români teoria politică bizantină : „Grăia-le den pravilă şi de lege, de tocmirea bisericii şi de dumnezeeştile slujbe, de domnie şi de boierie, de mănăstiri şi de biserici şi de alte rânduri de ce trebuie” (7).

Prin Nifon, acel „Bizanţ după Bizanţ” – cum l-a numit N. Iorga – îşi găsea la nord de Dunăre principalul punct de sprijin material şi moral, iar în locul „cavalerilor” atleţi cu sabia ai lui Hristos apărea un nou tip de domn român şi o nouă politică activă: moştenitorul tradiţiilor imperiale creştine şi sprijinitorul sistematic şi prestigios al creştinătăţii robite. În felul acesta, în faţa capitalei islamice a Imperiului otoman se creează la Târgovişte un fel de capitală nedeclarată a lumii creştine din imperiu. Nifon al II-lea şi Radu cel Mare au pus bazele acestei tradiţii. Fostul patriarh ecumenic este cea dintâi mare personalitate a lumii creştine supuse imperiului care descoperă noua funcţie a pământului românesc: de citadelă necucerită a dreptei credinţe şi a civilizaţiei creştine din Europa sud-estică şi din Orientul apropiat. Pe urmele lui Nifon vor păşi, timp de secole, numeroşi alţi mari ierarhi, cărturari, oameni politici din lumea creştină supusă. Pentru toţi, pământul românesc va apărea aşa cum pentru prima oară îi apăruse lui Nifon: placa turnantă a rezistenţei creştine, rezistenţă ce se putea transforma, la un ceas hotărât de Dumnezeu, în ridicarea armată pentru aşezarea crucii pe Sfânta Sofia. Eroul acelei ridicări avea să apară abia la sfârşitul secolului şi va fi Mihai Viteazul. Dar pregătirea lui începe acum.

E greu de spus cât va fi înţeles şi urmat Radu cel Mare din această învăţătură, dar putem spune cu certitudine că nici un cuvânt din discursul ecumenicului nu a rămas neprimit de tânărul postelnic ce se afla între auditori. Bizanţul, adus ca într-o raclă vie în sufletul şi gândul patriarhului, îşi găsise omul în stare să-l facă a renaşte! Umbrele bazileilor coborâseră către el, spre a redeveni vii în acest fiu de domn român care-şi aştepta în linişte ceasul.

Dar nu numai moştenirea Bizanţului, ci şi moştenirea celeilalte foste ţări creştine, cufundată deplin, în 1459, sub valurile cuceririi otomane, împărăţia sârbească, trece tot acum pe pământul Ţării Româneşti. Maxim Brancovici, ultimul descendent al celor din urmă conducători creştini ai sârbilor, se refugiază la Târgovişte, aducând cu el două rude apropiate, una, fiică a fratelui său Ioan: Despina Miliţa şi Elena Brancovici (8). Prin ele supravieţuiau „ţariţele” Serbiei, ale căror vieţi au fost scrise cândva de cărturarii strălucitei împărăţii a lui Ştefan Duşan.

Maxim Brancovici nu putea fi decât binevenit lângă Nifon al II-lea şi acesta îl convinge imediat pe voievod să-l ridice la scaunul episcopal. În felul acesta, Biserica Ţării Româneşti dă adăpost şi este împodobită cu două mari figuri ale creştinătăţii balcanice, iar curtea de la Târgovişte a lui Radu cel Mare capătă o înfăţişare nouă, de loc de refugiu şi întâlnire a ceea ce mai rămăsese din nobilimea balcanică.

Maxim Brancovici va mijloci, în 1507, pacea cu Bogdan al Moldovei, aducând pentru întâia oară în diplomaţie argumentul unităţii de neam. El va spune că nu se cade a lupta între ei fraţii de acelaşi neam (9). Tot Maxim pune la cale căsătoria lui Radu, nepotul de soră al domnului, cu fata lui Dimitrie Iacşici, unul din fruntaşii de atunci ai sârbilor.

Dar cea mai strălucită unire matrimonială între conducătorii românilor şi ai sârbilor o realizează Maxim când reuşeşte să-şi căsătorească nepoata, Despina Miliţa, cu tânărul postelnic Neagoe. Prin această căsătorie, din care se vor naşte trei băieţi şi două fete, Neagoe stabilea o legătură directă cu tradiţia politică balcanică, fiind, după Ştefan cel Mare (soţul Evdochiei de Kiev şi al Mariei de Mangop), al doilea domn român ce-şi ia lângă sine o soţie simbolizând un întreg trecut politic şi o veche tradiţie. Al treilea va fi Petru Rareş, viitorul soţ al celeilalte domniţe sârbeşti de la curtea muntenească, Elena Brancovici.

Din păcate, aşa cum se întâmplase uneori şi în Bizanţ, nu peste multă vreme între noul „împărat” şi fostul patirarh ecumenic a izbucnit un conflict, interesele şefului ţării lovindu-se de canoanele al căror apărător se socotea şeful spiritual. Domnul voia să-şi dea sora după un boier moldovean, Bogdan, refugiat în Ţara Românească. Boierul lăsase însă în Moldova o soţie de care nu fusese despărţit canonic, şi atunci patriarhul s-a opus. A fost picătura ce a răsturnat paharul unor relaţii ce începuseră a nu mai fi bune, între domn şi patriarh. Acestuia i s-a pus în vedere să părăsească ţara, ale cărei obiceiuri le-ar fi stricat. Izgonit, el a stat o vreme în casa Craioveştilor, ceea ce arată că legăturile cu aceştia deveniseră strânse şi mai ales că puternica familie îşi permitea asemenea gesturi de independenţă faţă de domn. În tot acest răstimp, ne spune biograful său, Gavriil Protul, Nifon a fost îngrijit de tânărul Neagoe, căruia îi trece testamentul său politic şi spiritual: „Iar fericitul Nifon îl întăria cu învăţăturile sale, ca să crească şi să se înalţe în toate faptele bune şi să se ridice în noroc bun şi să fie plăcut înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, cum mai apoi, cu rugăciunea sfinţii sale, să umplură amândouă”.

Patriarhul Nifon a fost cel mai mare dascăl al lui Neagoe. A fost cel ce i-a transmis adânca lui cunoaştere teologică, patosul moral şi gândirea politică a Bizanţului, pe care o cunoştea desigur, fiindcă se ocupase vreme îndelungată cu copierea de cărţi şi nu-i vor fi scăpat sfaturile lui Agapet către Împăratul Justinian sau Învăţăturile lui Vasile Macedonul, sau scrisoarea patriarhului Fotie care se citea şi prin mănăstiri. Comparând cele ce – potrivit biografului său – Nifon le-ar fi predicat Curţii din Târgovişte cu ceea ce Neagoe va scrie mai târziu în Învăţăturile sale, asemănările sunt izbitoare şi ne conving de adevărul spuselor lui Gavriil Protul. Cei doi ani petrecuţi de Nifon la Târgovişte şi timpul de recluziune până la plecare, când Neagoe „aducea bucate de hrană sfântului şi aeve şi într-ascuns cu îndemnarea lui Dumnezeu, fără nici o temere” au fost ca o înaltă şcoală de teologie şi duhovnicie, cea mai înaltă pe care un domn român din vechime a primit-o vreodată, dascălul lui fiind un patriarh ecumenic şi un sfânt.

Prin Nifon va fi aflat Neagoe şi de obiceiurile împăraţilor bizantini de a scrie cărţi de învăţătură pentru fiii lor.

Legătura dintre ucenic şi dascăl a fost aşa de puternică, încât odată ajuns domn, Neagoe va obţine de la patriarhia ecumenică şi celelalte patriarhii canonizarea lui Nifon aproape imediat după moarte, caz foarte rar în Biserică. Ne putem închipui cu ce sete, sorbind fiecare cuvânt, va fi ascultat tânărul fiu de domn învăţăturile unuia dintre cei mai mari ierarhi ai vremii şi în acelaşi timp un om politic de înaltă clasă.

Nifon părăseşte Ţara Românească în 1505, fiind înlocuit în funcţia de conducător suprem al Bisericii de Maxim Brancovici, care primeşte oficial titlul de mitropolit al Ţării Româneşti. Nifon nu-l purtase fiindcă ar fi însemnat o scădere faţă de rangul său patriarhal. Retras la Athos, în mănăstirea Dionisiu, Nifon al II-lea formează acolo un ultim ucenic, monahul Gavriil, viitorul „protos” al comunităţii Sfântului Munte. Moare în 11 august 1508. Nu după multă vreme de la plecarea sa, Radu cel Mare este doborât de cumplita boală adusă din Occident, care-l desfigurase şi-l adusese într-o stare de chinuri groaznice. În 1508 moare şi el, câteva luni înaintea lui Nifon, în aprilie.

În acelaşi an apare cea dintâi tipăritură din cărţile române: Liturghierul lui Macarie. Acest domn de „Renaştere” românească are deci norocul să-şi înscrie numele şi pe cel dintâi semn că românii şi-au însuşit, printre cei dintâi în lumea ortodoxă, invenţia ce avea să revoluţioneze lumea şi să traseze cel mai bine hotarul epocii moderne: tiparul. Se crede că tipografia a funcţionat la Dealu, dar sunt tot mai multe temeiuri să credem că ea a fost instalată la Bistriţa şi că nu domnul, ci Craioveştii avuseseră ideea de a o înfiinţa. Dovadă că apar cărţi şi după moartea lui Radu cel Mare şi că s-au găsit, în ctitoria Craioveştilor, mai multe exemplare, semn că acolo era depozitul.

Moartea lui Radu cel Mare în aprilie 1508 deschide drum unor încercări grele pentru ţară şi-l pune pe tânărul Neagoe în situaţia de a face o experienţă hotărâtoare pentru tot ceea ce va gândi şi va scrie mai târziu în calitatea sa de cel dintâi gânditor politic al românilor.

Până atunci el crescuse cu ochii pe domni cumpătaţi, înţelepţi, cu largi orizonturi şi se bucurase de slava fără de seamăn a marelui vecin din Moldova. Avea să cunoască, în curând, cum arată „lupul în piele de oaie” (cum îl va numi pe Mihnea, supranumit de istorie „cel Rău”, Gavriil Protul). Acest fiu al acelui domn care, din păcate, adăugase la vitejia sa o cruzime bolnavă şi o lipsă de frâu în puterea asupra oamenilor ce-l făcuseră celebru sub numele infamant de „Drăculea” s-a înfăţişat ca unii eroi ai basmelor populare care se dau drept altul decât cel ce este. Gavriil Protul ne spune că la început i-a câştigat pe toţi cu făgăduieli şi cu o faţă atrăgătoare. A reuşit să-i păcălească şi pe Craioveşti, pe care i-a păstrat în sfatul său domnesc aproape un an. Dar imediat ce s-a simţit cu mâna pe frânele puterii „şi-a dezbrăcat lupul pielea oii” zice cronicarul şi a început să dezlănţuie o adevărată teroare. Marele nostru scriitor Alexandru Odobescu a evocat în nuvela sa romantică Mihnea cel Rău cruzimea şi nebunia acestui fiu, care moştenise de la tată numai firea întunecată şi gustul uciderii. Duşmănia lui înverşunată pe toţi ce-i care-i puteau sta în cale şi-i puteau frâna dezlănţuirea de cruzime şi fărădelege s-a lovit, cum era firesc, de Craioveşti. Aceştia, simţind încotro se îndreaptă urgia, au fugit peste Du-năre, la o rudă a soţiei lui Barbu Banul, şeful familiei. Era sârb de neam, dar se turcise cu numele de Mehmed-Beg şi ajunsese atotputernicul paşă al Nicopolei.

Unul din fraţii Craioveşti, Radu, n-a mai apucat să fugă şi a fost ucis de ostaşii trimişi în Oltenia de domn. Aceştia au dărâmat casele fraţilor Craioveşti şi au bătut chiar mănăstirea Bistriţa cu tunurile, dărâmând-o până în temelii, după cum spune cronica. La fel biserica Sfinţii Apostoli zidită de Neagoe.

Împreună cu ai săi, Neagoe porneşte mai departe de la Nicopole la Constantinopol, unde Mehmed Beg avea rude şi prieteni influenţi şi el însuşi se bucura de mare trecere. Prin aceştia, cei trei fraţi rămaşi, Barbu banul, Pârvu şi Danciu, ajung la sultan şi obţin acordul de a înlătura pe Mihnea cel Rău şi a-l înlocui cu fiul cel mai mic al lui Radu cel Mare, Vlad sau Vlăduţ, care nu avea decât 17 ani. Întorşi la Nicopole, primesc în ajutor trupele lui Mehmed. Un detaşament de avangardă este pus chiar sub comanda lui Neagoe, ceea ce dovedeşte că avea reputaţia unui bun militar. Nu a dezminţit-o. Printr-un atac prin surprindere, el a bătut lângă mănăstirea Cotmeana trupele trimise contra lui şi conduse de fiul domnului, Mircea. Victoria a fost aşa de categorică încât domnul n-a mai aşteptat să apară şi restul oştirii, ci a fugit spre munţi, la Sibiu, sperând că va reuşi să se întoarcă cu sprijin din Ardeal. Răzbunarea Craioveştilor l-a urmărit şi acolo, unde şi-a găsit moartea.

La urcarea pe tron a lui Vlăduţ, ne spune cronica ţării, care urmează povestirea lui Gavriil Protul, s-a încheiat un pact între noul domn şi Craioveşti, să se respecte reciproc. Din păcate nici cu acest domn lucrurile nu au mers multă vreme, deoarece nu el domnea, ci cumnatul său, acel Bogdan din Moldova, din cauza căruia fusese alungat patriarhul Nifon. Situaţia ţării era grea şi împrejurările din lume erau tulburi, iar pe tron stătea un copil nevrednic. Era firesc să vedem, în aceste condiţii, pe Neagoe, ajuns la deplină maturitate şi conştient de primejdiile ce ameninţă ţara, că socoteşte venit timpul să-şi dezvăluie pretenţia la tron, ca os domnesc ce era. S-a arătat de istorici că inelul cu care pecetluia semnătura ca membru al sfatului domnesc avea un blazon cu pretenţie, care amintea stema ţării (10), aşa încât, în ciuda a ceea ce ne spune Gavriil Protul, convingerea la care ajunsese Bogdan şi anume că fiul lui Pârvu Craiovescu umblă să-i ia tronul lui Vlăduţ, nu era simplă închipuire.

Ca urmare a investigaţiilor lui Bogdan, tânărul domn dă ordin ca lui Neagoe să i se taie nasul, după obiceiul vremii, spre a nu mai putea aspira la domnie. Dar nu a putut fi prins şi atunci sunt convocaţi Craioveştii care, spre a-l scăpa, jură în faţa domnului credinţă. Că jurământul era fals şi dictat de îm-prejurări o dovedeşte faptul că imediat după aceea au trecut iarăşi Dunărea, au revenit cu oştile lui Mehmed Beg şi, sub motiv că Vlăduţ nu şi-a ţinut cuvântul dat, i-au tăiat capul „sub un păr” cum spune cronica. În locul celui ucis ţara întreagă alege domn pe Neagoe. O ştim asta de la cronicarul favorabil lui.

Neagoe nu era un om bun din incapacitate de a face rău şi nici un nehotărât. La un moment dat, când negustorii munteni au fost înlăturaţi de saşi la Braşov şi unii au fost chiar omorâţi, domnul le trimite conducătorilor braşoveni teribila ameninţare că de se va mai repeta aceasta, va veni cu oştile ţării şi „va face Ţara Bârsei de nu i se va mai cunoaşte nici locul”. Ameninţarea a fost de ajuns, semn că se ştia că este în stare să o pună în aplicare, iar relaţiile bune s-au statornicit din nou.

Conflictul dintre structura lui morală şi crudele metode politice ale vremii răzbate în gândurile pe care Neagoe le aşternea pe hârtie spre sfârşitul vieţii. Modul cum a reuşit să-şi pună în practică principiile înainte de a le formula în scris se vede din întreaga sa domnie, pe care Haşdeu a caracterizat-o în felul lui genial: „Acest Marc Aureliu al Ţării Româneşti, principe artist şi filozof, care ne face a privi cu uimire, ca o epocă excepţională de pace şi de cultură în mijlocul unei întunecoase furtune de mai mulţi secoli, scurtul interval dintre anii 1512-1521”. Într-adevăr, nici un domn român până la Neagoe (şi numai doi alţii după el, Mihai Viteazul şi Alexandru Ioan Cuza), nu a mai reuşit să facă atât de mult, în atât de scurtă vreme. Marelui Ştefan i-au trebuit 47 de ani ca să fie cel ce a rămas în amintirea neamului său, şi dacă ar fi murit după nouă ani de domnie, ca Neagoe, la mai puţin de 40 de ani, n-am fi avut de la el nici Putna, nici victoria de la Vaslui şi nici măcar pe aceea de la Baia, întâia lui mare biruinţă !

Neagoe Basarab, care se urcă pe tron la 30 de ani, a adus în viaţa noastră politică şi culturală o putere cum nu se mai văzuse până atunci de a modela timpul său şi mai ales de a pune pe acest timp nu pecetea întunecată a arbitrariului şi vărsării de sânge, ci pe aceea a înţelepciunii şi deschiderii către viitor ce-l va aşeza în conştiinţa urmaşilor ca începător de tradiţie. Tânăr încă, atunci când devine stăpânul absolut al unei ţări, el şi-a amintit de tânărul Solomon, a cărui viaţă o va da pildă fiului său, tocmai fiindcă nu a cerut nimic altceva decât înţelepciune. Dumnezeu i-a dat-o şi lui!

A fi puternic prin Dumnezeu şi în Dumnezeu fusese marea lecţie a lui Ştefan Vodă, care înfruntase duşmanii de zeci de ori mai tari simţindu-şi alături de el oştile nevăzute ale binelui şi pe sfinţii Dimitrie şi Procopie! Neagoe nu mai putea cere o astfel de putere, ci numai puterea gândului ce face faţă celor mai grele împrejurări. Dumnezeu i-a dat-o. În ajunul catastrofei unei mari puteri a vremii, Ungaria, ştearsă de pe harta Europei doar la câţiva ani după moartea lui Neagoe, voievodul român şi-a ridicat ţara la un prestigiu şi o strălucire ce nu reuşise să i le mai dea decât eroul de la Rovine. Domnia lui este în adevăr o minune făcută cu el şi cu neamul său, şi uimirea lui Haşdeu este îndreptăţită.

Cât de sus a ridicat Neagoe prestigiul Ţării Româneşti se vede din faptul că solul său trimis la Roma, la papa Leon al X-lea, este înnobilat de dogele Veneţiei într-un cadru solemn, actul cuprinzând cuvinte măgulitoare la adresa celui ce l-a trimis. Papa Leon îi răspunde la o propunere de alianţă în cadrul unei proiectate cruciade.

Dar mai ales în lumea ortodoxă prestigiul său este al unui nou bazileu şi Manuil din Corint, marele retor al Patriarhiei ecumenice îl numeşte în scrisoarea din 1519 „Preaînălţatul şi preastrălucitul şi preaslăvitul domn Ioan Neagoe, mare voievod şi împărat şi autocrat a toată Ungrovlahia”.

În 1517 cere şi obţine de la Patriarhia ecumenică canonizarea fostului său învăţător, patriarhul Nifon. Pe racla în care au fost aşezate moaştele şi care se păstrează la Dionisiu, domnul român este reprezentat închinându-se sfântului, iar versurile de slăvire sunt alcătuite de Maxim Trivalios, celebru mai târziu în Rusia ca „Maxim Grecul”. Toată lumea ortodoxă din imperiu ajunsese a privi la el ca la noul ei împărat, şi când în 1517 a avut loc sfinţirea măreţei catedrale de la Argeş, festivităţile au atins proporţii fără precedent. Gavriil Protul, martor ocular, le descrie în felul următor: „Că porunci Neagoe Vodă şi pohti să vie toţi arhimandriţii din muntele cel sfânt al Atonului, de-înpreună cu egumenii de la toate mănăstirile. Şi scrise şi carte. Iar Gavriil Protul dacă văzu cartea şi scrisoarea domnului, aciiş chiemă pe toţi egumenii de la toate mănăstirile cele mari: de la Lavra, de la Vatoped, de la Iver, de la Hilandar, de la Xeropotam, de la Caracal, de la Bistriţa lui Alimpie, de la Haritonul Cotlomuz care este Lavra Rumânească, de la biserica lui Filotei, de la Xinof, de la Zugraf, de la Simensc, de la Dohiar, de la Lavra Rusească, de la Pantocrator, de la Costamonit, de la Sveatâi Pavel şi de la Onisat, de la biserica lui Sveatâi Grigorie şi de la Simopetra.

Aceşti egumeni toţi veniră la Neagoe în Ţara Rumânească, denpreună cu Gavriil Protul carele fu zis mai sus. Decii chiemă domnul şi pe Teolipt Ţarigrădeanul, care este patriarh a toată lumea şi cu dânsul 4 mitropoliţi de la Sereş, de la Sardia, de la Midiia şi de la Melichin. Şi veniră şi ei şi-i primi cu mare cinste. Şi chiemă şi pre egumenii din ţara sa pre toţi şi pre tot clirosul şi merseră dimpreună cu Neagoe şi cu Macarie mitropolitul ţării la mănăstirea cea nouă şi minunată de la Argeş”. Urmează descrierea slujbei la care participă înalţii ierarhi în frunte cu patriarhul ecumenic: „Şi făcură vecernie şi colivă în lauda Adormirei Preacuratei Născătoarea lui Dumnezeu şi deade de luară toţi oamenii din colivă dupe obicină. Apoi făcu cină, ca să se odihnească oamenii lăudând pre Dumnezeu; iar după cină, tocară şi făcură bdenie toată noaptea patriarhul şi domnul denpreună cu mitropoliţii carii fură zişi mai sus, cu protul şi cu toţi egumenii Sfetagorii şi ai ţării. Şi se ruga lui Dumnezeu cu rugăciuni şi cu cântări iară alţii oamenii zicea toţi g(ospo)di pomilui. Şi sfârşiră bdeniia, când se vărsa zorile. Decii deca trecu 1 cias de zi, în luna lui avgust în 15 zile, traseră clopotele, ca să meargă patriarhul cu mitropoliţii şi cu tot clirosul denpreună, să tărnosească biserica. Iară prestolul, în oltariu, tocmi-l şi-l aşeză însuşi Neagoe Vodă cu mâinile sale spre sfinţiri şi aşeză şi făcătoarele de minuni icoane a lui Pantocrator şi a Precistii în biserică la locul lor, împodobite tot cu aur şi cu pietrii scumpe. Aşijderea puse şi alte sfinte icoane în biserică câte încăpură şi în tinda pentru stâlpi. Şi cele din tindă era câte cu 2 feţe şi pe deasupra cu boite săpate cu meşteşug şi poleite. Şi era acele icoane toate ferecate cu argint curat şi poliite cu aur, între care icoane era şi chipul sfântului Nifon, ferecat tot cu aur şi cu pietri scumpe înfrămseţat, atâta de minunat cât nu poate mintea omului să închipuiască şi să spue. Decii deca tărnosiră biserica şi aşezară toate lucrurile şi le sfinţiră, odihniră puţinei şi iar merseră la biserică domnul Neagoe Vodă şi doamna lui Despina şi coconii, carii îi dăruise Dumnezeu şi cu toţi boierii, fiind patriarhul cu mitropoliţii şi cu toţi egumenii şi clirosul în biserică. Iară deca sfârşiră dumnezeiasca liturghie făcu domnul ospăţ mare şi veselie tuturor oamenilor şi-i dărui pre toţi, pre cei mari şi pre cei mici, pre săraci şi pre văduve, pre mişei şi pre cei neputernici, şi tuturor câţi li se cădea milă le deade.

Iar slujba care se făcuse fericitului Nifon se blagoslovi de Teolipt patriarhul şi de tot soborul să se facă şi să se aşază pretutindenea. Şi tocmiră de făcură şi slujba sfinţiei sale cu vecernie, cu utrănie şi cu liturghie.

Şi puseră pre chir Iosif să fie arhimandrit într-aceea mănăstire noauă şi-l blagosloviră să facă liturghie cu bederniţă. Aşijderea toţi câţi vor fi (după) dânsul tot să poarte bederniţă, şi blagoslovenie să deade de chir Teolipt patriarhul şi de tot soborul, cum şi mai nainte se didease şi să făcuse în Tismana cu blagoslovenia lui Filotei patriarhul. Şi tocmiră să fie acestea mănăstiri amândoi cinstite într-un chip şi arhimandrii şi scaune mai mari de cât toate mănăstirile Ţărăi Munteneşti. Şi se făcu lucrul acesta cu mare legătură şi cu groaznic blestem”.

Iată şi descrierea măreţului monument de la Argeş, făcută de Gavriil Protul: „Şi sparse mitropoliia den Argeş den temeliia ei şi zidi în locul ei altă sfântă biserică tot de piatră cioplită şi netezită şi săpată cu floriu. Şi au prins toate pietrile, pe dinlăuntru den dos, una cu alta, cu scoabe de her cu mare meşteşug şi au vărsat plumb de le-au întărit. Şi au făcut prein mijlocul tinzii bisericii 12 stâlpi nalţi, tot de piatră cioplită şi învârtiţi foarte frumos şi minunaţi, carii închipuiesc 12 Apostoli. Şi sfântul oltariu deasupra prestolului încă făcu un lucru minunat cu turlişoare vărsate. Iar ferestrile bisericii şi ale oltariului, cele de deasupra şi ale tinzii, tot scobite şi răzbătute din piatră cu mare meşteşug le făcu; şi la mijloc o ocoli cu un brâu de piatră înpletit în 3 viţe şi cioplit cu flori şi poliit; biserica cu oltariu, cu tinda închipuind svânta şi nedespărţita Troiţe. Iar pre supt straşina cea mai de jos, împrejurul a toată biserica, făcu ca o straşină tot marmură albă, cioplită cu flori şi fo(a)rte scobite şi sepate frumos. Iară acoperământul tot cu plumb amestecat cu cositor; şi crucile pre turle tot cioplite cu flori şi unile făcute sucite; şi împrejurul boitelor făcute tot steme de piatră cioplită cu meşteşug şi poleite cu aur. Şi făcu un cerdăcel denaintea bisericii pre 4 stâlpi pe marmură pestriţă, foarte minunat, boltit şi zugrăvit şi învălit şi acela cu plumb. Şi făcu scara bisericii, tot de piatră scobită cu flori şi cu 12 trepte, sămănând 12 semenţii ale lui Israil; şi pardosi toată biserica, tinda şi altariul, înpreună şi acel cerdăcel, cu marmură albă. Şi o înpodobi pre dinlăuntru şi pre dinafară foarte frumos, şi toate scobiturile pietrilor dinafară le vopsi cu lazur albastru şi florile le polei cu aur. Şi aşa vom putea spune că adevărat că nu este aşa mare şi sobornică ca Sionul, carele îl făcu Solomon, nice ca Sfânta Sofia, care o au făcut marele împărat Iustinian, iară cu frămseţea este mai predesupra acelora”.

Neagoe le dădea tuturor creştinilor din imperiu dovada că există un pământ al lui Dumnezeu unde legea sultanului nu are ce căuta, unde nu strigă muezinul şi nu judecă hogea. Un pământ pe care poate înflori nădejdea că ţapul cu un corn al profetului Daniil va învinge balaurul verde al islamului cotropitor. Simbolul acesta era săpat în piatră chiar pe clopotniţă: ţapul cu un corn, străpungând balaurul. Şi toţi cei ce păşeau pe sub ea ştiau ce mesaj să citească!

Neagoe a întemeiat definitiv, în conştiinţa întregii lumi creştine din imperiu, ideea că românii continuă tradiţia împărăţiilor creştine robite de turci şi că aici este refugiul şi centrul rezistenţei tuturor. Opera lui Gavriil, Protosul muntelui Athos, ne dovedeşte că cei ce şi-au asumat o vreme greaua sarcină au fost românii. Nimeni nu a mai reuşit ca Neagoe să reprezinte cu atâta strălucire ideea noului bazileu de la Târgovişte. Imitatorii lui vor fi, peste mai bine de un veac, Matei Basarab şi Vasile Lupu, iar mai presus de toţi Constantin Brâncoveanu.

Favorizat de războaiele din Asia Mică ce blocau imperiul şi-i amânau ofensiva spre Viena, Neagoe a avut instinctul acelui porumbel din basmele noastre care ştie să prindă clipa când munţii nu se bat în capete. El nu a lăsat să-i scape clipa. Şi în loc să-şi dea frâu liber pornirilor omeneşti de slavă deşartă, s-a nevoit să dea ţării sale cea mai trainică nemurire: a culturii şi artei. La ea ajunsese în cele din urmă şi Marele Ştefan al Moldovei.

Secretul înfăptuirilor fără seamăn, la voievodul Neagoe, stă însă şi în echilibrul moral al personalităţii. Poate că văzând cu ochii săi urmările vieţii lui Radu cel Mare va fi căpătat groaza bolii, dar e mai sigur că însăşi vocaţia sa a fost aceea a unui om stăpân pe simţurile sale, în care mintea este împărat trupului, cum va scrie chiar el. Într-un şir de domni pentru care puterea însemna, din păcate, şi frâu liber pornirilor trupeşti, este neîndoielnic faptul că Neagoe Basarab a avut o viaţă de familie fără pată. Reputaţia lui morală a fost atât de înrădăcinată la contemporanii săi, încât nimeni nu a avut îndrăzneala să se dea drept fiu natural al său spre a revendica tronul.

Viaţa l-a încercat din greu şi a primit totul creştineşte, fără cârtire. Mama i-a murit atunci când era pribeag la Constantinopol. Din trei băieţi şi două fete, a îngropat doi fii, unul mic, altul în care-şi pusese nădejdea de părinte. Ultimul rămas era nevârstnic atunci când boala necruţătoare de care va muri l-a avertizat că nu mai are răgaz să-l vadă în vârstă. Supremul examen al omului, moartea, avea să-l dea la aceeaşi vârstă la care ne va muri celălalt geniu ce a meritat din plin calificativul de „expresie integrală a sufletului românesc” – Mihai Eminescu.

Moartea lui Neagoe, la 39 de ani, în septembrie 1521, ar putea părea o amară nedreptate faţă de acest creştin ce-şi pusese nădejdea în Dumnezeu. Numai noi, privind în perspectiva timpului, înţelegem că Dumnezeu l-a luat înainte de a vedea cum apele se revarsă din nou şi cum odată prăbuşită „poarta Europei” – Belgradul – sub loviturile celui mai mare dintre sultani, Soliman Magnificul, lumea se umple iarăşi de spaimă. A murit în timpul teribilei campanii, cu grija în suflet pentru ţara şi viitorul neamului său, dar scutit de umilinţa şi înfrângerea în care se va prăbuşi regatul vecin. De grija ce-l stăpânea ştim de la un om care avea să-şi câştige dreptul la nemurire, dar peste veacuri, spunând într-o scurtă scrisoare toată năpasta ce ameninţa iar lumea şi făcând-o nu în altă limbă, slavonească, ci pe limba românească. Omul se chema Neacşu „ot Dlăgopole” – Câmpulung Muscel, foarte aproape de capitala Târgovişte, unde se stinge „Băsărabă Vodă”.

Boala fără leac şi ameninţarea morţii au făcut din voievodul de la Argeş cel mai mare scriitor al românilor în epoca veche şi întâiul teolog şi scriitor duhovnicesc de geniu ridicat din mijlocul Ortodoxiei româneşti. La fel ca păstorul din Mioriţa, care în faţa morţii în loc să se chircească şi să-şi acopere ochii, căutând să ocolească implacabila lege a vieţii, se ridică la grandioasa viziune a nunţii cosmice şi înfruntă neantul printr-o creaţie de geniu, Neagoe Basarab a răspuns provocării bolii şi certitudinii sfârşitului apropiat încordându-şi toate puterile în elaborarea unui grandios testament. Nu în versuri, ca al păstorului mioritic, ci în câteva sute de pagini ce reprezintă întâia capodoperă, de valoare universală, a culturii române. Ca şi Mioriţa, ea a ieşit din aceeaşi atitudine în faţa morţii: de a potenţa viaţa prin reflectarea ei în oglinda cea fără lumină, şi de a se îndrepta spre pragul final cu gândul aşezării, în toate, a rânduielilor de pe urmă. Tăria unui neam şi măsura sufletească a unei naţii o dă numai cercetarea raportului ei cu moartea. Şi puţine neamuri sau poate chiar nici unul nu a mai ridicat confruntarea omului cu moartea la înălţimile ameţitoare ale Mioriţei şi la rodnicia experienţei lui Neagoe Basarab.

Neagoe Basarab şi-a scris Învăţăturile sale cu gândul limpede de a le lăsa fiului nevârstnic, în locul lui, care avea să plece curând. Dar şi cu gândul de a se împărtăşi tuturor urmaşilor săi, de a nu lăsa să se risipească comoara adunată într-o viaţă scurtă dar atât de bogată în agoniseli spirituale şi în înfăptuiri. Ar fi fost de ajuns catedrala de la Argeş şi tradiţia politică ce o lăsa, ca să-i asigure dăinuirea în amintirea generaţiilor. Dar geniul său i-a pus în mână pana pe care ucenicul călugărilor din Bistriţa olteană şi al marelui Nifon Patriarhul a dovedit că o poate mânui la egalitate cu cei mai mari, din câţi au scris la vremea sa şi înainte de dânsul.

Dacă domnia de numai nouă ani, dar atât de bogată în roade, a lui Neagoe Basarab poate fi socotită o adevărată minune înfăptuită de un om politic dăruit cu puterea harului, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie au părut la rândul lor o minune, şi mai greu de primit. Unora li s-a părut că atâta evlavie şi atâta cunoaştere a Scripturii şi Părinţilor Bisericii din partea unui conducător de oameni este cu neputinţă, ca şi cum cartea de căpătâi a tuturor oamenilor vremii aceleia n-ar fi fost Sfânta Scriptură. Că românii au reuşit să dea un scriitor creştin încoronat, în stare să se înalţe, în neamul lor, până la culmi neatinse nici de împăraţii Bizanţului (care şi ei au scris sfaturi către fiii lor) şi nici de stăpânitorii altor popoare europene, iată şi aceasta este un har de la Dumnezeu către dânşii! Fiindcă nimeni, într-adevăr, după regii biblici ai poporului ales n-a mai cuprins atâta omenească orgă de sentimente, de la rugăciunea sublimă şi smerită la strigătul de luptă şi victorie asupra vrăjmaşului. Deschidă oricine cărţile şi scrisorile Bizanţului, de la Agapet la Manuil II Paleologul, şi va vedea cât de sus stă, în arta rostirii unei naturi umane depline, domnul român de la Târgovişte. Citească oricare memoriile şi sfaturile oricărui rege al altor popoare, şi se va mira cum acest domn de la Dunărea de Jos a putut gândi şi simţi, pe vremea sa, cu atât de mult mai presus de toţi.

Neagoe Basarab a săvârşit şi minunea de a aşeza literatura română în rândul marilor literaturi ale lumii, creatoare de capodopere. Cartea lui, încă necunoscută cum se cuvine dincolo de hotare, este una din cele mai cutremurătoare mărturii omeneşti despre om, iar în lumea noastră dobândeşte o actualitate tot mai vădită.

Născut într-o lume de obiceiuri crude, o lume care vărsa fără milă şi reţinere sângele omului, Neagoe Basarab se ridică cu o forţă neegalată de nimeni spre a apăra dogma creştină a unicităţii fiinţei umane răscumpărate prin jertfa Mântuitorului de sub osândă, şi pe care nimeni nu are dreptul să o răpună fără dreptate şi judecată. În lumea noastră nimic nu se repetă cu mai multă şi dureroasă insistenţă decât această propoziţie a demnităţii şi unicităţii omului, cu care se deschid Învăţăturile! Dar nimeni până atunci, în nici o scriere politică nu s-a oprit atât de mult ca să condamne crima împotriva omului, ca să arate cât de mare menire i-a fost dată omului de la Dumnezeu. Când se vor aduna într-o zi, la un loc, toate cărţile scrise de regi sau pentru regi, domnul român li se va dovedi tuturor superior prin această forţă a omeniei sale.

Dar ele sunt totodată adânc înrădăcinate în sufletul neamului nostru, ele sunt suprema expresie a omeniei lui creştine, a credinţei lui în dreptate, în puterea binelui, în biruinţa legică şi finală a binelui pe lume.

Nimeni n-a mai întrupat în cultura română cu forţa lui Neagoe această trăsătură fundamentală a sufletului românesc – credinţa în puterea binelui, în triumful lui final. Fiindcă nimeni nu a legat-o mai strâns de credinţa şi iubirea pentru Cel de Sus. Neagoe Basarab, binecredinciosul domn român, a dat cea mai înaltă cugetare creştină în problemele stăpânirii şi conducerii oamenilor. Nici învăţatul episcop Boşsuet, autorul, peste două secole, al cărţii intitulate Politica scoasă din înseşi cuvintele Scripturii Sfinte nu a reuşit să facă din duhul creştin şi puterea lumească o alcătuire atât de firească. Prin Neagoe Basarab, românii au dat lumii un model de cugetare politică umană şi creştină neatins şi nedepăşit de nimeni. Cartea domnului român, cu cât se va studia mai adânc, în comparaţie cu toate cărţile de acest soi, se va ajunge la această încheiere.

Dar nu numai un gânditor politic creştin şi român era Neagoe, nu numai un scriitor politic a cărui artă a scrisului a atins culmi reîntâlnite, ci şi un uriaş cugetător religios al neamului nostru. Multă vreme învăţaţii laici s-au înfruntat cu argumentul că atâtea pagini închinate lui Dumnezeu nu pot să fie decât ale unui călugăr, făcându-se a nu vedea că atâtea pagini despre stăpânire, diplomaţie şi războaie nu au cum să fie ale unui călugăr, dacă acel călugăr nu ar fi fost şi oştean şi şef de stat!

Ceea ce nici unul dintre ei n-a băgat însă de seamă este nu numărul de pagini în care se vorbeşte despre cele dumnezeieşti, ci geniul cu care acest lucru se face, extraordinara capacitate de cuprindere, într-o sinteză a dogmaticii, moralei şi spiritualităţii creştine. A trebuit să se lămurească, după aproape un secol de ceartă între oameni ce se băgau unde nu aveau pregătire, şi să-şi primească adevăratul răspuns (11). Învăţăturile lui Neagoe Basarab sunt întâiul nostru tratat de dogmatică, de morală, de spiritualitate creştină. Voievodul format printre călugării de la Bistriţa în aceeaşi măsură în care s-a format la curtea de la Târgovişte este primul nostru mare teolog şi primul cugetător filocalic al Bisericii Ortodoxe Române.

Toată opera lui Neagoe Basarab este o „filocalie” şi am putea spune că el încearcă prima oară să facă din domnie o „filocalie”. Învăţăturile lui Neagoe Basarab sunt „Filocalia” omului politic, cum este Filocalia manualul monahului şi al creştinului dornic de desăvârşire. A purta duhul Filocaliei peste apele întunecate şi adesea însângerate ale politicii a fost geniul şi unicitatea lui Neagoe Basarab. Şi a face din politică o slujire a dreptăţii şi a binelui a fost poate una din misiunile încredinţate neamului nostru, până în zilele de acum.

A fost o minune toată domnia lui Neagoe Basarab. A fost o minune scrierea unei asemenea cărţi în timpul în care apărea Machiavelli. A fost o minune dăinuirea şi renaşterea neamului nostru după atâtea încercări, întărit de duhul încrederii în triumful dreptăţii.

Arhim. CIPRIAN

1. N. Iorga îl trece printre „Cavaleri” în Istoria românilor, vol. IV, Bucureşti, 1937, şi-l numeşte „Dan Vodă cel Viteaz”.
2. Petre Ş. Năsturel, Recherches sur Ies redactions greco-roumaines de la „Vie de Saint Niphon II, patriarche de Constantinople”, capitolul „Une nouvelle hypothese au sujet de la personne du metropolite Macaire de Hongrovalachie”, în „Revue des etudes sud-est europeennes”, tom. V, 1967, nr. 1-2, p. 56-58.
3. Denumirea e dată de N. Iorga acelor domni care au asimilat în personalitatea lor idealul apusean al cavalerului medieval, pentru care vitejia este suprema virtute şi câmpul de luptă se confundă cu însăşi existenţa. Timpul „Cavalerilor” trece şi lasă loc abilei diplomaţii, dar în scrierea lui Neagoe idealul vitejesc al epocii „cavalerilor” şi-a găsit cea mai puternică expresie literară şi doctrinară din toată literatura română. Idealul său este vitejia înţeleaptă.
4. Textul lui în Documenta Romaniae Historica, B, Ţara Românească, vol. II, p. 6-9.
5. Pentru originea şi cariera lui politică vezi Dan Pleşia în „Valachica”, Târgovişte, I, 1969 şi II, 1970.
6. Vezi Nicolae M. Popescu, Nifon II, Patriarhul Constantinopolului, extras din „Analele Academiei Române”, seria II, tom. XXXVI, Bucureşti, 1914.
7. Viaţa Patriarhului Nifon… în Literatura română veche (1402-1647). Introducere, ediţie îngrijită şi note de G. Mihăila şi Dan Zamfirescu, vol. I, Bucureşti, 1969 (colecţia „Lyceum”, p. 74).
8. I. C. Filitti, Despina, princese de Valachie, fille presumee de Jean Brankovith, extras din „Revista istorică română”, I, 1931, p. 241-250. Ion-Radu Mircea, care a identificat numele mamei Despinei, crede că era şi ea un copil din flori al despotului, soră numai după tată cu Elena Rareş, care este cunoscută ca fiică legitimă a despotului Ioan. Vezi De l’ascendance de Despina, epouse du voevode Neagoe Basarab, A propos d’une inscription slavonne inedite, în „Romanoslavica”, X, 1964, p. 435-437.
9. Cronica lui Macarie în Cronicile slavo-române publicate de Ioan Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959 şi Literatura română veche…, I, p. 173 numeşte pe Maxim „adevărat fiu al luminii” şi adaugă că a fost „înălţat de arhiereii moldoveni la rangul de mitropolit”, ceea ce arată legăturile Bisericii din Ţara Românească cu cea din Moldova. Solia sa de pace ocupă în cronică un rol însemnat, dar argumentul comunităţii de neam apare nu aici, ci în Cronica lui Ureche: „pentru că sunt creştini şi de o seminţie”. Adaosul lui Ureche nu lasă nici o îndoială asupra înţelesului acestor cuvinte : ele nu se referă la rudenia celor doi domni, cum susţin unii istorici, ci la faptul că aparţin aceluiaşi popor. Maxim Brancovici a fost canonizat de Biserica sârbă în cuprinsul căreia şi-a sfârşit zilele, zidind mănăstirea Kruşedol. Viaţa lui a fost tipărită şi tradusă după ediţia din „Glasnik” de Haşdeu în Arhiva istorică a României”, II, p. 65-68. Cităm de aici: „Alungat din pasă şi din patrie, fericitul Maxim luă cu el moaştele fratelui său şi ale părinţilor săi şi merse la Radu, domnul Munteniei, carele fiind iubitoriu de Hristos îl primi cu bucurie sufletească şi cu veselie şi-i dete loc de odihnă ca şi în patrie. Dar diavolul duşman al faptelor bune aţâţă răsbel între domnii ambelor Dacii, Radu şi Bogdan vodă, şi era aproape să se înceapă bătălia, când iată fericitul Maxim sbură ca o pasăre în mijlocul ambelor armate şi prin dumnezeiasca înţelepciune a minţii sale alină pe amândoi domnii, carii întăriţi prin dragoste s-au întors fiecare pe acasă, lăudând pe Dumnezeu şi pe sfântul, pe care amândoi îl luară în dragoste. Atunci Maxim fără voia lui fu înălţat şi hirotonit la tronul mitropolitan al Munteniei” (p. 67). Mănăstirea Kruşedol a fost zidită cu ajutorul lui Neagoe Basarab şi există donaţii ale sale şi ale doamnei Despina la Kruşedol.
De observat că şi pentru autorul necunoscut al Vieţii…, Ţara Românească şi Moldova sunt „amândouă Daciile”, deci ideea unităţii de neam a românilor apare şi aici. Grigore Ureche consemna o tradiţie rămasă printre moldoveni, dar ne-consemnată de Macarie, atunci când spunea că Maxim a folosit argumentul apartenenţei la acelaşi neam.
10. Aurelian Sacerdoţeanu, Contribuţii la studiul diplomaticii slavo-române, Sfatul domnesc şi sigiliile din timpul lui Neagoe Basarab (1512-1521) în „Romanoslavica”, X, 1964, p. 405-434. La p. 412 este reprodus fotografic sigiliul atârnat la hrisovul lui Vlad cel Tânăr din 17 august 1511. Asemănarea cu stema ţării e clară, şi după această dată va fi izbucnit şi conflictul.
11. Dr. Antonie Plămădeală, Neagoe Basarab, domn al culturii româneşti, în vol. „Dascăli de cuget şi simţire românească”, Bucureşti, 1981.

Sursa: Sfinţii Români via Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 598-619, Binecredinciosul voievod Neagoe Basarab.

Update: La 8 iulie 2008 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât proslăvirea Sfântului Voievod Neagoe Basarab, pentru faptele sale sfinte şi înflorirea vieţii spirituale şi duhovniceşti ortodoxe din Ţara Românească. Prăznuirea lui se face pe data de 26 septembrie.

Vezi și Acatistul Sfântului Voievod Neagoe Basarab – text
Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie – PDF