Schiţă istorică a monahismului athonit

Monahismul constituie un fenomen timpuriu al Bisericii creştine organizate. Relaxarea moravurilor în Biserică în perioada romană târzie şi în cea bizantină timpurie, decăderea vieţii duhovniceşti în comunităţile creştine ale oraşelor, perturbarea vieţii bisericeşti din pricina apariţiei ereziilor şi a schismelor sau, mai mult încă, prezenţa diferitelor forme de viaţă pustnicească în alte religii, au contribuit la conturarea idealului ascetic printre creştini drept cale de desăvârşire duhovnicească. Acesta s-a exprimat în multiple forme ale nevoinţei de obşte şi personale.

Chiar dacă monahismul s-a dezvoltat independent şi în alte regiuni, patria duhovnicească a acestuia este considerată Egiptul, datorită vestiţilor asceţi care l-au consacrat şi a imaginii mitice a „marelui pustiu” al Egiptului, ca loc al însingurării desăvârşite şi al nevoinţei aspre. Cea mai timpurie formă de viaţă monahală o constituie retragerea în pustie (anahoretismul), avându-l ca începător pe Sfântul Antonie cel Mare (€ 356). Cam în aceeaşi perioadă Sfântul Pahomie (€346) consacră forma vieţii monahale de obşte sau chinoviale. Trăsătura comună atât a metodei anahoretice a Marelui Antonie, cât şi a rânduielii pahomiene este întâietatea care se dă nevoinţei personale şi autonomiei vieţii duhovniceşti personale. Cu toate acestea, monahismul Asiei Mici, mai ales în regiunea Capadociei, care înfloreşte în aceeaşi perioadă prin profunda înrâurire a Regulilor Sfântului Vasilie cel Mare, stimulează nu doar „viaţa contemplativă”, ci şi participarea comunităţilor monahale la fapte de binefacere socială.

În afară de Egipt şi Capadocia, monahismul a cunoscut o dezvoltare mai largă în regiunile Antiohiei, Celesiriei (cu forma specială a nevoinţei stâlpnicilor), Mesopotamiei şi Palestinei.

Monahismul răsăritean, în timp foarte scurt, ajunge în capitala Imperiului Bizantin. Prima mănăstire cunoscută în Constantinopol, Mănăstirea lui Dalmatos, este atestată în anul 382, iar către sfârşitul secolului al VI-lea numărul mănăstirilor constantinopolitane se ridică la 92.

În secolele următoare, monahismul Asiei Mici, provincie bogată şi puternică, va cunoaşte o înflorire încă mai mare prin apariţia importantelor comunităţi de la Ólymbos în Bitinia şi Látros în Milet, care au luat parte activă la lupta împotriva iconoclasmului.

Între secolele al VIII-lea şi al IX-lea, în acest climat duhovnicesc şi cu precădere în Bitinia, se maturizează marele reformator al monahismului bizantin, Theodor Studitul.

Principiile vieţii monahale, aşa cum sunt formulate de Theodor Studitul în Cateheze şi în Tipicul mănăstirii sale, au ca scop impunerea desăvârşitei rânduieli atât în viaţa liturgică, cât şi în cea de zi cu zi a monahilor. Ceva mai târziu, măsurile pe care le introduce acum vor exercita o înrâurire profundă asupra organizării monahismului chinovial athonit.

În secolul al IX-lea, în contextul noii politici imperiale determinate de revigorarea vieţii bisericeşti sub Patriarhul Fotie cel Mare, monahii sunt chemaţi să împlinească o lucrare de o mai largă amploare.

Pentru creştinarea vecinătăţilor nordice ale Imperiului vor fi aleşi doi fraţi monahi, tesalonicenii Constantin-Chiril şi Methodie. Asimilarea spirituală a triburilor slave din Balcanii de sud se va realiza prin lucrarea misionară sistematică a acestora.

În spaţiul elen mai ales, în care până în secolul al IX-lea mărturiile despre prezenţa unei vieţi monahale organizate sunt rare (deşi există mărturii arheologice care atestă prezenţa unor mănăstiri în Thasos, Dilos şi în Creta încă din vremea Bisericii primare), pe axa Tesalonic, Larisa şi Patra, activitatea misionară merge mână în mână cu întemeierea de mănăstiri. În Pelopones, fraţii Simeon şi Theodor întemeiază mănăstirea Marii Peşteri (Megalou Spilaiou), câtă vreme prezenţa Bisericii Bizantine în Macedonia se întăreşte în secolul al IX-lea prin întemeierea marilor centre monahale din Halkidiki (mănăstirile Cuviosului Eftimie şi ale lui Ioan Kolovos).

Activitatea monahilor misionari sau a anahoreţilor în spaţiul actual al Greciei se va încununa în secolul al X-lea prin reprezentanţii ei principali, Sfinţii Nicon Metanoite (Pocăiți-vă), Luca Stiriotis şi Athanasie Athonitul.

Activitatea sistematică a monahilor se leagă nemijlocit de eforturile administraţiei bizantine de reorganizare politică şi eclezială a Balcanilor, urmărind în special întărirea apărării militare, lărgirea înrâuririi bizantine la popoarele creştine din jur şi zădărnicirea încercărilor Romei de a pătrunde în zonele de graniţă ale Imperiului.

În această mobilizare duhovnicească se înscrie şi întemeierea primei mănăstiri din Sfântul Munte, a Mănăstirii Marii Lavre, pe la anul 963. Întemeietorul acesteia a fost Sfântul Athanasie Athonitul, un monah deosebit de întreprinzător şi înzestrat, membru al elitei sociale a curtenilor şi demnitarilor de la Constantinopol şi prieten personal al împăratului bizantin Nichifor Fokás. Apariţia unei mari obşti în Athos nu înseamnă doar debutul unei noi perioade în trăirea idealului ascetic, ci şi consacră încă mai mult spaţiul elen ca centru al lucrării misionare din Balcani şi Orientul creştin.

Climatul favorabil dezvoltării monahismulului athonit, prin orientările ideologice şi politice ale Imperiului în plină glorie după a doua jumătate a secolului al X-lea şi ulterior, a fost întărit de sentimentul siguranţei restabilite după înfrângerea şi alungarea arabilor din Creta în 961 şi după eliminarea pirateriei din zonele Mării Egee. Spre deosebire de această situaţie, comunităţile monahale altădată vestite ale Asiei Mici suferă urmările invaziei şi instalării turcilor seleucizi, ale înfrângerii de la Manzikert (1071) şi de aceea, treptat, decad.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Cu certitudine, Cuviosul Athanasie nu şi-a construit mănăstirea într-o ţară pustie, ci s-a aşezat într-o regiune în care deja se crease o tradiţie monahală de tip anahoretic, având acordul împăraţilor bizantini şi un regim de administrare centralizată, fie el şi lejer.

Este posibil ca deja în epoca celui de al doilea iconoclasm, la începuturile secolului al IX-lea, monahii cinstitori ai icoanelor din regiunile învecinate Macedoniei, să se refugieze pentru o vreme în Athos pentru a evita tulburările datorate prigoanelor iconoclaste, care, însă, după cum se pare, au fost mai blânde în perioada respectivă.

Primele informaţii, deşi nu foarte precise, despre prezenţa asceţilor, şi anume a celor vestiţi, trimit la sfârşitul secolului al VIII-lea şi începuturile secolului al IX-lea. În acea epocă se identifică prezenţa Cuviosului Petru Athonitul, despre care se consideră că s-a nevoit în zona Kavsokaliviei de azi. La începutul celei de a doua jumătăţi a secolului al IX-lea, Cuviosul Eftimie se retrage în Athos pentru a se nevoi o vreme. El va întemeia ulterior marea mănăstire din Vrastámos (Brastá de azi) în Halkidiki.

Totuşi, monahii din peninsulă, înainte de mijlocul secolului al IX-lea trebuie să fi alcătuit o comunitate pustnicească numeroasă şi cunoscută, ca să fie invitaţi de împărăteasa Theodora la Constantinopol. Potrivit mărturiei istoricului Ghenesios, monahi din Athos au fost prezenţi la ceremoniile sărbătoreşti pentru reaşezarea icoanelor la anul 843.

În 883, nevoitorii athoniţi primesc cele dintâi privilegii împărăteşti. Împăratul Vasilios I interzice prin sigiliu funcţionarilor publici să încaseze orice tip de impozit de la monahi şi porunceşte îngrădirea intrării în Sfântul Munte, pentru a împiedica pătrunderea locuitorilor Ierisos-ului şi a animalelor acestora. Fiul lui Leon al VI-lea Înţeleptul, la anul 908, a recunoscut independenţa Athosului de marea mănăstire a Kolovos-ului de lângă Ierissos şi consfinţeşte statutul Athoniţilor, aşa încât să nu fie tulburaţi nici de autorităţile publice, nici bisericeşti. În 941-942 împăratul Romanós Lekapinós inaugurează subvenţionarea financiară a monahilor, cunoscută sub numele de „róga” [rom. „simbrie, plată”], cu o monedă de aur anual. Un an mai târziu, în 943, generalul katakalanilor din Tesalonic, prin poruncă împărătească, delimitează pământul athoniţilor. Aceste graniţe, cu mici schimbări, sunt valabile şi azi.

La începuturile secolului al X-lea, în ciuda răspândirii lor în toată peninsula, monahii au organizat deja anumite aşezăminte monahale cu administrare centralizată. Pe la 908 este atestat prima oară protos-ul (întâiul) Athosului, cu reşedinţa la Karyés; el este conducăto duhovnicesc, arbitru şi reprezentant al comunităţii în faţa autorităţilor seculare. Se stabilesc trei sinaxe anuale ale întregului monahilor pentru rezolvarea chestiunilor comune, care au loc de Crăciun, de Paşti şi de Adormirea Maicii Domnului. În aceeaşi perioadă este menţionată şi întemeierea unor comunităţi monahale mai mari, precum mănăstirea Cuviosului Pavel Xiropotamu şi mănăstirea lui Clement (care mai târziu s-a unit cu mănăstirea Ivíron) şi Vouleftíria, aproape de actualul schit al Sfintei Ana.

Cu toate acestea, viaţa de retragere şi lipsită de proprietăţi a pustnicilor continuă în multe privinţe ca şi mai înainte şi, după cum redau izvoarele epocii, este deosebit de aspră şi grea. Trăiesc în aşezări provizorii şi îşi asigură supravieţuirea mai ales din produsele pădurii. Starea aceasta nu se schimbă până la mijlocul secolului următor, când ajunge Cuviosul Athanasie şi cutreieră Athosul. Semnificativă este descrierea modului de trai al monahilor din Viaţa Cuviosului Athanasie: Şi le erau acestora la întâmplare toate [pământurile] nearate şi necultivate, în neorânduială; nici nu vânau, nici brazdă nu tăiau, nici vacă nu aveau, nici măgar, nici vreun altul dintre animalele de povară, nici căţel, nici câine, ci nişte colibe construite din lemne scurte cu acoperişul improvizat din iarbă adunată. La fel îndură şi vara, şi iarna, suferind rafalele vânturilor […]. Hrana acestora, după cea duhovnicească, cea trupească este nepreparată şi fără îmbuibare şi toată din munţi; […] adunând fructele copacilor sălbatici îşi înjgheabă loruşi masa […].

Venirea lui Athanasie la Athos şi construirea Marii Lavre a tulburat liniştea smeriţilor pustnici. Organizarea internă a noii mănăstiri şi multiplele activităţi de construcţie şi economice pe care le-a dezvoltat au fost percepute drept o mare inovaţie introdusă în Sfântul Munte. Este prima oară când se întemeiază aici o mare obşte cu un regim centralizat de funcţionare internă.

Ctitor al mănăstirii este însuşi împăratul, după moartea căruia mănăstirea rămâne liberă şi de sine stătătoare. Devine, adică, persoană juridică independentă potrivit dreptului privat, sub protecţie împărătească. Administrarea este exercitată exclusiv de stareţ, care înainte de a muri îşi numeşte urmaşul, ajutat de sfatul monahilor aleşi.

Pentru întemeierea mănăstirii Lavrei se pare că s-au pus la dispoziţie încă de la început mari mijloace economice. Numai pentru începerea lucrărilor, Nichifor Fokás a donat şase livre de aur, iar Athanasie însuşi, o mare parte a averii sale personale.

În ce priveşte caracterul acestui nou tip de aşezământ monahal, care va constitui şi modelul mănăstirilor care se vor întemeia foarte curând în Athos, foarte semnificativă este politica lui Athanasie în dezvoltarea economiei mănăstirii şi valorificarea pământului. Acest monah inovator, în afară de faptul că a întemeiat o mare obşte, întreprinde desţeleniri de pământ şi organizează cultivarea pământurilor înţelenite şi aride ale Athosului, valorificând averea mănăstirii. Dezvoltă noi tehnici în agricultură. Introduce în Sfântul Munte perechile de boi în cultivarea pământului, necunoscute până atunci, şi realizează un sistem de irigaţie. Foloseşte tehnologia – modernă la epoca respectivă – de punere în mişcare a morilor de apă şi a maşinilor de pregătire a pâinii. Confecţionează sau cumpără corăbii, construieşte depozite pentru produsele comerciale şi locuinţe pentru şederea marinarilor.

Noua mănăstire-model, deşi se dezvoltă foarte repede şi în centru de mare producţie agricolă şi meşteşugărească, nu a deformat principiile vieţii monahale. Intenţiile întemeietorului acesteia nu lăsau loc de devieri. Cuviosul Athanasie a rămas un nevoitor aspru, care a impus rânduieli aspre de viaţă, cerând în acelaşi timp de la monahii săi o muncă sistematică.

Cu toate acestea, transformarea Athosului din loc de retragere a eremiţilor şi anahoreţilor în centru al monahismului de obşte a creat neînţelegeri şi dispute. Vechii monahi pare să nu fi fost deranjaţi atât de noul, pentru ei, regim de trăire a idealului monahal, căci marile chinovii organizate funcţionau de veacuri atât în Constantinopol, cât şi pe cuprinsul întregului imperiu, iar viaţa chinovială constituia metoda dominantă a vieţii monahale în acea epocă. Obiecţiile lor îşi aveau sursa în teama destul de răspândită că micile aşezăminte monahale vor fuziona cu cele mari sau vor dispărea cu totul datorită preponderenţei mănăstirilor noi şi puternice.

Urmaşul lui Fokás, împăratul Ioan Tzimiskís, a încredinţat clerului rezolvarea problemelor apărute. În acest scop l-a trimis la Athos pe monahul Eftimie al mănăstirii Studion cu poruncă să cerceteze situaţia şi, în colaborare cu cenobiţii şi anahoreţii, să redacteze regulamentul de funcţionare a comunităţii monahale.

Rezultatul colaborării a fost redactarea primului Tipic al Sfântului Munte, care a fost semnat de primul Athanasie, vestitul Cuvios Athanasie, stareţul Lavrei, şi de alţi 46 de stareţi ai aşezămintelor monahale athonite.

Împăratul, la anul 972, a consfinţit Tipicul. Originalul acestui act rar, care a fost supranumit şi Trágos (pentru că a fost scris pe un pergament de piele de țap-tragos), semnat de însuşi Ioan Tzimiskís, şi care este caracterizat drept primul statut al Sfântului Munte, există până azi şi se păstrează în Sfânta Kinotită ca odor de arhivă foarte preţios al Sfântului Munte.

Tipicul de la 972 reglează funcţionarea şi competenţele administraţiei centrale a Sfântului Munte, adică a protos-ului (întâiului), a demnitarilor Protaton-ului şi a Sinaxei de la Karyés, delimitează relaţiile lor cu monahii şi defineşte relaţiile dintre diferitele categorii de monahi. În ciuda faptului că protejează vechiul regim al anahoreţilor, se vede clar că recunoaşte supremaţia sistemului chinovial ca metodă de viaţă ascetică în Athos.

Tipicul lui Tzimiskís a fost completat şi adaptat la noile realităţi create prin Tipicul emis la 1045 în timpul domniei lui Constantin Monomahul. Un al treilea Tipic, aproape nou, care este datat în perioada bizantină târzie, pe la 1406, şi în mare măsură se ocupă cu administraţia internă a mănăstirilor şi cu relaţiile monahilor cu conducătorii lor, a fost emis de către împăratul Manuil al VIII-lea Paleologul.

Întemeierea Lavrei şi activitatea multilaterală a lui Athanasie au dat impulsul pentru strângerea şi a altor obşti de către bărbaţi vestiţi, care aveau direct sau indirect legătură cu Athanasie. În anul 979/80, aristocraţii iviriţi (georgieni) Ioannis Torníkios şi fiul său Eftimios, înzestraţi cu privilegii împărăteşti şi danii, construiesc mănăstirea Ivíron (a Iviriţilor), iar ceva mai târziu trei potentaţi bogaţi din Adrianupoli, Athanasie, Nicolae şi Antonie, întemeiază mănăstirea Vatoped.

De la sfârşitul secolului al X-lea, întemeierea de mănăstiri va lua ritmuri surprinzător de rapide. În jurul anului 1000 sunt atestate în peninsula Athonită mai bine de 41 de mănăstiri. Monahi de alt neam din diferite locuri ale imperiului curg în număr mare la Muntele care era deja vestit. Cât încă trăia Cuviosul Athansie s-au instalat primii monahi italieni de la Amalfi, care ceva mai târziu au întemeiat mănăstirea Amalfinón. Aproape în aceeaşi perioadă, sunt pomenite mănăstirile Sikélos, a lui Paflagon, a lui Cháldos şi la începuturile secolului al XI-lea, mănăstirea Rusului. Aşezările monahale mici care vor evolua în mari mănăstiri şi care îşi vor continua viaţa până în zilele noastre, îşi au începuturile în aceeaşi perioadă. Mănăstirea Zografu (a Pictorului) a fost întemeiată înainte de 980 de pictorul (gr. zográfos) iconar Gheorghios. Activităţii Cuviosului Pavel Xiropotamitul – care înainte de anul 956 a întemeiat mănăstirea Sfântului Nichifor (astăzi mănăstirea Xiropotamu) – se datorează şi întemeierea, înainte de 980 a mănăstirii Sfântului Pavel (care la început purta numele de Xiropotamu). Mănăstirile Xenofont, Esfigmenu şi prima mănăstire Hilandar îşi fac apariţia înainte de sfârşitul secolului al X-lea.

Până la sfârşitul veacului al XII-lea se consolidează caracterul interortodox şi ecumenic al monahismului athonit. Înainte de 1142 se va întemeia o mănăstire unde se vor nevoi monahi ruşi, în 1198 se va acorda regelui-monah sârb Simeon Nemania şi fiului acestuia Savva mănăstirea Hilandar, aflată în ruine, iar mai târziu mănăstirea Zografu va reprezenta aşezământul monahilor bulgari.

Pe toată perioada bizantină, cu puţine excepţii, politica imperială a fost deosebit de favorabilă Sfântului Munte. Aproape toate mănăstirile au fost numite într-o anumită epocă a existenţei lor „mănăstiri împărăteşti”, adică aşezăminte împărăteşti protejate de intervenţiile demnitarilor politici şi bisericeşti. Privilegii, scutiri de impozite şi danii ale împăraţilor, dar şi ale demnitarilor, constituie mecanisme economice robuste care permit realizarea lucrării duhovniceşti a monahilor.

Evoluţia istorică a aşezămintelor Sfântului Munte urmează doar până la un punct destinul istoric ale imperiului. Astfel, decăderii treptate a Imperiului Bizantin nu îi corespunde şi o decădere a mănăstirilor athonite. Dimpotrivă, mai ales secolul al XIV-lea este considerat ca o perioadă de mare renaştere în Athos. Însuşi isihasmul, ca mişcare duhovnicească, se naşte şi se dezvoltă la Athos, înnoieşte idealul de nevoinţă şi aşează din nou acest spaţiu drept centru al luminării duhovniceşti a popoarelor slave ale Balcanilor şi Rusiei.

În imperiul Paleologilor, muribund din punct de vedere politic şi economic, într-o perioadă de războaie civile şi de tulburare generală în spaţiul Balcanilor, se întemeiază noi mănăstiri la Athos, iar altele se revigorează. În centrul peninsulei, lângă Karyés, se reconstruieşte, prin intervenţia voievozilor valahi, mănăstirea Cutlumuş, iar pe coasta estică, marele stratopedarh (administrator de câmp de luptă) Alexie (Alexie I Comneanul) şi fratele său, marele primikirios Ioan, întemeiază mănăstirea Pantokrator.

Pe coasta vestică, despotul sârb Ioan Úglesis este neîndoielnic cel care face celebră mănăstirea Simonospetras, iar Cuviosul Dionisie din Trapezunt construieşte mănăstirea cu acelaşi nume, Dionisiu (a lui Dionisie) care a primit din belşug binefaceri de la împăratul Trapezuntului, Alexie al III-lea Comneanul. Mai spre sud, puţin după 1380 şi după veacuri de părăsire, monahii sârbi de neam aristocrat, Gherasim Radónia şi Antonie Pagási, au reaşezat mănăstirea Sfântului Pavel. În sfârşit, cel mai probabil pe la începuturile secolului al XV-lea, se întemeiază mănăstirea Grigoriu.

În 1423 Sfântul Munte s-a subordonat definitiv statului otoman. Sfârşitul imperiului creştin bizantin şi noua realitate politică, au adus fără doar şi poate schimbări însemnate în orientările politice ale aghioriţilor şi au creat dezechilibre economice dureroase. În plus, au adus treptat schimbări şi în instituţiile fundamentale ale societăţii athonite. Cu toate acestea, diferenţierile şi schimbările au pătruns cu o deosebită încetineală, iar adaptarea la noile condiţii politice, sociale şi economice nu au alterat principiile duhovniceşti ale vieţii monahale.

Autorităţile athoniste au fost nevoite să ajungă la o înţelegere cu cele otomane, urmărind în primul rând păstrarea autonomiei comunităţii aghiorite şi salvarea averii funciare a mănăstirilor.

Politica sultanilor faţă de monahi, în comparaţie cu cea adoptată faţă de mulţimile de creştini cuceriţi, a fost la început binevoitoare. Autonomia locului a fost respectată şi impozitarea pusă mai ales pe proprietatea imobiliară a mănăstirilor din interiorul peninsulei a fost blândă. S-a impus impozitul în mod general pentru întregul Munte Athos şi distribuirea acestuia s-a lăsat la latitudinea autorităţilor monahale. Încercarea monahilor de a face ca acelaşi regim să fie valabil şi pentru proprietăţile din afara Sfântului Munte a avut doar parţial succes.

Deşi impozitarea directă nu a fost deosebit de împovărătoare, cu excepţia anumitor perioade, impozitele extraordinare şi dările, dar înainte de toate samavolnicia funcţionarilor fiscali împovărau chinuitor mănăstirile. Numeroase firmane, care se păstrează în arhive şi au fost emise la cererea mănăstirilor, arată încercările sultanilor de a soluţiona problema şi indică dimensiunile fenomenului.

Metocurile mari şi bogate de pe întinsul Macedoniei centrale şi răsăritene (Halkidiki, regiunile Tesalonicului şi Strimon), precum şi de pe insulele din nordul Mării Egee nu pare să fi rămas neatinse. Confiscarea totală sau parţială, concesionarea acestora feudalilor otomani sau încadrarea lor în marilor întinderi lucrative ale sultanilor au micşorat drastic veniturile mănăstirilor conducându-le pe multe la marasm economic. O lovitură economică puternică a fost măsura administrativă extraordinară impusă în 1568/1569. Sultanul Selim al II-lea a confiscat total bogăţiile mănăstirilor şi le-a obligat să le răscumpere. Răscumpărarea a costat Sfântul Munte în total 14 000 de galbeni.

Intervenţiilor instituţionale, dar şi samavolnice ale autorităţilor otomane au venit să li se adauge şi alte întâmplări nefericite. Catastrofe naturale – cutremure, incendii dezastruoase –, piraterie, năvăliri banditeşti şi incursiuni de război au zădărnicit de multe ori încercările de restaurare a mănăstirilor, şi au condus la împrumuturi exagerat de mari cu toate efectele colaterale pe care le aduc.

În primele veacuri ale ocupaţiei otomane, mai toate mănăstirile athonite încearcă să găsească un echilibru între supravieţuirea economică, o elementară conservare şi valorificarea averii pe care o puteau păstra.

Producţia peninsulei athonite propriu-zise asigura pentru început cele esenţiale pentru trai, câtă vreme impozitarea era compensată prin impozitul pe cap de om (haraciul). Grădinăritul şi cultivarea viţei de vie, tăierea lemnelor din pădure, producţia de ulei şi culesul fructelor erau principalele activităţi prin care puteau supravieţui.

Producţia din interiorul peninsulei athonite nu era însă de ajuns pentru satisfacerea nevoilor reale. Principalele venituri ale mănăstirilor în acea perioadă provin: a) din valorificarea sistematică a metocurilor, care treptat revin la normal, se măresc prin donaţii şi achiziţionări şi oferă constant venituri; b) de la metocurile din nordul Dunării afierosite cu generozitate de către voievozii ortodocşi ai Moldovei şi Valahiei mai ales începând cu secolul al XVII-lea; c) din daniile mari în bani nu doar ale voievozilor sus-menţionaţi şi ale demnitarilor de la curţile acestora, dar şi de la ţarii Rusiei şi de la înalţi clerici şi arhonţi greci generoşi. Forma aceasta de finanţare a contribuit decisiv la păstrarea şi extinderea ansamblurilor de clădiri şi la împodobirea mănăstirilor cu opere de artă; d) din cerşit, care se extinde dincolo de spaţiul Răsăritului elen în lumea slavă şi în Europa.

Dat fiind faptul că otomanii nu au intervenit în regimul intern al Muntelui, administrarea centralizată a continuat să funcţioneze ca în epoca bizantină cel puţin pentru încă un secol şi jumătate. Protos-ul (Întâiul) îşi menţine resorturile administrative, executive, judiciare şi duhovniceşti, dar cu toate acestea vechea strălucire a instituţiei pălise. Finanţarea împărătească de altădată a încetat şi cu mare greutate Protaton-ul mai este în stare să facă faţă nevoilor sale. Proprietatea funciară a acestuia care se întindea în toată peninsula trece treptat în mâinile mănăstirilor, cărora este nevoit să le vândp şi chilii din jurisdicţia sa. Competenţele judiciare ale acestuia găsesc „rivali” în cadii, la care recurg mănăstirile când deciziile luate de Protaton în soluţionarea disputelor nu sunt agreate de unul sau altul din împricinaţi. Instituţia Protos-ului va dispărea treptat la sfârşitul secolului al XVI-lea. Ultimul deţinător al funcţiei este menţionat în 1593.

Către sfârşitul secolului pare să se statornicească şi numărul definitiv al mănăstirilor de sine stătoare care se ridică la douăzeci. Nouăsprezece dintre acestea sunt deja mănăstiri mari încă din perioada bizantină, câtă vreme numărul de 20 este completat de singura mănăstire postbizantină, Stavronikita, care a fost întemeiată în 1541 de Patriarhul Ieremia I.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

De la începuturile secolului al XVII-lea, Athosul este administrat de o adunare, de Marea Sinaxă, la care participă reprezentanţi ai mănăstirilor. În noua formulă, în mod firesc, decisiv este rolul administrativ al marilor mănăstiri (Lavra, Vatoped, Ivíron), care îşi asumă şi cele mai multe greutăţi economice comune. La data respectivă era deja instalat la Karyés şi administratorul turc. Prezenţa lui este legată oficial de protejarea zonei de incursiunile tâlhăreşti şi de piraterie, în realitate însă participă activ la administrarea internă a Athosului. În 1661 datoriile împovărătoare ale Protaton-ului obligă Marea Sinaxă să vândă mănăstirilor toate chiliile care rămăseseră în jurisdicţia sa. Astfel, rămâne în proprietatea autorităţii centrale a Athosului doar biserica centrală de la Karyés, Protaton.

În 1744, în înţelegere cu aghioriţii, Patriarhul Constantinopolului Paisie, deschide drumul către o nouă formă de administraţie a comunităţilor, mai reprezentativă, la care să participe şi mănăstirile mai mici. Marea Sinaxă se numeşte de acum Sfânta Kinotită. Însă acest sistem reprezentativ a fost consfinţit în fapt prin Tipicul Patriarhului Gavriil al IV-lea din anul 1783. Potrivit acestuia, administrarea este exercitată de patru supraveghetori aleşi de pentadele stabilite de cele 20 de mănăstiri. Unul dintre aceştia trebuie să provină de la cele cinci mari mănăstiri (Lavra, Vatoped, Ivíron, Hilandar şi Dionisiu). În 1810 se stabileşte şi adunarea permanentă al celor 20 de reprezentanţi ai mănăstirilor.

Schimbări însă au survenit şi în modul de funcţionare internă a mănăstirilor. Până la sfârşitul secolului al XIV-lea predomina sistemul chinovial de vieţuire, aşa cum era stabilit de Tipice. Treptat însă, şi mai ales după ocupaţia otomană, idioritmia (viaţa de sine) câştigă continuu teren. Demnitatea stareţului, deşi rămâne, este lipsită de competenţele esenţiale. A devenit în primul rând o demnitate onorifică, cu implicaţii liturgice. Este atribuită unor persoane însemnate care au oferit servicii remarcabile mănăstirii (au obţinut danii importante, au administrat eficient metocuri etc.), pentru un mandat care durează un interval mic de timp şi adesea este exercitată de mai multe ori de aceeaşi persoană. În mănăstirea de sine administrarea este exercitată de oficialii mănăstirii, precum vistiernicul, ecleziarhul şi iconomul.

Patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului, asistat de Patriarhul Silvestru al Alexandriei, încearcă să înlăture disfuncţionalităţile apărute datorită preponderenţei modului de viaţă idioritmic nu doar în Sfântul Munte, ci în majoritatea regiunilor din Răsăritul Elen. După deplasarea la faţa locului a Patriarhului Silvestru, marile mănăstiri Lavra şi Vatoped revenin la regimul chinovial (1574).

Cu toate acestea, noua măsură de trecere la viaţa de obşte trebuie să fi fost extrem de efemeră. O tendinţă serioasă de întoarcerea definitivă la forma de viaţă chinovială pe care o prevăd canoanele monahale se observă abia către sfârşitul secolului al XVIII-lea. Din 1784 până în 1839 opt mănăstiri s-au întors la regimul chinovial.

Tendinţele centrifuge care caracterizează viaţa monahală a Sfântului Munte pe toată durata stăpânirii otomane se vădesc şi în larga răspândire a altor forme de viaţă monahală, precum viaţa de nevoinţă în schituri, chilii şi sihăstrii. Toate aceste aşezăminte mai mici ţin de proprietatea mănăstirilor şi se atribuie pe viaţă unor „bătrâni” îmbunătăţiţi şi ucenicilor acestora.

Schiturile, care amintesc de vechile lavre, nu concentrează un ansamblu de construcţii unitar. Sunt alcătuite din chilii risipite ici şi colo sau din „colibe” în jurul unei biserici centrale numite kyriakón. Aici, monahii duc o viaţă de sine sub supravegherea întâiului, a dicheului, care este ales de ei. Cel mai vechi schit organizat este al Sfintei Ana, atestat încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi aparţine Mănăstirii Marea Lavră. Aceiaşi mănăstire deţine în regiunea Kerasiá, încă de la începuturile secolului al XV-lea, o serie de chilii cu formă de organizare premergătoare schitului.

Către sfârşitul secolului al XVII-lea este atestată organizarea schitului Kafsokalivia care aparţine şi el Lavrei, câtă vreme schiturile care au supravieţuit până azi – Sfântul Dimitrie care ţine de mănăstirea Vatoped, Prorocul Ilie al mănăstirii Pantokrator, Nea Skiti şi a Sfântului Dimitrie Lakku ale mănăstirii Sfântului Pavel, Cinstitul Înaintemergător (Prodromu) al mănăstirii Ivíron, Sfântul Panteleímon al mănăstirii Cutlumuş şi Bunavestire al mănăstirii Xenofont – au fost întemeiate în secolul următor.

Singurele schituri cu regim chinovial, Sfântul Andrei al mănăstirii Vatoped, în care până în secolul nostru au vieţuit monahi ruşi, şi Schitul Prodomu al mănăstirii Marea Lavră, cu monahi români, îşi fac apariţia după mijlocul secolului al XIX-lea.

Chiliile constituie forme mai simple de vieţuire monahală. Concentrează la scară mică ansambluri unitare de clădiri, după 1661 se subordonează exclusiv unei singure mănăstiri şi sunt populate de un „gheronda” cu fiii săi duhovniceşti. Nu sunt puţine situaţiile în care chiliile sunt continuarea vechilor aşezăminte monahale sau au fost construite pe ruinele acestora, păstrând încă şi vechea lor denumire bizantină.

Populaţia totală a Sfântului Munte în perioada bizantină nu ne este cunoscută. Doar la Marea Lavră în secolul al XI-lea este atestat un număr de 700 de monahi. Desigur, numărul monahilor nu va rămâne stabil dat fiind faptul că începând din secolul al X-lea până la începuturile secolului al XV-lea apar în continuu noi mănăstiri şi în acelaşi timp dispar aşezăminte monahale mai mici care se contopesc cu altele mai mari. Crizele generale care apar din când în când sau diferitele probleme pe care le-au cunoscut fiecare dintre mănăstiri au contribuit neîndoielnic la micşorarea numărului total al monahilor.

Referitor la perioada stăpânirii turceşti deţinem mai multe date. Informaţiile pe care le avem de la vizitatori, încă de la sfârşitul secolului al XV-lea, din catastifele fiscale otomane şi, începând din 1764, din recensămintele monahilor ne ajută să reconstituim o imagine ceva mai clară asupra proporţiilor populaţiei monahale a Athosului. Erorile cifrelor care ni s-au transmis sunt mari: 1440 de persoane înregistrează catastiful fiscal din 1525/1530 şi între 2246 şi 2860 de suflete atestă vizitatorii şi monahii ortodocşi. Recensământul din 1764 constată 2908 de monahi, iar cel din 1808, 2390. În concluzie, s-ar putea spune că, exceptând perioada Revoluţiei Greceşti când numărul monahilor se micşorează dramatic, precum şi sfârşitul secolului al XIX-lea şi începuturile secolului XX când se observă o descindere pregătită sistematic şi în masă a mii de monahi slavi, numărul monahilor athoniți nu depăşeşte 3000 de suflete.

În pofida greutăţilor economice şi a peripeţiilor istorice care nu au lipsit vreme de aproape 500 de ani, Muntele Athos s-a dovedit cel mai important centru duhovnicesc al Răsăritului Ortodox.

Tradiţia creată de mişcarea isihastă în secolul al XIV-lea, prin pleiada de monahi erudiţi care au trăit şi au scris în Athos, nu s-a întrerupt cu totul. Primele semne ale renaşterii sunt foarte clare încă din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Bibliotecile se îmbogăţesc cu un mare număr de manuscrise care se copiază la atelierele de copişti existente în mai toate mănăstirile. Cercetarea de până acum a semnalat doar puţine dintre acestea (spre exemplu, la mănăstirile Ivíron, Cutlumuş, Dinisiu, Filoteu, Xiropotamu), deşi toate indiciile conduc la concluzia că exista o îndeletnicire sistematică cu producţia de carte până în secolul al XVII-lea inclusiv, când începe să predomine cartea tipărită.

Mari colecţii de cărţi, manuscrise şi tipărituri, precum şi biblioteci personale ale unor bărbaţi erudiţi – precum Mitropolitul Tesalonicului, Macarie, Maxim Margúnios, Patriarhul Dionisie al IV-lea al Constantinopolului, Mitropolitul Artei şi Nafpaktosului, Neofit – se adaugă colecţiilor athonite deja bogate.

Este posibil ca folosirea cărţilor să fi fost mai degrabă conjuncturală, aşa cum se întâmpla de altfel în mai toate bibliotecile monahale ale Răsăritului. Cu toate acestea în nici un caz nu pot fi caracterizate drept depozite de cărţi-odoare. Dimpotrivă, spre deosebire de ceea ce cred mulţi, bibliotecile Athosului au fost sursa lecturilor şi scrierilor unui mare număr de erudiţi, clerici şi laici, în veacurile de ocupaţie otomană.

Nu erau puţini erudiţii, mai ales monahi şi clerici, care au activat şi au scris o anumită perioadă a vieţii lor cel puţin într-o mănăstire athonită. Semnificativă este situaţia cunoscutului erudit şi luminător al ruşilor, Sfântul Maxim Grecul, care, la începuturile veacului al XVI-lea, după întoarcerea sa din Occident, a ales mănăstirea aghiorită Vatoped pentru a se reculege duhovniceşte. Puţin mai târziu, trecerea monahului erudit Pahomie Rusános a lăsat urme adânci la biblioteca mănăstirii Ivíron.

Alţi monahi, deţinători ai unei valoroase educaţii, îşi datorează promovarea ca scriitori lucrării lor duhovniceşti din Sfântul Munte. Stareţul Dionisie Ivireanul, cunoscut şi sub numele de Dionisie retorul Studitul, Agapie Lándos, autorul unor scrieri de suflet folositoare foarte populare, prolificul scriitor Chesarie Dapóntes, monah xiropotamit, constituie exemple reprezentative ale acestei categorii de erudiţi.

Încă mai mulţi au fost însă bărbaţii cultivaţi şi evlavioşi, mai ales înalţi clerici, care au ales să-şi sfârşească viaţa în isihia Athosului. Deşi nu s-au remarcat prin vreo operă scriitoricească, prezenţa lor şi înrâurirea pe care au exercitat-o în promovarea duhovnicească a acestui loc a fost decisivă.

Secolul al XVIII-lea, perioadă de reaşezare duhovnicească, socială şi economică în tot Răsăritul, este marcată în Sfântul Munte de două evenimente importante: înfiinţarea Şcolii Athoniada şi mişcarea duhovnicească a Colivarilor.

În 1748, prin iniţiativa şi pe cheltuiala mănăstirii Vatoped, s-a întemeiat în graniţele mănăstirii o şcoală cu un program ambiţios de cursuri de limba greacă, filozofie şi teologie. Şcoala, caracterizată drept prima Academie a Elenismului, a fost găzduită într-o clădire mai mare situată pe un deal alăturat mănăstirii şi a găzduit o pleiadă de elevi care au devenit mai târziu personalităţi duhovniceşti cunoscute. Primul director de şcoală a fost timp de mai mulţi ani renumitul erudit Eughenios Vulgaris.

În 1754 a izbucnit ceea ce mai târziu avea să se numească „disputa colivarilor”. Motivul a fost neînţelegerea privitoare la săvârşirea parastaselor duminica şi nu exclusiv sâmbăta, cum se întâmpla în mod tradiţional până atunci. Cauzele însă erau mult mai profunde şi au făcut ca monahii să se împartă în două formaţiuni extrem de rivale: în apărătorii tradiţiei, „colivarii”, care susţineau nu doar păstrarea tradiţiei, ci şi întoarcerea la rădăcinile teologiei patristice şi niptice a marilor Părinţi ai Răsăritului, pe de o parte, şi în susţinătorii unei concepţii mai secularizate despre viaţa monahală, pe de altă parte. Ca reprezentanţi principali ai Colivarilor s-au evidenţiat renumiţi aghioriţi de înaltă cultură, precum prolificul scriitor Nicodim Aghioritul, Athanasie din Paros, un spirit foarte luptător, şi Macarie Notarás, fostul mitropolit al Corintului.

După condamnările şi prigonirile iniţiale, mişcării Colivarilor i s-a făcut dreptate. S-a extins dincolo de Sfântul Munte, mai ales în spaţiul insular şi în Pelopones şi a constituit mobilul renaşterii filocalice care a influenţat foarte profund şi lumea ortodoxă slavă.

Extinderea Revoluţiei Greceşti din 1821 în Macedonia şi mai ales în Halkidiki nu i-a lăsat indiferenţi pe aghioriţi. Mulţi dintre ei de altfel, precum temerarul Nichifor Iviritul Hartofilaxul, erau de ani de zile iniţiaţi în Filiki Eteria. În mai 1821, la Karyés, Athosul şi-a declarat în mod festiv aderarea la mişcarea lui Emanuil Papás. Administratorul turc a fost arestat şi a fost pus sub supraveghere în mănăstirea Cutlumuş, iar monahi înarmaţi s-au desfăşurat pe întinderea graniţelor Sfântului Munte.

Însă după cum este cunoscut, în nordul Greciei revoluţia s-a sfârşit repede şi fără glorie. Aghioriţii au fost chemaţi să plătească preţul greu al participării lor la revoluţie. Armatele turceşti s-au instalat în mănăstiri, care au fost obligate să preia întreţinerea acestora. Un impozit extraordinar foarte greu de 3300 de pungi de bani (1.750.000 groşi) s-a impus colectiv, iar impozitele obişnuite se plăteau dublu. Metocurile din Halkidiki au suferit pagube însemnate, iar încasarea veniturilor de la metocurile bogate ale Moldovlahiei a fost întreruptă pentru cel puţin cinci ani. Datoriile s-au mărit, un mare număr de monahi au părăsit Sfântul Munte, multe mănăstiri au ajuns într-o cruntă sărăcie şi au fost nevoite să lichideze un mare număr de odoare, deşi pentru cele mai preţioase dintre ele s-au făcut înlesniri ca să fie trimise în insulele Greciei revoluţionare.

Măsurile împotriva Sfântului Munte au fost ridicate abia în 1830. Însă o nouă tulburare, mai ales în domeniul economic, a provocat-o confiscarea de către guvernul român în 1863 a tuturor proprietăţilor monahale şi a metocurilor din regiunea Moldovlahiei. După alţi câţiva ani, în 1873, o nouă lovitură îi aştepta pe aghioriţi. Guvernul rus a decis să îi exileze pe monahii de pe proprietăţile din Basarabia şi Caucaz, acordând mănăstirilor doar două cincimi din veniturile lor. După Revoluţia din Octombrie, venitul acesta a fost anulat definitiv.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Sfântul Munte s-a aflat în vârtejul rivalităţilor etnice din Balcani şi a suferit consecinţele politicii ruseşti care aspira să altereze caracterului etnic al acestei societăţi monahale prin instalarea masivă a monahilor slavi, mai ales ruşi, care pătrundeau în mănăstiri, schituri şi chilii sărace şi construiau ansambluri monahale uriaşe. La începuturile secolului al XX-lea, Sfântul Munte număra în total aproximativ 3500 de monahi ruşi.

Eliberarea Sfântului Munte de către flota elenă în noiembrie 1912 a pus capăt situaţiei primejdioase care se crease. Societatea monahală a Athosului s-a constituit într-o unitate administrativă a statului grec cu statut de autoadministrare. Regimul juridic al acesteia a fost consfinţit constituţional şi statornicit de Charta statutară redactată în 1926. Această „Constituţie” aghiorită a întărit, cu multe adaptări, instituţiile administrative strămoşeşti ale societăţii monahale.

Astăzi la Sfântul Munte există 20 de mănăstiri de obşte de sine stătoare, aşa cum au fost aşezate încă din secolul al XVI-lea. De acestea depind administrativ şi duhovniceşte 12 schituri şi aproximativ 250 de chilii. Fiecare mănăstire se autoadministrează şi rânduieşte viaţa monahilor ei potrivit canoanelor monahale şi a regulamentelor interne pe care le aprobă întregul monahilor. În fiecare an, mănăstirile aleg câte un reprezentant care le reprezintă în Sfânta Kinotită. Lucrarea şi competenţa acesteia din urmă este administrarea chestiunilor comune ale Sfântului Munte şi supravegherea funcţionării în ritm normal a regulamentelor interne ale mănăstirilor. Organul executiv al Sfintei Kinotite este Sfânta Epistasie (Supraveghere).

Duhovniceşte, societatea athonită se subordonează jurisdicţiei Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului, iar îndatoririle de reprezentant al statului elen le îndeplineşte Administratorul Sfântului Munte.

Declinul care s-a înregistrat în primele decenii ale secolului al XX-lea datorită neorânduielii provocate de modul idioritmic de viaţă, a dramaticei scăderi economice care a urmat după confiscarea masivă a metoacelor din Macedonia şi a suferinţelor aduse de cel de-al II-lea Război Mondial, s-a încheiat la sfârşitul deceniului ’60.

Astăzi, Sfântul Munte cunoaşte o nouă înflorire. Un mare număr de monahi tineri cu un foarte înalt nivel duhovnicesc populează cele 20 de mănăstiri – transformate toate în chinovii –, schiturile şi chiliile Athosului.

BIBLIOGRAFIE

Α. Λαυριώτης, Το Άγιον Όρος μετά την Οθωμανικήν κατάκτησιν, Επετηρίς Εταιρείας Βυζαντινών Σπουδών 32 (1963), 113-261

Κ. Βλάχος, Η χερσόνησος του Αγίου Όρους Άθω και αι εν αυτή μοναί και οι μοναχοί πάλαι τε και νυν, Βόλος 1903

Μ. Γεδεών, Ο Άθως. Αναμνήσεις-Έγγραφα-Σημειώσεις, Κωνσταντινούπολη 1885 (φωτ. ανατύπωση, Αθήνα 1990)

Χ. Κτενάς, Άπαντα τα εν Αγίω Όρει ιερά καθιδρύματα εις 726 εν όλω ανερχόμενα και αι προς το δούλον έθνος υπηρεσίαι αυτών, Αθήνα 1935

Ι. Μαμαλάκης, Το Άγιον Όρος (Άθως) δια μέσου των αιώνων, Θεσσαλονίκη 1971

P. Meyer, Die Haupturkunden fur die Geschichte der Athosklb’ster, Leipzig 1894 (photo reprint Amsterdam 1965).

P. Nasturel, Le Mont Athos et les Roumains, Rome 1986 (Orientalia Christiana Analecta, 227)

Διονυσία Παπαχρυσάνθου, Ο Αθωνικός μοναχισμός. Αρχές και οργάνωση, Αθήνα 1992.

Ν. Σβορώνος, Η σημασία της ίδρυσης του Αγίου Όρους για την ανάπτυξη του Ελλαδικού χώρου, Άγιον Όρος 1987

Γ. Σμυρνάκης, Το Άγιον Όρος, Αθήνα 1903 (φωτ. ανατύπωση, Καρυές 1988)

Π. Χρήστου, Το Άγιον Όρος. Αθωνική πολιτεία-Ιστορία και τέχνη, Αθήνα 1987

[=Δελτίο της Εταιρείας Σπουδών Νεοελληνικού Πολιτισμού και Γενικής Παιδείας, 6 (1984)17-47]

Prof. Kríton Hrysohoídis

Sursa: Pemptousia

Reclame

Posted on 5 august 2019, in Studii and tagged , , , , , . Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: