Arhive blog
Istoria și altarele Sfântului Munte Athos: Schitul românesc Prodromu (documentar moldovenesc)
Istoria și altarele Sfântului Munte Athos: Schitul Prodromu
Scenariu și regie Valeriy Efimov / Narator Eugeniu Baracci
Studioul Mir Priklyucheniy / Republica Moldova
[P] Pelerinaje la Muntele Athos
Mănăstirea Stavronikita, George Crasnean
Mănăstirea Stavronikita
George Crasnean
Nume: Moni Stavronikita (Μονή Σταυρονικήτα)
Ctitor: Nikitas – Nikephoros Stavronikitas
Zidire: sfârşit de secol X/început de secol XI
Hram: Sfântul Nicolae (6/19 decembrie)
Rang în Athos: XV
Obşte: 30 monahi
Coordonate: 40.267983°N 24.276733°E
Tel: 0030-2377023255
Fax: 0030-2377023908
chronologie
X-XI – la sfârşitul veacului X şi/sau începutul celui de’al XI-lea – probabil – ia fiinţă mănăstirea Stavronikita.
1012 – un document al protosului Nikiphoros este semnat şi de un „călugăr de la Stravonikita” (μοναχός ο του Στραβωνικήτα).
1016 – acelaşi monah iscălea ca fiind „din Stavronikita” (του Σταυρονικήτα).
1067 – un incendiu distruge mare parte din aşezământul monahal.
1204 – cruciada a IV-a şi ocupaţia latină depopulează masiv mănăstirea.
1306 – după acest an şi după raidurile piraţilor catalani, monahii părăsesc mănăstirea, lăsând’o în grija protosului Athosului.
XIV-XV – în vremea acestor veacuri, Stavronikita funcţionează mai întâi ca schit al mănăstirii Kutlumuş, iar mai apoi, al mănăstirii Filotheou.
1527-1536 – prin strădania egumenului Grigorios Giromeriatis (Γρηγόριος Γηρομερειάτης) se construieşte katholikonul mănăstirii, închinat Sfântului Nicolae.
1533 (?) – câţiva monahi pescuiesc în chip minunat icoana Sfântului Nicolae „al Stridiei” (Άγιος Νικόλαος ο Στρειδάς).
1533 – pentru 4.000 de aspri, călugării de la Filotheou au vândut Stavronikita egumenului mănăstirii Thesprotiane Gyromeriou, Grigorios Giromeriatis.
1536 – un edict al Patriarhului ecumenic, Ieremia I (1522-1546), restabileşte statutul Stavronikitei devenind astfel, ultima mănăstire consacrată oficial în Athos.
1546 – celebrul Theophanis Strylitzas („Cretanul”) şi fiul său, Symeon, pictează biserica mănăstirii, cele doisprezece icoane prăznicare şi trapeza Stavronikitei.
1555 – vornicul Gavriil Trotuşanu şi Sofica, soaţa sa, dăruiesc mânăstirii un epitrahil.
1597 – în martie, Ieremia Movilă hotărăşte un ajutor anual de 4.000 de aspri pentru „săracii călugări“ de la Stavronikita.
1607 şi 1741 – două incendii ard Stavronikita până aproape de temelii.
1628 – se renovează katholikonul mănăstirii.
1680 – Şerban Cantacuzino, domnitorul valah, este cel care construieşte frumosul apeduct, dimpreună cu bazinele de apă.
1743 – din acest an datează catapeteasma katholikonului.
1765 – mitropolitul Grigorie II al Ungro-Vlahiei ridică paraclisul închinat Sfântului George.
1767 (?) – se pare că în acest an i’a fost închinată Stavronikitei – de către Alexandru Scarlat Ghica – mănăstirea „Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel” din Bucureşti (care, anterior fusese închinată, la 1677, Patriarhiei de Constantinopol).
1770 – se reface trapeza şi se zideşte paraclisul „Sfântului Dimitrie” în cimitirul mănăstirii, precum şi cele ale Arhanghelilor şi celor Cinci Mucenici.
1802 şi 1838 – metocul Stavronikitei, „mănăstirea Arhimandritului”, se dărâmă în mare parte în urma a două cutremure.
1819 – înaintea acestui an, Stavronikita arde a patra oară.
1821 – represaliile turceşti după mişcarea de eliberare Eteria (Philiki Hetairia – Φιλική Εταιρεία) duc la depopularea mănăstirii pentru următorii zece ani.
1817, 1864, 1874 şi 1879 – patru mari incendii provoacă pagube însemnate mănăstirii.
1934-1942 – vreme de opt ani s’a nevoit la Stavronikita, într’o chilie de la malul mării, cuviosul Antipa Dinescu, fostul stareţ al schitului românesc Prodromu.
1968 – Stavronikita este readusă la viaţă de sosirea unei obşti conduse de egumenul Vassilios, care aduc şi stilul de viaţă chinovial în mănăstire.
1981-1999 – mănăstirea trece printr’un amplu proces de renovare sub monitorizarea Centrului pentru Conservarea Patrimoniului Athonit (greacă: Κέντρο Διαφύλαξης Αγιορείτικης Κληρονομιάς, prescurtat Κε.Δ.Α.Κ.).
I. Istoria
numele şi începutul
Stavronikita (greacă: Μονή Σταυρονικήτα, Moní Stavronikita) – care s’ar traduce drept „Crucea lui Nichita” – este cea mai mică dintre mănăstirile athonite şi, totodată, cea mai tânără dintre ele: a fost primită în rândul celor douăzeci de mănăstiri imperiale abia în 1536. Această zidire aghiorită, cu hramul Sfântul Nicolae, a rămas construită pe o stâncă, la malul golfului Strymonic, între mănăstirile Iviron şi Pantokrator. În vechime Stavronikita a mai fost numită şi „Stravonikita” (o corupere a numelui iniţial), sau „mănăstirea Maicii Domnului” – pentru că, se pare că, iniţial, a fost închinată Preacuratei. Numele de „Stravonikita” apare într’un act al protosului Nikiphoros, din 1012, unde unul din monahi iscălea „Nikiphoros călugăr de la Stravonikita” (greacă: „Νικηφόρος μοναχός ο του Στραβωνικήτα”). Pentru că, patru ani mai târziu, acelaşi călugăr subiscălea ca fiind „din Stavronikita” (greacă: „του Σταυρονικήτα”), se pare că ar fi vorba de una şi aceeaşi mănăstire. Dacă ipoteza aceasta este reală înseamnă că mănăstirea Stavronikita îşi are începuturile undeva, între sfârşitul secolului X şi începutul celui de’al XI-lea. De altfel, una din tradiţiile orale pomeneşte pe un oarecare cuvios Nikita, sculptor de cruci (stavros-cruce, în limba greacă), care ar fi ctitorit mănăstirea pe la anul 1006. O altă ipoteză ar fi ca mănăstirea să fie ctitoria a doi monahi – Nikita şi Stavros – care s’ar fi nevoit în două chilii apropiate de locul unde se află astăzi Stavronikita. Mai există încă două tradiţii despre numele şi începuturile acestei mănăstiri: una face pomenirea unui patrician pe care’l chema Nikitas şi care ar fi zidit mănăstirea dându’i numele său combinat cu cel al crucii – pentru că pomenirea Sfântului Nichita se face a doua zi după sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci (15 septembrie); cealaltă îl dă drept întemeitor al mănăstirii pe un ofiţer numit Nikephorus Stavronikitas, care a slujit sub Ioannis Tzimiskes şi care şi’a împrumutat numele ctitoriei sale. Se pare că totuşi, în secolul XI, exista o „mănăstire a lui Hariton” în acel loc, iar turnul ei era un „turn de veghere” pentru monahii din Karyes.
Oricum, această parte a istoriei Stavronikitei este neclară şi cu iz de legendă grecească dar ea se termină odată cu cucerirea Constantinopolului de către cruciaţii latini, căci în vremea stăpânirii lor (1204-1261) mănăstirea intră în declin şi se depopulează masiv. După raidurile corsarilor catalani din 1306, ea ajunge sub jurisdicţia protos-ului Athosului, apoi în administrarea mănăstirii Kutlumuş, pentru ca în veacul al XVI-lea să devină schit al mănăstirii Filotheou.
egumenul Grigorios Giromeriatis
Doi oameni aveau să fie însă providenţiali pentru refacerea şi revigorarea vieţii monahale a acestei mănăstiri: egumenul Grigorios Giromeriatis (greacă: Γρηγόριος Γηρομερειάτης) – care a cumpărat Stavronikita de la mănăstirea Filotheou în 1533 (pentru o sumă mică: doar 4.000 de aspri) – şi patriarhul ecumenic Ieremia I, care i’a restabilit printr’un edict statutul de mănăstire, în 1536, şi care a continuat să reconstruiască şi să extindă mica mănăstire de pe ţărmul golfului Strymonikos. Gregorios era stareţul mănăstirii Giromeriou (greacă: „Locul vechi”) din provincia Thesprotia Epirului când a cumpărat schitul Stavronikita şi, silindu’se să’i redea strălucirea de odinioară, s’a mutat cu totul în Athos construind un zid împrejmuitor mănăstirii Sfântului Nicolae, precum şi câteva chilii. Tot el este cel care a isprăvit zidirea katholikonului, la anul 1536 (înălţarea bisericii fusese începută cu nouă ani înainte, la 1527). Se pare că biserica şi mănăstirea au fost iniţial închinate Sfântului Ioan Botezătorul dar, aflând de minunata pescuire a icoanei Sfântului Nicolae, patriarhul Ieremia I a hotărât ca hramul să fie schimbat (probabil în 1541), în cinstea episcopului Mirelor Lyciei.
patriarhul Ieremia I
Această sfântă lucrare avea să fie continuată, după moartea egumenului Grigorios Giromeriatis (+1540) de către însuşi patriarhul ecumenic Ieremia I, care a înzestrat mănăstirea cu importante metoace în Kassandra (Pinaka – cumpărată de la un turc, contra sumei de 48.400 de groşi) şi pe insula Lemnos. Se prea poate ca acestea să fi fost cumpărate din banii dăruiţi de cucernicul voievod Radu Paisie („urmaşul adevărat al evlaviei lui Neagoe” – cum îl numea Nicolae Iorga – care a domnit între anii 1535 şi 1545), căci patriarhul a adunat mile din ţara Valahiei în două rânduri: 1542 şi 1544. (De altfel, el avea să’şi găsească sfârşitul la Vraţa-Bulgaria, tot în drum către Ungro-Vlahia, în 1546). În timpul său, Stavronikita a revenit la modul de viaţă cenobitic.
Teofan Cretanul
Mai ’nainte de’a muri, Ieremia I avea să tocmească pe celebrul Teofan Cretanul (Theophanes Strylitzas, poreclit „Bathas” +1559) drept pictor al katholikonului. Teofan era deja călugăr de zece ani (fusese tuns în Marea Lavră, dimpreună cu cei doi fii ai săi, Symeon şi Neophit) când, împreună cu Symeon, au împodobit pereţii bisericii şi ai trapezei cu splendide fresce bizantine, în anii 1545-1546. Tot ei sunt cei care au pictat şi icoanele portabile ale praznicelor împărăteşti (Dodekaorton) dar, se pare, că şi frescele din paraclisul Sfântului Ioan Botezătorul aparţin aceluiaşi celebru artist cretan.
daniile valahe
Cu toate aceste înfrumuseţări, Stavronikita a rămas cea mai mică dintre mănăstirile athonite şi avea să treacă prin mari greutăţi în veacurile viitoare. Chiar dacă a fost ajutată în repetate rânduri de comunitatea athonită şi de alţi binefăcători – cum au fost: Archon Zervopoulos în 1612, Markos monahul la 1614, creştinii din Kea în 1628, ori Thomas Klados în anul 1630 – evoluţia Stavronikitei a fost îngreunată de neînţelegeri asupra proprietăţilor cu mănăstirea Kutlumuş dar şi de două încendii care au ars mănăstirea aproape din temelii – în 1607 şi 1741. Renovarea katholikonului avea să dureze mai bine de douăzeci de ani (1628), iar mănăstirea a continuat să supravieţuiască în aceste secole îndeosebi datorită ajutoarelor valahe. La 1641 Stavronikita era „lipsită de apă şi lemne” (cum precizează un document al protosului Athosului) şi de aceste neajunsuri se va ocupa domnitorul Ungro-Vlahiei, Şerban Cantacuzino (1678-1688), care va construi aici, în 1680, un superb apeduct (care dăinuie şi în zilele noastre). „Această mânăstire care se află lângă mare, foarte frumoasă şi liniştită are grădini cu cascade şi livezi, iar apa pe care o beau sfinţii părinţi este adusă de prealuminatul domn al UngroVlahiei, Şerban Cantacuzino Voievod, construcţie cu multe bazine, într’adevăr foarte costisitoare“ – preciza, în scrierile lui, cronicarul bizantin Komnenos.
Nu se ştie exact când dar, înspre a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, românii închinaseră deja Stavronikitei mănăstirea „Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel” – numită şi „mănăstirea Târnovo-ului”, sau „mănăstirea Arhimandritului” – cu toate veniturile prăvăliilor de pe Lipscani şi mahalaua Şerban Vodă, cât şi ale caselor din apropiera mănăstirii, dar şi ale viilor din dealul Lupeştilor precum şi bolovanii de sare din Ocna Slănicului (dăruiţi de Sfântul Constantin Brâncoveanu în 1702). Veniturile mănăstirii bucureştene nu erau deloc de neglijat întrucât aceasta mai stăpânea şi moşiile Jugureni şi Colentina, schitul Crăsanilor (închinat de Nicolae Mavrocordat) şi cel al Călugărenilor (dăruit de Şerban Cantacuzino). Se pare că cel care a făcut această importantă danie a fost fanariotul Alexandru Scarlat Ghica, care a ocârmuit Wallachia între 1766 şi 1768. Cu puţin timp mai ’nainte (1765) mitropolitul Ungro-Vlahiei, Grigorie II, ridicase şi el un paraclis la Stavronikita, închinat Sfântului George. În 1770, la Stavronikita se reface trapeza şi se zideşte paraclisul „Sfântului Dimitrie” în cimitirul mănăstirii. Tot spre finele veacului al XVIII-lea se mai construiesc şi paraclisele Arhanghelilor Mihail şi Gavriil şi a celor Cinci Mucenici.
urmările Hetairiei şi veacurile XIX-XX
Începutul secolului următor n’a fost deloc bun pentru Stavronikita: „în 1802 se dărâmase de cutremur metoacele Arhimandritului” (Teodor Bodogae – Ajutoarele româneşti la mânăstirile din Sfântul Munte Athos–Didactica XI Sibiu 1940, pag. 267), iar înainte de 1819, arde a patra oară. Apoi, pe lângă faptul că a trebuit să ajute financiar mişcarea de eliberare naţională Philiki Hetairia (Eteria), după eşecul acesteia (1821), a avut de îndurat şi un deceniu de represalii turceşti – care au împrăştiat mai toţi monahii din mica mănăstire aghiorită. Călugării au început să revină în mănăstire abia în deceniul al patrulea al secolului XIX dar, şi aceştia au avut parte de încercări în anii care au urmat, pentru că mănăstirea avea să treacă prin alte trei mari incendii: în 1864, 1874 şi 1879. Acestea, ca şi birurile turceşti, au îngenuncheat Stavronikita, care s’a văzut înglodată în datorii. Din starea aceasta avea să iasă destul de târziu şi aceasta datorită eforturilor egumenului vatopedin Theophilos din Brusa (1843–1891).
Adevărata renaştere a vieţii monahale – şi a modului de viaţă chinovial – avea să se producă însă abia în 1968, odată cu venirea unei noi frăţii aflate sub îndrumarea lui gheronda Vassilios. Astăzi, cam treizeci de monahi îşi caută mântuirea în chinoviul Stavronikitei.
români aghioriţi la Stavronikita
Dintre monahii români care s’au nevoit la Stavronikita se cuvine a’l pomeni pe cuviosul Antipa Dinescu, fostul stareţ al schitului românesc Prodromu, care a vieţuit opt ani aici (1934-1942), într’o chilie de la malul mării. În veacul al XVIII-lea, prin 1712, se pomeneşte de un Atanasie, fiul lui Pascal Vornicul, care’i scria Sfântului Constantin Brâncoveanu că „nu mai caută alte mănăstiri mari şi bogate, ci eu Doamne, fiind iubitor de singurătate, aici amu ales mai bună isihie… după ce’am văzut că toate ale lumii sunt deşarte”.
II. Arhitectură
Stavronikita păstrează stilul tradiţional athonit cu o biserică centrală înconjurată de ziduri masive care’i dau aspectul unei cetăţi. Turnul defensiv dinspre miazăzi întregeşte şi întăreşte această impresie. Particularitatea katholikonul este că, din cauza lipsei de spaţiu, nu are abside laterale. Trapeza împodobită de Teofan Grecul, este situată la primul cat al aripei de sud – acolo unde se află şi un arhondaric cu o frumoasă privelişte către mare. În jurul mănăstirii şi al frumoasei livezi de portocali sunt construite câteva clădiri auxiliare. Stavronikita are şase kalyves în imediata apropiere şi încă 33 în Kapsala.
Una din marile probleme ale Stavronikitei a fost stabilitatea structurală a mănăstirii, deoarece stânca pe care este construită, în urma unor cutremure, a început să alunece încet spre mare. Aceasta a fost rezolvată destul de anevoios, între anii 1981–1999, de către Κε.Δ.Α.Κ. (Centrul pentru Conservarea Patrimoniului Athonit), care a efectuat ample lucrări de stabilizare a stâncii pe care care se înalţă frumoasa mănăstire închinată Sfântului Nicolae („Streidas”).
III. Tezaur
manuscrise şi odoare
Biblioteca Stavronikitei adăposteşte 58 de manuscrise pe pergament din secolele XI–XIII. (De mare valoare este o Psaltire din secolul XII, caligrafiată cu litere de aur pe pergament – Codex 46). Mai există aici două manuscrise pe mătase, precum şi alte 109 pe hârtie, datate între veacurile XIV–XIX. Între cele câteva sute de tipărituri, care întregesc acest tezaur bibliofil, se poate găsi şi Rânduiala Liturghiei pe glasuri, scrisă de Dumitraşcu Valahul, la 1705.
Mănăstirea păstrează multe odoare şi veşminte bisericeşti – între ele şi o broderie dăruită de boierul/poet Ienăchiţă Văcărescu şi jupâniţa Ecaterina – dar şi vechi icoane portabile. Între acestea, cea mai de preţ dintre ele este cea făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae „al Stridiei”.
icoana Sfântului Nicolae „al Stridiei” (Άγιος Νικόλαος ο Στρειδάς)
Această icoană a Sfântului Nicolae „al Stridiei” este una neobişnuită nu doar pentru minunile făptuite, ci şi pentru că a fost realizată în tehnica veche a mozaicului pe lemn. Ea a stat în apele mărilor sute de ani până a fost aflată în chip minunat de călugări de la mănăstirea athonită Stavronikita.
Se crede că în vremea iconoclasmului, câţiva prigonitori au încercat să taie şi această icoană cu o secure (sau sabie) dar, deschizându’se o rană mare de vreo opt centimetri în fruntea sfântului şi, mai ales, pentru că a început să curgă sânge din ea, aceştia s’au spăimântat şi au aruncat’o în mare. În apă fiind, cu timpul, rana Sfântului Nicolae a fost astupată de o stridie. Alţi iconografi spun că icoana aceasta a fost aruncată în mare de corsarii catalani (după celebrul lor raid din 1306) şi că a fost pescuită abia în anul 1553, de câţiva monahi care se sileau să prindă în mrejele lor peşte pentru hramul mănăstirii. Aceştia au scos scoica din icoană şi atunci, din fruntea sfântului, a început să curgă iarăşi sânge. Mai mult, la malul mării, în locul unde a fost scoasă icoana, a izvorât aghiazmă.
Văzând aceste minuni, patriarhul ecumenic Ieremia I (1522-1524, 1525-1546) a schimbat hramul bisericii şi, de unde până atunci mănăstirea fusese închinată Sfântului Ioan Botezătorul, acum Sfântul Nicolae, marele făcător de minuni, a devenit patronul ei. El a folosit o jumătate de scoică în locul sfântului disc la altar, iar cealaltă parte a ferecat’o într’un engolpion, pe care i l’a dăruit patriarhului rus Iov. Această jumătate de stridie se află şi astăzi în sacristia Patriarhiei Moscovei, cealaltă fiind în păstrarea mănăstirii Stavronikita.
Odată pe an, se face procesiune în jurul mănăstirii, cu icoana Agios Nikolaos Streidas.
sfinte moaşte
Stavronikita păstrează cu sfinţenie şi multe moaşte, precum: o parte din mâna Sfântului Vasile cel Mare, o mână a Sfintei Ana, una a Sfântului Elefterie şi ale Sfinţilor Doctori fără de arginţi, Cosma şi Damian.
Text și foto George Crasnean
Articolul a apărut inițial în revista Lumea monahilor din 20 martie 2016. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos
Contribuții la conturarea Vieții Sfântului Antipa de la Calapodeşti, George Crasnean
Grecii îl cinstesc cu numele de „Agios Antipa Athonites”, ruşii îl numesc cu drag „Sveti Antipa Valaamski”, iar românii îl cunosc sub numele de „Sfântul Antipa de la Calapodeşti”. Este singurul sfânt din neamul nostru cinstit deopotrivă de trei popoare dreptcredincioase–părţi din moaştele sale aflându’se la aceleaşi întreite neamuri: pe lângă cele aflate la mănăstirea rusească a Valaamului, altele se mai găsesc spre cinstire şi închinare în schitul athonit Prodromu, iar în ţara noastră, mănăstirile Christiana din Bucureşti şi Calapodeşti din Bacău sunt binecuvântate de sfintele sale oseminte. În Basarabia se află mâna sa dreaptă la mănăstirea Suruceni şi câteva părticele din moaştele sfântului sunt la mănăstirea Sireţi.
Născut, pentru noi, la Calapodeşti, iar pentru veşnicie, la Valaam, sfântul acesta din neamul moldovenilor de Bacău a văzut lumina în anul 1816, la vremea cărunteţilor părinţilor săi: binecredincioşii Gheorghe Constantin Luchian şi Ecaterina (născută Atanasiu şi călugărită mai târziu cu numele Elisaveta). Alexandru (aşa fusese botezat) n’a pricinuit dureri mamei sale nici la naştere şi nici după aceea, căci a fost un copil cu multă bunăcuviinţă şi credinţă în Dumnezeu – drept pentru care, din pruncie, nici şerpii veninoşi nu’i făceau vreodată vreun rău. Trecând la cele ale veşniciei Gheorghe, tatăl său şi diaconul bisericii, l’a lăsat în grija Domnului şi a mamei sale, înainte de a’şi termina învăţătura la şcoala din sat. Fiind cuprins „fără de veste de o negrăită şi minunată lumină, care i’a umplut inima de o nespusă bucurie”, tânărul de douăzeci de ani a părăsit cele vremelnice ale lumii şi legătoria de cărţi unde era calfă, plecând în căutarea lui Dumnezeu mai întâi în lavra Neamţului şi mai apoi – pentru că egumenul de acolo n’a crezut tinereţilor sale şi nu l’a îngăduit în obşte – în mănăstirea valahă a Căldăruşanilor (probabil), ctitoria celui mai mare ziditor de lăcaşuri sfinte, voievodul Matei Basarab. A stat o vreme sub ascultarea stareţului de aici, dar se pare că a avut parte şi de povăţuirile bătrânului Ghedeon, ce sihăstrea de mulţi ani prin pădurile dimprejurul mănăstirii. După doi ani petrecuţi la schitul Brazi, el a plecat, cu binecuvântarea egumenului Dimitrie – care l’a şi tuns în monahism, dându’i numele de Alipie – către ţinutul sfinţilor din Grădina Maicii Domnului. În Athos s’a nevoit mai întâi făcând ascultare părintelui Nifon Ionescu, dar numai pentru puţină vreme, pentru că acesta l’a trimis ca să deprindă cele ale chinoviei în obştea Esfigmenului, unde a şi vieţuit patru ani în bună pace, plinind greaua ascultare de bucătar. După acesta s’a întors şi a luat schima mare şi numele de Antipa, plecând la isihie şi petrecând o vreme într’o chilie părăsită care însă avea să’i dăruiască un odor de mare preţ: o icoană a Preacuratei, ce avea să se dovedească a fi făcătoare de minuni. După ce zugravul Paisie i’a curăţat’o de înegrirea fumului, cuviosul nu s’a mai despărţit niciodată de această icoană a Maicii Domnului (aflată astăzi în noua mănăstirea kareliană Valamo, dusă fiind de monahii ruşi care s’au refugiat în Finlanda din faţa antihristicului comunism).
Arhimandritul Serghei, egumenul mănăstirii finlandeze Valamo, despre icoana sfântului Antipa:
„Iată adevărata noastră legătură cu Biserica Ortodoxă Română. Aceasta este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, icoana Sfântului Antipa. Aici este şi o bucată din moaştele sale. Abia găsisem această icoană – are o poveste foarte interesantă: acum câţiva ani, nu ştiu exact când, sfântul Antipa a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, apoi de cea rusă, iar moaştele sale sunt la vechiul Valamo, iar ei ne’au dat această mică parte din moaştele sale. Icoana a fost căutată, deoarece este menţionată de însuşi sfântul Antipa, dar nu a fost găsită. Când sfântul Antipa şi-a început viaţa de sihastru într’o chilie mică, a descoperit sub nenumărate straturi de cenuşă această icoană a Maicii Domnului, icoană care s’a dovedit a fi făcătoare de minuni. Preotul tâmplar care îi repara chilia a fost lovit brusc de holeră, iar sfântul Antipa a pus icoana în faţa bolnavului, apoi s’a retras la rugăciune. Când s’a întors, tâmplarul trecuse la lucru, sănătos tun. Antipa a sosit cu icoana la Valamo în septembrie 1865, iar aici a luat în primire o chilie foarte simplă din Schitul Tuturor Sfinţilor. Mai târziu scria că are „o comoară pe care nu o voi da niciodată, indiferent cine ar cere’o! Aceasta este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi va rămâne mănăstirii Valamo.”
Apoi părintele nostru Alexandru, care se ocupă de tezaurul mănăstirii, a luat la rând toate cataloagele de icoane şi astfel a descoperit icoana într’o kiota ( „carcasa” icoanei) în biserica de iarnă. Asta se întâmpla în 10 mai 2006. Nu este foarte mare, cum se observă, dar am încastrat’o într’o ramă mai mare, de teama hoţilor. Părintele Alexandru a cercetat icoana şi a descoperit o inscripţie chirilică pe risa (un fel de cadru protector al icoanei), dar nimeni nu a putut înţelege ce scria. Dar, slavă lui Dumnezeu, după o săptămână, aici a sosit părintele Bogdan Grosu – parcă era diacon pe atunci – şi el şi’a dat seama că inscripţia era în limba română! Stătea scris că icoana aparţinuse lui Antipa, şi că risa fusese primită în 1856 ca dar din partea Smărăndiţei Beldiceanu, membră a aristocraţiei române”. (Interviu luat de Sigrid Crasnean, la 3 iunie 2008).
În vremea în care a fost chiliot rucodelia lui era facerea lingurilor de lemn, pe care şi le vindea în târgul Kareii pentru puţină pâine. Şi tot în acele timpuri a primit bune povăţuiri de la duhovnicul ce’l avea în schitul Laccu, îmbunătăţitul părinte Leontie. Pentru că în acele vremi tocmai se zidea aşezământul românesc de la Prodromu şi la povaţa duhovnicului, cuviosul ieroschimonah Antipa s’a pus sub ascultarea părinţilor Nifon şi Nectarie spre ajutorarea lucrurilor mâinilor lor şi a celorlaţi fraţi de neam. Făcut ierodiacon de către cuviosul Nifon şi mai apoi ieromonah la Prodromu, el avea să intre sub ascultarea de chelar în noul schit, „unde întru toate a arătat o dreptate după Dumnezeu, mustrând pe oricine ar fi fost el, dacă călca regulamentul chinoviei – l’a certat şi pe stareţul lui, părintele Nifon!”. Deşi împotriva doriri sale, ascultarea avea să’l aducă iarăşi în ţara Moldovei, după o petrecere de douăzeci de ani în Sfântul Munte al Fecioarei, de data asta ca iconom al schitului Bucium – metoc al Prodromului – de unde trimetea importante ajutoare fraţilor prodromiţi. După ce a adunat milostenii de la români pentru zidirea noului schit athonit, cuviosul Antipa s’a dus – împreună cu gheronda al său, părintele Nifon – şi la fraţii pravoslavnici ruşi după ajutoare – mai întâi la Kiev şi apoi la Moscova şi Sankt Petersburg, ajungând până la lavra Valaamului – care a rămas tare dragă sufletului său.
Irinarh Şişman-Istoria mănăstirilor athonite – Tom II-Prodromu, pag. 145:
„Trebuieşte a se scrie toate, că pe lângă un lucru bun se întâmplă şi multe rele şi piedici de la urâtorul de bine diavol: în anul 1860, Martie 9, într’un întuneric de ceaţă, pe Marea Arhipelagului, s’a lovit un vapor rusesc cu cel englezesc lângă Sfântul Munte Athon şi s’a înecat cel rusesc, care a avut (cu el) cinci clopote: unul de 1.300 oca, al doilea 750 oca, al treilea 275 oca, al patrulea 140 oca şi al cincilea 70 oca şi argintării în valoare de 3.000 de galbeni, care erau trimise de părintele Antipa din Rusia – după cum se vede înscris în Condica de ctitorii, la fila 148”.
Pentru aceea, după ce a ajutat în multe rânduri schitul românilor prodromiţi trimeţându’le pe vapoare cele trebuitoare noului aşezământ, cu ajutorul mitropolitului Isidor al Sankt Petersburgului, la vremea lui noiembrie 1865, s’a închinoviat pentru totdeauna în monastirea slavilor de pe lacul Ladoga, găsindu’şi pentru asprele sale nevoinţe o chilie pustnicească în schitul cu hramul „Tuturor Sfinţilor” (unde s’a nevoit vreme de cinci ani, după care, egumenul Damaskin a cerut Sfântului Sinod, la 23 decembrie 1871, încuviinţarea intrării în obşte). Supunându’se legilor pământeşti slavoneşti, el a făcut o cerere de dobândire a cetăţeniei ruse, la anul 1872, luna lui septembrie 7, dar din cauza birocraţiei cancelariei guvernatorului de Vyborg, cuviosul avea să rămână tot… moldovean, zece ani nefiind de’ajuns pentru autentificarea slavizării sale. Estimp însă, a ajuns la mare măsură în obştea Valaamului pentru sfinţenia vieţii sale şi pentru lepădarea celor trecătoare lucruri, că nici pat, nici masă şi nici scaun nu găseai în chilia sa, iar mâncarea pe care’o primea sâmbăta la amiază îl îndestula pentru tot restul săptămânii! Pentru acestea, dar şi pentru că Duhul ades îi lumina cunoştinţa – arătându’i cele ce nu totdeauna sunt scoase la vedere pentru ceilalţi oameni încurcaţi în patimile veacului – cuviosul Antipa al Moldovei era tare căutat, deopotrivă de poporenii karelieni, cât şi de monahii dornici de creştere duhovnicească. A lăsat în urmă ucenici care l’au avut la evlavie şi care i’au dus numele în istorie, iar însuşi stareţul său, ieromonahul Pimen, avea să’i povestească în glave slavoneşti petrecerea sa prin astă lume, că „avea viaţă curată şi feciorelnică şi iubea sărăcia, smerenia şi dreptatea”. Sfântul acesta care multă cinste a adus neamului nostru, şi’a cunoscut mai dinainte sfârşitul, că s’au ridicat toate icoanele din chilia lui şi mai apoi s’au lăsat jos, iar numai cea Maicii Domnului, de care nu s’a despărţit vreodată, s’a aşezat pe pieptul său. Şi aşa grijindu’se, după trei zile, la 10 ianuarie 1882, în timp ce un ucenic al său rostea şi pentru el Acatistul Maicii Domnului, sfântul Antipa şi’a încheiat petrecerea celor 66 de ani lumeşti (dintre care şaptesprezece numai la Valaam) şi s’a adăugat cinului drepţilor lui Dumnezeu. Mormântul său din gropniţa obştească avea să fie răvăşit, după jumătatea veacului al XX-lea, de câţiva căutători de odoare, care i’au lăsat piatra funerară dată la o parte. Cu vremea, pământul s’a tot lăsat şi astfel egumenul Andronik Trubaciov a putut afla locul îngropării sale dezgropând moaştele cuviosului la 14 mai 1991. La privegherea din 28 iulie 1991, când era pomenirea sfântului kneaz Vladimir, moaştele cuviosului Antipa au fost aduse în biserica Apostolilor Petru şi Pavel, iar la 24 septembrie 1991, în chiar ziua sfinţilor Serghie şi Gherman de la Valaam, au fost strămutate în biserica aceloraşi cuvioşi, unde au rămas până astăzi.
Cei care l’au cinstit ca sfânt pentru întâiaşi dată au fost monahii ruşi athoniţi de la mănăstirea Sfântului Panteleimon, care l’au aşezat, în 1906 – fără a fi canonizat oficial! – în Mineiul rusesc de pe luna Ianuarie, în ziua a X-a. Ei au făcut aceasta după numai 24 de ani de la trecerea sa la Domnul, pentru că faima de „sfânt” al „cuviosului Antipa de la Valaam” era foarte mare în rândurile pravoslavnicilor ruşi pentru minunile ce le făptuise pentru ei în timpul vieţii. Mulţi îi cunoşteau faptele şi viaţa de la ucenicii săi care încă mai trăiau, iar alţii, poate şi mai mulţi, citiseră cartea stareţului Pimen (ulterior arhimandrit şi egumen al mănăstirii Pafnutije-Borovsky) „Viaţa vrednică de pomenire a ieroschimonahului Antipa” (Замечательная жизнь иеросхимонаха Антипы) ce se tipărise prima oară la 1883, în Sankt-Petersburg (reeditată zece ani mai târziu, în acelaşi loc). Românii l’au canonizat şi introdus în calendar la 10 ianuarie – ziua adăugării sale la numărul drepţilor Domnului – în anul 1992, iar Sanctitatea Sa, Alexei al II-lea, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusiei l’a trecut în rândul sfinţilor Bisericii Ortodoxe Ruse la 19 iulie, anul Domnului 2000. Înaintea lor însă, părintele Makarios Simonopetritul (autorul „Triodului explicat”) îl introdusese deja în Sinaxarul athonit, publicat în 1988, la Salonic. Deşi mai puţin cunoscut nouă – în parte pentru înstrăinarea lui (că a trăit multă vreme departe de ţara sa), dar poate şi pentru smerenia vieţii lui – sfântul Antipa de la Calapodeşti i’a iubit mult şi ajutat pe cei din neamul său cel românesc, pentru care cred că nu încetează a se ruga nici în zi de astăzi, de acolo de sus, din ceruri. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte’ne pe noi. Amin.
George Crasnean
foto: Desen de Nane Crasnean
Icoana Maicii Domnului a Sfântului Antipa de la Calapodeşti (Athonitul)
Icoana Maicii Domnului a Cuviosului Antipa de la Calapodești are o istorie minunată. La începutul nevoințelor sale la Schitul Lacu* de la Muntele Athos (unde sfântul a viețuit timp de 15 ani, pentru ca apoi să plece către mănăstirea Valaam – trăind acolo ultimii 17 ani ai vieții sale), așadar în chilia care i-a fost rânduită în Muntele Athos a găsit într-un colț, prăfuită, o icoană a Maicii Domnului, de care nu s-a mai despărțit niciodată și care s-a dovedit a fi făcătoare de minuni. După trecerea la Domnul a Sf. Cuvios Antipa, la mutarea viețuitorilor Mănăstirii Valaam din Rusia în Finlanda (prigoniți fiind de noua putere sovietică), monahii au făcut un inventar al tuturor obiectelor bisericești transmutate; în acest inventar se regăsește și icoana Maicii Domnului aparținând Sf. Antipa. Dar în Mănăstirea Valaamo (Noul Valaam) din Finlanda nu s-a știut până acum 5-6 ani unde este sau care este această Icoană! De puțină vreme, icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, aflată și restaurată, se află expusă spre închinare, la loc de mare cinste în biserica Mănăstirii Valaamo, iar noi românii pelerini ajunși acolo i ne închinăm cu mare evlavie, ca mijlocitoarei noastre către Domnul, pentru rugăciunile Sfântului român (băcăuan) Antipa de la Calapodești.
Sursa text și icoană: Miriam Turism
În viața Cuviosului se precizează că Icoana Maicii Domnului a fost descoperită după ce a plecat de la Esfigmenu, afundându-se în munte, a ajuns la o chilie dărăpănată, cu pereţii căzuţi, care abia se mai ţinea, nefăcând însă o precizare clară că ar fi fost vreo chilie a Schitului Lacu. O altă sursă decât cea pomenită mai sus precizează următoarele: Cu puţină vreme înainte de mutarea sa la Domnul, icoana se desprinse în chip minunat din perete şi se îndreptă prin aer aşezându-se pe pieptul cuviosului. Astfel prinse de veste de apropiata sa plecare din lumea aceasta, care se întâmplă în vreme ce un frate îi citea la căpătâi Acatistul Adormirii Preacuratei Maici în care cuviosul părinte aflase belşug de mângâiere în anii săi îndelungaţi de osteneli (Sursă notă: Sfinti și Icoane)
Mai multe informații despre Cuviosul Antipa de la Calapodești găsiți la linkurile de mai jos:
Acatistul Sfântului Antipa de la Calapodești (Athonitul) (audio / text)
Rugăciunile începătoare …
apoi
Condacul 1:
Ca pe o vistierie a nevoinţelor sihăstreşti, te lăudăm pe tine, Cuvioase Părinte Antipa; ca cel ce te-ai învrednicit, prin harul lui Dumnezeu, a dobândi împlinirea virtuţilor şi lucrarea rugăciunii celei curate, înstrăinându-te de patria şi neamul tău. Pentru aceasta, într-un glas, cu bucurie îţi cântăm: Bucură-te, Părinte Antipa, iubitorule de pustnicie!
Icos 1:
Din pruncie ai fost ales să fii sălaş al Duhului Sfânt, Care te-a întărit pururea în lucrarea faptelor bune şi în râvna către viaţa cea pustnicească, plăcută lui Dumnezeu. Pentru aceasta, noi, cei ce săvârşim cu dragoste sfântă pomenirea ta, îţi cântăm unele ca acestea:
Bucură-te, Cuvioase, zămislit în rugăciune;
Bucură-te, c-a ta mamă te-a născut fără suspine;
Bucură-te, floare rară, pe plaiuri moldoveneşti;
Bucură-te, că ieşit-ai din satul Calapodeşti;
Bucură-te, mângâiere pentru bunii tăi părinţi;
Bucură-te, că pruncia ţi-a fost cale către sfinţi;
Bucură-te, c-a Alexandru la botez ai fost numit;
Bucură-te, copil ager, luminat de Duhul Sfânt;
Bucură-te, cel ce Domnul ţi-a pus sufletu-n lumină;
Bucură-te, că de Duhul, toată inima ţi-e plină;
Bucură-te, pustnic mare al întinselor cuprinderi;
Bucură-te, făclierul sfinţitoarelor deprinderi;
Bucură-te, Părinte Antipa, iubitorule de pustnicie!
Condacul al 2-lea:
Auzind cuvintele psalmistului care zice: „Arată-mi, Doamne, calea pe care trebuie să merg, că la Tine am ridicat sufletul meu”,ai plecat la Mănăstirea Neamţ, unde voiai să-ţi închini viaţa, slujind lui Hristos ; dar aici, după ce te-ai rugat la icoana Maicii Domnului, ai fost povăţuit să te îndrepţi către Mănăstirea Brazi din ţinutul Vrancei, ceea ce ai şi făcut, mulţumind şi cântând lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 2-lea:
Cu bucurie şi râvnă mare ai început, Sfinte Părinte, viaţa călugărească în Mănăstirea Brazi, unde ai căutat neîncetat să urmezi pravila Bisericii şi să te înduhovniceşti din viaţa părinţilor îmbunătăţiţi. Pentru aceasta, primeşte de la noi cântarea aceasta:
Bucură-te, că de tânăr ai plecat spre nevoinţă;
Bucură-te, că te mângâi din iubire şi credinţă;
Bucură-te, că la Brazi ai intrat în mănăstire;
Bucură-te, că Fecioara ţi-a fost ţie ocrotire;
Bucură-te, că dorit-ai sfânta viaţă îngerească;
Bucură-te, că-ntru tine Domnu’ a vrut să locuiască;
Bucură-te, că virtutea ai avut-o ca arvună;
Bucură-te, că vrăjmaşii n-au putut să te răpună;
Bucură-te, că în suflet ai purtat pe Duhul Sfânt;
Bucură-te, cel ce cerul l-ai coborât pe pământ;
Bucură-te, că viaţa nu ţi-a fost decât o cruce;
Bucură-te şi primeşte lauda ce ţi-o aducem;
Bucură-te, Părinte Antipa, iubitorule de pustnicie!
Condacul al 3-lea:
După ani îndelungaţi petrecuţi în smerenie şi pocăinţă în obştea Mănăstirii Brazi, ai primit sfatul îmbunătăţitului Părinte Dimitrie ca să pleci în Muntele Sfânt al Athonului. Iar acesta, dăruindu-ţi binecuvântare, ai plecat să te nevoieşti în liniştea muntelui sfânt, cântând neîncetat: Aliluia!
Icosul al 3-lea:
Puterea Celui Preaînalt pogorându-se peste tine, Părinte Antipa, ai împlinit cu osârdie poruncile Evangheliei lui Hristos, încât numele tău s-a făcut cunoscut între Părinţii Athonului, pentru care lucru îţi cântăm unele ca acestea:
Bucură-te, bun Părinte, plin de har dumnezeiesc;
Bucură-te, că în suflet razele iubirii-ţi cresc;
Bucură-te, pustnic vrednic şi înger înaripat;
Bucură-te, că viaţa ţi-ai ferit-o de păcat;
Bucură-te, floare rară udată de Duhul Sfânt;
Bucură-te, că avut-ai viaţă sfântă pe pământ;
Bucură-te, piatra-aleasă şi frumosul giuvaer;
Bucură-te, că din lacrimi ţi-ai gătit cunună-n cer;
Bucură-te, trandafirul cu petalele-n lumină;
Bucură-te, că virtutea îmbrăcat-ai ca o haină;
Bucură-te, că pustia ţi-a fost rai duhovnicesc;
Bucură-te, că înjuru-ţi flori mirositoare cresc;
Bucură-te, Părinte Antipa, iubitorule de pustnicie!
Condacul al 4-lea:
Văzându-te pe tine vrăjmaşul, de Dumnezeu purtătorule, Părinte, sporind în viaţa cea duhovnicească, îţi pregătea mulţime de ispite ca să te piardă; însă, după puţin timp, s-a ruşinat de statornicia ta în lucrarea virtuţilor, căci cântai lui Dumnezeu neîncetat: Aliluia!
Icosul al 4-lea:
Având permanent conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu în fiinţa ta, Părinte Antipa, nu ţi-ai lipit inima de trecătoarele desfătări ale vieţii acesteia, făcându-te pildă bună celor ce vor să se mântuiască; pentru aceasta îţi aducem aceste laude:
Bucură-te, că fiinţa ţi-o pătrunzi cu nepătrunsul;
Bucură-te, cel ce ruga ţi-ai împletit-o cu plânsul;
Bucură-te, pustnic mare cu desăvârşită minte;
Bucură-te, că’mplinit-ai toate poruncile sfinte;
Bucură-te, pildă bună şi profet între profeţi;
Bucură-te, îndreptătorul tinerilor înţelepţi;
Bucură-te, că în noapte umpli cerul de cântare;
Bucură-te, viers de taină pe lăuntrică suflare;
Bucură-te, cel ce viaţa ţi-a fost Sfântă Liturghie;
Bucură-te, geană’nchisă peste-a văzului trezvie;
Bucură-te, auroră cu raze strălucitoare;
Bucură-te, că în Athos ai luminat ca un soare;
Bucură-te, Părinte Antipa, iubitorule de pustnicie!
Condacul al 5-lea:
Precum cerbul care caută să se adape din izvoarele cele limpezi ale munţilor, aşa şi sufletul tău dorea să se adape din izvoarele cele nesecate ale Harului întru linişte. Pentru aceea, te-ai depărtat în pustie pentru a petrece împreună cu îngerii şi a cânta neîncetat lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 5-lea:
După o vreme ai fost nevoit să părăseşti sălaşele Athosului, Părinte, călătorind până în părţile Novgorodului, unde ai şi rămas până la sfârşitul vieţii tale pământeşti. Întâmpinând şi acolo ispite şi greutăţi, nu te-ai despărţit de dragostea Stăpânului Hristos, pentru care îţi aducem această pioasă cântare:
Bucură-te, că fiinţa ţi-a fost plină de Treime;
Bucură-te, că răbdarea te-a suit la înălţime;
Bucură-te, că pe diavol de ruşine l-ai umplut;
Bucură-te, că de-acesta toată viaţa ai fugit;
Bucură-te, minte plină de smerită cugetare;
Bucură-te, că psalmii ţi-au fost pururea cântare;
Bucură-te, ochi lăuntric văzător prin orice gând;
Bucură-te, cel ce harul ţi-l împropriezi plângând;
Bucură-te, fericite, tu, preascump al nostru rod;
Bucură-te, că viaţa ţi-ai dus-o în Novgorod;
Bucură-te, mândră floare a grădinii româneşti;
Bucură-te, că te-aşteaptă plaiurile strămoşeşti;
Bucură-te, Părinte Antipa, iubitorule de pustnicie!
Condacul al 6-lea:
De puterea Duhului Sfânt umbrit fiind, Sfinte, cu îndrăzneală te-ai ridicat împotriva începătoriilor şi stăpânitorilor răutăţilor celor din lume; şi, izgonind vicleşugurile lor, toate faptele tale cele bune le-ai săvârşit cântând Atotputernicului Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 6-lea:
Voind Preabunul Dumnezeu să arate lumii că nu în zadar se ostenesc toţi cei ce împlinesc voia Lui, a împodobit, aici pe pământ, pe Cuviosul Antipa cu smerita cugetare şi darul înainte-vederii, ca să se preamărească numele Lui între prietenii Săi, iar nouă, tărie să zicem:
Bucură-te, cel ce-n tine chipul Lui s-a împlinit;
Bucură-te, că Acela pe tine te-a preamărit;
Bucură-te, cel ce-n dar primeşti şi dărui;
Bucură-te, c-ai dat totul tuturor şi fiecărui;
Bucură-te, rugăciune răsucită pe mătănii;
Bucură-te, văzătorul de dumnezeieşti vedenii;
Bucură-te, cel ce-n taină glasul Domnului asculţi;
Bucură-te, că viaţa ţi-a fost plină de virtuţi;
Bucură-te, fântâna cea cu apă cristalină;
Bucură-te, focul sacru din a Duhului lumină;
Bucură-te, cel ce trupul cu rugăciune îl saturi;
Bucură-te, că Scriptura ţi-a fost pravilă şi sfaturi;
Bucură-te, Părinte Antipa, iubitorule de pustnicie!
Condacul al 7-lea:
Nici frigul, nici aspra vieţuire, nici primejdiile ţinutului auster al Novgorodului îngheţat nu te-au despărţit de dragostea lui Hristos, Care ţi-a încălzit sufletul prin energia Duhului Sfânt, Preasfânta Treime te-a păzit în viaţa aceasta, ca să foloseşti multora şi să înveţi pe toţi a cânta: Aliluia!
Icosul al 7-lea:
Dumnezeu Cel negrăit şi necuprins de gând şi de cuvânt, nevăzut, neajuns, pururea fiind şi Acelaşi fiind, Cel care a iubit lumea atât de mult, încât pe Unul Născut Fiul Său L-a dat, ca lumea viaţă să aibă şi s-o aibă din belşug, te-a ales pe tine, Părinte Antipa, să-I slujeşti cu bună-cuviinţă. Drept aceea, numele tău, Sfinte, a rămas în memoria celor ce ţi-au urmărit viaţa ta îmbunătăţită, dar şi nouă, celor ce-ţi cântăm:
Bucură-te, cuvioase şi dascăl al rugăciunii;
Bucură-te, paravanul vânturilor şi furtunii;
Bucură-te, fericite, uns cu mir dumnezeiesc;
Bucură-te, floare rară cu miros duhovnicesc;
Bucură-te, că prin tine am primit pace cerească;
Bucură-te, călăuză către viaţa îngerească;
Bucură-te, că departe ţi-ai întins apostolia;
Bucură-te, că şi-acolo n-ai uitat de România;
Bucură-te, că icoană fi-vei românilor, veşnic;
Bucură-te, frumuseţe şi străjerul lor puternic;
Bucură-te, că-n Moldova toată lumea te iubim;
Bucură-te, că acasă mănăstiri îţi construim;
Bucură-te, Părinte Antipa, iubitorule de pustnicie!
Condacul al 8-lea:
Voind Hristos să arate lumii că nu în zadar se ostenesc cei ce fac voia Lui aici, pe pământ, ci mare plată se găteşte lor întru împărăţia Cerurilor, a preamărit pe alesul Său, Antipa, la săvârşirea din viaţa aceasta cu aşezarea în ceata prietenilor Lui, cu care împreună cântă lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 8-lea:
Credinţa cea dreaptă păzind, calea săvârşind încărcat de fapte bune, când Bunul Dumnezeu a voit te-a chemat pe tine, Părinte Antipa, de la cele vremelnice la cele nepieritoare, primind cununa cea neveştejită a slavei Lui. Pentru aceasta, îţi aducem aceste laude:
Bucură-te, cel ce-n pace lumea o ai părăsit;
Bucură-te, că în ceruri Hristos-Domnul te-a primit;
Bucură-te, că te bucuri, încetând a’ tale plângeri;
Bucură-te, împreună cu soboarele de îngeri;
Bucură-te, nume paşnic şi frumos, cu chip de avvă;
Bucură-te urcând trepte, fericit, din slavă’n slavă;
Bucură-te, că intrat-ai în timpul lui Dumnezeu;
Bucură-te, că de haru-I te-ndulceşte mereu, mereu;
Bucură-te, că stai veşnic între cetele de sfinţi;
Bucură-te, că şi nouă multă milă ne trimiţi;
Bucură-te, că în ceruri te avem mijlocitor;
Bucură-te, că la Domnul ne eşti pururi rugător;
Bucură-te, Părinte Antipa, iubitorule de pustnicie!
Condacul al 9-lea:
Trupul tău plin de mireasma ostenelilor a fost îngropat în Mănăstirea Valaam, alături de ale acelor cuvioşi părinţi nevoitori, iar sufletul tău sălăşluieşte pururea în locaşurile cereşti, slăvind neîncetat pe Dumnezeu, cântând: Aliluia!
Icosul al 9-lea:
Nu după multă vreme trupul tău s-a dovedit a fi sălaş al Duhului Sfânt, Părinte Antipa. De aceea, cu evlavie sfintele tale oseminte au fost scoase şi puse cu cinste, ca o comoară de mult preţ, spre închinare credincioşilor. Iar vestea preamăririi tale de către Dumnezeu s-a răspândit în toată lumea ortodoxă, dar mai curând în patria şi neamul tău din care ai plecat. Pentru aceasta îţi cântăm:
Bucură-te, că în chinuri ţi-a fost totdeauna traiul;
Bucură-te, că răbdarea te-a făcut să câştigi raiul;
Bucură-te, că de-a pururi vezi faţa Sfintei Treimi;
Bucură-te, că în juru-ţi cresc mulţime de lumini;
Bucură-te, trup de slavă inundat de Duhul Sfânt;
Bucură-te, că pământul nu te-a socotit pământ;
Bucură-te, podoabă scumpă care ceru’mpodobeşti;
Bucură-te, cămară-n care pururi cu Hristos vorbeşti;
Bucură-te, chip de înger, în văzduhul necuprins;
Bucură-te, rază sfântă, lumină şi foc nestins;
Bucură-te, că din slavă har pogoară să ne-adape;
Bucură-te ‘ndepărtare care, totuşi, eşti aproape;
Bucură-te, Părinte Antipa, iubitorule de pustnicie!
Condacul al 10-lea:
În ceata aleşilor Tăi ai aşezat pe Cuviosul Antipa, cel mult nevoitor. Căci acesta a ştiut pe pământ să preamărească numele Tău, iar în ceruri Te laudă neîncetat împreună cu îngerii, cântând: Aliluia!
Icosul al 10-lea:
Ca un zid tare împotriva ispitelor eşti pentru noi, Sfinte Cuvioase Părinte Antipa; roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru neamul românesc, ca întru bucuria inimii să-ţi cântăm:
Bucură-te, stea cerească în lumina negrăită;
Bucură-te, că în ceruri voia ţi-a fost împlinită;
Bucură-te, ştiutorul neştiutelor mistere;
Bucură-te, dătătorul de ştiinţă şi putere;
Bucură-te, trandafirul înflorit pe veşnicie;
Bucură-te, sfeşnic sacru care-n alte zări învie;
Bucură-te, că stai veşnic între cetele mărite;
Bucură-te, că prin tine, Hristos milă ne trimite;
Bucură-te, lecuirea bolilor nevindecate;
Bucură-te, dătătorul de puteri şi sănătate;
Bucură-te, hrănitorul cel cu pâinea mântuirii;
Bucură-te, purtătorul de balsamul lecuirii;
Bucură-te, Părinte Antipa, iubitorule de pustnicie!
Condacul al 11-lea:
Făclie purtătoare de lumină te avem pe tine, Părinte Antipa, că luminezi toată Biserica Ortodoxă, de la o margine la alta, izvorând bună mireasmă şi revărsând tămăduiri celor ce cinstesc cu dragoste şi se închină sfintelor tale moaşte. Pentru aceasta, lui Dumnezeu, Cel în Treime lăudat, Îi cântăm împreună cu tine: Aliluia!
Icosul al 11-lea:
Lăudăm nevoinţele tale, Cuvioase Părinte, cinstim sfintele tale moaşte, preamărim răbdarea ta pentru Hristos, cântăm cu bucurie încununarea ta în ceruri şi te rugăm, cu osârdie, să ne ajuţi pe noi în vremea ispitelor şi necazurilor, care ne împresoară, ca să-ţi cântăm:
Bucură-te, că în lume te-a umbrit cereasca rază;
Bucură-te, că prin tine creştinii se luminează;
Bucură-te, biruinţă, în a lumii osteneală;
Bucură-te, îndrăznire, în a noastră îndoială;
Bucură-te, vindecare bolilor nevindecate;
Bucură-te, că eşti baie spălătoare de păcate;
Bucură-te, cort de aur şi ancoră a nădejdii;
Bucură-te, apărare celor ce sunt în primejdii;
Bucură-te, mângâierea celor slabi de suferinţă;
Bucură-te, alinare celor ce vin cu credinţă;
Bucură-te, scară tare şi putere nevăzută;
Bucură-te, izbăvirea celor ce cad în ispită;
Bucură-te, Părinte Antipa, iubitorule de pustnicie!
Condacul al 12-lea:
Dăruieşte, Părinte, şi nouă din darurile cu care te-a înzestrat Dumnezeu, ca să putem birui uneltirile vrăjmaşilor, să mergem pe calea Adevărului şi a dreptăţii, ca împreună cu tine să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 12-lea:
Cel ce vezi pururea faţa Treimii Celei de o fiinţă şi nedespărţită, Sfinte Cuvioase Părinte Antipa, primeşte lauda şi cântarea noastră:
Bucură-te, păzitor al sihastrilor din munţi;
Bucură-te, zid de pace şi alesul între sfinţi;
Bucură-te, uşurinţă în a noastre mari necazuri;
Bucură-te, biruinţă şi-ajutor în negre ceasuri;
Bucură-te, saturarea celor care îţi cer hrană;
Bucură-te, încălzirea celor goi, fără de haină;
Bucură-te, cale bună şi podoaba fecioriei;
Bucură-te, crin de aur şi sadul cuvioşiei;
Bucură-te, scutul tare şi sabia nedreptăţii;
Bucură-te, purtătorul de lumină a libertăţii;
Bucură-te, far de taină celor ce se pocăiesc;
Bucură-te, ajutorul celor ce se mântuiesc;
Bucură-te, Părinte Antipa, iubitorule de pustnicie!
Condacul al 13-lea:
O, preaminunate Părinte Antipa, omul rugăciunii şi podoaba cuvioşilor, cel ce ai câştigat moştenirea veşnicelor bunătăţi, primeşte această cântare de laudă şi, prin rugăciunile tale către Dumnezeu, cere nouă iertare păcatelor şi izbăvire de chinurile veşnice, ca împreună cu tine să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia! (de trei ori)
Apoi icosul şi condacul întâi.
Vezi și Sfântul Antipa de la Calapodești (Athonitul), floarea înmiresmată a pustiei (10 ian.)
Sursă text: Site-ul oficial al Mănăstirii Calapodești
Sfântul Antipa de la Calapodești (Athonitul), floarea înmiresmată a pustiei (10 ianuarie)
Unul din Sfinţii pământului românesc care se cuvine a fi preţuit mai mult în ţara noastră este Preacuviosul Parinte Antipa de la Calapodeşti. Prăznuit pe 10 ianuarie şi cinstit în mod deosebit de părinţii athoniţi şi de cei din Lavra Valaamului, Cuviosul este aproape necunoscut multor români, chiar şi celor din împrejurimile satului natal, Calapodeşti, comuna Dealu Morii, judeţul Bacău. Drumul, care urcă şi coboară dealurile de răsărit ale judeţului, poartă călătorul într-o altă lume, liniştită, ferită de tulburarea vieţii cotidiene. Simplitatea oamenilor şi peisajul pitoresc provoacă pelerinul să se transpună în timpul copilăriei Sfântului. Singura piedică în calea acestei interiorizări este freamătul maşinilor care transportă muncitorii şi materialele de construcţie necesare ridicării schitului închinat atât Sfântului Antipa, cât şi Tuturor Sfinţilor Români. Pentru că în acest loc, Episcopia Romanului a hotărât de caţiva ani să ridice o mănăstire în cinstea Cuviosului, ale cărui moaşte1 se află la Mănăstirea Valaam. O iniţiativă lăudabilă, care trebuia să-şi fi avut începutul mult mai devreme şi a cărei realizare, astăzi, se desfăşoară anevoios din cauza lipsei vieţuitorilor şi a sprijinului financiar. Să sperăm că în viitor, prin rugăciunile Sfântului, acest loc va deveni unul de sihăstrie autentică unde să se înalţe necontenit rugăciuni către Dumnezeu.
Învrednicindu-mă să mă închin părticelei din sfintele sale moaşte, care răspândeşte o mireasmă puternică, precum şi crucii sale de călugărie – adusă de nişte călugari de la Valaam care, dorind să meargă pe urmele pământeşti ale Cuviosului, au ajuns şi în satul lui natal – m-am întristat şi eu ca şi aceştia, de lipsa de interes pentru Sfântul Antipa. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu multe lucruri care ne întăresc credinţa, şi ne ajută în lupta duhovnicească, dar depinde şi de noi să le descoperim şi să le valorificăm. Nădăjduim ca acest articol să trezească interesul pentru acest mare Cuvios, care nu-şi merită „anonimatul”.
Tânărul Alexandru. Copilăria şi dorinţa vieţii pustniceşti
La începutul secolului XIX, se naşte dintr-o familie evlavioasă, Alexandru, viitorul Ieroschimonah Antipa. Tatăl său, Gheorghe al lui Constantin Luchian, diaconul bisericii din sat, şi mama sa, Ecaterina a lui Atanasie, devenită ulterior schimonahia Ecaterina, şi-au dorit foarte mult copii, dar Dumnezeu nu le-a ascultat dorinţa decât după îndelungate rugăciuni. Şi nu numai că le-a împlinit cererea stăruitoare, ci i-a şi binecuvântat cu un băiat, care va ajunge pe înalte culmi duhovniceşti. Se spune că Alexandru era un copil simplu, nepriceput şi cam neîndemânatic, dar Dumnezeu, care urăşte cele semeţe ale lumii, avea să-l proslăvească în chip deosebit, rânduindu-l în ceata sfinţilor.
Fiind dat la şcoală, deşi arătându-se râvnitor spre studiu, nu putea asimila materia, încât dascălul său l-a povăţuit să renunţe şi să deprindă un meşteşug. Însă tânărul Alexandru, rod al rugăciunii, odraslă aleasă, se încăpăţâna să înveţe a citi, făgăduind că dacă va reuşi se va dedica lecturilor duhovniceşti ale dumnezeieştilor cărţi. Întărit de Duhul Sfânt, Alexandru a izbutit, însă o altă ispită avea să urmeze. Pe când era încă în şcoală, tatăl său a murit, prin aceasta, transferându-i partea sa de responsabilităţi. Acest lucru l-a silit să deprindă un meşteşug, anume cel al legătoriei de cărţi, şi nu după multă vreme, rezolvase problemele băneşti ale familiei. Cu toate că problemele păreau să se fi rezolvat, inima lui suferea de o mare apăsare. Ceva lipsea, se simţea gol pe dinăuntru, şi negăsindu-şi liniştea sufletească în cele materiale, a căzut cu lacrimi în faţa lui Dumnezeu, cerându-I ajutorul. Se spune că la varsta de 20 de ani, aflat în rugăciune, inima i-a fost cuprinsă de o mare bucurie, iar mintea i s-a luminat. A simţit „ceva”, a simţit chemarea dumnezeiască. Un glas tainic l-a chemat şi de acum înainte totul i s-a desluşit. Ascultând glasul Evangheliei, va lepăda deşertăciunea şi dulceţile pământeşti şi va lua „jugul lui Hristos”, lucrându-şi pământul mântuirii. De-acum înainte, desfătarea şi-o va găsi în înfrânare şi asceză; bogăţia, în sărăcie; hrana, în rugăciune, iar prin lacrimile sale îşi va curăţi năvălirea patimilor. Sosise vremea urcuşului său duhovnicesc, spre Împărăţia Cerurilor. Într-o noapte, pe furiş, părăsi casa părintească îndreptându-se spre mănăstirea Neamţului. Ajungând aici şi rugându-se în faţa icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, perdeaua care acoperea icoana s-a tras singură într-o parte, în biserică nemaifiind nimeni. Era primul semn al ocrotirii Maicii Domnului, care a primit lacrimile vărsate de părinţii lui, în special de mama sa. Dar căile Domnului sunt întortocheate. Tânărul Alexandru nu-şi va găsi locul în Mănăstirea Neamţului, stareţul rămânând neînduplecat la stăruinţele acestuia de a fi închinoviat acolo. Nevoit să plece, paşii l-au purtat spre o mănăstire din Muntenia2, unde a dus aspre nevoinţe, condiţiile fiind sărăcăcioase. Viaţa lui austeră, desăvârşita lepădare de sine, postul, privegherile, însoţite de rugăciunea tainică pe care a deprins-o de la un schimonah, Ghedeon, din apropierea Mănăstirii, l-au făcut remarcat în obşte astfel încât duhovnicul l-a îndrumat către Sfântul Munte Athos. Totuşi, simţind nevoia confirmării din partea unui Bătrân îmbunătăţit, tânărul Alexandru a alergat la Părintele Dimitrie3, stareţul Mănăstirii Brazi, cunoscut pe atunci ca un iscusit duhovnic. De obicei, acesta oprea pe cei ce doreau să meargă în Sfântul Munte, însă acum, spre mirarea multora, a acceptat, nu înainte de a-l tunde în monahism, cu numele de Alimpie. De-acum înainte, viitorul ieroschimonah Antipa îşi va lucra virtuţile în pământ străin, dar cu inima aţintită mereu spre cele de sus, capătul călătoriei pământeşti a fiecăruia dintre noi.
[P] Pelerinaje la Muntele Athos
În Athos, printre străini, dar în grija Maicii Domnului, ocrotitoarea Sfântului Munte şi a lui personal
Ajuns în Sfântul Munte a vrut să intre ucenic la doi călugări români, ieroschimonahul Nifon şi ieroschimonahul Nectarie, dar aceştia au hotărât să-şi facă ucenicia într-o mănăstire grecească. Aşadar, timp de 4 ani, îl vom vedea pe monahul Alimpie făcând ascultare la bucătăria mănăstirii Esfigmenu. Să nu credem cumva că în toţi aceşti ani, Sfântul Antipa va fi fost ferit de ispite. Din contră, a suferit mari încercări, dar marea evlavie la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoarea lui, l-au ferit de deznădejde. După acest timp de ucenicie în mănăstirea Esfigmenu, Părintele Nifon l-a luat ca ucenic, schimnicindu-l cu numele de Antipa. Acest fapt nu este chiar întâmplător. Părintele Nifon4 era frământat de ideea ridicării unui schit românesc în Sfântul Munte şi avea nevoie de ajutor. Văzând în Alimpie un om de nădejde, s-a gândit că va fi tocmai omul potrivit pentru a ajuta la împlinirea acestui gând măreţ. Însă Părintele Nifon a trebuit să-l lase pentru o vreme pe schimonahul Antipa să meargă la pustie, îndeplinindu-i-se vechiul său vis. Totuşi, nu i-a dat nimic pentru cele de trebuinţă, aşa încât Sfântul Antipa se va lovi de noi încercări, pe care le va depăşi prin mijlocirea şi intervenţia directă a Maicii Domnului, în care şi-a pus de la început încrederea. Iată ce-avea să se întâmple. Afundându-se în munte, a ajuns la o chilie dărăpănată, cu pereţii căzuţi, care abia se mai ţinea. Aici a găsit pe o poliţă o icoană cu Maica Domnului, dar fiind veche şi deteriorată, abia i se mai distingea chipul. Părintele Antipa s-a bucurat de găsirea icoanei şi alergând la un pictor pe care-l cunoştea, ucrainean de origine, ierodiaconul Paisie, l-a rugat s-o cureţe cu mare băgare de seamă. Dar spălând pictorul icoana, aceasta s-a curăţat de la sine, strălucind mai mult decât una nouă, iar în scurt timp se va arăta şi făcătoare de minuni. De această icoană, Sf. Antipa nu s-a despărţit niciodată, ea rămânând la Mănăstirea Valaam, în biserica mare a mănăstirii5.
În chilia dărăpănată nu se putea locui, dar Maica Domnului a rânduit ca Sfântul Antipa să se întâlnească „din întâmplare” cu un alt pustnic de la care va primi 5 galbeni, pentru cele ce va socoti de trebuinţă: „Părinte, nişte oameni buni mi-au dat 5 galbeni, rugându-mă să-i dau vreunui pustnic sărac al Muntelui şi eu, rugându-mă Domnului, m-am hotărât să-i dau celui dintâi cu care mă voi întâlni. Aşadar, i-ai sfinţia ta, poate îţi vor fi de trebuinţă.” Schimonahul Antipa a primit cu bucurie, şi slăvind pe Dumnezeu pentru o faptă minunată ca aceasta a chemat un dulgher să facă reparaţii. Doar că după câteva săptămâni, muncitorul s-a îmbolnăvit, căzând jos în apropierea chiliei. Cum Părintele Antipa n-a avut puterea trupească să-l ducă înăuntru, a aşezat icoana Maicii Domnului undeva în apropierea bolnavului, iar el s-a retras în desişul pădurii, pentru a se ruga. O Preasfântă Fecioară, de Dumnezeu Născătoare, cine nu te va ferici pe tine sau cine nu va lăuda preaslăvitele tale minuni, ceea ce eşti grabnică ajutătoare spre cei ce aleargă la tine şi izbăvitoare din nevoi a celor ce strigă către tine, Împărăteasa Cerului, a monahilor ocrotitoare şi neamului omenesc mijlocitoare! Cu siguranţă asta va fi exclamat Sfântul Antipa, când, întorcându-se de la rugăciune l-a găsit pe dulgher deja lucrând şi complet tămăduit. „Icoana ta este făcătoare de minuni şi ea m-a vindecat. Că fiind eu lungit ca un mort, deodată am simţit venind de la icoana Împărătesei cereşti o adiere caldă şi dătătoare de viaţă, care m-a încălzit desăvârşit, şi făcăndu-mă sănătos, m-am sculat şi m-am apucat de lucru” a mărturisit cel ce mai înainte căzuse jos răpus de boală. Aşadar, după acest eveniment, în urma intervenţiei Maicii Domnului, părintele Antipa va avea o chilie unde se va nevoi toată viaţa, aşa cum îşi dorise. Sau cel puţin aşa părea, pentru că în tot acest timp, strădania Părintelui Nifon de a ridica un schit al românilor în Sfântul Munte a început să prindă contur. Mai întâi s-a cumpărat un metoc în Iaşi, apoi s-a obţinut un teren pe care să se ridice clădirile, iar numărul monahilor creştea. Atunci, bătrânii români s-au gândit să ceară ajutorul părintelui Antipa, iar acesta, făcând plecăciune a acceptat. L-au rânduit chelar, ascultare de care se îngrijea cu stricteţe, iar mai târziu, a fost rânduit duhovnic, dându-i-se în seamă grija schitului, Părintele Nifon fiind plecat vreo 3 ani în România, după ajutoare. După o vreme, metocul din Iaşi având nevoie de un iconom a fost rânduit pentru acest lucru Părintele Antipa, care avea să se despartă pentru totdeauna de locurile sfinte ale Athosului, şi să vină în ţara natală.
În România, la metocul din Iaşi
Iată-l părăsind liniştea Sfântului Munte pentru un oraş agitat, stresant cum am spune noi astăzi. Însă chiar dacă a schimbat locul, Părintele Antipa nu şi-a schimbat obiceiul cel bun, păstrând vii în inima sa, atât râvna faţă de cele duhovniceşti, cât şi dorul de pustie, de care se va învrednici mai târziu. După cum l-a sfătuit şi Părintele Nifon, nu a renunţat nici la rânduiala schimnicească. Postul aspru (nu mânca nimic cu zilele), seriozitatea, râvna, dragostea, smerenia şi blândeţea (chiar şi când mustra, şi o făcea ori de cate ori era cazul) au atras pe cei din jur, ajungând să fie iubit de toţi, indiferent de starea socială. Toţi se bucurau de sfatul lui şi primeau cu smerenie mustrarea, ştiindu-l un mare nevoitor. Se spune că mai ales Mitropolitul Moldovei, Sofronie Miclescu îi purta un respect deosebit, iar acest respect era reciproc. Dar dragostea faţă de Părintele Antipa nu se rezuma doar la mulţimea de oameni care-l înconjura cu diverse ocazii, ci se vedea şi în bunul mers al metocului. Câştigul era astfel dublu, Părintele Antipa reuşind nu numai să strângă ajutoare pentru Schitul Românesc Prodromu din Sfântul Munte, ci lucra şi la zidirea sufletelor celor ce alergau la el. Deşi se afla în ascultare şi toate aveau un rost, dragostea pentru pustie nu-i dădea pace…
Părintele Nifon, fiind pe deplin mulţumit de strădania ucenicului său, dar totodată văzând că cele strânse sunt insuficiente, s-a gândit să meargă şi în Rusia după ajutoare, urmând a lua cu sine, negreşit, pe cine altul decât pe pe smeritul şi înţeleptul Antipa. La aflarea acestei veşti, Părintele Antipa a simţit în sinea sa că odată ajuns pe meleagurile Rusiei, va rămâne acolo. Pentru totdeauna…
[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!
În Rusia, printre alţi străini, dar tot aproape de Dumnezeu
Găzduit fiind la nişte oameni evlavioşi din această ţară, va găsi un loc liniştit, o căsuţă într-o livadă, unde se va dedica rugăciunii şi nevoinţei, loc pe care-l va părăsi foarte rar. Chiar şi aşa, colecta mergea foarte bine, pentru că oamenii evlavioşi din acele părţi aflând de dânsul, au adus singuri bunuri şi bani. Mai ales când au auzit că e vorba de a se face o biserică nouă, fiecare se întrecea în a aduce darurile cele mai bine plăcute. Însă o mare ispită era pe cale să se întâmple. Din motive numai de Dumnezeu ştiute şi îngăduite, corabia care transporta odoarele s-a scufundat în Marea Neagră. În acea noapte, Părintele Antipa, se afla în rugăciune. A auzit spărgându-se cu mult zgomot şi fără nici un motiv sticla icoanei Maicii Domnului, cea pe care o avea din Sfântul Munte şi a înţeles din aceasta că trebuie să se aştepte la o nenorocire, lucru care s-a şi întâmplat. Toţi s-au mâhnit, numai el şi-a păstrat nădejdea. În scurt timp a adunat o altă sumă însemnată de bani, cu gândul de a o trimite în Sfântul Munte, dar pentru aceasta, banii trebuiau schimbaţi în aur, iar pe atunci, liberarea aurului din casierie era oprită. Aflat în impas, Părintele a alergat unde în altă parte decât la Maica Domnului, nădejdea celor fără de nădejde şi celor biruiţi ajutătoare. În timpul rugăciunii, a auzit în minte un glas stăruitor: „Asta-i treaba Mitropolitului”. Şi într-adevăr, prin intervenţia Prea Sfinţitului către Ministerul de Finanţe, s-a reuşit schimbarea banilor în aur pentru Sfântul Munte, iar după puţină vreme, credincioşii au uitat de scufundarea vasului şi au început din nou să adune daruri de mult preţ.
Viaţa sa aspră pe care şi-o însuşise de la început nu a putut să nu atragă atenţia celor din jur, impresionaţi de asceza şi înfrânarea Cuviosului, precum şi de dragostea pentru rugăciune şi viaţa duhovnicească. Un respect deosebit îi purtau Mitropoliţii Isidor al Petrogradului şi Filaret al Moscovei, oameni de o foarte înaltă ţinută duhovnicească la rându-le, cel de-al doilea fiind canonizat şi prăznuit la 19 noiembrie. Sfântul Antipa s-a învrednicit chiar să participe la aflarea moaştelor Sfântului Tihon din Zadonsk, invitat la această procesiune de către Mitropolitul Isidor.
La Valaam, în singurătate.
Dorul de linişte l-a însoţit mereu pe Părintele Antipa, iar gândul pustiei îl urmărea stăruitor. De aceea, încă din primele zile ale stabilirii în Rusia, el a vizitat Mănăstirea Valaam, îndrăgind din toată inima colibele netulburate din acel pustiu. Iar după terminarea colectei ce-l mai împiedica să se dedice ascezei în aceste locuri netulburate? Pravila şi-o făcea în limba română şi pe lângă canonul de pustnic (schimnic) şi postul aspru, Părintele mai citea două acatiste ale Maicii Domnului şi pomenea pe cei trecuţi în pomelnicul său, care era foarte lung. Era însetat de rugăciune atât de mult încât se plângea mereu că nu-i ajunge timpul pentru cât ar vrea să se roage. Şi era atât de pătruns de cuvintele rugăciunii încât nu de puţine ori, fraţii l-au auzit plângând şi suspinând. De la biserică era nelipsit, considerând despre aceasta că: „Multe mănăstiri am văzut eu în Rusia şi peste graniţă, zidite cu multă bătaie de cap, dar bătaia de cap şi zidirea lor sunt treburi mireneşti pline de griji. Viaţa monahului este în biserică, iar îndeletnicirea lui, pravila călugărească”. Aşadar, rugăciunea în biserica este de mare preţ, dar acest lucru nu se va putea face fără împlinirea pravilei de chilie, după cum însuşi a dat pildă. Altădată, fiind întrebat ce este de trebuinţă cel mai mult pentru desăvârşirea în rugăciune, a răspuns: răbdarea. Paştele, Învierea Domnului este învăţătura şi sărbătoarea fundamentală pentru orice creştin, iar rânduiala Postului Mare, premergător acestui praznic al praznicelor este una deosebită. Este deosebită atât prin asprime, cât şi prin frumuseţea liturgică. În prima şi ultima săptămână a acestui Post, Părintele Antipa nu gusta nimic, nici mâncare şi nici băutură. Aceiaşi rânduială de post desăvârşit, o avea în fiecare luni, miercuri şi vineri de peste an, precum şi în ajunul Naşterii şi Botezului Domnului. În restul zilelor de marţi, joi, sâmbătă şi duminică gusta ceva la prânz şi doar atât. Deoarece el vieţuia în schit, când venea în mănăstire (de 3 ori pe an) se supunea rânduielii mănăstireşti, care era mai puţin aspră. De asemenea, deşi îi răpeau din timp, Cuviosul primea la el pe oricine-i cerea sfatul. Odată, unul dintre ucenicii din mănăstire l-a întrebat cum poate împăca postul aspru din schit cu pogorămintele mănăstirii, dictate mai ales de întâlnirea cu mirenii. Sfântul a răspuns din Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel: „…întru toate m-am învăţat să fiu şi sătul şi flămând, şi în belşug şi în lipsă” (Filipeni 4, 12). Chilia lui era cu desăvârşire goală. N-avea decât un analog şi o strană, iar în loc de pat avea doar o pătură aspră, întinsă pe jos. Nenăzuind spre nimic pământesc, îşi dedica tot timpul rugăciunii, smerindu-se şi mustrându-se pe sine, ceea ce îl făcea plăcut în faţa lui Dumnezeu, dar îl evidenţia şi în faţa celorlalţi monahi, care îi purtau un respect deosebit.
Aproape de sfârşitul său pământesc
În anul în care a părăsit lumea noastră trecătoare, el a văzut în biserică, în Sâmbăta Mare, nişte monahi necunoscuţi, ale căror chipuri străluceau puternic, într-un mod pe care Sfântul Antipa nu-l putea descrie, pentru că nu-l mai întâlnise. În toamna acelui an, pe când se ruga, icoana Maicii Domnului a plecat singură de la locul ei şi i s-a aşezat pe piept, în timp ce celelalte au căzut jos. Bătrânul a aşezat icoana la locul ei, această întâmplare minunată a destăinuit-o doar cu trei zile înainte de sfârşitul său pământesc şi numai unuia dintre cei mai apropiaţi ucenici ai săi.
Măsura duhovnicească la care a ajuns Sfântul Antipa reiese nu numai din cele petrecute până în momentul descris mai sus, ci şi din următorul: aflat pe patul de moarte, cu două zile înainte de sfârşitul său, înconjurat de cei apropiaţi, călugări şi laici deopotrivă, a cunoscut cu duhul că un frate de mănăstire, ţăran bătrân, cuprins de apoplexie a căzut mort în biserica mănăstirii, aflată la 5 km depărtare. Acest lucru a fost adeverit mai târziu de un monah care tocmai ajunsese în schit.
În data de 10 ianuarie 1882, la vârsta de 66 de ani, iubitorul pustiei şi odrasla României, Părintele Antipa, s-a mutat la cele veşnice.
[P] Pelerinaje la Muntele Athos
Încheiere
Iată viaţa împresionantă a Sfântului Antipa, care, alături de Părinţii Nifon şi Nectarie, poate fi considerat ctitorul Schitului Athonit Prodromu din Sfântul Munte Athos, unde mulţi monahi şi mireni, români sau de alte naţionalităţi, şi-au găsit mântuirea. Prin viaţa sa, Părintele Antipa a dovedit că omul sfinţeşte locul şi a confirmat valoarea universală a ortodoxiei, diversitatea în unitate, cum spunea un gânditor rus6. Dumnezeu este acelaşi peste tot şi ascultă rugăciunea noastră oriunde ne-am afla. Postul, credinţa nestrămutată în Maica Domnului şi nu în ultimul rând rugăciunea, au fost armele de care s-a folosit Sfântul Antipa pentru a birui ispitele de multe feluri, de la oameni sau de la draci, unelte cu care şi-a „croit” drum prin deşisul ispitelor vieţii pământeşti. Dintre tot ce putem oferi lui Dumnezeu, numai dragostea nu poate fi echivalată. O spune Sfântul Apostol Pavel în binecunoscutul capitol 13 al Epistolei către Corinteni: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfărşi; […] Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare decât acestea este dragostea.” Ori, Părintele Antipa a dat dovadă de dragoste nefăţarnică, profundă, autentică. A dat dovadă de dragoste când a luat jugul lui Hristos, când a fugit de acasă pentru a se călugări, când a fost rânduit iconom şi în general, în toată viaţa sa duhovnicească – dragoste faţă de rugăciune, dragoste faţă de împlinirea poruncilor, dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele, dragoste pentru tot lucrul bun. Iar Dumnezeu i-a răsplătit înmiit dragostea, rânduindu-l cu moaşte plăcut mirositoare. Sfântul Antipa a semănat dragoste şi a cules veşnicia în Iubirea Absolută; a dat voinţă şi a luat putere, a renunţat la plăcerile egoiste şi trecătoare, iar acum se bucură de dumnezeiasca slavă şi se desfătează de glasurile îngerilor, cu care aduce laudă lui Dumnezeu în Ceruri. Rugăciunea nu este din această lume, iar prin rugăciune, Sfântul Antipa s-a mutat, treptat, în lumea de dincolo. Întâi s-a mutat cu gândul şi cu dorirea, iar apoi sufletul său a moştenit viaţa veşnică.
În urma sa, pe locurile natale, s-a ridicat o mică aşezare dedicată lui, a cărui stareţ, este Părintele Pahomie, originar din Comăneşti, vieţuitor şi el pentru un timp în Sfântul Munte. Acesta, cu ajutorul unor binecredincioşi din Bucureşti a reuşit să îmbrace cu argint crucea de călugărie a Sfântului, adusă de călugării ruşi, oferindu-i cinstirea cuvenită. Această cruce a rămas la diferite persoane până când Sfântul a rânduit să se înfiinţeze acest schit unde sa fie oferită spre închinare. Un preot de mir, în posesia căruia s-a aflat pentru o bucată de timp, a mărturisit că luând-o la el cu ocazia diferitelor procesiuni, a adus multă alinare celor de faţă. Există chiar şi cazul fericit al unei femei dintr-un sat apropiat, care a fost vindecată de o ceaţă pe ochi după ce s-a rugat Sfântului şi s-a atins de această cruce.
De asemenea, Părintele Pahomie mărturiseşte că a simţit de la bun început prezenţa Sfântului pe acele meleaguri şi nădăjduieşte că, în viitor, zona se va umple mai ales de monahi iubitori de nevoinţă, asemeni Cuviosului Antipa, sau măcar de oameni simpli, care să treacă pragul mănăstirii pentru a înălţa un cuvânt de laudă către Dumnezeu, cel minunat întru Sfinţii Săi. Cu siguranţă, Sfântul Antipa de la Calapodeşti este un sfânt al neamului românesc a cărui cinstire trebuie să sporească, mai ales în zonele învecinate: Bacău, Adjud, Bârlad, ai căror binecredincioşi locuitori sunt datori să cunoască Sfântul de lângă ei.
şi publicat în numărul pe decembrie 2009 al revistei ROST
Sursă (text și Icoană): Sfântul Antipa de la Calapodeşti – floarea înmiresmată a pustiei.
Vezi pe site-ul oficial al Mănăstirii Calapodești și paginile:
