Arhive blog

Nouă apariție editorială: „Gheron Iosif Isihastul – Viaţa şi învăţătura”, Pr. Dr. Cristian Groza (Editura Sfântul Nectarie, 2017)

Gheron Iosif Isihastul – Viaţa şi învăţătura
Editura Sfântul Nectarie, 2017
format 13/20 / 336 pagini.

[ Online se poate comanda de la linkul: goo.gl/1EDZEK ]

Anunțăm cu bucurie o nouă apariție editorială, mult așteptată, de mare valoare teologică și duhovnicească: „Gheron Iosif Isihastul – Viaţa şi învăţătura”, Pr. Dr. Cristian Groza (Editura Sfântul Nectarie, 2017). După cunoștințele noastre lucrarea nou apărută este singura teză de doctorat din Teologia românească care tratează viața și învățătura marelui isihast aghiorit.

Părintele Cristian Groza este Preot Paroh la Parohia Sfinții Împărați Constantin și Elena din Stupini, Brașov și Doctor în Teolgie al Facultatății de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” – Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, îndrumător fiind Arhid. Prof. Dr. Ioan. I. Ică jr.

„E demnă de remarcat congenialitatea între mișcarea patristică din mediile teologice și spiritualitatea despre care dădea mărturie Gheron Iosif. In viața lui Gheron Iosif va urma perioada când în jurul lui se va strânge o veritabilă obște de ucenici, care vor duce mai departe mostenirea duhovnicească isihastă. De numele ucenicilor, dintre care să îi amintim doar pe Efrem Filotheitul și pe Iosif Vatopedinul, se leaga atât perpetuarea spiritualității isihaste, cât și o autentică restaurare a experienței monahale în Muntele Athos, prin numeroșii ucenici care au ajuns stareți la câteva dintre mănăstiri” (Arhid. IOAN I. ICĂ jr.)

Câteva fragmente din carte au fost publicate înainte de apariția ei, cu îngăduința autorului, pe blogul nostru la linkul: Viața și învățătura lui Gheron Iosif Isihastul

Un paraclis închinat lui Gheron Iosif Isihastul în care viața sa este reprezentată în frescă se găsește la Catedrala Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Sfântul Gheorghe, Covasna, biserica unde a slujit Părintele Cristian Groza până în decembrie 2016. De asemenea, tot aici s-a aflat o părticică din moaștele Cuviosului (primită de la ucenicul său, Efrem Filotheitul din Arizona), acum aflându-se, cu binecuvântare PS Andrei, la Biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena din Stupini, Brașov. Vezi și linkul: 

Reclame

Viața Cuviosului Iosif Isihastul. Cei dintâi ucenici

Deşi nu şi-a propus întemeierea unei obşti, totuşi, ca unul care a cunoscut din experienţă durerea de a nu avea un părinte duhovnicesc experimentat dar în acelaşi timp şi capabil de a îndruma pas cu pas spre desăvârşire pe cei aflaţi la începutul luptei ascetice, Stareţul Iosif a început să primească ucenici (mireni şi monahi), însă, deşi îi primea pe toţi cei care doreau… isihia şi viaţa duhovnicească…, nimeni nu putea să rămână lângă stareţ dacă nu devenea cu desăvârşire mort pentru această viaţă. Acesta e motivul pentru care obştea nu a devenit niciodată mare.

02 IN

Gheron Iosif Isihastul împreună cu ucenicii

Primul ucenic a fost Ioan, din Epirul de Nord[1], de meserie cărbunar, pe care l-a tuns schimonah, cu numele Ioan. Acesta le-a rămas alături până la mutarea acestora la Schitul Sfânta Ana Mică, el preferând să se nevoiască în continuare la Sfântul Vasile. Apoi, în 1933, s-a adăugat obştii Nicolae[2], fratele cel mai mic al Stareţului, care va primi la călugărie numele de Atanasie. Tot aici, în pustia de la Sfântul Vasile, au venit şi alţi ucenici, care nu au putut rămâne alături de Stareţ, din cauza neputinţei lor trupeşti şi sufleteşti[3]. Printre aceştia s-au numărat atât oameni simpli, fără educaţie, ca monahul Ermolae, precum şi învăţaţii monahi Atanasie Valsamakis (farmacist), Gherasim Menaghias[4], Athanasie Kabanaos[5], precum şi Efrem, duhovnicul din Volos[6]. Deşi nu au rămas până la sfârşit în obştea inspiratului Stareţ, totuşi cu toţii s-au folosit într-o mare măsură de felul de vieţuire, de sfaturile şi de rugăciunea acestuia, cu unii dintre ei păstrând o bogată corespondenţă.

Între cei primiţi sub mantia sa, merită menţionat şi schimonahul Vasile. Acestuia, bolnav fiind de tuberculoză, i se refuzase tunderea în monahism, pentru a nu transmite boala şi altora, fiind alungat de stareţul care îl primise de când era doar un copil. În această situaţie l-a întâlnit Cuviosul Iosif, care, după un scurt moment de şovăială, l-a primit în obştea sa (cu toată împotrivirea celorlalţi părinţi), îngrijindu-se personal de acesta. L-a tuns schimonah cu câteva ore înainte de a muri, primind apoi înştiinţare prin vis de mântuirea acestuia.

Dintre cei care l-au cunoscut pe Stareţ în perioada petrecută de acesta la Chilia de la Sfântul Vasile, cel mai  statornic ucenic avea să fie ieromonahul Efrem Katunakiotul[7]. Prima lor întâlnire a fost prilejuită de săvârşirea Sfintei Liturghii pe care o făcea, foarte rar de altfel, la bisericuţa închinată Sfântului Ioan Botezătorul de la Chilia Sfântul Vasile, stareţul său Nichifor. Acesta l-a luat într-o zi a anului 1935, pentru a sluji Sfânta Liturghie, şi pe monahul Efrem, moment decisiv în evoluţia duhovnicească a tânărului monah. L-a surprins în mod plăcut prima întrebare adresată de Stareţul Iosif părintelui Nichifor, şi anume: dacă ucenicul său (adică Efrem) face ascultare.

În acea clipă, mărturisea mai târziu părintele Efrem Katunakiotul, mi-a venit să cad înaintea Stareţului Iosif şi să-i sărut picioarele, pentru că, în sfârşit, auzisem şi eu un cuvânt duhovnicesc. Am simţit că în acest Stareţ există viaţă şi Har. Căci datorită nepăsării ce domnea în acea vreme toţi întrebau: «Este deştept tânărul monah? Este harnic? Deprinde repede lucrul de mână?».

Efraim ieromonahos Katounakiotis8

Părintele Efrem Katounakiotul, la bătrânețe

Nu au putut păstra o legătură neîntreruptă decât după ce a primit Sfânta Taină a preoţiei (1936), primind binecuvântarea bătrânului Nichifor de a sluji la biserica Stareţului Iosif, pentru nevoile obştii sale. Reuşeau astfel să se întâlnească o dată pe săptămână, dar, sporind legătura duhovnicească dintre ei, ajunseseră să liturghisească şi de patru ori pe săptămână. Stareţul Iosif şi-a asumat povăţuirea tânărului ieromonah Efrem, fără a-l scoate de sub ascultarea bătrânului Nichifor. Aşa cum Stareţul Iosif şi-a împropriat programul şi modul de viaţă a ieromonahului Daniil Isihastul, tot astfel ieromonahul Efrem va urma toată viaţa sa tipicul Cuviosului Iosif, îmbinând în mod fericit cele două feluri de viaţă monahicească, cel sihăstresc (practicat de Stareţ) şi cel de obşte (caracteristic obştii conduse de Nichifor).

Legătura dintre cei doi a fost una deosebită, întrucât ieromonahul Efrem, deşi nu făcea parte fizic din obştea Stareţului, a păstrat, totuşi, permanent legătura duhovnicească cu acesta, fiind unul din puţinii săi ucenici autentici.

***

Noua etapă a vieţii Stareţului Iosif, aceea de îndrumător duhovnicesc i-a creat de multe ori stări de întristare, din pricina ispitelor provocate de neascultarea celor care doreau a-i fi ucenici. Înţelegea acum motivul pentru care stareţii pe care îi cunoscuse în tinereţea sa (de ex. Gheron Calinic) nu primeau pe oricine ca ucenici şi nu-i învăţau meşteşugul mântuirii până ce nu arătau o supunere totală stareţului lor. Despre aceasta scria unui ucenic de al său, îmbărbătându-l la rându-i prin povestirea soluţionării problemei sale: Îmi povestea un frate că odată avea întristare pentru un alt frate pe care îl sfătuia mereu dar care nu-l asculta, şi se întrista tare pentru aceasta. Şi rugându-se, a căzut în extaz. Şi a văzut pe Domnul ţintuit pe Cruce în mijlocul unei lumini. Şi întorcându-şi capul către El, Hristos i-a zis: «Vezi cât am suferit Eu din dragoste pentru tine? Tu cât ai suferit?». Numai ce a auzit cuvântul acesta, şi toată întristarea a dispărut şi s-a umplut de bucurie şi pace şi, vărsând izvoare de lacrimi, s-a minunat şi se minunează de atâta înţelegere din partea Domnului, Care îngăduie necazurile dar mângâie atunci când vede că nu mai putem îndura.

Neînţelegerile iscate din neascultarea repetată a părintelui Ioan, greutăţile locului (alimentele şi materialele necesare traiului), precum şi pierderea liniştii prin desele vizite făcute Stareţului, l-a determinat pe acesta să caute un loc mai potrivit pentru nevoinţă.

Note:

[1] Ioan, zis şi Vlahul: nu este menţionat anul sosirii lui la Sfântul Vasile, dar cel mai probabil în 1933. Acesta avea să nu fie ucenicul potrivit: neascultarea sa faţă de Stareţ, manifestată în repetate rânduri, ducând la despărţirea de obştea nou înfiinţată, odată cu mutarea la Sfânta Ana Mică.

[2] Spre deosebire de fratele său, Nicolae avusese parte de o educaţie aleasă, fiind absolvent de excepţie al Şcolii Superioare de Comerţ, bun caligraf, înzestrat şi cu un deosebit dar muzical (în lume fiind studiase vioara, iar în Athos deprinzând cu măiestrie muzica bizantină). Pe lângă acestea, avea deosebite calităţi fizice, care s-au dovedit a fi mai preţioase obştii decât însuşirile intelectuale, el fiind până la moartea Stareţului cărăuşul obştii. Nici el nu a excelat în lucrarea niptică, însă a rămas în conştiinţa celor ce l-au cunoscut ca un mucenic, prin răbdarea pe care a arătat-o în suferinţele pricinuite de osteneala cărăuşiei. A adormit în Domnul la 11 septembrie 1983, la Mânăstirea Filotheu, aflată atunci sub conducerea mai tânărului său împreună nevoitor, Arhimandritul Efrem.

[3] Condiţiile de viaţă duse de multe ori la extrem (şi datorită locului dar şi datorită dorinţei de neagonsieală), cumulate cu un program duhovnicesc foarte strict (privegherea de toată noaptea, tăcerea desăvârşită, hrana minimă), dar mai ales povara ascultării necondiţionate tăiau elanul celor ce doreau să devină şi să rămână ucenicii Stareţului Iosif.

[4] Gherasim Menaghias s-a născut în 1881, la Atena, într-o familie bogată. Îşi face studiile la Zurich, iar în 1920 întră ca ucenic la Stareţul Calinic Isihastul. Din cauza problemelor de sănătate, Stareţul îl va trimite în 1925 la Schitul Sfântul Vasile, unde clima uscată şi liniştea locului ar fi trebuit să-i aline suferinţa. Prin 1934 va merge la Stareţul Iosif (sosit aici în 1928), care îl va ajuta să scape de suferinţă pentru o bună perioadă de timp. A fost cel care, cunoscând foarte bine limba germană, a redactat Epistola Sfintei Chinotite a Sfântului Munte către Hitler, în care cerea acestuia protecţia împotriva bulgarilor şi italienilor, totodată mijlocind pentru izbăvirea de la moarte a multor părinţi athoniţi, obţinând şi ajutoare umanitare pentru pustnici. Nu a rămas alături de Stareţul Iosif până la sfârşit, mutându-se la cele veşnice în 1957, pe când se afla în Mănăstirea Sfântul Pavel.

[5] Athanasie Kabanaos s-a născut în 1867, în Eghina, a studiat la Paris şi Viena, devenind un medic foarte bun. În 1881 se va închinovia la Mănăstirea Marea Lavră, devenind monah în 1901, fiind ales mai târziu stareţ al acesteia. A rămas în conştiinţa athoniţilor ca un om bun, smerit, binevoitor, iubirea sa faţă de aproapele devenind proverbială. Îl va cunoaşte pe Stareţul Iosif în 1935, dorind să-i devină ucenic (deşi era mai bătrân cu 30 de ani!). Vârsta, pregătirea academică, locul şi programul nu i-au permis şederea îndelungată la Sfântul Vasile, revenind la mănăstirea sa. În 1940 va trece la cele veşnice, Stareţul Iosif fiind înştiinţat despre aceasta printr-o vedenie.

[6] Părintele Efrem din Volos fost tuns de Stareţ cu numele Bătrânului său, dorind să-i fie ucenic nedespărţit. Îmbolnăvindu-se, a dorit să se trateze în afara Sfântului Munte, crezând că are tubercoloză (s-a dovedit a fi doar o hemoragie gastrică). Cu toate insistenţele Stareţului Iosif (care primise înştiinţare că odată plecat nu se va mai întoarce), va părăsi definitiv obştea acestuia. A ajuns un cunoscut duhovnic în Volos, intrând în mişcarea stilistă de acolo. A revenit pentru scurt timp în Athos, pe când Stareţul se afla cu obştea sa la Sfânta Ana Mică, plecând apoi la Montreal, Detroit și stabilindu-se definitiv în Texas. Îmbolnăvindu-se de cancer la stomac, a murit în 1984, regretând mereu despărţirea de Stareţ, care nu l-a uitat în rugăciunile sale, simţindu-i  adesea prezenţa acestuia.

[7] Părintele Efrem Katunakiotul s-a născut în 1912, în satul Ambelohori de lângă Thiva (Theba), unde bunicul său era preot, primind numele de Evanghelos. Părinţii săi, Ioan Papanikitas şi Victoria, se vor muta în Thiva pentru studiile copiilor lor. După terminarea gimnaziului va merge în 1933 în Sfântul Munte, intrând în ascultare la stareţii Efrem şi ieromonahul Nichifor, compatrioţi de ai săi (pe care îi cunoştea din copilărie), care se nevoiau la Katunakia (partea de miazăzi a Sfântului Munte). A fost tuns rasofor de bătrânul Efrem, primind numele de Longhin, iar după moartea acestuia Nichifor îi devine stareţ (de care va face ascultare timp de 40 ani). În 1935 va primi schima monahală, fiind tuns cu numele de Efrem, în cinstea Sfântului Efrem Sirul, ocrotitorul bisericuţei lor. Un an mai târziu, în 1936,  va fi hirotonit diacon şi apoi preot, fiind cunoscut apoi ca părintele Efrem Katunakiotul. După adormirea bătrânului Nichifor (25.09.1973), după 40 ani de grea ascultare, a devenit stareţ, întemeind o nouă obşte, pe care a povăţuit-o până în anul 1996, iar după o perioadă de pătimire mucenicească (din cauza unui atac cerebral, care l-a imobilizat complet) timp de un an şi jumătatea, a trecut la cele veşnice pe 14/ 27 februarie 1998.

Sursa: Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura (carte în curs de apariție la Editura Sfântul Nectarie). Fragmente din lucrare apar aici cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim și pe această cale.

Părintele Cristian Groza este Preot Paroh al Catedralei Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Sfântul Gheorghe, Covasna și Doctor în Teolgie al Facultatății de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” – Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, îndrumător fiind Arhid. Prof. Dr. Ioan. I. Ică jr.

Viața Cuviosului Iosif Isihastul. Lipsa duhovnicilor. Zăvorârea

iosif neos monachos

Cuviosul Iosif Isihastul ca tânăr monah, fotografie din ~1930

În anul 1929, Cuviosul Iosif avea să facă prima ieşire din Sfântul Munte, împreună cu părintele Arsenie, pentru a o tunde în monahism pe mama sa, Maria, cu această ocazie vizitând şi ajutând duhovniceşte mai multe persoane. Astfel, vor face o vizită monahiei Eupraxia, sora părintelui Arsenie, care îl slujea pe Bătrânul Ieronim (+1966) în Insula Eghina.

De acolo vor merge la Drama (în nord-estul Greciei), pe la alte rudenii ale părintelui Arsenie, precum şi în Tesalonic, unde vor cunoaşte mai multe persoane (monahii, dar şi câteva văduve evlavioase, victime ale catastrofei micro-asiatice). Cu majoritatea lor va păstra legătura, povăţuindu-i ulterior din Sfântul Munte prin scrisori, ca şi pe mulţi alţii.

daniil katounakiotul

Bătrânul Daniil Katounakiotul

La întoarcerea în Sfântul Munte, au aflat de trecerea la cele veşnice a iubitului lor povăţuitor, Bătrânul Daniil Katunakiotul (+08.09.1929), iar puţin mai târziu, în acelaşi an, avea să plece la Domnul şi ieromonahul Daniil Isishastul de la chilia Sfântului Petru Athonitul. Acest lucru le-a provocat multă durere și i-a silit să facă un nou „pelerinaj” prin toată Grădina Maicii Domnului pentru a găsi un nou povăţuitor, neînşelat în lucrarea duhovnicească, pentru că, deşi gustase din harul celor desăvârşiţi, căuta pe cineva care să-l înveţe cum să-l păstreze şi să-i tâlcuiască taina pedagogiei lui Dumnezeu.

Au încercat să devină ucenicii unui stareţ iscusit, dar şi acesta a murit la scurt timp. Apoi s-au hotărât să facă acelaşi lucru cu părintele Antonie, urmaşul stareţului Daniil Isihastul. Însă acesta nimic nu moştenise de la fericitul stareţ, învăţând acum dureroasa, dar în egală măsură foarte importanta lecţie de a nu fi de ajuns ca cineva să găsească un povăţuitor şi să intre «în pustia cea mai dinlăuntru», ci trebuie să se şi ostenească ca să moştenească Harul de la stareţul său.

Timp de mai bine de jumătate de an (sfârşitul toamnei anului 1929 – vara anului 1930), au tot cutreierat Sfântul Munte, trecând pe la sihăstriile Sfântului Maxim Kavsokalivitul, a Sfântului Petru Athonitul, a Sfântului Nil Izvorâtorul de Mir, pe vârful muntelui Carmelului (în vestul Kerasiei, mai jos de Athon) precum şi pe la peştera unde s-a nevoit Sfântul Grigorie Palama.

Cea mai mare parte a anului au rămas în hotarele Marei Lavre şi mai ales pe Athon (vara, când e şi hramul bisericuţei de pe vârful muntelui). Fiind mai tot timpul plecaţi, trăiau foarte sărăcăcios, luând cu ei doar o haină groasă (care le ţinea şi de aşternut), un săculeţ cu posmagi şi o oala mică de cupru pentru gătitul mâncării (buruieni sălbatice sau bulbi).

Legătura duhovnicească dintre Stareţul Iosif şi văduvele din Tesalonic, menţinută printr-o statornică corespondenţă, le-a determinat pe acestea să-i ceară Cuviosului tunderea lor în monahism. Astfel, pe la mijlocului anului 1930, cei doi isihaşti vor ieşi pentru a doua oară din Athos, de data aceasta pentru a întemeia o mănăstire de maici, la Gheroviţa, lângă Zirnovo-Drama (azi Kato Nevrokopi), avându-l ca ocrotitor pe Sfântul Nicolae. Aici le-a îmbrăcat în îngereasca schimă pe monahiile Teodora, Eupraxia (care au devenit egumenele obştii nou formate), Maria, o alta tot cu numele de Eupraxia, şi Fevronia. Pe cât de mare era rezultatul ascultării faţă de Stareţ (aceste monahii s-au sfinţit atât de mult încât au dat mărturie despre viaţa lor cuvioasă şi părinţii athoniţi), în egală măsură erau şi ispitele (suferind prigoană din partea ierarhului locului), fapt pentru care, deşi ceilalţi se foloseau de prezenţa, rugăciunile şi sfaturile sale, stareţul Iosif, cu toate că îşi păstrase tipicul specific de nevoinţă, a constatat că nu mai putea gusta harul contemplaţiei aşa cum o făcuse în Sfântul Munte, și pentru „a nu-L pierde” pe Dumnezeu, la începutul anului 1933 se va întoarce definitiv în Athos. Aici vor relua obişnuitele exerciţii ascetice, încercând chiar o mai mare nevoinţă în înfrânare, priveghere şi rugăciune, toate cu stăruinţă, rânduială şi scop. Pentru o scurtă perioadă de timp (până la încercarea timidă de întemeiere a primei obşti) au păstrat şi vechiul obicei de a căuta povăţuire duhovnicească, străbătând constant Sfântul Munte în perioada cuprinsă de la Paşti până în luna octombrie, întrucât iarna se retrăgeau la chiliile lor pustniceşti de la Sfântul Vasile, unde putea înfrunta relativ mai uşor greutatea iernii.

10lg IN

Chiliile de la Sfântul Vasile

Neavând la cine să se supună în ascultare desăvârşită, pentru a putea păstra şi înmulţi talanţii primiţi, Stareţul Iosif a preferat nevoinţa de la sihăstria lor de la Sfântul Vasile în locul peregrinărilor, trăind vreme de un an de zile ca zăvorât. Neieşind din mica şi strâmta lui chilie, întunecată ca un mormânt, Părintele Arsenie îi aducea, o dată la câteva zile, puţin posmag, el dedicându-se cu desăvârşire rugăciunii inimii și fiind adeseori mângâiat de Dumnezeu prin stări duhovniceşti mai presus de fire. Astfel, la 3 luni de la zăvorâre, neputându-l însoţi pe părintele Arsenie la Sfânta Liturghie din cauza epuizării fizice, a avut parte de o nouă cercetare dumnezeiască. Mâhnirea (ce provenea din lipsirea de Sfânta Împărtăşanie, fapt pe care îl atribuia păcatelor sale) s-a prefăcut în bucurie desăvârşită atunci când îngerul Domnului i s-a arătat, umplând chilia de lumină. Acesta i-a dăruit Cinstitul Trup şi Sânge al Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, după care s-a făcut nevăzut. Referind-se la această întâmplare mărturisea: atât de multă bucurie şi fericire am simţit atunci, încât pot să spun că acel Har nu l-am mai gustat niciodată. Timp de o săptămână nu am mai simţit nevoia nici de hrană, nici de apă. Încetase orice lucrare a trupului meu.

Până la venirea primilor ucenici, nevoinţa lor consta în mâncare foarte puţină (75g de posmag) o dată pe zi, după-amiaza, apoi odihnă până la apusul soarelui (3-4 ore), după care urma privegherea de noapte, timp de 6 ore (care consta în principal din rugăciunea inimii, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!, făcută stând pe un scăunel sau în picioare, apoi studiu duhovnicesc, meditaţie, precum şi metanii), al cărei scop era dobândirea pocăinţei adevărate, şi, prin ea, păstrarea şi înmulţirea harului Sfântului Duh. Spre dimineaţă mergeau (atunci când era posibil) la Sfânta Liturghie, spre a se împărtăşi. Iar cealaltă parte a zilei o petreceau fie ocupându-se cu lucrul de mână (spre a se putea întreţine din vânzarea acestuia, pentru că în perioada de zăvorâre nu lucrau nimic), fie căutând alţi asceţi spre a primi de la aceştia cuvânt de folos.

Devenind deja încercat în latura practică a vieţii niptice, diavolul nu mai reuşea să-şi manifeste puterea decât din afară (pricinuindu-le disconfort sufletesc, altul decât cel provocat de patimi), prin necazurile aduse prin diferite întâmplări şi oameni, neavând însă puterea de a-i abate de la sfinţenie. Prin mucenicia sa zilnică, de bunăvoie, a primit darul de a rămâne neclintit în virtute, dar şi pe acela de a povăţui şi pe alţii în dobândirea ei.

Stareţul Iosif a devenit cunoscut de monahi şi mireni în special după perioada de statornicire la chilia Sfântului Vasile, caracterul său niptic începând a fi apreciat şi recunoscut nu doar în Sfântul Munte.

Sursa: Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura (carte în curs de apariție la Editura Sfântul Nectarie). Fragmente din lucrare apar aici cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim și pe această cale.

Părintele Cristian Groza este Preot Paroh al Catedralei Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Sfântul Gheorghe, Covasna și Doctor în Teolgie al Facultatății de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” – Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, îndrumător fiind Arhid. Prof. Dr. Ioan. I. Ică jr.

Viața Cuviosului Iosif Isihastul. În sânul lui Avraam

g iosif neos 3

Nu împlinise nici măcar 32 de ani când, la sfârşitul celor opt ani de grele încercări (voite şi ne-voite), în care fiecare noapte a fost un martiriu, deznădăjduit de faptul că după atâta luptă şi osteneală, patimile lucrau ca şi când ar fi fost în deplină sănătate, fiind convins că diavolii au reuşit să-l doboare, Domnul Hristos avea să-i dăruiască biruinţa deplină. Descrierea acestui episod se cuvine a fi redat în întregime: Într-o zi, însă, şedeam pe scăunel şi s-a deschis uşa. Spuneam rugăciunea minţii aplecat şi nu m-am uitat. Credeam că cel care a deschis uşa este părintele Arsenie. Am simţit după aceea o mână peste mine, care mă îndemna spre pofta trupească. Mă întorc şi văd pe demonul desfrânării. M-am repezit asupra lui ca un câine – astfel de înverşunare aveam în mine – şi l-am apucat. În mâinile mele i-am simţit firele de păr ca cele de porc. S-a făcut nevăzut. Locul acela s-a umplut de miros greu. Din clipa aceea a plecat împreună cu el şi războiul trupului şi am devenit ca un prunc neprihănit […] S-a aşternut pacea în sufletul meu şi am scăpat definitiv de toate patimile cele necurate ale trupului […] Şi mi-a fost dată ca dar curăţia, însă într-o măsură atât de mare, încât să nu mai fac deosebire între femeie şi bărbat. Nu mai lucra patima întru mine câtuşi de puţin. Cu Harul lui Dumnezeu, am primit întru simţire darul curăţiei.

Lupta cu patima desfrânării era câştigată o dată pentru totdeauna, dar războiul avea să continue sub diferite forme. Văzând folosul sufletesc al relei pătimiri, Stareţul Iosif avea să o dorească şi să o pună în practică pe aceasta toată viaţa sa, fiind conştient că prin ea va atrage mila lui Dumnezeu, care îl va slobozi de toată răutatea. În lupta cu mânia, spunea: Dacă ar fi să povestesc câte am pătimit în fiecare zi din cauza acestei patimi, ar trebui să scriu o carte întreagă. Vrând să mă slobozească din legăturile patimii, Dumnezeu a adus asupra mea toate relele: ocări, batjocură, ispitiri, osândiri pe nedrept. Şi nu aşa, numai de încercare, ci în stare să mă ucidă. Dar, îndurând şi înăbuşind înlăuntrul meu pe satana cu nemărginită răbdare, am primit eliberarea de rău. ­

În lupta cu gândurile, Stareţul Iosif a primit constant mângâiere şi îmbărbătare de la Maica Domnului, ocrotitoare şi grabnic ajutătoare a monahilor din „grădina sa: Odată, mergeam noaptea – era luna plină – la părintele, că să-i spun gândurile (pr. Daniil Isihastul – n.n.) şi să mă împărtăşesc. După ce am ajuns, m-am aşezat puţin mai departe, pe o piatră, ca să nu-i deranjez în rugăciunea lor. În timp ce stăteam acolo şi spuneam rugăciunea minţii, am auzit o voce dulce, ca şi când ar fi cântat o pasăre măiastră. Să fi fost ora patru dimineaţa. Mintea mea a fost vrăjită de această voce şi m-am sculat să văd de unde vine această voce. Mă uitam atent în toate părţile. Tot căutând, am ajuns într-o poieniţă frumoasă. În faţa mea era un drum luminos ca zăpada, cu ziduri de diamant şi de cristal. Dincolo de ziduri erau flori dintre cele mai variate şi colorate. În faţa acestei privelişti, mintea mea a uitat de vocea aceea minunată şi a fost vrăjită de vederea acelui Paradis. Înaintând, am văzut un palat înalt, minunat, uimind mintea şi înţelegerea. La intrarea în palat stătea Maica Domnului, ţinând în braţe pe Pruncul Iisus. Toată era de un alb strălucitor, ca de zăpadă. Apropiindu-mă şi mai mult, am fost cuprins de o negrăită dragoste. M-a îmbrăţişat ca pe un prunc şi mi-a spus ceva. Nu pot uita dragostea aceea pe care mi-a arătat-o Maica cea adevărată. Atunci, fără teamă şi fără vreo reţinere, m-am aşezat alături de ea, aşa precum mă apropii de fiecare dată de icoana ei. Şi ceea ce face un copil mic atunci când vede pe mama lui, aşa am făcut şi eu. Cum de am plecat de lângă ea nici eu nu ştiu, întrucât mintea mea fusese copleşită întru totul de priveliştea lucrurilor cereşti. Plecând de acolo pe o altă cale, am ajuns iarăşi în poieniţa aceea. Am primit o binecuvântare şi mi s-a spus că acolo era sânul lui Avraam şi că este obiceiul ca oricine trece pe acolo să primească binecuvântare. Plecând de acolo, mi-am venit în sine-mi şi eram iarăşi aşezat pe piatra aceea. Şi uitând de ce venisem acolo, am plecat să mă închin cu multă bucurie icoanei Preasfintei Fecioare în peştera Sfântului Athanasie, deoarece aveam multă evlavie la aceasta. Din multă dragoste pentru aceasta icoană, la început am stat şase luni lângă ea, pentru a-i aprinde mereu candelă. Zi şi noapte. Pentru că în noaptea aceea fusesem cuprins întru totul de dragostea cea dumnezeiască, am coborât să-i mulţumesc. Numai ce am intrat şi m-am închinat – stăteam în faţa ei şi-i mulţumeam cu cuvintele mele – a ieşit din icoana o aşa mireasmă, ca o suflare răcoritoare, care a umplut sufletul meu şi am fost iarăşi în extaz, pentru a doua oară în noaptea aceea şi pentru mult timp. Când a venit eclesiarhul să aprindă candelele m-am furişat şi am plecat, ca nu cumva să înţeleagă acesta ce se întâmplă şi să înceapă să întrebe.

Astfel de momente se vor regăsi, într-o formă sau alta, pe tot parcursul vieţii sale, Maica Domnului având un rol şi un loc deosebit în nevoinţa şi evlavia stareţului.

Sursa: Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura (carte în curs de apariție la Editura Sfântul Nectarie). Fragmente din lucrare apar aici cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim și pe această cale.

Părintele Cristian Groza este Preot Paroh al Catedralei Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Sfântul Gheorghe, Covasna și Doctor în Teolgie al Facultatății de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” – Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, îndrumător fiind Arhid. Prof. Dr. Ioan. I. Ică jr.

Marile nevoințe ale Cuviosului Iosif Isihastul

Plecând de la Chilia Bunei Vestiri, cei trei au căutat un loc cât mai retras şi cât mai propice nevoinţei tăcerii întru cunoştinţă. Astfel, au ales Schitul Sfântului Vasile. Acesta era format din numai 8 colibe, locuite de călugări isihaşti, care, spre deosebire de cei de la Buna Vestire, vieţuiau de parcă nu ar fi fost acolo, trăind la o oarecare depărtare unii de alţii. Pentru că nu au găsit chilii libere, au fost nevoiţi să îşi zidească singuri chilii, cu foarte multă greutate (datorită în primul rând lipsei apei). Mica lor biserică au închinat-o Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Au plecat de la Katounakia luând cu sine doar strictul necesar, câteva haine şi puţinele cărţi ce le aveau.

naos-timiou-prodromou-skiti-agiou-vassileiou IN

Bisericuța Înaintemergătorului Ioan de la Schitul Sfântului Vasilie, construită de Cuviosul Iosif Isihastul

Bătrânul Efrem a găsit aici odihnă, eliberat fiind de povara rucodeliei, însă, la scurt timp, din cauza vârstei, dar mai ales a condiţiilor precare de trai şi a vieţuirii aspre, a trecut la cele veşnice (+1929), împlinindu-se astfel proorocia făcută de Stareţul Daniil Katunakiotul. Şi tot lui dându-i ascultare, după moartea Stareţului Efrem, tânărul monah Iosif devine stareţ la vârsta de 32 de ani (neîmpliniţi), continuând astfel tradiţia athonită care spune că trebuie să îngropi stareţ, ca să ajungi stareţ, moştenind, pentru ascultarea şi smerenia arătată faţă de cei doi bătrâni monahi, harismele şi binecuvântarea acestora (mai ales pe cel al povăţuirii).

10lg IN

Chiliile Bisericuței
Cinstitului Înaintemergător

Odată cu mutarea la Sfântul Vasile îl vor cunoaşte pe ieroschimonahul Daniil (+1929)[1] de la Chilia Sfântului Petru Atonitul (aproape de locul numit Ape Reci), aflată pe moşia Marii Lavre. Acesta a fost cel care le-a influenţat decisiv modul de vieţuire duhovnicească.

Ieroschimonahul Daniil era considerat de cei doi drept mai minunat decât toţi şi următor al Marelui Arsenie. Stareţul Iosif îl descria astfel: Iubitor de tăcere, izolat de toţi ceilalţi, slujitor permanent. Şaizeci de ani nu s-a gândit că poate lăsa măcar o zi Sfânta Slujbă. În timpul Postului Mare săvârşea în fiecare zi Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. A trăit până în ultima zi în trezvie, săvârşindu-se fără să fi fost vreodată bolnav. Sfânta Liturghie săvârşită de el ţinea trei ore şi jumătate, uneori chiar patru ore, deoarece întârzia, afundat în priveghere, să spună ecfonisurile. Lacrimile sale erau atât de multe, încât uda pământul acolo unde stătea. De aceea nu voia ca vreun străin să fie de faţă când slujea Sfânta Liturghie, pentru a nu-i vedea lucrarea. Pe mine m-a primit după multe rugăminţi. De fiecare dată când mergeam, trebuia să merg pe jos în miez de noapte cam trei ore pentru a ajunge la ora începerii acelei cu adevărat înfricoşătoare şi dumnezeiești lucrări. Îmi spunea un cuvânt, două de învăţătură, ieşind din Sfântul Altar, apoi dispărea imediat şi nu se mai arăta toată ziua. Întreaga lui viaţă a avut rugăciunea minţii şi priveghere de toată noaptea. De la el am luat şi eu această rânduială şi am avut mare folos. Mânca numai câteva fărâmituri de pâine pe zi, de aceea era la Sfânta Liturghie ca un fulg. Şi până nu uda cu lacrimi locul unde slujea, nu încheia.

Din cauza izolării şi a programului său strict, mulţi îl considerau înşelat, dar a acceptat dorinţa celor doi de a fi primiţi la Sfânta Liturghie şi de a primi sfaturi legate de viaţa isihastă. Aceste sfaturi erau întotdeauna rare, scurte şi la obiect, fiindcă, aşa cum le reamintea adesea: Sfânta Singlitichia mărturisea că opaiţul luminează, dar are buzele arse.

Nu s-au folosit doar de prezenţa şi învăţăturile pline de har ale acestui binecuvântat nevoitor, ci au luat rânduiala de viaţă personală a acestuia (a privegherii de toată noaptea şi cea legată de hrana zilnică), pe care au transmis-o, la rândul lor, ucenicilor lor, şi, prin aceştia, la multe obşti monahale, atât din Sfântul Munte, cât şi în Grecia şi mai târziu în America.

Trebuie menţionat faptul că deşi tânărul pustnic trăia în ascultare de duhovnic (ieromonahul Daniil, n.n.), se ruga, plângea şi se nevoia, cu toate acestea războiul nu contenea. Intrase în etapa caracterizată drept cuptorul dumnezeieştii părăsiri (adică părăsirea de către harul Duhului Sfânt a nevoitorului pentru o anumită perioadă de timp, cu scop pedagogic). Este perioada cea mai greu de suportat, lucru dovedit şi de cuvintele Cuviosului Iosif: dacă este să aflaţi Harul şi apoi să-l pierdeţi, atunci mai bine să vă rugaţi nu pentru dobândirea Harului, ci a experienţei, fiindcă omul, de unul singur, nu poate să sufere părăsirea de către acesta.

Lupta aceasta a fost cu adevărat înfricoşătoare. Nu doar că era un război aproape continuu, dar acesta lua de multe ori aspectul unei lupte faţă către faţă, corp la corp: „În fiecare noapte cete întregi de demoni, cu ciomege, cu securi şi cu orice altceva ar fi putut provoca vătămare, m-au supus la torturi groaznice, opt ani la rând. Unul mă apucă de barba mea micuţă pe atunci, altul de păr, altul de picioare, de mâini – toate relele şi chinurile posibile. Toţi strigau ca ieşiţi din minţi: «Strângeţi-l de gât, omorâţi-l!».

Saint-antony-beaten-by-the-devils--_Sassetta--Siena_Pinacoteca IN

Sfântul Antonie cel Mare bătut de demoni, Stefano di Giovanni (Sassetta), 1430-1432

Şi continuă, într-un alt loc, spunând că aceştia veneau cu săbii, topoare, securi, lopeţi. «Pe el cu toţii!», strigau. Ce păţeam… «Ajută-mă, Maica Domnului!», strigam. Prindeam pe unul dintre ei şi îi loveam cât puteam pe ceilalţi. Îmi rupeam mâinile de pereţi. Cuviosul reuşea să-i alunge cu desăvârşire numai cu numele lui Hristos şi al Maicii Domnului.

4091 in

Sfântul Antonie cel Mare ciomăgit de draci,
detaliu de icoană bizantină

Un lucru deosebit de important de subliniat este faptul că doar trecut prin focul ispitelor, Cuviosul Iosif cunoştea Harul lui Dumnezeu în chip simţit. De aceea, le spunea mai târziu ucenicilor săi: mai întâi beam întristarea cu butoiul şi abia după aceea îmi dădea Dumnezeu Harul cu linguriţa.

Pentru a curma suferinţa provocată de diavoli prin lupta gândurilor şi a patimilor (în special cea a desfrânării, deşi nu cunoscuse niciodată pofta trupească), născocea tot felul de nevoinţe, pentru a reuşi să-şi strunească mintea şi a potoli pornirile trupeşti: nu dormeam culcat, ci în picioare, rezemat într-un colţ sau şezând pe scăunel. Mă băteam pe mine însumi de două-trei ori pe zi, oftând şi plângând, încât după astfel de chinuri, de lovituri pe care mi le administram în fiecare zi, mie însumi din cauza războiului trupului, de post aspru, priveghere şi alte nevoinţe, devenisem ca un cadavru. Acest fapt, oricât de înfricoşător ar suna, nu este un caz unic în scrierile ascetice. Patericele şi Scara Sfântului Ioan Sinaitul sunt pline de astfel de nevoinţe ascetice, prin care trupul, care este biserica Sfântului Duh, nu este pedepsit, ci este supus minţii stăpânitoare. Ascetismul ortodox nu este ucigător de trup, ci de patimi.

Trebuie subliniat faptul că, pe tot parcursul acestei perioade de mari lupte duhovniceşti, tânărul Iosif avea darul/harul rugăciunii neîncetate în inimă. Deci dobândirea rugăciunii nu presupune nepătimirea nevoitorului, ci constituie doar o armă în lupta cu „stăpânitorul acestei lumi” (Ioan 12, 31). Însăşi păstrarea rugăciunii curate şi neîncetate, precum şi sporirea în ea, presupune un efort deosebit: în timpul rugăciunii nu îngăduiam în nici un fel minţii să iasă din inimă. Curgea sudoarea de pe trupul meu ca din izvor.

Notă:

[1] Ucenicii Stareţului Iosif regretau lipsa detaliilor legate de acest minunat nevoitor, cu un rol atât de important (chiar decisiv) în modul de vieţuire al Cuviosului, cu toate că l-a cunoscut doar pentru o scurtă perioadă de timp, mai exact un an de zile (1928-1929).

Sursa: Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura (carte în curs de apariție la Editura Sfântul Nectarie). Fragmente din lucrare apar aici cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim și pe această cale.

Părintele Cristian Groza este Preot Paroh al Catedralei Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Sfântul Gheorghe, Covasna și Doctor în Teolgie al Facultatății de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” – Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, îndrumător fiind Arhid. Prof. Dr. Ioan. I. Ică jr.

Tunderea în monahism a Cuviosului Iosif Isihastul. Ispita calendaristă

Anul 1923 marchează şi importante schimbări în Biserica Ortodoxă, prin trecerea la calendarul nou, fapt agreat şi de Biserica Autocefală a Greciei prin hotărârea luată la 10 martie 1924. Această piatră de încercare a provocat durere şi dezbinare şi în Sfântul Munte Athos (care aparţine canonic de Patriarhia Ecumenică), astfel încât monahii s-au împărţit în 2 tabere (ambele păstrând calendarul vechi, dar având o viziune diferită asupra relaţiilor cu celelalte biserici care şi-au asumat noul calendar): pe de o parte, majoritatea mănăstirilor şi monahilor athoniţi au păstrat comuniunea liturgică cu cei ce îşi rânduiau viaţa liturgică potrivit noului sistem de calcul, iar pe de alta, zelotiştii, (din care făceau parte monahii de la mânăstirea Esfigmenu, precum şi cei din regiunea Katounakiei) au întrerupt orice legătură cu Patriarhia Ecumenică, cu restul monahilor din Sfântul Munte, şi, în general, cu toţi cei care acceptaseră noul calendar (fiind convinşi că aceştia, prin acceptarea unei asemenea inovaţii, au decăzut din har).

Obştea bătrânilor Efrem şi Iosif a fost la început de partea zelotiştilor (chiar dacă într-o formă moderată), dar mai târziu Cuviosul Iosif Isihastul, atunci când va avea propria obşte, avea să treacă de partea majorităţii.

g-iosif-neos-21

În toiul acestor dispute, s-a adăugat şi alta, personală. Francisc a reuşit treptat să imprime modul de vieţuire isihast şi stareţilor săi, prin tăierea oricăror legături cu monahii aparţinând chiliilor învecinate (concretizată prin neparticiparea la hramurile Chiliilor şi mânăstirilor învecinate, precum şi la pregătirile ce se făceau cu prilejul acestora, prin îngrădirea accesului pe proprietatea lor, etc.), pentru a se dedica în exclusivitate rugăciunii şi trezviei, fapt ce i-a adus în situaţia de a fi consideraţi înşelaţi. Dar ceea ce a stârnit şi mai mult indignarea acestora a fost atitudinea lui Francisc de a vorbi de cele mai multe ori în locul stareţilor săi, pentru aplanarea diferitelor neînţelegeri.

daniil katounakiotul

Bătrânul Daniil Katounakiotul

Acest lucru a dus la evitarea săvârşirii slujbei de tundere în schima monahală a lui Francisc de către ieromonahii din împrejurimile Chiliei lor, motiv pentru care Stareţul Efrem a fost nevoit să caute rezolvarea acestei probleme în altă parte[1]. Astfel, duminică 31 august/13 septembrie 1925, în vârstă de 27 de ani (împlinea 28 în 2/14 noiembrie), Francisc a fost tuns schimonah[2] în peştera Sfântului Atanasie, de către preotul locului, Eftimie, primind numele de Iosif (ca cel al unuia din bătrânii la care intrase în ascultare şi care adormise, de curând, întru Domnul). La acest moment unic a luat parte şi stareţul Daniil Katunakiotul, povăţuitorul dintru început al Cuviosului Iosif.

Necazurile s-au împletit cu mângâierile trimise de Dumnezeu, astfel că, în acea perioadă (între 1926-1928), la praznicul Arătării Domnului (Epifania, Bobotează), când urma să se săvârşească priveghere la Katunakia, Francisc a rămas singur la chilia sa, nevoindu-se în privegherea personală cu rugăciunea inimii, având parte de o Epifanie chiar în acel loc. Despre această experienţă scria el însuşi: „în timp ce privegheam tot în coliba mea… atunci am fost iarăşi răpit în extaz. Chilia mea se umpluse de lumină ca şi când ar fi fost ziua. Şi în mijlocul chiliei au apărut trei copii care aveau până la zece ani fiecare. Toţi de aceeaşi înălţime, cu acelaşi chip, cu aceeaşi îmbrăcăminte, cu nişte feţe frumoase… Eu mă minunam de acea vedere. Aceia m-au binecuvântat toţi trei deodată, aşa cum binecuvântează preotul, şi au început să cânte melodios: «Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat. Aliluia!». Se îndreptau spre mine şi iarăşi mergeau înapoi, apoi iarăşi spre mine şi iarăşi înapoi. Eu îmi spuneam în gând: «Unde au învăţat să cânte atât de frumos aceşti copii şi cum de binecuvântează?», fără să-mi vină în minte că la Sfântul Munte nu sunt copii atât de mici. În cele din urmă, au plecat aşa cum au venit, pentru a binecuvânta şi pe alţii. Eu am rămas uluit şi zile întregi de atunci aveam în mine o bucurie nespusă şi nu puteam să-mi iau mintea de la ei. Dar nici nu se şterg din memorie vreodată aceste lucruri

Pe lângă ispitele primite de la unii monahi, (care îl considerau „rătăcit” pentru faptul că se dedicase în întregime lucrării rugăciunii minţii, fiind foarte tânăr şi în felul lui un caz unic în acea vreme), cea mai grea lovitură a primit-o de la diavoli, care timp de 8 ani l-au chinuit cu războiul trupesc (deşi nu cunoscuse plăcerea trupească ca mirean).

Cu toate acestea, lucrul decisiv care i-a determinat să părăsească locul lor de nevoinţă l-a constituit rucodelia (lucrul de mână, ocupaţia) bătrânului Efrem. Acesta era cunoscut şi sub numele de „Dogarul”, fiind renumit şi căutat pentru confecţionarea de butoaie (în special pentru vin). Această ocupaţie, care îl împovăra mai ales toamna, când se culegeau strugurii, îl ţinea ocupat foarte mult, rămânându-i foarte puţin timp pentru isihie. Bătrânul nu refuza pe nimeni, astfel încât au ajuns să profite de bunătatea sa nu doar călugării, ci şi mirenii, care îi plăteau o sumă modică pentru multa sa osteneală.

Pentru o mai mare nevoinţă şi pentru a putea scăpa de griji şi de împrăştiere (condiţii necesare păstrării şi înmulţirii harului), cei trei s-au retras la jumătatea anului 1928 la Schitul Sfântului Vasile.

Note:

[1] Arhimandritul Efrem e de părere că adevăratele motive ale acestei amânări erau: 1. Faptul de a aparţine grupării zelotiste nu a plăcut conducerii Marei Lavre; 2. Zvonul răspândit de obştea părintelui Daniil Katunakiotul (exceptându-l pe acesta, care îi era povăţuitor duhovnicesc, de altfel) cum că ar fi înşelat.

[2] Practica athonită nu cunoaşte treptele monahismului slav, cel de rasofor şi monah, ci doar aceea de (schi)monah.

Sursa: Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura (carte în curs de apariție la Editura Sfântul Nectarie). Fragmente din lucrare apar aici cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim și pe această cale.

Părintele Cristian Groza este Preot Paroh al Catedralei Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Sfântul Gheorghe, Covasna și Doctor în Teolgie al Facultatății de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” – Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, îndrumător fiind Arhid. Prof. Dr. Ioan. I. Ică jr.

Intrarea Cuviosului Iosif Isihastul sub ascultare

g iosif neos

O caracteristică evidentă a celor doi (Francisc și Arsenie), până la sosirea primilor lor ucenici, a fost aceea a căutării insistente de monahi duhovniceşti de la care să deprindă în profunzime viaţa contemplativă. Erau interesaţi de rânduiala de viaţă a acestora, de întâmplările minunate din viaţa lor (mai ales cele legate de sfârşitul lor pământesc). Despre perioada aceasta, Stareţul Iosif mărturisea: Îi întrebam cum mănâncă, cum se roagă, ce au văzut, ce au simţit, ce văd când sunt în pragul morţii. Unul văzuse pe Maica Domnului, altul văzuse un înger în timp ce-i ieşea sufletul. Dar şi acum se întâmplă aceste lucruri. Sunt părinţi care înainte de moarte au vedenii şi văd cum îi ia Dumnezeu în linişte. Atunci când auzeam că stă să moară vreunul, alergam ca un însetat să aud ce spune.

În căutarea lor, ei au întâlnit părinţi încercaţi în lupta războiului nevăzut. Aşa a fost, de pildă, Gheron Gherasim: Isihast neîntrecut, lucrător al rugăciunii minţii. Avea nouăzeci de ani. Luptat de demoni şi lovit de vremuri grele, a rămas stâlp neclintit de răbdare. Acesta avea darul lacrimilor neîncetate. S-a săvârşit din această viaţă lipsit de orice grijă lumească şi îndulcit de cugetarea la Hristos. Tot aşa şi Gheron Ignatie: Nevăzător de mulţi ani. Duhovnic foarte mulţi ani, a ajuns la vârsta de nouăzeci şi cinci de ani, rugător neîncetat cu rugăciunea minţii. În timpul rugăciunii gura lui răspândea mireasmă, încât se bucura nespus cel care vorbea cu el. Aminteşte de asemenea de un părinte dintr-o peşteră a cărui lucrare era aceea de a plânge de şapte ori pe zi, iar noaptea toată o petrecea în lacrimi. Perna lui era totdeauna udă de lacrimi. Ucenicul său, care mergea la el de două-trei ori pe zi – fiindcă nu-l lăsa să stea cu el pentru a nu-i întrerupe plânsul – îl întreba:

– Părinte, de ce plângi?

– Atunci când omul vede pe Dumnezeu, fiul meu, din multă dragoste îi curg lacrimile şi nu le poate opri.

Mai erau şi alţii, mai mici. Părintele Cosma şi alţii şi alţii mai mari, despre care dacă ar fi să scrie cineva ar trebui să consume multă hârtie. Toţi aceştia au murit şi trăiesc acum în veci în ceruri.

Cuviosul Iosif recunoaşte în epistolele sale şi faptul că pe mulţi alţi părinţi îmbunătăţiţi (văzători de Dumnezeu) nu s-a învrednicit să-i cunoască, întrucât trecuseră la cele veşnice cu puţin timp (1-2 ani) înainte de venirea sa în Sfântul Munte, dar ale căror fapte minunate le-a aflat din relatările altor monahi, aceasta fiind pentru el o desfătare ce îl îndemna deopotrivă să umble din peşteră în peşteră, măsurând pas cu pas Muntele pentru a găsi astfel de prieteni ai lui Dumnezeu ce nu fuseseră încă chemaţi la bucuria cea pururea veşnică.

daniil katounakiotul

Gheron Daniil Katounakiotul (1864-1929)

Spre sfârşitul anului 1923, la mai bine de un an de când Francisc se nevoia împreună cu monahul Arsenie (şi aproape trei ani de la venirea sa în Sfântul Munte), acelaşi stareţ plin de discernământ, Daniil Katunakiotul (pe care îl aveau în continuare ca şi îndrumător duhovnicesc), le-a atras atenţia că fără binecuvântarea unui stareţ, nimic nu reuşeşte în monahism, de aceea pentru a avea permanent harul lui Dumnezeu, ei trebuie să treacă în primul rând proba de foc a ascultării. Urmând sfatul acestuia, au intrat sub ascultarea a doi bătrâni, Efrem şi Iosif, fraţi după trup [unchi şi nepot, după Iosif Dionysiatul], doi bătrânei simpli, plini de bunătate”, de la Chilia Buna Vestire, ucenicii scriitorului isihast şi ctitor al Chiliei, părintele Nicodim, având binecuvântarea ca după moarte acestora să se nevoiască unde şi cum doresc.

În această perioadă ei au înţeles în mod practic sfatul dat de Stareţul Calinic, anume de a pune ascultarea ca bază a vieţii monahale, întrucât cu cât are cineva mai multă evlavie faţă de stareţul său, cu atât primeşte mai mult har, ce se traduce şi prin mai multă odihnă în rugăciune.

Francisc şi-a reluat aici vechiul obicei (pe care îl va păstra până aproape de sfârşitul vieţii) de a se retrage sub o stâncă, într-o peşteră improvizată din apropierea chiliei (de aici şi numele de Spileotul [al peşterii]), pentru mai multă linişte şi neîmprăştiere, spre a se dedica în întregime rugăciunii.

vm314 in

Paraclisul de la peșterile de la Sfânta Ana Mică

Perioada petrecută aici a fost folositoare pentru ambele părţi: cei tineri trăiau sub ascultare, dar aveau şi libertatea de a se dedica nevoinţei personale aşa cum îşi doreau, iar pe de altă parte, bătrânii monahi se bucurau de râvna acestora, odihnindu-se prin supunerea şi ajutorul primit de la ei.

Sursa: Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura (carte în curs de apariție la Editura Sfântul Nectarie). Fragmente din lucrare apar aici cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim și pe această cale.

Părintele Cristian Groza este Preot Paroh al Catedralei Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Sfântul Gheorghe, Covasna și Doctor în Teolgie al Facultatății de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” – Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, îndrumător fiind Arhid. Prof. Dr. Ioan. I. Ică jr.

Dobândirea rugăciunii neîncetate de către Cuviosul Iosif Isihastul

Potrivit mărturiei de mai târziu a ucenicilor săi, Francisc înadins nu a arătat de la început supunere deplină faţă de cineva până când nu se va fi încredinţat că a găsit un om duhovnicesc. Şi a avut dreptate, pentru că, la scurt timp, bătrânul monah avea să îşi schimbe atitudinea faţă de el, încercând să i se impună ca stareţ, prin îngrădirile şi canoanele la care îl supunea.

geron iosif se neari ilikia IN

Cuviosul Iosif Isihastul pe când era încă mirean

Ispitele provocate de gazda împovărătoare aveau să fie însă, pentru răbdarea arătată, prilejul înaintării în rugăciune a tânărului mirean. Astfel, într-o dimineaţă, chemând Francisc pe duhovnicul de la Peştera Sfântului Atanasie spre a-i face agheasmă în chilia sa, bătrânul monah a răsturnat tava cu ceai chiar în momentul în care tânărul mirean dorea să îl servească pe preot. Cu toate încercările preotului de a-l mângâia pe Francisc pentru supărarea pricinuită de neglijenţa (răutatea?!) vârstnicului monah, acesta se retrage la peştera sa de nevoinţă, unde, după multe ore de plâns, spre seară, primeşte mângâiere de la Însuşi Dumnezeu, prin dobândirea rugăciunii neîncetate (avea doar 24 de ani și era încă mirean).

Despre acest episod scria într-o epistolă (ca şi cum ar fi fost vorba de altcineva): Cunosc un frate care într-o zi a trecut prin multe ispite şi toată ziua aceea a petrecut în lacrimi, fără să guste deloc liniştea. După apusul soarelui, şezând el pe o piatră, privea biserica Schimbării la Faţă din vârful Muntelui şi plângând, se ruga cu durere şi spunea: «Doamne, aşa cum Te-ai schimbat la faţă pentru ucenicii Tăi, schimbă-Te la faţă şi în sufletul meu. Fă să înceteze patimile, linişteşte inima mea cea tulburată! Dă rugăciune celui ce se roagă Ţie şi păzeşte mintea mea cea slobodă!». Şi în timp ce spunea el acestea oftând, a venit dinspre biserică o uşoară adiere de aer plin de bun miros, care i-a umplut sufletul de bucurie, de luminare şi de dragoste dumnezeiască. Şi a început în inimă să lucreze ca o dulceaţă de miere rugăciunea cea neîncetată. Sculându-se apoi, a intrat în adăpostul său, pentru că se înserase deja. Şi aplecându-şi capul pe piept, a început să se hrănească cu dulceaţa care izvora din rugăciunea ce-i fusese dată. Şi deodată a fost răpit în vederea cea duhovnicească (theoria), fiind cu totul în afară de sine, fără a mai fi înconjurat de pereţi şi de stânci. În afară de orice voinţă, într-o liniştire de nedescris, în lumină abundentă, o lărgime fără de margini. Fără de trup. Iar în mintea lui numai acest gând era: să nu se întoarcă în trup, ci să rămână pentru totdeauna acolo unde era. Aceasta a fost prima vedenie pe care a văzut-o acel frate, după care iarăşi şi-a venit în sine şi a continuat lupta ca să se mântuiască. Iar în altă parte afirmă că de atunci, nu a încetat a se spune înăuntrul meu rugăciunea inimii.

Începând de atunci, stările de har se vor succeda cu ispitele, întreaga sa luptă se va da pentru păstrarea şi înmulţirea harului. Stările de har vor alterna cu cele de „părăsire” a ascetului de către Duhul Sfânt, dobândind astfel o mai mare experienţă în lupta duhovnicească.

Cu toate că bătrânul care îl găzduia şi-a cerut iertare, Francisc, mistuit de dragostea faţă de Dumnezeu în rugăciunea neîncetată, a plecat de la acesta, cutreierând mai multe luni Sfântul Munte, în căutare de povăţuitor neînşelat în lucrarea minţii. S-a sfătuit din nou cu Stareţul Daniil, căruia i-a descoperit darul primit de la Dumnezeu, şi care, pentru a-l feri de căderea în înşelare sau nepăsare, l-a sfătuit să accepte un împreună-nevoitor, atunci când acesta îi va fi trimis de Dumnezeu.

Arsenios-monahos1886-1983-by-Zoran-Purger IN

Schimonahul Arsenie (1886-1983)

Trecuse un an de nevoinţă solitară până când, cu ocazia praznicului Schimbării la faţă (din anul 1922), la hramul bisericuţei de pe vârful Athonului, monahul Arsenie (1886-1983) [1] avea să îl întâlnească pe Francisc [2], devenind fratele de nevoinţă al Stareţului (timp de 37 ani), până la sfârşitul pământesc al acestuia.

Părintele Arsenie era cu 11 ani mai mare ca Francisc şi, la momentul respectiv, monah de 12 ani, astfel încât la începutul însoţirii lor, el şi-a asumat rolul de „stareţ” (de îndrumător în viaţa duhovnicească), dar, la scurt timp, „văzând că Francisc era nu doar mai înaintat în cele duhovniceşti, dar în acelaşi timp şi mai inteligent decât el, i-a recunoscut autoritatea (întâietatea)” [3]. Deşi pe deplin conştient de lacunara educaţie a mai tânărului său împreună-nevoitor (şi pe deasupra încă mirean la acea vreme), schimonahul Arsenie a intuit (şi s-a convins pe deplin mai apoi de) caracterul niptic (contemplativ) al acestuia, harismă pe care el nu o avea, ca unul ce era mai mult „practic”, dar completându-se minunat împreună, după cum însuşi mărturisea: El avea minte, eu nu aveam… Odată doi oameni au vrut să treacă un râu. Unul era orb, iar celălalt şchiop. Cel orb l-a ridicat pe umerii săi pe cel ce nu avea picioare şi au trecut râul. Stareţul avea ochii minţii, dar nu avea destulă putere trupească. Eu eram practic, aveam picioare, dar nu aveam ochii minţii, nu eram niptic. De aceea l-am luat pe umerii mei şi am pornit la drum. Acesta mă povăţuia, şi astfel am trecut râul acestei vieţi.

Note:

[1] Monahul Arsenie (Spileotul) s-a născut în Samsunda din Pont, în 1886, primind numele de Anastasie. Din cauza prigoanei otomane, se va refugia cu toată familia în Caucazul ortodox, în 1898. A dorit să devină monah la Locurile Sfinte, ajungând aici în 1910, fiind tuns monah pe muntele Carantaniei, cu numele de Anatolie. După scurte popasuri prin Alexandria şi Constantinopol, va intra în Sfântul Munte în 1918, închinoviindu-se la Mânăstirea Stavronichita, primind marea schimă şi numele de Arsenie. După adormirea Stareţului Iosif va prelua Chilia Burazeri, iar după alţi 12 ani, în anul 1979, se va muta la Mânăstirea Dionisiu, unde îl va instala ca Stareţ pe nepotul şi ucenicul său, ieromonahul Haralambie (tot ucenic al Cuviosului Iosif isihastul). Va trece la cele veşnice în ziua de 2 septembrie 1983. O scurtă biografie poate fi găsită la Monahul Iosif Dionisiatul, Bătrânul Arsenie Pustnicul (1886-1983), împreună nevoitorul Stareţului Iosif Isihastul, traducerea din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2003.

[2] Şi aici relatările diferă. Părintele Efrem notează că stareţul Daniil îl trimite direct la Francisc, deci nu leagă evenimentul acesta de sărbătoarea Schimbării la Faţă (nu excludem varianta ca la acest hram, monahul Arsenie să fi auzit de modul de vieţuire isihast al lui Francisc, şi abia apoi să fi mers la stareţul Daniil ca să afle exact unde îl poate găsi).

[3] Dacă pe cei ce aveau să li se alăture îi va numi ucenici, pe monahul Arsenie îl va considera permanent „frate şi împreună-nevoitor”.

Sursa: Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura (carte în curs de apariție la Editura Sfântul Nectarie). Fragmente din lucrare apar aici cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim și pe această cale.

Părintele Cristian Groza este Preot Paroh al Catedralei Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Sfântul Gheorghe, Covasna și Doctor în Teolgie al Facultatății de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” – Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, îndrumător fiind Arhid. Prof. Dr. Ioan. I. Ică jr.

 

Peregrinările Cuviosului Iosif Isihastul prin Sfântul Munte

După această perioadă de „încercare”, la începutul anului 1921, întorcându-se în Atena, s-a întâlnit, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cu monahul athonit Onufrie, stareţul unei chilii din Karyes (capitala administrativă a Athosului). Acesta a ascultat rugămintea tânărului Francisc de a-l lua cu el la întoarcerea sa în Sfântul Munte (recent eliberat definitiv de sub ocupaţia turcă – 1913), astfel încât la vârsta de 24 de ani (neîmpliniţi) Francisc intră pentru prima dată în Grădina Maicii Domnului.

La sosirea sa în Sfântul Munte, acesta era plin de viaţă, ţinând cont doar de faptul că se nevoiau aici cinci mii de monahi, majoritatea greci, dar şi ruşi, români, bulgari, sârbi şi georgieni.

Potrivit rânduielii monahale, cel care s-a hotărât să devină monah este dator să-şi aleagă locul şi felul de vieţuire ce i s-ar potrivi cel mai bine caracterului său. Francisc căuta un ascet aidoma celor pe care îi descriau cărţile patristice pe care le citise. Caracteristicile acestuia trebuiau să fie privegherea de toată noaptea, înfrânarea extremă (să mănânce ierburi, iar nu pâine[1]), neînşelat în cele duhovniceşti şi destoinic a-l deprinde şi pe el cu adevărata viaţă monahală, cea care îl duce pe nevoitor la curăţie, iluminare şi desăvârşire. A înţeles mai târziu faptul că imaginaţia, ca rezultat al râvnei aprinse, se face ispită ascuţită neştiutorilor, până când li se schimbă impresiile prin viaţa practică. După perioada petrecută în pustiul din jurul marii metropole elene devenise conştient de faptul că locul în sine (oricât ar fi de retras) nu poate da de la sine nevoitorului rugăciunea adevărată, şi fără un povăţuitor duhovnicesc şi experimentat, toată strădania sa era pasibilă de cădere în înşelare.

Pe cât de mari au fost aşteptările, pe atât de mare a fost şi deziluzia de a găsi o lume monahală în care majoritatea zdrobitoare a părinţilor aghioriţi se limitau la slujbele tipiconale, dând o deosebită importanţă lucrului de mână,în vreme ce nimeni nu se arăta să se ocupe cu lucrarea minţii. Mai mult, cei mai mulţi părinţi îl descurajau, spunându-i că dascălii rugăciunii minţii lipsesc cu desăvârşire.

Cu toate acestea, Francisc îi mărturisea surorii sale, Erghina, într-o scrisoare: Atunci când am venit la Sfântul Munte nu ne-am închis într-o casă, aşa cum obişnuiesc mulţi să facă. Ci am căutat, am strigat, am plâns. Nu am lăsat munte sau peştera neumblată, căutând îndrumător nerătăcit, ca să ascultăm cuvintele vieţii, nu cuvinte zadarnice, neroditoare. Nu am lăsat nici un părinte eremit de la care să nu luăm fie şi un pic de folos. Iar unor fiice duhovniceşti le scria: am căutat mult, dar n-am găsit decât rânduiala cu mâncare o dată în zi. Nu vă spun câte lacrimi, câtă durere în suflet, cât am strigăt de se cutremurau munţii, plângând ziua şi noaptea pentru că nu găseam rânduiala aşa cum citisem în Vieţile Sfinţilor. Toate peşterile Sfântului Munte m-au avut oaspete, pas cu pas am cercetat totul. Precum cerbul care caută un firişor de apă pentru a-şi potoli setea, aşa căutam să găsesc un duhovnic care să mă înveţe vederea şi lucrarea cea dumnezeiască.

Vigla IN

Pustia stâncoasă și abruptă a Viglei, Sfântul Munte

A găsit astfel, în ciuda părerii generale de atunci, mulţi dintre Părinţi în «lucrare» şi în contemplaţie, oameni sfinţi, venerabili. Avem de a face cu o aparentă contradicţie. Raportându-se la numărul monahilor la momentul sosirii sale în Sfântul Munte, părinţi niptici erau foarte puţini, dar comparativ cu cei care mai trăiau în momentul scrierii Epistolelor sale, aceia pe care Cuviosul Iosif apucase să îi cunoască, erau superiori numeric.

Deşi mărturiseşte că a colindat întreg Sfântul Munte[2], cea mai mare parte a vieţii sale athonite s-a desfăşurat în partea de miazăzi a acestuia, între Katounakia şi Marea Lavră, având ca punct de referinţă Athonul, vârful Muntelui.

daniil katounakiotul

Gheronda Daniil Katounakiotul (1864-1929)

La Katounakia l-a cunoscut pe renumitul Stareţ Daniil (1864-1929), întemeietorul obştii Daniileilor (în 1875). Acesta era un bărbat evlavios, cărturar, înţelept, cu o bogată experienţă a vieţii ascetice, fiind recunoscut pentru deosebitul dar al discernământului, bun prieten al Sfântului Nectarie, Mitropolitul Pentapolei (+1920). Renumele acestuia în tot Sfântul Munte (care s-a dovedit a fi pe deplin meritat), precum şi sfatul dat de maica Teodosia din Atena (căreia Francisc îi făcuse diferite milostenii şi al cărei frate era călugăr aici) l-a determinat pe Francisc să rămână pentru o vreme în obştea lui. Calea de mijloc hotărâtă de inspiratul Stareţ Daniil în ceea ce priveşte nevoinţa ucenicilor săi (în special legată de mâncare şi rugăciune) nu l-a odihnit, însă, pe tânărul nevoitor, ceea ce l-a determinat pe Bătrân să-i ofere posibilitatea de a se nevoi mai aspru. Astfel, rămânând în permanentă legătură cu acesta şi având binecuvântarea lui, Francisc se va stabili foarte aproape de acesta, la peştera cunoscută drept a Stareţului Teodosie.

Calinic isihastul

Gheronda Calinic Isihastul (1853-1930)

Auzind de faima stareţului Isihast Calinic [3] (1853-1930), s-a dus la el (aflat în vecinătatea locului său de nevoinţă) cu gândul de a intra sub povăţuirea acestuia. Bătrânul nevoitor i-a refuzat politicos cererea, preferând să rămână fără ucenici, pentru a nu pierde, prin griji şi răspândirea care vine de la acestea, harul lui Dumnezeu. Totuşi, de la acest isihast desăvârşit a primit ca unică învăţătură (nu despre rugăciune, ci aceea) să fie cu desăvârşire ascultător.

De aici a plecat spre Vigla, trecând pe la Schitul românesc Prodromu, din apropierea Marii Lavre, ca mai apoi să se stabilească pentru şase luni la chilia Acoperământul Maicii Domnului, având statutul de kaviot” [4] (adică de mirean găzduit), plătind o chirie fictivă bătrânului monah Hariton, în grija căruia se afla susnumita chilie, şi care i-a făgăduit deplină libertate în ceea ce priveşte modul de vieţuire. Acest monah fiind foarte des plecat pe la diferite mânăstiri, îi oferea chiriaşului timpul necesar şi posibilitatea de a se nevoi aşa cum dorea: cu priveghere de toată noaptea, cu rugăciunea lui Iisus, multă asceză, studiu duhovnicesc, urmând sfaturile părinţilor duhovniceşti din locul acela, mai ales cele ale duhovnicului de la Peştera Sfântului Atanasie (aflată la o distanţă de 10 minute faţă de chilia sa). Pentru aceasta, Francisc se retrăgea adesea la o peşteră din apropierea chiliei, unde se ruga cu lacrimi, spunând rugăciunea inimii cu gura (nu cunoştea prin experienţă celelalte etape ale acesteia: a minţii şi a inimii), rugând pe Domnul Hristos şi pe Maica Sa să îl învrednicească a ajunge să deprindă adevărata rugăciune, aşa după cum citise în cărţile sale duhovniceşti, mai ales în Filocalie.

Vigla

Chilii atârnate în pustia Viglei

Note:

[1] Unul ca acesta nu avea să găsească niciodată, întâlnind un singur ascet ce mânca după ceasul al 9-lea, dar nu se limita la verdeţuri.

[2] Nu putem stabili şi descrie cu exactitate itinerarul parcurs de Stareţ, întrucât nu sunt amintite nominal decât foarte puţine locuri (mânăstiri, schituri sau chilii).

[3] Într-una din Epistolele sale îl descrie ca pe un „desăvârşit nevoitor. A stat izolat de toţi ceilalţi timp de patruzeci de ani, nevoindu-se cu lucrarea minţii şi hrănindu-se cu dulceaţa dragostei dumnezeieşti. A fost de mare folos multora. Acesta s-a bucurat de răpirea minţii”, Gheron Iosif, EME, p. 90. Pentru mai multe detalii a se vedea Prof. Panaiótis Iliópoulos, la http://www.pemptousia.ro/2013/12/kallinikos-aghioritul-isihastul/, unde beneficiem şi de o bibliografie legată de biografia isihastului.

[4] Statut valabil şi pentru monah. Acest lucru îi oferea posibilitatea unei independenţe, teoretic, nelimitate în a se nevoi unde şi oricum va dori, ceea ce în cazul lui Francisc nu s-a realizat în mod deplin.

Sursa: Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura (carte în curs de apariție la Editura Sfântul Nectarie). Fragmente din lucrare apar aici cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim și pe această cale.

Părintele Cristian Groza este Preot Paroh al Catedralei Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Sfântul Gheorghe, Covasna și Doctor în Teolgie al Facultatății de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” – Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, îndrumător fiind Arhid. Prof. Dr. Ioan. I. Ică jr.



Nevoinţele ascetice ale Cuviosului Iosif Isihastul pe când era în lume

Astfel, deşi izbutise în mare măsură să-şi îndeplinească marea dorinţă, aceea de a avea un trai decent din punct de vedere material, prin lucrarea şi intervenţia directă a lui Dumnezeu (un vis), viaţa sa va lua o altă turnură, decisivă. În acest vis (povestit de el însuşi ucenicilor săi direcţi), „o rază de har” trimisă de Dumnezeu „pentru a-l atrage” (la Sine), Francisc se vede pe sine trecând pe lângă un palat, fiind luat de doi ofiţeri, mai mult forţat (Francisc neînţelegând motivul pentru care era silit să intre), pentru a fi dus înaintea împăratului. Fiind îmbrăcat acolo într-un veşmânt alb şi preţios, ei i-au spus: „De acum înainte vei sluji aici”, apoi l-au dus pentru a se închina împăratului (înţelegând că era vorba de Domnul Hristos). După acest vis, starea sa lăuntrică s-a schimbat atât de mult încât, avea să mărturiseacă el mai târziu, „nu mă mai preocupa nimic din cele ce se aflau pe pământ, dar nici nu ştiam ce înseamnă ceea ce văzusem şi nici ceea ce trebuie să fac” [1].

geron iosif se neari ilikia IN

Cuviosul Iosif Isihastul în vremea tinereții

Dezlegarea i-a trimis-o Dumnezeu prin intermediul fiicelor proprietăresei unde locuia, întrucât acestea, văzând starea de spirit a tânărului, i-au dăruit spre folos Noul Martirologiu al Sfântului Nicodim Aghioritul. Deşi crescut într-o familie evlavioasă, se pare că primul contact cu vieţile Sfinţilor a avut loc atunci, rămânând uimit de modul de vieţuire al Sfinţilor, Cuvioşilor şi Mucenicilor descrişi de învățatul aghiorit.

Primul pas în noua direcţie a fost acela de a se spovedi[2], căutând apoi locuri şi oameni care să-i învederească cele citite. Visul, dar şi cartea Sfântului Nicodim, l-au schimbat atât de mult, încât a început să nu-l mai preocupe comerţul, pe care ajunsese să-l considerepiedică şi păcat în noua sa cale duhovnicească, de acum înainte mulţumindu-se cu lucrări ce îi puteau oferi hrana zilnică, dar care nu-l împiedicau de la rugăciune.

A dorit să plece în Sfântul Munte, dar prima încercare a fost zădărnicită de incursiunile militare din Balcani, din cauza intrării, în 1917, a Greciei în Primul Război Mondial alături de Antantă, precum şi de izbucnirea în 1918 a teribilei epidemii de gripă spaniolă în toată Grecia. Înainte de a face acest pas decisiv şi definitoriu al vieţii sale, Francisc împarte o parte din economiile sale ca milostenie, iar cu restul reuşeşte să o căsătorească pe sora sa Erghina, rânduieşte zestre cuvenită şi celeilalte surori, Maruso, îngrijindu-se şi de odihna sufletului tatălui său, plătind pentru acesta 40 de Sfinte Liturghii.

penteli_6 IN

Atena de astăzi văzută de pe Muntele Penteli

Francisc a profitat de întârziere pentru a-şi verifica chemarea pentru viaţa monahală. Mai întâi a mers la cunoscute locuri de închinare (Mânăstirea Cuviosului Gherasim din Kefalonia[3], cea a Maicii Domnului din Tinos), unde, auzind şi văzând anumite minuni,a înţeles că ceea ce citise în Vieţile Sfinţilor erau lucruri adevărate. A încercat să pună în practică ad litteram faptele cuvioşilor descrişi de Sfântul Nicodim, retrăgându-se în afara oraşului, în locuri cât mai izolate, mai ales în Munţii Pendeli (la nord de capitală), unde s-a dedat unei asceze aspre, postind mult, împărţind cu săracii din puţinul său, priveghind toată noaptea stând în copaci. Despre această perioadă el însuşi mărturisea că fiind în lume, stăteam ascuns şi duceam lupte pline de sânge. Mâncam la două zile o dată, în ceasul al nouălea. Munţii Pendeli şi toate peşterile mă cunoşteau ca pe un cocoş de noapte, flămânzind, plângând şi căutând izbăvire. Încercam să văd dacă pot suporta durerile şi suferinţele pentru a pleca la Sfântul Munte să mă fac călugăr. După ce m-am antrenat destul de bine câţiva ani, am rugat pe Domnul să mă ierte pentru că am mâncat la două zile şi i-am spus că atunci când voi fi la Sfântul Munte voi mânca o dată la opt zile, aşa cum scrie în Vieţile sfinţilor”.

Note:
[1] În relatarea Părintelui Efrem Filotheitul, acesta adaugă o altă cercetare, de data această din partea lui Hristos Însuşi (tot în somn, dar acum Se prezintă pe Sine drept Mântuitorul şi Subiectul doririi sale), şi Care îi descoperă vrerea Sa în legătură cu el, aceea de a deveni “negustor” în cele duhovniceşti.
[2] Arhimandritul Efrem Filoteitul este singurul care menţionează acest detaliu, accentuând şi faptul că „era pentru prima dată în viaţa sa când se spovedea”. Este o afirmaţie ce inevitabil ridică multe semne de întrebare legate de modul în care a trăit creştineşte în satul natal, ţinând cont de cele exprimate mai sus. A se vedea Elder Ephraim, op. cit., p. 33.
[3] Părintele Efrem Vatopedinul notează faptul că Stareţul Iosif, aflând că Sfântul Gherasim din Kefalonia a trecut la cele veşnice în ziua prăznuirii Adormirii Maicii Domnului din anul 1579, s-a rugat acestuia să rânduiască în aşa fel încât şi el să aibă parte de acelaşi sfârşit, ceea ce s-a şi întâmplat 40 de ani mai târziu.

Sursa: Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura (carte în curs de apariție la Editura Sfântul Nectarie). Fragmente din lucrare apar aici cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim și pe această cale.

Părintele Cristian Groza este Preot Paroh al Catedralei Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Sfântul Gheorghe, Covasna și Doctor în Teolgie al Facultatății de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” – Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, îndrumător fiind Arhid. Prof. Dr. Ioan. I. Ică jr.


Naşterea, copilăria și adolescenţa Cuviosului Iosif Isihastul

Monahismul athonit al începutului de secol XX este cunoscut, mai ales, datorită Sfântului Siluan (+1938), acesta fiind pus la rându-i în lumină de ucenicul său, Cuviosul Sofronie Saharov (+1993). Un itinerar asemănător putem identifica şi în cazul Stareţului Iosif Isihastul, contemporan cu cei doi, a cărui personalitate duhovnicească a fost pusă în valoare tot datorită ucenicilor, prin editarea unei părţi din corespondenţă (câteva scrisori), precum şi prin apariţia mai multor ediţii şi versiuni ale vieţii acestuia.

Deşi nu se bucură (deocamdată) de cinstirea (oficială a) Sfântului rus, Starețul Iosif este totuşi cunoscut şi apreciat de un număr relativ mare de clerici, monahi şi mireni, mai ales datorită faptului că opera sa a cunoscut o largă răspândire prin traducerea ei în mai multe limbi moderne.

Creștinii din România sunt privilegiați, din acest punct de vedere, întrucât a putut descoperi universul duhovnicesc impresionant al Cuviosului Iosif de mai bine de 20 de ani, prin traducerea Epistolelor sale (1996) şi ulterior a întregii sale opere publicate, precum şi a majorităţii scrierilor dedicate sau care fac referire directă la persoana şi personalitatea Stareţului.

cg IN R

Părintele Doctor Cristian Groza

Cu toate acestea, nu există până în prezent o lucrare academică în limba română[i] despre viaţa, opera şi învăţătura celui supranumit Isihastul, fapt pentru care am purces la redactarea acestei teze de doctorat, sub îndrumarea Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan I. Ică jr., cu speranţa de a pune în ordine toate evenimentele legate de devenirea harismatică a acestuia, dar mai ales de a surprinde unitar bogata sa învăţătură duhovnicească (ascetică şi contemplativă), precum şi influenţa exercitată de acesta şi gradul de receptare în mediul ortodox (atât monahal, cât şi laic).

Fiind deci o lucrare de pionierat, sunt conştient de dificultăţile inerente unui astfel de demers, dar el trebuia realizat mai devreme sau mai târziu, ţinând cont că este vorba de o personalitate duhovnicească de prim rang, care a contribuit în mare măsură la revigorarea spirituală a Sfântului Munte din a doua jumătate a secolului XX.

Planul lucrării este împărţit în cinci părţi distincte, dar urmăreşte surprinderea tuturor aspectelor importante (intelectuale, morale, duhovniceşti, teologice etc.) ale vieţii Cuviosului, atât în raport cu sine, cu cei contemporani, dar, mai ales, cu posteritatea.

Naşterea, copilăria, adolescenţa Cuviosului Iosif Isihastul

Insula Paros (a treia ca mărime din arhipelagul Cicladelor) este cunoscută atât pentru faimoasa biserică a Ekatondapilianei (Biserica cu 100 de arcade), construită în secolul IV de Sfânta Elena, mama Sfântului împărat Constantin cel Mare, cât mai ales datorită marilor personalităţi ale Bisericii: Sfântul Atanasie din Paros (+1813), Sfântul Arsenie Athonitul (+1877), precum şi harismaticul părinte Filothei Zervakos (+1980).

paros Ek IN

Biserica Ekantontapiliani (sec. IV), insula Paros

Tot aici, în satul Levskes, s-a născut la 2/14 noiembrie 1897 Francisc (numele de botez al Cuviosului Iosif Isihastul). Mama sa, Maria (născută Rangusi, 1867), s-a măritat pentru prima dată la vârsta de aproape 17 ani cu Leonardo Zumis (a cărui familie provenea din Odesa, Ucraina), împreună având 2 copii: pe Mihai (1885-1965) şi un prunc ce a murit nebotezat.

La scurt timp după moartea primului soţ (avea doar 20 de ani), se recăsătoreşte cu Gheorghe Kottis (1852-1908), un ţăran neînvăţat, sărac, dar „foarte evlavios şi extrem de smerit”. Împreună au avut 8 copii (Cuviosul Iosif fiind al cincilea[ii]), trăind într-o căsuţă cu două camere foarte mici şi modeste.

Fiind „cu adevărat un om al lui Dumnezeu: modestă, cu un înnăscut simţământ al prihănirii de sine şi al propriilor păcate”, având un caracter „simplu şi integru” (trăsături moştenite de viitorul Stareţ, pe care le va cultiva toată viaţa), mama sa se învrednicise de mai multe vederi duhovniceşti, mai ales când mergea la biserică (nici nu realiza că sunt minuni, ci credea că aşa văd toţi creştinii). Cea mai cunoscută, şi care are legătură directă cu subiectul nostru, este cea consumată la puţin timp după naşterea tânărului Francisc, atunci când i s-a arătat îngerul Domnului care, apropiindu-se de prunc, i-a scris numele acestuia pe o tăbliţă, spunându-i mamei că aceasta este hotărârea lui Dumnezeu. Dezlegarea acestei vedenii a venit mai târziu, atunci când tânărul Francisc a ajuns monah la Sfântul Munte Athos, fiind primit de Domnul în „ceata îngerilor Săi pământeşti”.

Anul naşterii lui Francisc coincide cu cel al unui eveniment important din istoria poporului elen, cel al războiului de 30 de zile cu otomanii, ca urmare a încercării de a unifica Insula Creta cu patria mamă, eşec ce va conduce la sărăcirea şi mai acută a oamenilor de rând, prin obligativitatea plăţii unei însemnate daune de război.

În acest cadru, în 1904 (16 august) tânărul Francisc începe şcoala, sub îndrumarea Sofiei Pempsiadis-Kantiotis (mama mitropolitului Augustin al Florinei, +2010), dovedindu-se a fi „foarte isteţ” întrucât „întotdeauna primea note mari”. Locuitorii insulei încă trăiau în duhul Sfântului Arsenie Athonitul (1800-1877), care a exercitat o influenţă considerabilă asupra acestora, fapt concretizat prin evlavia arătată de ei sfintelor slujbe, prin respectarea rânduielilor legate de post, rugăciune etc,, mai ales că preotul satului, George Aspropoulos (1863–1929), s-a dovedit a fi un adevărat ucenic în Duh al acestuia. Este nevoit să întrerupă studiile imediat după terminarea clasei a patra primară, din cauza morţii tatălui său (+1908, la scurt timp după naşterea lui Nicolae), pentru a putea, astfel, să îşi ajute mama şi fraţii rămaşi în viaţă.

Paros_Panorama UP

Insula Paros

Insula Paros nu oferea prea multe opţiuni de trai, oamenii reuşind să se întreţină prin munca la câmp, prin cultivarea cerealelor şi a legumelor, prin creşterea animalelor şi pescuit, practicându-se trocul. Fiind o perioadă de mare sărăcie (cauzată şi de angrenarea Greciei în cele două războaie balcanice, ce vor duce la declanşarea primului război mondial), în 1914, la vârsta de 17 ani este trimis de mama sa, împreună cu fratele său mai mic, Leonard, la Atena, pentru a găsi ceva de lucru. Fiind sătul de atâta sărăcie şi mizerie, tânărul Francisc şi-a dorit cu orice preţ fie să se îmbogăţească, fie să moară încercând dobândirea acestui deziderat. Astfel se pare că mai întâi a lucrat la minele din Lavrio (orăşel din sud-estul provinciei Attica, Grecia, astăzi suburbie a Atenei), fiind găzduiţi de mătuşa lor Alexandra, apoi ca bucătar şi brutar în casele boiereşti din Pireu, iar ulterior drept vânzător de bilete în troleibuz. Banii câştigaţi cu multă osteneală îi folosea pentru întreţinerea sa şi a fratelui său Leonard, precum şi a mamei şi a celorlalţi fraţi rămaşi acasă[iii].

În septembrie 1915 se înrolează în Marină, făcând stagiul militar timp de 2 ani (Europa fiind angrenată în Primul Război Mondial – 1914-1918), după care se reprofilează pe negoţ. Dovedind calităţi de bun negustor, va reuşi să strângă o avere însemnată, fapt pentru care mătuşa sa Alexandra îl determină să se logodească. Cununia însă nu va mai avea loc din pricina schimbărilor survenite în viaţa lui Francisc.

Note:

[i] Exceptând două lucrări de licență la Facultatea de Teologie “Iustinian Patriarhul” din Bucuresti, una susținută în 2013 (Daniel Voitan, „Principii ale Școlii Duhovnicești la Gheron Iosif”) și alta în curs de redactare (Săraru Simona, „Renașterea isihastă la mijlocul secolului XX în Muntele Athos”), ambele sub îndrumarea Pr. Lect. Dr. Gheorghe Holbea

[ii] Primii doi au murit la o vârstă fragedă (Erghina, +1888, şi Maruso, +1890) ceilalţi şase fiind (în ordine descrescătoare): Erghina (1893-1952), Emanuel (1895-1963), Francisc (Stareţul Iosif), Leonard (1902-1945), Maruso (1905-1972) şi Nicolae (viitorul părinte Athanasie Athonitul, 1908-1983). Arhimandritul Efrem Filotheitul vorbeşte de un număr de 9 copii (menţionând în plus o fată ce a fi murit înainte de a fi botezată), caz în care Stareţul ar fi fost al şaselea în ordinea naşterii.

[iii] Cu timpul, toţi fraţii Stareţului (cu excepţia lui Nicolae) s-au căsătorit. De asemenea, nepoata sa Varvara (fata surorii sale Erghina) a devenit monahia Vrienia (stareţă cu care a purtat constant o corespondenţă – vezi Mărturii din viaţa monahală), iar cumnata sa Maria (sora fratelui său Leonard) a primit la călugărie numele de Melania (+1997).

Sursa: Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura (carte în curs de apariție la Editura Sfântul Nectarie). Fragmente din lucrare apar aici cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim și pe această cale.

Părintele Cristian Groza este Preot Paroh al Catedralei Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Sfântul Gheorghe, Covasna și Doctor în Teolgie al Facultatății de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” – Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, îndrumător fiind Arhid. Prof. Dr. Ioan. I. Ică jr.

Cinstite moaște ale lui Gheron Iosif Isihastul la Catedrala Ortodoxă din Sfântu Gheorghe, Covasna [update: ele au fost mutate la Biserica Sf. Împărați Constantin și Elena, Stupini, Brașov]

La Catedrala Ortodoxă din Sfântu Gheorghe, Covasna, a fost adusă spre cinstire o părticică din cinstitele moaşte ale Cuviosului Iosif Isihastul (+ 1959), cel mai cunoscut isihast al veacului al XX-lea, cel ce a înviorat viața monahală aghiorită prin vrednicii săi ucenici. Ele se află în permanență în Paraclisul Maicii Domnului „Pantanassa” (din incinta Catedralei, în partea stângă), putând fi cinstite de oricine, zilnic, între orele 07.00 – 19.00. Amintim aici faptul că aici, în Catedrala Ortodoxă din Sfântu Gheorghe, se mai află la închinare și părticele din cinstitele moaște ale Sf. Nicolae, Sf. M. Mc. Gheorghe și Sf. Ioan Maximovici (având același regim de cinstire – în ceea ce privește orarul).

Icoana Cuviosului Iosif Isihastul la Sfantu Gheorghe cu cinstite moasteÎncercând a afla mai multe despre acest neprețuit dar ce a împodobit Catedrala Ortodoxă din Sfântu Gheorghe, Covasna (cinstitele moaște sunt prinse în icoana Cuviosului Iosif), am cerut mai multe detalii vechiului prieten, Părintele Cristian Ovidiu Groza, despre care știam dealtfel că redactează o lucrare de doctorat despre Viața și învățătura Starețului Iosif, la Sibiu, sub îndrumarea Părintelui Profesor Ioan I Ică jr.

„Lucrând la teza de doctorat despre Cuviosul Iosif Isihastul am colaborat foarte bine cu părinții de la Mănăstirea Sf. Antonie din Arizona, mai ales cu Pr. Efrem, ucenicul de chilie al Starețului Efrem Filotheitul. Prin intermediul lui am primit material necesar și util în redactarea lucrării. Mi-am exprimat anul trecut dorința de a primi o părticică din Moaștele Cuviosului Iosif, și anul acesta (2014), în ziua de Izvorul Tămăduirii, am primit răspuns că Gheronda Efrem și-a dat acordul de a ne trimite acest sfânt odor, mai ales după ce a văzut imagini cu fresca din Paraclisul Catedralei noastre în care este pictat Gheron Iosif. Am primit Sfintele Moaște prin părintele Stareț Petroniu de la Mânăstirea Pângărați care se afla atunci în America, în Arizona, la Mănăstirea Sf. Antonie. Dar, copleșit fiind de această faptă, am plecat și eu în America pt a-i mulțumi personal Starețului Efrem, primind de la acesta binecuvântare. M-am intors acum 3 zile”, îmi spunea Părintele Cristian în data de 10 iunie.

Aveți mai jos o scurtă filmare din ziua primirii sfintelor moaște ale Cuviosului Iosif Isihastul in Catedrala din Sfântu Gheorghe – 25.05.2014. De asemenea și câteva fotografii de la acest eveniment, fotografii cu Icoana Cuviosului Iosif și părticica cu cinstitele moaște și câteva cadre din Paraclisul în care este zugrăvit Gheron Iosif. Să avem rugăciunile sale! (Laurențiu Dumitru)

UPDATE : Icoana cu părticica de moaște ale lui Gheron Iosif Isihastul s-a mutat, cu binecuvântarea PS Andrei, în decembrie 2016, la Biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena din Stupini, Brașov, unde slujește în prezent Părintele Cristian Groza.

Această prezentare necesită JavaScript.

Vezi și