Vecinicia și vremea în Hristos: Problema calendarului, Arhim. Sofronie (Saharov)

sofronie-carte

Cuvântarea a 23-a. VECINICÍA ŞI VREMEA ÎN HRISTOS: PROBLEMA CALENDARULUI ( 1.)

Gânduri despre moarte. Noul Legământ vorbeşte despre vecinicie. Viaţa monahală ca întâlnire cu Dumnezeu faţă către Faţă. Despre rugăciunea din Ghethsimani ca rugăciune pentru întregul Adam. Hristos împreună-pătimea cu întreaga lume şi cu toţi. Monahismul ca împlinire a poruncii „Să vă iubiţi unul pre altul”. Neascultarea lui Adam – la rădăcina întregului arbore al omenirii. Dragostea cosmică în mica noastră obşte. Cum să atingi vecinicía. Pentru cuvenita gândire creştină. Despre stâlcirea creştinismului. Despre lepădarea comuniunii din pricina calendarului. Vremea – condiţia fiinţării făpturii. Poruncile lui Hristos schimbă rânduiala vieţii noastre. Pentru înfăptuirea persoanei pocăinţa este de neapărată trebuinţă.

Să fie binecuvântat numele Dumnezeului nostru. De fiecare dată se înnoieşte în mine bucuria de a vă revedea. Dar, în acelaşi timp, de fiecare dată când trebuie să vorbesc despre Dumnezeul Cel mare şi preaslăvit se apropie de inimă o oarecare, blândă, dar totuşi teamă. Acest noian este preamăreţ, dar nu uşor se însuşeşte. Şi, ca de obicei, mă voiŭ ţine de principiul de a vorbi despre faptul că fiecare călătorie începe cu un singur pas, dar ea, în sine, are ca ţel o viaţă foarte îndepărtată de noi.

Ca întotdeauna, voiŭ vorbi prosteşte şi fără rânduială, însă aşa cum îmi va da Dumnezeu cuvânt. Iar voi iertaţi-mă, căci pe zi ce trece îmi pierd putinţele omeneşti, dar totuşi îmi păstrez conştiinţa măreţiei ţelului ce ne stă în faţă. Poate că acum se apropie ziua mea, când va trebui să plec la Dumnezeu, Cel ce m’a făcut. Dar, precum ştiţi, înaintea ochilor voştri eu deja mor de douăzeci de ani şi mai mult! Aşa, nici acum nu ştiu acel ceas înfricoşat al întâlnirii cu Dumnezeu faţă către Faţă.

Când gândeam la acest ceas, şi în trecut, şi acum, conştientizam că întreaga noastră experienţă privind întinderile ce ne înconjoară, unde mişcă soarele, şi luna, şi stelele, şi împreună cu ele pământul nostru: întreaga experienţă, şi greutatea şi bucuria cunoaşterii, şi însăşi truda căutării cunoaşterii – totul trebuie să se preschimbe într’o pregătire spre a ne întâlni cu Cel ce a zidit şi lumea, şi pe noi. Şi cu cât mai mult „ne plecăm asupra” Lui, cu atât mai mult simţim neţărmurirea şi vecinicía. Toată viaţa în Hristos Dumnezeu, toată Scriptura Noului Legământ, în realitate grăiesc numai despre vecinicíe şi despre pregătirea către ea.

Domnul a binevoit să-mi trimită nenumărate încercări, şi de multe feluri. Una din aceste încercări a fost viaţa monahală la Athos. Prin lucrarea ei binefăcătoare am înţeles că forma vieţii monahale de obşte este cea mai folositoare pentru lărgirea conştiinţei noastre, pentru pregătirea întâlnirii cu Hristos Dumnezeu. Ce am în vedere când vorbesc despre „pregătirea spre a ne întâlni faţă către Faţă cu Dumnezeu Ziditorul nostru şi Mântuitorul nostru”? El ne-a făcut după chipul şi asemănarea Sa, şi înaintea mea stă sarcina de a-mi însuşi viaţa Sa, viaţa neţărmurită atotcuprinzătoare. Când Domnul Se ruga în Ghethsimani, El purta în Sine gândul pentru întreg Adamul. Despre aceasta minunat vorbeşte Simeon Noul Theolog şi, nu mai puţin minunat, părintele nostru duhovnicesc Siluan. Potrivit Descoperirii, noi credem că urmarea căderii lui Adam a fost faptul că noi, cei născuţi după cădere, am primit viaţa şi starea în care el a ieşit din Rai, adică păcătoasa şi cumplita sa înclinare şi despărţirea de Dumnezeu.

Când Domnul a venit pe pământ, mai nainte de toate a zis: „Pocăiţi-vă!” ( 2.). Cuvântul acesta era reluarea convorbirii lui Dumnezeu cu Adam în Rai ( 3.). Punând la temeiul viaţii noastre porunca Domnului, „Pocăiţi-vă!”, la început noi trăim moştenirea lui Adam nu ca a lui Adam, ci ca propria noastră stare. Îmi încep pocăinţa cu starea MEA păcătoasă. Şi, în chip curios, cu cât mai fierbinte şi mai adâncă pocăinţa mea, cu atât mai mult mă apropii de Adam. După mulţi ani de plâns şi tânguire se iveşte conştientizarea apropierii de Adam. De la el, din vremea lui a intrat păcatul în lume. Şi pocăinţa noastră pentru păcatul nostru ne duce la el, la Adam. Cuprinsul vieţii lui Adam devine cuprinsul vieţii noastre. Însă conştiinţa noastră merge mai departe şi mai adânc decât a lui Adam, nu pentru că noi înşine am fi mai adânci şi mai mari decât Adam, ci pentru că Domnul ne-a dat porunci care depăşesc pe Adam. Întrupându-Se şi trăind împreună cu noi, Domnul ne-a dat înţelesuri care, fireşte, depăşesc măsura omului. Dumnezeu ne-a făcut după chipul Său şi după asemănare, şi făcând omul astfel, El Se repetă pe Sine în noi, şi fiecare dintre noi repetă în sine pe Dumnezeu.

Domnul împreună-pătimea cu lumea în toată plinătatea ei. Precum Simeon Noul Theolog zice, El a primit moartea şi pentru cei credincioşi, şi pentru cei necredincioşi; şi pentru cei ce binecuvântau, şi pentru cei ce blestemau; şi pentru cei ce se înfrânau de la păcate, şi pentru cei ce trăiau în păcat: El pentru toţi a murit, spre a mântui pe toţi. Iar Siluan spune că atunci când inima noastră se atinge de dragostea lui Hristos – dragoste ce L-a dus la Golgotha – atunci şi noi ne preaumplem de ceea ce este propriu lui Hristos, Cel ce S’a întrupat şi S’a făcut om. Iată ţelul ce ne stă înainte.

Deja acum un an sau doi, când eram foarte bolnav, spuneam despre anumite lucruri pe care doream ca voi să le primiţi ca testamentul meu. Eu însumi nu mă simt a fi tată, dar mulţi dintre voi mă numesc tată. Şi precum ei doresc să vadă în mine un tată, aşa şi eu doresc ca ei să-şi însuşească ceea ce eu am primit de la tatăl meu – Siluan (eu nu am nimic al meu): cugetul nostru trebuie să fie asemenea cugetului lui Hristos în Ghethsimani, Cel ce se ruga până la sudoare de sânge. Iar noi nu trebuie să dispreţuim aceasta, ci să trăim viaţa lui Hristos însuşi.

Pe mine m’a izbit faptul că Ioan de-Dumnezeu-cuvântătorul, înfăţişându-ne Cina cea de Taină a lui Hristos zice că Domnul a dat poruncă nouă apostolilor: „Să vă iubiţi unul pre altul” ( 4.). Iar pentru fiecare dintre noi viaţa monahală trebuie să-şi aibă ca ţel a trăi frăţia noastră ca pe un singur om. Drept aceea, forma vieţii de obşte a monahismului este deosebit de prielnică pentru atingerea şi dobândirea acestui ţel. Deşi în propria-mi viaţă cei şapte ani în peşteră ca isihast au fost un dar de la Dumnezeu şi o bineprimită vreme a rugăciunii pentru întreaga omenire, pentru întreg Omul.

Domnul a dat lui Adam porunca: „Dară din acest lemn al cunoaşterii binelui şi răului să nu mâncaţi, căci cu moarte veţi muri” ( 5.), şi prin petrecerea în poruncă îi fusese făgăduită viaţa vecinică. El fusese pus căpetenia Raiului, spre a-l conduce şi a fi părtaş rânduirii lui. Dar iată că a căzut cu o cumplită cădere, care până astăzi năpăstuieşte întreaga lume. Iar dacă noi voim mântuirea noastră, atunci, bineînţeles, trebuie să punem ca temei vieţii noastre monahale rugăciunea pentru întreg omul. Însă rugăciunea aceea începe cu o măruntă experienţă, cu mica viaţă de obşte a câtorva oameni. Iar apoi, când este atinsă, dintr’o dată înaintea noastră se deschide măreţul noian al dragostei lui Hristos. Viaţa de obşte este mai însemnată decât cea pustnicească. Dar şi viaţa pustnicească, la vremea ei, poate fi cu adevărat un dar al harului lui Dumnezeu. Trăind în pustie, omul se poate ruga pentru întreaga omenire. Mintea i se lărgeşte, şi el trece de la vreme la vecinicíe, de la mărginiri de tot felul, către nemărginirea dumnezeiască. Ceea ce este preţios în pustie este faptul că vecinicía devine simţită şi oarecum te face să uiţi vremea. Mie personal mi s’a ivit un gând ciudat în legătură cu vecinicía: că de nu ar fi fost vecinicía, nici vreme nu ar fi. Iar Dumnezeu, Cel ce petrece în vecinicíe, a făcut lumea astfel încât forma fiinţării lumii este îngemănată cu vremea, cu schimbările: ridicări, căderi, dragoste, şi potrivnica ei ură prin toate trece omul. Şi cu cât mai departe se adânceşte el în pocăinţă pentru păcatele sale şi pentru patimile sale, cu atât mai adânc ajunge la pocăinţa lui Adam, pentru care minunat vorbeşte Siluan.

Dar cum să dai mai departe această viaţă? – Cuvintele nu sânt lucrătoare, pilda nu învaţă, pentru că oamenii nu o văd. Şi cum să faci să pătrundă în inimile voastre cugetul dumnezeieştii vecinicii, când totul se schimbă? Părintele nostru plângea în rugăciunea pentru întreaga omenire mai mult decât pentru sine însuşi. Când se caia pentru păcatele sale, treptat, pătrunzând în esenţa păcatului şi a căderii lui Adam îndeobşte, el devenea purtător al cugetului cosmic. Siluan, care avea darul de poet, spunea că atunci când Adam plângea, toată pustia îl asculta întru adâncă tăcere. Aşa şi Serafim din Sarov, când „striga” către Dumnezeu numai pentru sine: „Milostiv fii mie, păcătosului!”, treptat devenea cu adevărat un Adam. Astfel rugăciunea lui Serafim din Sarov, din una personală, a devenit cosmică, lucrătoare până acum, şi el putea prezice că vor fi „Paşti” în Rusia într’un oarecare an când se vor afla moaştele lui. De fiecare dată când cineva doreşte să poarte numele Serafim, acel eveniment are loc în limitele sufletului celui ce a primit numele. Dar el este legat de faptul că rugăciunea lui Serafim din Sarov devenise, prin însuşirea ei, cosmică. Aşa şi de la părintele nostru Siluan ne învăţăm treptat pocăinţa ce ne aduce la aceeaşi stare, atunci când noi, fiecare dintre noi, devine un Adam.

Când sufletul nostru intră în sfera vieţii dumnezeieşti, atunci, bineînţeles, omul simte vecinicía ca mai reală decât vremea. Iar atunci multe cuvinte din Evanghelii se fac „ale noastre”, adică unele ce exprimă starea noastră proprie. Noi trebuie să primim cuvântul lui Hristos astfel încât să devină cuvântul nostru: până şi expresii atât de înfricoşate precum „Ceriul şi pământul vor trece, dară cuvintele Mele nu vor trece”. Trupeşte, eu mor, dar ce este trupul meu? – Pământul din carele sânt luat şi unde iarăşi mă întorc. „Ceriul şi pământul vor trece”, cu alte cuvinte, fiinţarea cosmică nu este vecinica fiinţare.

De ce vorbesc cu atâta – aş zice – întristare? Pentru că dorirea inimii mele este ca voi să vă însuşiţi acestea, să se depărteze de la voi acel chip al gândirii care este o stâlcire a vieţii creştineşti. Îmi este greu să vorbesc astfel, pentru că mulţi bolnavi cu sufletul nu sânt în stare a auzi un astfel de cuvânt. Mulţi sânt care nu trăiesc vecinicía în Hristos, ci o curioasă formă a vieţii pământeşti. Lipsindu-le viziunea veciniciei, vremea şi zilele pentru ei devin singura realitate, şi se ceartă pe tema calendarelor. Cât eram la Athos a avut loc reforma calendarului. Biserica Universală a vrut să reorânduiască curgerea vremii pe baza principiilor puse dintru început. Iar la început se întâmpla că Echinoxul era pe 9 Martie, iar apoi a ajuns să fie pe 22. Dar această schimbare priveşte mai ales viaţa exterioară a societăţii omeneşti, ca să nu zic viaţa statală. Dar a privi această latură ca pe o dogmă, ba chiar să rupi comuniunea liturgică, este urmarea neajunsului înţelegerii şi a lipsei de experienţă a veciniciei în Hristos. Tot ce este al pământului trece. In cei douăzeci şi doi de ani ai vieţii mele la Athos mi-a fost dureros să văd cum unii, chiar şi oameni buni, gândesc numai în termeni de zile, iar nu la vecinicíe. Şi astfel, într’un chip ciudat, se învârtoşează inima acelor oameni. De acum uşa inimilor lor este închisă. Ei nu pot înţelege nici rugăciunea din Ghethsimani, nici moartea pe Golgotha, nici gândul lui Simeon Noul Theolog sau al lui Siluan pentru faptul că fiecare dintre noi trebuie a se asemăna omului celui dintâi prin cuprinsul vieţii sale, adică să devină un Adam.

Şi lipsa cugetului pe care ni-l învaţă Părinţii noştri face ca noi să stâlcim creştinismul, ridicând condiţiile statale şi ale vieţii sociale la nivel de dogmă. Este un lucru cât se poate de neadevărat. Adevărata rugăciune se petrece în hotarele nu ale vieţii pământeşti, ci dumnezeieşti: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului…”, „Doamne, miluieşte pre noi şi lumea Ta”.

Vorbesc fără rânduială, dar în desfăşurarea convorbirii noastre urmăresc felul cum mi se dă cuvântul. Nu citesc de pe o hârtie ceva scris mai nainte, ci numai caut cu rugăciunea ceea ce se naşte în inima mea. Aşa încât vorbesc acum despre aceasta fiindcă doi dintre fraţii noştri au fost în Rusia. Şi acolo, după un atât de mare har al muceniciei, dintr’o dată – o conştiinţă atât de măruntă, strâmtă, îngustă a vremii! Pe fraţii noştri i-au întrebat: „Pe ce stil slujiţi voi?” Pentru ei este vorba de „noul stil” sau „vechiul stil”. Dar când noi am trecut la stilul după care trăieşte statul, nu am simţit nici o pierdere din pricina lui, ci am păstrat bunele noastre dispoziţii şi faţă de unii, şi faţă de alţii. Cine sânt acei „alţii” şi cine „unii”? Unii sânt care „păzesc zilele”, precum zicea Pavel ( 6.). Dar sânt alţii ce sânt adânciţi în rugăciune şi cu sufletul, şi cu inima, din toate puterile, în vécinicul Dumnezeu.

Deci aş dori, fraţii mei iubiţi, ca voi să înţelegeţi lucrurile aşa cum trebuie înţelese, aşa cum ne-a învăţat Domnul, şi apostolii Săi, şi Sfinţii Părinţi: „Ceriul şi pământul vor trece, dară cuvintele Mele nu vor trece”. Iar când i-au spus Evreii: „Dar tu, care nici cincizeci de ani nu ai, l-ai văzut pe Avraam?”, Domnul le-a răspuns cugetând cum era propriu Luişi: „Mai nainte până a nu fi Avraam, EU SÂNT” ( 7.). Şi de aceea zice Domnul: „Mâncaţi Trupul Meu şi beţi Sângele Meu, şi atunci veţi fi purtătorii vieţii Mele vecinice. Iară cine nu va bea Sângele Meu, cine nu va mânca Trupul Meu, acela îşi pierde viaţa”. ( 8.)

Aşadar, cuvântul meu a alunecat spre latura aceasta: vremea este relativă, proprie formei fiinţării făpturii, a existenţei, iar vecinicía este forma fiinţării vecinicului Dumnezeu în Care credem. Iar într’un astfel de cuget vom putea mai adânc înţelege cuvintele lui Hristos şi poruncile Sale. De ce? – Deoarece când poruncile Sale se fac legea, singura lege a fiinţării noastre: şi cea vremelnică, şi cea vécinică – atunci toată alcătuirea vieţii noastre se schimbă. Iar când omul îşi va simţi mântuirea în Hristos, şi va vedea pe alţii care nu voiesc pe Hristos, se va ivi în el în chip firesc împreună-pătimire pentru cei ce nu înţeleg şi nu primesc pe Hristos. Conştiinţa chinuitoare că aceşti oameni cad de la vecinică viaţă în Dumnezeu naşte rugăciune pentru întregul Adam. Stareţul Siluan zice că atunci când dragostea se atinge de inimă, omul doreşte tuturor mântuirea. Atunci nu se mai iveşte învârtoşarea inimii ce duce la dezbinări, la ură şi la desăvârşita pierdere a chipului vieţii creştineşti.

Mă voiŭ opri la aceasta. Iar voi, ca întotdeauna, iertaţi-mi graiul prost şi cuvântul neorânduit, dar simţiţi-i esenţa. Încercaţi să pătrundeţi, prin rugăciunea pocăinţei, în adâncul cugetului creştin, deoarece rugăciunea pocăinţei este cea adevărată. Fiecare dintre noi poartă în sine câte un chip sau altul al păcatului, şi greşeşte. De aci, rugăciunea pocăinţei se dovedeşte a fi firească. Dar, în chip minunat, tocmai astfel se naşte persoana-ipostasul după chipul lui Hristos, Logosul cel întrupat al Tatălui.

Iar rugăciunea mea este ca voi toţi să înţelegeţi calea lui Hristos, care ne este chinuitoare, dar care cu adevărat ne mântuieşte. Şi să vă păzească Domnul.

Arhimandritul Sofronie – Cuvântări duhovniceşti, vol. II (Alba-Iulia, 2008)
Traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica)

Se va prelua cu precizarea sursei: Blogul Sfântul Munte Athos

( 1.) Nr. C-22 (21 Ian. 1992). după numerotarea M™
( 2.) Vezi Mt. 4: 17.
( 3.) Vezi Fac. 3: 9 şi urm.
( 4.) Io. 13:34.
( 5.) Vezi Fac. 2: 17.
( 6.) Vezi Gal. 4: 10.
( 7.) Vezi Io. 8: 57-58.
( 8.) Vezi Io. 6: 53-54.

Posted on 24 Aprilie 2013, in 19. Mănăstirea Sfântul Pantelimon - Russikon, Sofronie Saharov, Texte duhovnicești and tagged , , , . Bookmark the permalink. 2 comentarii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: