Povățuiri din Sfântul Munte: Ieromonahul Matei de la Caracalu (1905-1985)

Viaţa pământească a virtuosului ieromonah Matei de la Caracalu a acoperit exact 80 de ani. La 5 decembrie 1985, acest cuvios părinte al Sfântului Munte a plecat la ceruri pentru a lăuda pe Sfânta Treime împreună cu fraţii cei întâi născuţi din ceruri.

El provine dintr-o familie virtuoasă. Părinţii, pe nume Teodor şi Ecaterina, erau din Peloponez. S-a născut în 1905, numindu-se din botez Ioan. A avut o educaţie bisericească încă de mic, iar familia, din cauza sărăciei, s-a mutat la Atena, unde el a trebuit să lucreze pentru a câştiga cele necesare vieţii. Încă din tinereţe ardea înlăuntrul lui dorul după vieţuirea monahală, astfel că la vârsta de 27 de ani a părăsit lumea şi pe stăpânitorul acestei lumi, şi a venit la Sfântul Munte. Mai întâi s-a aşezat la Schitul Cutlumuş, de unde, după o anumită perioadă de şedere, a venit la mănăstirea Caracalu, luând marea şi îngereasca schimă şi primind numele de Matei. A fost tuns întru monahism de faimosul egumen al Mănăstirii Caracalu, arhimandritul Codrat.

În 1940 a fost hirotonit preot cu binecuvântarea egumenului mănăstirii, părintele Pavel, şi de atunci s-a predat unei asceze foarte aspre, trebuitoare săvârşirii cu vrednicie a slujbelor bisericeşti, mai ales a Sfintei Liturghii, făcându-se pe sine pildă tuturor celorlalţi monahi.

Arzând de râvnă ca să se afle mereu în curţile Domnului, a luat îndrăzneaţa hotărâre ca să slujească Sfânta Liturghie în fiecare zi, fie că era preot de rând, fie că nu era rândul lui. Râvna aceasta a lui a bineplăcut înaintea lui Dumnezeu, iar harul lui Dumnezeu l-a sfinţit. Încă de la începutul Utreniei îşi lua cărţile, pomelnicele cu numele viilor şi ale adormiţilor, pe care le pomenea la Sfântul Jertfelnic şi mergea la un paraclis al mănăstirii. Desigur că era cu neputinţă să citească miile de nume pe care le primea şi le ţinea de la închinători. De aceea, pomenea o parte din ele, iar restul le continua la următoarea Liturghie a sa.

Bucuria sa a fost foarte mare atunci când mănăstirea, după mulţi ani de împuţinare a vieţuitorilor, a primit monahi tineri. În această nouă situaţie, un monah i-a spus părintelui să nu mai slujească în fiecare zi ca să se odihnească, fiind deja bătrân. Părintele Matei însă i-a răspuns laconic, dar hotărât: „Vreau să liturghisesc până la ultima mea suflare”.

M-am învrednicit şi eu să-l cunosc, mi-a făcut o profundă impresie faţa sa luminoasă şi paşnică. Era foarte scurt la cuvânt. Se ferea de întâlnirile lipsite de folos, ca şi de orice convorbiri care i-ar fi putut împrăştia mintea. Dar şi atunci când vorbea, răspundea laconic şi cu smerenie.

Iubea foarte mult liniştea şi rugăciunea. De aceea, aproape în fiecare zi pleca din mănăstire într-un isihastirion (1) al său, Cathisma (2) Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, care se găsea la mijlocul cărării care uneşte mănăstirea Caracalu de mănăstirea Filotheu. Desigur că nu mergea acolo doar, aşa cum spunea celorlalţi părinţi, ca să aprindă candelele, ci mai cu seamă ca să îşi cufunde mintea în adâncurile inimii, şi de acolo să o înalţe către iubitul său Mire Hristos. Înaintea lui Hristos îşi înfăţişa toate durerile inimii, precum şi rugăciunile pentru cei care le ceruseră. După-amiaza se întorcea la mănăstire cu chipul schimbat de strălucirea harului pe care îl dobândise prin rugăciune, aşa ca şi ucenicii lui Iisus care au coborât de pe muntele Thavor.

După ce se întorcea la mănăstire, se dădea pe sine cu un neobişnuit zel lucrărilor pocăinţei şi celor care ţin de desăvârşirea duhovnicească întru Hristos, şi tot atunci a luat hotărârea să nu se mai întoarcă în lume nici măcar pentru motive de sănătate. Odată a fost silit de egumenul mănăstirii, părintele Filothei, precum şi de ceilalţi părinţi, ca să meargă la Tesalonic, deoarece suferea de hernie. A cerut ajutorul Sfântului Mare Mucenic Artemie. Sfântul, medic specialist în astfel de boli, a venit şi în mod miraculos l-a vindecat şi i-a redat sănătatea, astfel încât părintele Matei a putut să-şi ţină făgăduinţa de a nu mai părăsi Sfântul Munte.

Era din fire iubitor de linişte şi de isihie, se ferea de orice lucrare zgomotoasă, ca să nu mai vorbim şi de diferitele schimburi de cuvinte mai aspre care pot să apară uneori chiar şi între monahi. Chiar şi atunci când era învinovăţit pentru ceva, nu răspundea şi nu-şi apăra dreptatea, ci primul se grăbea să pună metanie şi să ceară iertare, fără să-l intereseze cine este adevăratul vinovat. Singurul lucru care îl interesa în mod constant şi profund era pacea sufletului său şi relaţiile paşnice cu ceilalţi fraţi ai chinoviei.

Nu dorea întâietăţi şi vrednicii în mănăstire, se considera pe sine ca ultimul dintre fraţii începători, şi pe toţi care îi cereau cuvânt îi învăţa cu multă smerenie, cu simplitate şi cu un zâmbet plin de cuviinţă. Când mănăstirea s-a găsit în situaţia de a-şi alege un nou egumen, cu ajutorul Exarhiei patriarhale, a fost chemat părintele Matei în marea sală de sinaxe a mănăstirii. Atunci i s-a propus să primească egumenia mănăstirii. El, blând şi smerit, le-a răspuns: „Nu vreau să fiu egumen, ci vreau numai să liturghisesc”. A plecat apoi cu cuviinţă şi smerenie din sală.

A ajuns la 80 de ani, iar Dumnezeu l-a cercetat pentru ultima oară cu o boală incurabilă. Desigur că bătrânelul credea iarăşi că vreun sfânt o să-l tămăduiască în chip miraculos, dar a venit de sus hotărârea, şi ziua şi ceasul călătoriei celei veşnice spre ceruri a sosit. A suferit greu o săptămână şi, potrivit cu judecăţile lui Dumnezeu, şi-a dat sfântul suflet în mâinile Ziditorului la 5 decembrie 1985. Era ziua de prăznuire a Sfântului Sava cel Sfinţit, unul dintre marii reprezentanţi ai monahismului răsăritean din veacul al VI-lea.

Fericitul părinte Matei ne-a dat o pildă vie de luptător şi nevoitor pentru dobândirea harului lui Dumnezeu şi a lucrării minţii. Prin viaţa lui liturgică, prin înstrăinarea lui, prin rugăciunea lui, prin tăcerea, smerenia şi neclintita sa credinţă în Dumnezeu, ne ajută şi pe noi să ne înnoim puterile duhovniceşti şi râvna faţă de făgăduinţele călugăreşti pe care le-am dat Iubitorului de oameni, Hristos, ca să umblăm şi noi mai statornic în căutarea roadelor Duhului.

Veşnică să-ţi fie pomenirea, părinte Matei!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 69-72, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009. / Foto din arhiva blogului

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

---

(1). Loc de liniştire şi nevoinţă isihastă.

(2). Mică chilie aflată în apropierea unei mănăstiri.

Cap. XXI: Despre viaţa euharistică şi tainică [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

În marile mănăstiri chinoviale din Sfântul Munte Athos, jertfa nesângeroasă a Sfintei Euharistii e slujită zilnic.
În cel mai viu şi mistic mod, monahismul trăieşte viaţa euharistică a Bisericii şi taina comuniunii în Hristos, ca şi sensul eshatologic al venirii Domnului şi destinul ultim al omenirii. Pe lângă activităţile euharistice a marilor comunităţi chinoviale, Liturghiile sunt oficiate de asemenea în schiturile şi chiliile din pustiul Sfântului Munte, cât de des este posibil.
Părintele Daniel, marele isihast de la peştera Sfântului Petru Athonitul a fost un «spirit liturgic» şi o «flacără arzătoare», cum se spune în Psalmul 104: «Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc». El a slujit Sfânta Liturghie zilnic. Liturghisirea sa era într-adevăr mistică, de parcă cobora cerul pe pământ, sau mai degrabă de parcă pământul urca spre cer. Mulţi spun că slujea Liturghia Sfântului Vasile ca să dureze mai mult. Citea toate rugăciunile încet şi cu înţeles. Nu se grăbea niciodată.
Dacă trăia o stare de pocăinţă – un eveniment frecvent – înceta cu rugăciunile şi plângea cu lacrimi de bucurie. 60 de ani a făcut aşa în fiecare zi. Fiecare Liturghie dura câteva ore. Ce clipe şi timpuri binecuvântate au fost, în timpul cărora sufletele erau ridicate la înălţimi îngereşti!

Sunt mulţi ieromonahi sfinţi care au această dorinţă de a liturghisi în fiecare zi, dacă e posibil. Aşa era părintele Ghedeon Kafsokalivitul, care slujea 40 de Liturghii la rând, aproape zilnic. Când a venit la Muntele Athos, ca mână de lucru angajată, a promis să se facă monah. Când s-a întors în satul său, fără să-şi împlinească promisiunea, el a fost deodată lovit peste faţă de o mână nevăzută. Aceasta l-a făcut să-şi dea seama ce făcuse. Aşa că a părăsit lumea deşartă şi s-a întors la Muntele Athos, ca să devină ascet la chilia Sfântului Acachie.

Monahul român Nectarie, care a adormit cu pace în 1890, era foarte ascetic, cânta dulce ca un înger şi era ucenic al părintelui profesor de muzică, Teofil.

Binecunoscutul părinte duhovnicesc Gherman din Karyes ştia Sfânta Liturghie pe de rost. El slujea întreaga slujbă, aproape totdeauna, captivat şi înălţat, cu ochii închişi.

Când era în chilia sa, părintele duhovnicesc Sava, numit Hrisostomul Sfântului Munte, părea un ghem mic, sărmanul călugăr mic şi rotund. Dar când slujea Sfânta Liturghie nu puteai decât să-l admiri. Când se ruga, faţa lui devenea strălucitoare şi semăna cu un înger.

Părintele duhovnic Ilarion Ibericul şi monahul de sub ascultarea sa, Sava, care a lăsat în urmă faima de sfânt, slujeau zilnic Liturghia, pe rând, în katisma Sfântului Iacov ce aparţine de Dionisiu.

Părintele Dionisie de la Sfânta Ana nu lăsa să treacă o zi fără ca Liturghia să fie slujită; chiar dacă era bolnav, punea pe cineva să-i ia locul. Dacă ştia că alt preot era bolnav, fără să cerceteze ce boală avea, mergea la biserica cimitirului să slujească Liturghia, plin de dar şi umilinţă.
Părintele Dionisie nu era niciodată mânios, nici neglijent faţă de Rugăciunea lui Iisus. Ascultarea lui era iconografia. În timp ce muncea, el îşi păstra întotdeauna gândurile asupra vieţii sfântului pe care îl picta. Dacă sfântul era ascet, se gândea la luptele lui. La orice muncă grea, părintele Dionisie era primul care alerga să o facă, devenind astfel întotdeauna un bun exemplu pentru întregul schit.

După chilia Sfântului Nil, dacă treci prin ceea ce se cheamă «Sarran» şi dincolo de Hairi, mergând prin trecătoarea din sud-est, ajungi la Schitul Giannakopoula. În el a trăit un minunat părinte duhovnicesc numit Gavriil. El a fost preot slujitor până la o vârstă înaintată şi a slujit aproape în fiecare zi. Înainte şi după Sfânta Liturghie nu dormea pe saltea, ci numai pe scaun. El spunea:
– Duşmanul aşteaptă să ne ispitească, aşa că nu trebuie să dormim chiar după Liturghie, dacă nu vrem să ne murdărim şi să pierdem harul dat nouă în Sfânta Taină.
În timpul Postului Mare, nu mânca mâncare pregătită cu ulei, ci mâncarea lui ascetică: pâine uscată, măsline, ceapă şi varză.

Vrednicul de pomenire părinte Tihon a fost timp de 50 de ani ascet în cel mai îndepărtat pustiu al Karuliei, hrănindu-se numai cu pâine uscată. El a adormit în katisma Sfintei Mănăstiri Stavronikita. Părintele P. spunea despre el:
– Adesea, părintele Tihon, în timp ce slujea Sfânta Liturghie, avea vedenii, uneori durau jumătate de oră sau mai mult. Noi tot cântam Imnul heruvimic, iarăşi şi iarăşi, până revenea în sine şi răspundea. Odată l-am rugat să-mi spună ce i se întâmplă şi mi-a spus aceasta: «Fiul meu, fiul meu, îngerii mă iau acolo unde heruvimii şi serafimii Îl slăvesc pe Dumnezeu. Apoi, când mă aduc înapoi, îmi vin în simţiri şi-mi dau seama că sunt în biserică şi slujesc Liturghia». Nu lăsa pe nimeni în altar când slujea Liturghia.

L-am întâlnit odată pe vrednicul de pomenire părinte Matei din Karakalu, un om foarte smerit, care fusese hirotonit de mitropolitul Ierotei de Militupoli în 1940, când acel ierarh stătea pe Muntele Athos. Din ziua hirotonirii sale şi până-n ultima zi a vieţii sale pământeşti, sau 45 de ani de toţi, a slujit Liturghia zilnic. Nu-i plăcea dacă pierdea şi o singură zi. Iar când nu era de rând la Katholikon*, slujea la vreun paraclis. Citea nume nenumărate în timpul Proscomidiei, pentru ca «sufletele să se folosească», spunea el.
Când unul dintre fraţi îi spunea că e timpul să se odihnească după atât de mulţi ani de slujbă zilnică a Sfintei Liturghii, el răspundea:
– Voi sluji Liturghia până la ultima mea suflare.
Lucru uimitor era faptul că părintele Matei nu şi-a pierdut evlavia şi entuziasmul de la început nici la ultima Liturghie pe care a slujit-o. L-am vizitat când strângeam materiale pentru «Figuri Aghiorite Contemporane» şi a vorbit cu mare respect de părintele său, Kodrat.
*Katholikon-ul (Кαθολιкόν) este biserica centrală a fiecărei mănăstiri.

Era în 1984 de sărbătoarea Buneivestiri în Kafsokalivia. După ce a terminat Sfânta Liturghie, părintele Isaia mi-a cerut să merg cu el la chilia sa, ca să-i dea Sfânta Împărtăşanie bătrânului Simeon, care era bolnav. Acest părinte avea în jur de 90 de ani şi, deşi orb, putea să-L vadă pe Dumnezeu în inima sa. Îl cunoşteam pe părintele Simeon şi îl vizitasem de mai multe ori, ca să-i ascult cuvintele care erau ca mierea. El era de asemenea pilonul cel mai vechi al schitului. El şi ucenicul său Isaia erau săraci. Mica lor chilie era săracă şi ascetică, nici confortabilă, nici odihnitoare şi fără a avea o grădină pentru cultivarea legumelor. O parte din asceza bătrânului era să nu se spele, iar părul îi crescuse lung, până la mijlocul său, ca a vechilor asceţi, care aveau părul lung, încâlcit din cauza anilor nenumăraţi.
Am acceptat invitaţia cu mare bucurie. Mi-am pus epitrahilul şi am luat în mâini Sfântul Potir, după cum obişnuiam, spunând fără întrerupere «Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri…». Înaintea mea mergea părintele Isaia, care ţinea o lanternă mică, pentru a lumina întunericul gros şi cărările înguste şi înşelătoare. Era o ploaie torenţială. Eram uzi leoarcă, dar asta nu avea importanţă. N-am să uit niciodată acea procesiune prin ploaie, ţinând Sfintele Taine şi mişcându-mă cu rugăciune prin întuneric, înspre schitul sfânt. De asemenea n-am să uit faţa părintelui Simeon, după ce-am ajuns la bisericuţa chiliei (care era închinată Sfântului Simeon Noul Teolog), care slăvise dragostea divină şi trăise în evlavie.
Am aşteptat pe solee, ca ucenicul să meargă şi să-l aducă pe bătrân. «Trupul lui Hristos primiţi şi din Izvorul Vieţii gustaţi».
În lumina tremurătoare a candelelor şi a lumânărilor ce ardeau în faţa Sfântului Potir, bătrânul orb a apărut cu părul rar, desculţ, gemând şi ţinându-se de perete şi de ucenicul său. A venit la Sfântul Potir şi şi-a făcut cruce. Ochii lui erau umezi de lacrimi de evlavie şi dorinţă sfântă. «Înfricoşează-te, omule, căci te apropii de Sfântul Sânge». S-a împărtăşit, a făcut plecăciune şi cruce, şi cu mare greutate s-a întors în chilia lui. În faţa unor astfel de imagini şi chipuri, chiar îngerii ar vrea să se plece. «Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor n-a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut. Ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea» (Psalmul 1, 1–2).

Un bătrân aghiorit cu barbă albă a spus:
– Noi, pe Muntele Athos, cerem la fiecare Liturghie: «Să ne rugăm pentru cei ce săraci, nenorociţi şi lipsiţi». Mulţi ieromonahi pe Muntele Athos ascultă şi se roagă pentru oamenii foarte nevoiaşi. Şi în somnul lor, cei pentru care s-au rugat vin să le mulţumească. Am fost martori la multe minuni, când preoţii s-au rugat pentru cei morţi. Unii oameni bolnavi, care au fost descurajaţi de doctori, şi-au trimis numele ca să fie pomeniţi la Liturghie şi s-au vindecat imediat. Şi rudele lor s-au minunat de vindecarea unor boli incurabile şi fără speranţă.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu