Mănăstirea Karakallou, Muntele Athos, George Crasnean

Karakallou

Mănăstirea Karakallou

Iera Moni Karakallou
Coordonate: 40.2239°N 24.3083°E
Ctitori: Andronic III şi Ioan V Paleologul / Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu
Rang: XI între mănăstirile aghiorite
Hram:
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie / 12 iulie)
Egumen:
arhimandritul Philotheos
Aşezare:
între Megistis Lavras şi Iviron, nu departe de Filotheou
Tel/Fax:
0030-23277023 – 225 /0030 – 2377023 – 746

I. Chronologie

XI – la începutul acestui veac se zideşte mănăstirea Karakallou – cel mai probabil de către un monah cu numele Nikolaos Karakallas.

1018 – protosul Nikiphoros pomeneşte într’un act, pentru prima oară, mănăstirea Karakallou.

1046 – al doilea Typikon athonit nu menţionează Karakallou în rândul mănăstirilor athonite.

1071 – basileul Roman IV Diogenes (1030–1072), înainte de dezastrul de la Manzikert, întăreşte printr’un hirovoullon, câteva proprietăţi Karakalloului.

XIII – în acest veac mănăstirea este aproape complet pustiită de raidurile corsarilor catalani şi ocupaţia „cruciaţilor” latini.

1324 şi 1332 – basileul Andronikos III Palaiologos (1297–1341) face importante danii materiale Karakalloului.

1356 – fiul lui Andronikos, Ioannes V (1332–1391) – la îndemnul monahului Ioasaf, fostul Ioannes VI Kantakuzenos (1295–1383) – ajută substanţial mănăstirea aflată în reconstrucţie.

XV – la sfârşitul acestui veac, pelerinul rus Isaia scria că mănăstirea era populată doar de albanezi.

1530 – Karakallou arde din temelii.

1534 – voievodul Petru Rareş – prin spătarul Petru (viitorul monah Pahomie) – zideşte arsanaua mănăstirii.

1535 – Soliman Magnificul îi îngăduie prin firman lui Petru Rareş (1483-1546) să reconstruiască mănăstirea arsă.

1563 – Alexandru Lăpuşneanu sfârşeşte rezidirea chinoviului şi sfinţeşte biserica cu hramul „Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel”, la care s’a lucrat 15 ani.

1569 – trimis de Selim II, Mustafa Celebi scoate la mezat Karakallou pentru neplata birului către Poartă.

1570 – domniţa Ruxandra (1538–1570), plăteşte turcilor 35.000 de aspri şi răscumpără mănăstirea.

1641 – mănăstirea „Sfântul Nicolae” din Ismail (mitropolia Proilaviei) devine metoc al Karakalloului şi, peste şapte ani, stavropighia patriarhului Ioanikios.

1674 – regii iviri (Khaketi / Kartli) Vakhtang: Archil şi Dgeorgi XI, fac importante danii mănăstirii Karakallou.

1687 – cu sprijin ivir mănăstirea capătă o nouă trapeză.

1700 – un puternic incendiu distruge mare parte din mănăstire.

1707 – Dionisie iviritul repară aripa nordică a chinoviei.

1710 – se restaurează turnul Karakalloului.

1714 – se zideşte pridvorul închis exterior (exonarthexul) katholikonului.

1716 – se repictează biserica.

1730 – la 20 iunie Nicolae Mavrocordat instituie mănăstirii un ajutor de 50 de taleri anual.

1767 – se pictează exonarthexul cu scene din Apocalipsă, prin străduinţele pro-egumenului Parthenios Peloponesiacul şi alearhimandritului Leontie din Kaliou (poate Chilia?).

1776 – la 26 septembrie Alexandru Ipsilanti confirmă şi reînoieşte ajutorul de 50 de taleri/an, lucru pe care’l va face şi Nicolae Constantin Caragea la 1782 şi, doi ani mai târziu, Mihai Constantin Şuţu al Valahiei.

1813 – la stăruinţa patriarhului Kirill al VII-lea Karakallou redevine chinovie.

1818 – la 30 decembrie este martirizat, de către turci, sfântul Ghedeon din Karakallou.

1821 – Karakallou se implică activ în mişcarea de eliberare naţională „Etairea” şi, după eşecul acesteia, are parte de represaliile turceşti.

1879 – se reconstruieşte vechea trapeză, distrusă cu cinci ani mai devreme.

1880 – se reclădesc chiliile din partea de miazăzi.

Karakallou (2)II. Istoric

începuturile şi Paleologii

Karakallou este o ctitorie paleologhină şi, în aceeaşi măsură (dacă nu chiar mai mare) şi muşatină pentru că, în forma sa actuală, ea este în cea mai mare parte zidirea lui Petru Rareş şi a ginerelui său, Alexandru Lăpuşneanu. Iar dacă ne aducem aminte că „petrecăreţul” sultan Selim al II-lea o scosese la mezat pentru neplata birului către Sublima sa Poartă şi că a fost răscumpărată cu 35.000 de aspri de către domniţa Ruxandra – văduva lui Alexandru Lăpuşneanu şi fiica lui Petru Rareş – încredinţarea că această mănăstire este ctitorie moldovenească este şi mai mare.

Începuturile acestei zidiri nu sunt limpede desluşite dar, neîndoielnic lucru este că, pe la jumătatea veacului al XI-lea exista deja o mănăstire înălţată pe dealul Karakallou. Un hirovoullon de la 1071, dat de basileul Roman IV Diogenes, certifică astfel existenţa mănăstirii căreia îi făcea danii, însă Typikonul al doilea – dat la 1046 de către împărăteasa Theodora (1042-1056) – nu pomeneşte Karakallou între celelalte mănăstiri athonite. Aceasta nu însemnează decât că la 1046 mănăstirea se afla la începuturile ei şi nu avea încă prea mare însemnătate, căci ea exista cu siguranţă deoarece protosul Athosului, Nikiphoros, o pomenise într’un înscris la anul 1018. Douăzecişicinci de ani mai târziu însă, basileul Roman al IV-lea îi făcea act de danie – hrisov care nu se mai păstrează astăzi, dar el a fost văzut de către arhimandritul Porfirije Uspensky la 1847 (pecetea de plumb se mai afla în tezaurul mănăstirii la începutul veacului al XX-lea) – deci Karakallou îşi începuse viaţa de sfinţenie.

Numele nu şi l’a căpătat nicidecum de la împăratul roman Antoninus Caracalla (211-217) şi nici de la turci („kara-koule” ar însemna „turnul negru” însă stăpânirea musulmană avea să vină peste Athos abia patru secole mai târziu) ci, probabil, de la un monah cu numele Nicolaos Karakallas, care va fi fost întâiul ei ctitor.

Karakallou n’a avut o existenţă prea înfloritoare în primele veacuri deoarece raidurile corsarilor catalani au pustiit’o aproape cu desăvârşire în secolul al XIII-lea. Fiind înălţată pe un deal, mănăstirea este foarte vizibilă de pe mare şi, în felul acesta, foarte ispititoare pentru piraţi. Ce n’au putut face catalanii au desăvârşit latinii care au cotropit şi Athosul după ce au ocupat Constantinopolul în 1204 – în aşa-zisa cruciadă a IV-a. Se va reface cu greu în anii secolului următor datorită daniilor împăraţilor bizantini Andronikos III Palaiologos (1297–1341) şi, mai ales, a fiului acestuia, Ioannes V Palaiologos (1332–1391). Ioan al V-lea Paleologul n’a fost un basileu prea evlavios dar trebuie că Ioan al VI-lea Cantacuzino (1295–1383) – care a abdicat în favoarea lui şi s’a călugărit sub numele de Ioasaf (la Mistras) – va fi fost cel care l’a determinat să sprijine reconstrucţia acestei mănăstiri athonite. Drept este însă că, datorită purtării lor de grijă, mănăstirea ajunsese a şasea în ierarhia athonită în vremea celui de’al treilea Typikon. Peste încă un secol însă – nu se ştie din care pricină – un călător rus către locuri sfinte, Isaia, găsea mănăstirea în stăpânire… albaneză.

Karakalou Paraklisisde la Petru Rareş la Ruxandra Doamna

A doua distrugere a mănăstirii s’a petrecut în anul 1530 când Karakallou a ars în întregime. Cel care a salvat’o de la dispariţie a fost domnitorul Moldovei şi nepotul lui Ştefan cel Mare, Petru Rareş. Există mai multe legende care povestesc cum a reconstruit voievodul moldovean acest sfânt lăcaş athonit. Nicolaie Iorga crede că „el ar fi trimis aici pe marele spătar Petru – de care, fiind nemulţumit, era să’l taie. Apoi domnitorul, ca şi sluga sa, se făcură călugări în aceleaşi chilii, pe aceeaşi treaptă. S’ar crede că e vorba poate de Radu Vodă Paisie, de Radu Munteanu care, după ultima lui mazilie şi trimitere în Egipt, dispare… Dar ne opreşte pictura de la katholikon, care înfăţişează doi călugări ţinând în mână biserica şi deasupra lor inscripţia: Ctitorii cei noi ai acestei sfinte mănăstiri, Petru şi Pahomie. Pahomie nu poate fi însă decât Lăpuşneanu călugărit (luase în ultimile zile schima călugărului Pahomie), ginerele şi urmaşul de ctitorie al lui Petru Rareş”. (Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Istorice, Seria II, Tom XXXVI, 1913-1914).

Marcu Beza este de altă părere. El spune că „Petru Voievod, dorind a zidi Caracalul, trimite în Athos pe un spătar al să. Acesta, în loc de mănăstire, înalţă o fortăreaţă cu un turn la mare. voievodul e foarte supărat şi dă însărcinarea unui alt spătar. După clădirea mănăstirii, amândoi spătarii se călugăresc şi se retrag la schivnicie lângă Caracalu, unde’i zice şi astăzi pe greceşte Spatarghio. Portretele lor în straie stăreţeşti se văd de’a stânga narthexului sub inscripţia: Ctitorii noi ai acestei sfinte mănăstiri, Pahomie şi Pahomie. Unul dintre ei pare a fi Alexandru Lăpuşneanu”. (Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Literare, Seria III, Tom VII, Memoriul III).

Adevărul doar Dumnezeu îl ştie pentru că monahii aghioriţi din zilele noastre au chiar o altă interpretare a acestei legende. Ei spun că spătarul lui Petru Rareş primise poruncă să ridice arsanaua Karakalloului însă monahii l’au înduplecat să le ridice mai întâi un turn mare de scăpare în mănăstire. Când voievodul a aflat că dorinţa i’a fost nesocotită, a poruncit protospătarului Petru să’şi vândă averile din ţară şi să plinească misia ce primise. Făcând aceasta şi zidind şi arsanaua (pisania arsanalei adevereşte că: „stareţ fiind Gherman, Io Petru Voievod şi monahul Ioasaf ctitori, Dionysios Syropoulos Hagi meşter zidar, în anul 1534 s’au săvârşit acest turn şi incintă”), Petru ar fi luat şi numele de monah Pahomie şi s’ar fi închinoviat în ctitoria sa. Celălalt Pahomie – care este zugrăvit alături de el în stânga exonarthexului katholikonului – ar trebui să fie ginerele lui Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu (despre care se ştie cu siguranţă că s’a călugărit către sfârşitul vieţii sub numele de Pahomie). Acesta din urmă este cel care care a isprăvit de zidit biserica mare şi celelalte acareturi mănăstireşti la anul 1563.

Diplomatul şi scriitorul Marcu Beza (1882-1949) spune că el a văzut firmanul sultanului Suleyman I Magnificul (1494-1566), prin care acesta îi îngăduia lui Petru Rareş să ridice din ruină mănăstirea. El reda următorul text (scris la 1535): „Către Înalta mea Poartă a venit scrisoare, cum că, dintru început, ctitorii mănăstirii Karakalu a Sfântului Munte se trag din voievozii Moldo-Vlahiei şi pe vremuri, înoirile tot dânşii le’au făcut. Încât şi acum, aceste noi clădiri preschimbându’se în grămezi de ruine ce au nevoie de înoire, din partea pomenitelor raiale, cei numiţi Ioan şi Petru, ne aduc la cunoştinţă şi ne cer a face înoiri în vechile temelii…”.

Nu trebuie uitată nici jertfa creştinească a Doamnei Ruxandra, fără de care mănăstirea ar fi ajuns de vânzare. Nicolae Iorga scria că „în 1569-1570 Ruxanda plătea datoriile călugărilor (athoniţi). Sultanul Selim II trimisese pe Mustafa Celebi ca să reclame birul Sfetagoreţilor şi, în lipsă de plată, să le vândă. Văduva Lăpuşneanului dădu nu mai puţin de 35.000 de aspri ca să răscumpere această ruşine şi mănăstirea Caracalu”. (Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Istorice, Seria II, Tom XXXVI, 1913-1914). Evlavioasa doamnă a Moldovei cerea în schimb monahilor aghioriţi ca „până la sfârşitul veacurilor, ori de or fi mulţi călugări, ori puţini, or chiar numai doi sau unul, să facă la ziua Sfântului Nicolae rugăciuni şi privegheri pentru sufletul meu şi al soţului meu mort şi al familiei mele”.

Karakalou Entranceveacurile următoare

Mănăstirea va purta de acum amintirea largii dărnicii moldovene” – conchide părintele Teodor Bodogae. În felul acesta, datorită nenumăratelor danii româneşti, în secolele XVI–XVIII mănăstirea va cunoaşte o continuă înflorire, ajungând chiar să numere 500 de călugări în obştea sa. Karakallou a avut doar un singur metoc românesc – închinat la 1641: mănăstirea „Sfântul Nicolae” din Ismail (refăcută de către Gheorghe, fratele domnitorului Vasile Lupu). Peste şapte ani – la 2 iunie 1648 – patriarhul Ioanikios va transforma mănăstirea de la care primea anual zece ocale de icre în stavropighie constantinopolitană. Tot în veacul al XVII-lea – şi chiar şi în cel următor – aghioriţii din Karakallou primesc importante danii şi ajutoare de la iviri: fiii lui Vakhtang V, regii Archil (poet şi împărat în Kakheti şi Imereti, din dinastia Bagrationi, prieten cu Petru cel Mare) şi Dgiorgi XI (din Kartli), fac în 1674 o importantă danie mănăstirii, iar Dionisie din Iviria este cel care repară aripa nordică a mănăstirii, după incendiul de la începutul veacului al XVIII-lea.

Românii n’au încetat să ajute mănăstirea nici în veacul al XVIII-lea căci Nicolae Mavrocordat îi instituia un ajutor de 50 de taleri anual la 20 iunie 1730, mertikon întărit şi de Alexandru Ipsilanti la 26 septembrie 1776, Nicolae Constantin Caragea la 1782 şi Mihai Constantin Şuţu, doi ani mai târziu.

La începutul secolului XIX, patriarhul rcumenic reuşeşte să introducă iarăşi modul de viaţă cenobitic în mănăstire dar viaţa monahală va cunoaşte totuşi un regres după accea din cauza implicării active a călugărilor în mişcarea de eliberare naţională „Eteria” (1821). Cum era şi de aşteptat, au urmat apoi ani de împovărare şi represalii turceşti.

Viaţa monahală avea să se revigoreze la Karakallou abia în veacul al XX-lea, în vremea păstoririi egumenului isihast Kodratos – ea cunoscând însă şi două mari scăderi: în timpul celor două mari războaie mondiale şi în anii ’80 – ’90. În timpurile noastre în obştea mănăstirii se nevoiesc cam 45 de vieţuitori – între care şi monahul Firmilian românul.

III. Monahi de sfinţenie

La începutul veacului al XVIII-lea lângă Karakallou trecea la Domnul sfântul Ghervasie, după o viaţă de nevoinţă în pustnicie şi sărăcie aspră.

Tot la Karakallou s’a nevoit vreme de 35 de ani şi sfântul mucenic Ghedeon, care era originar din Kapourna, de lângă Makrynitsa de Peliou şi a suferit moarte de martir cu o zi mai ’nainte de isprăvirea anului 1818. Ioannikios Kotsonis scrie în Patericul athonit că „dreptul mucenic Ghedeon Karakalinul a trăit în timpul ocupaţiei turceşti. De pe când era încă copil el a fost silit să’şi lepede credinţa. Mai târziu, a venit în Sfântul Munte şi a devenit monah. Dintotdeauna el a dorit să aibă parte de moarte martirică, aşa încât a plecat spre Valestino şi Trnovo, unde a mărturisit credinţa în Hristos cu mult curaj şi râvnă. Pentru aceasta el a fost dezmembrat încetul cu încetul şi, astfel, rugându’se, şi’a dat duhul”. După ce l’au plimbat o zi întreagă cu capul în jos pe un măgar, turcii i’au tăiat mâinile şi picioarele cu un topor şi, după ce l’au lăsat să sângereze toată ziua, l’au aruncat noaptea la gunoi. Acolo şi’a dat duhul sfântul Ghedeon, martir pentru Hristos, pe care’L mărturisise înaintea lui Veli Pasha de Trnovo. Moaştele lui au fost îngropate în biserica Sfinţilor Apostoli şi au făcut minuni încă din timpul funeraliilor sale.

Egumenul Kodratos Karakallinos a fost unul dintre monahii sporiţi ai secolului XX, care a continuat tradiţia isihastă a călugărilor neptici Kollyvades („Colivazi”) din veacul al XVIII-lea – alături de Sfântul Silouan Athonitul, Athanasios Grigoriatul, Philarethos Konstamonitul, etc.

Rares Tower-KarakallouIV. Arhitectură

Aspectul de fortăreaţă i se datorează lui Petru Rareş care a reconstruit toată mănăstirea şi a fortificat’o. Totuşi el n’a putu s’o facă mai mare fiindcă a trebuit s’o rezidească în limitele impuse de Soliman Magnificul, care nu i’a dat îngăduinţa de a lărgi incinta mănăstirii, ci i’a impus să respecte vechile temelii. Din această pricină Karakallou nu are aghiazmatar din marmură în faţa katholikonului (cum au majoritatea mănăstirilor athonite), curtea fiind prea mică.

Biserica centrală (katholikonul) are oarecari asemănări cu bisericile moldoveneşti, ea fiind construită în formă de cruce greacă înscrisă, cu o turlă mare pe naos şi alte două mai mici pe pronaos. A fost construită între anii 1548 şi 1563 şi, chiar dacă a trecut prin incendii şi prefaceri în secolele următoare, a rămas într’aceleaşi ziduri şi alcătuire. Abia în secolul XVIII (1714) i s’a adăugat şi un pridvor închis, cu o clopotniţă deasupra.

Karakallou Arsanas (1)Turnul muşatin de la Karakallou este considerat cel mai impunător, dar şi cel mai frumos din Athos. Zidit din piatră făţuită şi cărămidă, cu creneluri şi drum de strajă, având 28 de metri înălţime, el este şi cel mai înalt turn din Sfântul Munte. Într’aceeaşi manieră este ridicat şi cel de la arsanaua mănăstirii (v. foto) – aceasta pentru că şi portul a fost construit tot de către Petru Rareş – precum şi cel al mănăstirii Dochiariou – ctitorit de către Alexandru Lăpuşneanu (monahul Pahomie de la Karakallou?).

Karakallou are şapte paraclise în incinta mănăstirii – „Adormirea Maicii Domnului”, „Sfântul Ioan Postitirul”, „Sfântul Ghedeon”, „Sfântul Pantelimon”, Sfântul Ioasaf”, „Sfânta Ana” (în turn) şi „Sfântul George” (în clopotniţă) – şi alte trei înafară: „Sfântul Teodor”, „Sfânta Parascheva” şi unul închinat „Sfinţilor de Pretutindeni” (aflat în cimitir).

De Karakallou mai ţin şi optsprezece chilii: cinci în Karyes, iar restul în partea de sud-vest a pădurii mănăstirii. În Careia, înafara celei în care stă antiprosoponul, mai sunt locuite chiliile „Timios Prodromos”, „Agios Nikolaos”, ​​„Timios Stavros” şi cea a „Sfinţilor Trei Ierarhi”. Chilia „Naşterii Maicii Domnului” din Karyes a fost construită la 1817 şi pictată doi ani mai târziu de către fraţii gălăţeni Zaharie, Veniamin şi Macarie.

Agios Apostolos Petrou & Pavlou-Karakallou-Dyonisios de Furna-XVIIIV. Tezaur

Pe lângă numeroase vechi odoare şi veşminte bisericeşti, Karakallou adăposteşte şi o importantă colecţie de icoane zugrăvite de către măiastrul Dionisie de Furna (1670-1745, autorul celebrei Erminia picturii bizantine) – începând cu icoana aflată la închinare pe proschinitarul din dreapta katholikonului, care îi înfăţişează pe sfinţii apostoli Petru şi Pavel (v. foto).

Tot aici se mai află aici şi o icoană făcătoare de minuni pictată de un iconar necunoscut, la 1540. Când mănăstirea a fost mistuită de flăcări, în 1700, a ars şi spatele acestei icoane, dar faţa i’a rămas neatinsă de foc.

Biblioteca de la Karakallou se îngrijeşte de păstrarea a 42 de pergamente, 279 manuscrise şi cam 2.500 de tipărituri vechi.

VI. Moaşte

Karakalou păstrează cu sfinţenie o parte din lemnul Sfintei Cruci, capul sfântului apostol Bartolomeu, al sfântului Policarp–episcopul Smirnei şi al sfântului Hristofor, degetul mic de la mâna dreaptă a Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan, mâna dreaptă a sfântului Teodor Tiron, mâna stângă a sfintei muceniţe Marina; dar şi părţi din moaştele sfinţilor Mercurie, Ioan cel Milostiv, Haralambie, Orest, Averchie, Ghedeon şi ale mucenicilor arşi în Nicomidia.

Privind înapoi în istorie se poate observa cu uşurinţă că perioada cea mai înfloritoare a mănăstirii Karakallou a fost cea a veacului al XVI-lea, când a stat sub oblăduirea credincioşilor domnitori şi doamne ale Moldovei pentru care, drept şi datori sunt a se ruga monahii aghioriţi „până la sfârşitul veacurilor” (după dorirea Doamnei Ruxandra)…

Text și foto George Crasnean
Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos .
Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Karakallou (1)

Anunțuri

Posted on 15 Aprilie 2015, in 11. Mănăstirea Caracalu, Studii and tagged , , . Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: