Daily Archives: 4 Iulie 2017

ÎPS Ierotheos Vlachos: Laudă la Sfântul Paisie Aghioritul

”Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce, întru Hristos, ne-a binecuvântat pe noi, în ceruri, cu toată binecuvântarea duhovnicească”, ”mai înainte rânduindu-ne, în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos, după buna socotinţă a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, cu care ne-a dăruit pe noi prin Fiul Său cel iubit” (Efeseni 1: 3, 5-6), Cel ce ne-a renăscut și ne-a făcut pe noi mădulare ale Trupului Său sfințit, ale Bisericii Sale.

Binecuvântat fie Dumnezeu prin Sfânta Biserică Ortodoxă, Trupul binecuvântat al lui Hristos în care ne sfințim și cunoaștem ”cât de covârşitoare este mărimea puterii Lui faţă de noi, după lucrarea puterii tăriei Lui, pentru noi cei ce credem” (Efeseni 1: 19) și în care trăim dragostea lui Dumnezeu prin Taine și viața de nevoință. ”O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât sunt de nepătrunse căile Lui!” (Romani 11: 33).

Binecuvântat fie Dumnezeu, pentru că l-a luminat pe Patriarhul Ecumenic, kir Bartolomeu, și Sfântul Sinod cel dimpreună cu el, să asculte glasul binecredincioșilor creștini, clerici, monahi și mireni, și să îl așeze pe monahul Paisie Aghioritul în rândul Sfinților, în Sinaxarul Bisericii, care alcătuiește adevărata istorie a Bisericii.

Binecuvântat fie Dumnezeul Treimic, pentru că a arătat și arată în epoca noastră iubiți Sfinți, care s-au distins în practică și în teorie, în curăție și luminare, în proslăvire și în cunoaștere, și i-a preamărit pe prietenii Săi, care s-au predat pe ei înșiși dragostei Sale și s-au sfințit, s-au dovedit mădulare cinstite ale Trupului Său binecuvântat, aleși prieteni ai Lui, care au trăit taina mântuirii, adică taina iubirii de oameni a lui Dumnezeu, a slăvitei Sale deșertări, ”a teologiei slăbiciunii Sale”, după cuvântul Sfântului Dionisie Areopagitul, și ”teologia (dumnezeieștii) frumuseți”, după Sfântul Andrei Criteanul.

Binecuvântat fie Dumnezeu pentru că a înfățișat în vremurile noastre pe binecuvântatul și sfințitul Părinte, pe cel între sfinți Părinte al nostru Paisie Aghioritul, care a preamărit prin viața sa numele Dumnezeului Treimic și la rândul lui a fost preamărit de El.

Mânat și eu de dragostea tuturor celor care l-au cunoscut și au primit binefaceri prin rugăciunea și călăuzirea sa, îl cânt pe cel între Sfinți minunatul Părinte Paisie și, stânjenit de statura Părintelui lăudat, mă micșorez pe sine-mi cu teamă și cutremur, căci mă aflu înaintea tainei deșertării și îndumnezeirii acestui sfânt bărbat, în același timp fiind însă cuprins de dorul inimii. Teama și dorul pun stăpânire pe sufletul meu.

Ce să spun și ce să grăiesc despre cel între sfinți Părinte al nostru Paisie Aghioritul, cel foarte mare și minunat, prea bunul nevoitor și pustnic?

Pietrele și stâncile vor striga istorisind despre el. Cu adevărat, munții și peșterile, câmpiile și orașele, mănăstirile și locurile de nevoință, schiturile și sihăstriile strigă cu glas mare povestind despre el și aduc cântări de laudă minunatei sale viețuiri de nevoință, rugăciunii minții în inimă, lacrimilor sale de foc pentru oameni, învățăturii sale de Dumnezeu însuflate și pline de discernământ, dar, mai cu seamă, tainei bine grăitoarei tăceri și strigătului său noetic către Dumnezeu, pentru sine însuși și pentru întreaga lume.

Dar, cu deosebire, strigă inimile fiilor și fiicelor sale duhovnicești, dintre care cei mai mulți au cunoscut preschimbarea inimilor lor de piatră în inimi de carne și duhovnicești (vezi II Corinteni 3: 3), în care s-a înscris cuvântul lui de foc și aprins, și s-au făcut ”sfințită inscripție pe stelă” (Ps. 15), dar au și ascultat sfântul lui cuvânt prorocesc, care cădea și cade în inimile lor precum ”roua Ermonului, ce se coboară pe munţii Sionului, că unde este unire acolo a poruncit Domnul binecuvântarea şi viaţa până în veac” (Ps. 132: 3), ca ploaia ușoară, iar nu ca ploaia vijelioasă, și îi preschimba în pământ bine roditor spre sfințire și mântuire. Strigă întru bucurie și se veselesc cei care au gustat prin el din Taina mântuirii, au cercat vinul curat al harului lui Dumnezeu, s-au îmbătat de vinul curat al Duhului.

Episcopii, clericii, monahii, creștinii îndeobște și cinstitele mădulare ale ”școlii duhovnicești” pe care acesta o călăuzea duhovnicește – obștea Sihăstriei Sfântului Ioan Teologul de la Suroti, cu stareța și surorile, unde a și rămas sfințitul lui trup – l-au cunoscut pe cel între sfinți Părintele nostru Paisie, Aghioritul, care a adus în zilele noastre nu numai slăvita tradiție capadociană, dar și viața și petrecerea Prorocilor Vechiului și Noului Testament, a Cuvioșilor pustnici și Părinți din Pateric, a Mucenicilor și Mărturisitorilor credinței. În Părintele Paisie au cunoscut un organism duhovnicesc viu, care le-a transmis viața cea după Dumnezeu, le-a predat ”dogma cea vie” a credinței. Acela a preluat la rândul lui viața duhovnicească de la un alt organism viu, de la Sfântul Arsenie Capadocianul, a supt de la acesta laptele neprihănit al vieții veșnice, s-a desăvârșit întru Hristos și mai departe el însuși a devenit Carte a vieții, izvor al apei celei vii, sân sfințit întru Hristos pentru cei care alergau la el, ca să asculte ”cuvintele vieții veșnice” (Ioan 6: 68). Toți câți l-au cunoscut și i-au urmat sfaturile sunt, după cuvântul Apostolului Pavel, epistola lui ”scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii” (II Corinteni 3: 2).

Am simțit dorul și dragostea din inimă a nenumărați oameni care trăiesc în toată lumea, bărbați și femei, clerici și mireni, episcopi și monahi, aghioriți și laici, sănătoși și bolnavi, care l-au cunoscut pe Sfântul Paisie și păstrează în inima lor ”cuvântul bun și mântuitor”, care ieșea de pe sfințitele lui buze. Am simțit, de asemenea, și recunoștința tuturor oamenilor care au cunoscut intervențiile lui de minuni făcătoare, atât în timpul vieții sale, cât și după adormirea sa, și pe cei pe care i-a tămăduit de boli trupești, sufletești și demonice, și i-a îndreptat pe calea către sfințire.

Cuvântul meu este neputincios și searbăd în a înfățișa slava viețuirii de Dumnezeu iubitoare a Sfântului Paisie Sinaitul și Aghioritul și, îndeobște, a acestui om universal întru Hristos, a adevăratului învățător a toată lumea. Dacă aș fi putut să tac și să las să se vădească revărsarea inimilor celor care l-au cunoscut duhovnicește, atunci sunt încredințat că s-ar fi cristalizat un strigăt puternic ”ca un vuiet de ape multe” (Apocalipsă 19: 6), ca vuietul de ploi torențiale căzând din cer, care ar fi răsunat în toată lumea și dincolo de marginile pământului, s-ar fi născut un șuvoi de slavoslovire, de mulțumire și recunoștință față de Dumnezeu, ”Cel care dă oamenilor o asemenea putere” (Matei 9: 8), adică prietenilor Săi, mădularelor slăvitului Său Trup, între care se numără și cel între sfinți monahul Paisie.

Neîndoielnic, Hristos este ”Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor” (I Timotei 4: 10), însă între sfinți Se sălășluiește Însuși Dumnezeu și vorbește pentru ei ”în loc şes” (Luca 6: 17) și se descoperă lor ”într-un munte înalt” (Marcu 9: 2), după starea duhovnicească a fiecărui prieten al Său. Și prin viața Sfântului Paisie glăsuia ”Domnul Savaot, Domnul puterilor” (vezi și Isaia 6) pe un ”munte înalt” (vezi și Marcu 9: 2), prin inima lui înălțată – prin curățire, luminare și îndumnezeire –, pentru că fericitul Părinte, prin lucrarea Duhului Sfânt, dar și prin râvna sa, s-a făcut tron înalt al Domnului slavei.

Cine era, deci, Sfântul Paisie?

A fost binecuvântat din pântecele maicii sale de un fericit bărbat, de Cuviosul Părintele nostru Arsenie, cel din Capadocia, ale cărui sfinte moaște se păstrează în Sfânta Sihăstrie a Sfântului Ioan Teologul de la Suroti. Și a fost afierosit lui Dumnezeu de cinstitele și sfintele mâini ale Sfântului Arsenie încă din vârsta prunciei și, mai mult încă, a primit numele și harul Sfântului Arsenie și din tinerețele sale și-a îndreptat toată dorirea către Dumnezeu și astfel a trăit sfințenia, și tot prin sfințenie și martiriu a și adormit întru Domnul. S-a nevoit la Kónitsa, în Athos, Muntele cel cu nume sfânt, în Muntele Sinai, cel pe care a pășit Însuși Dumnezeu, și apoi iarăși în Sfântul Munte. A viețuit după rânduiala de obște, de sine, în viața isihastă, pustnicească și de schit, în toată lărgimea și adâncimea acestor căi de viață și s-a ridicat la înălțimea vederii lui Dumnezeu și astfel a dobândit o mare experiență, îndrumând plenar, cu discernământ și neînșelat pe toți: și pe cei căsătoriți, și pe cei necăsătoriți, și pe tineri, și pe cei între două vârste, și pe bătrâni, și pe anarhiști, și pe cei evlavioși, la petrecerea și viața monahală, după poruncile lui Hristos.

Așa cum toți adeveresc prin mărturiile lor scrise și prin viu grai, Părintele Paisie era prieten al lui Hristos, copil al lui Dumnezeu, sălaș sfințit și cinstit al Împăratului tuturor, al Împăratului slavei, prieten și văzător al sfinților, ca unul care a fost uns de Duhul Sfânt, care a trăit crucea nevoinței, a martiriului conștiinței și a dragostei, afierosit cu desăvârșire lui Dumnezeu și fiu al luminii și văzător de Dumnezeu învățat și tâlcuitor al Tainelor, adâncit întru smerenie și pocăință, cu multă dragoste pentru nevoință, mai presus de puterile omenești, văzător al frumuseții lui Dumnezeu, păstrând miresmele Dumnezeiescului Duh în trupul său firav și, pe scurt, era ”mai presus de cele de jos și străin lor, iubitor și văzător al celor de jos și cetățean al pustiei”.

Sfântul Paisie s-a dovedit a fi la aceeași măsură și deopotrivă vechilor nevoitori și sfinți întru nevoință, întru smerenie, ascultare, lipsa de avere, întru înstrăinare, isihie, vederea lui Dumnezeu, împodobit cu rare virtuți și plin de harul și lucrarea Preasfântului Duh, care s-a manifestat prin harismele rugăciunii neîncetate, săvârșită cu deosebire pentru cei care suferă deopotrivă cu sufletul, și cu trupul, și pentru cei adormiți. De asemenea, era împodobit și cu harismele străvederii și înaintevederii, ale vindecărilor și cu multe alte harisme.

A omorât cu desăvârșire patimile trupului prin multe rugăciuni, posturi și privegheri, L-a văzut pe Hristos întru slava Sa, a văzut-o pe Născătoarea de Dumnezeu și pe Sfinți, a vorbit cu ei și a gustat din darurile pe care i le-au dăruit, a văzut îngeri, și pe îngerul său păzitor, și a primit de la aceștia slujire de oameni iubitoare, pentru că îngerii sunt duhuri care îi slujesc pe oameni spre mântuirea lor, a cunoscut cele ale eshatonului încă din această viață, a avut experiența Bisericii celei din ceruri în trupul său transfigurat încă dinainte de adormirea sa, care a fost deopotrivă desăvârșire martirică și cuvioasă, fericită cu adevărat.

Deși monah, săvârșea o slujire pastorală indirectă, cu deplin respect față de sfântul așezământ al Bisericii, slobozindu-i pe bolnavi de înrâuririle demonice care lucrează prin gânduri, dorințe și prin trupuri, drepte făcând căile intrării Domnului în inimile oamenilor, săvârșind tot felul de vindecări și învățând tainele Duhului celor care doreau să se facă părtași acestora. Cuvântul de Dumnezeu învățat al acestui nevoitor cuvios, care a fost editat în șase volume de către Sfințita Sihăstrie a Sfântului Ioan Teologul de la Sourotí, este mărturia unui om care a fost schimbat la față de dumnezeiasca Lumină necreată.

Cu adevărat, acest sfânt monah și-a părăsit familia biologică și naturală, dobândind în profunzime harisma înstrăinării, și a intrat în familia lui Adam, pentru că a trăit durerea întregii umanități, a ascultat supinurile celor care trăiesc și după moarte și a primit înștiințare, după sfântul Macarie Egipteanul, ”întru simțire și cunoștință”.

Ce să spun și ce să grăiesc despre acest monah sfânt? Cuvântul este neputincios în fața măreției vieții sale. Ce era, deci, Sfântul Paisie, cel necunoscut celor mulți, care văd lucrurile într-un chip cu totul superficial și exterior?

Revelator este un cuvânt al său, pe care l-a descoperit monahiilor Sfințitei Sihăstrii a Sfântului Ioan Teologul de la Surotí, și care arată măreția viețuirii sale.

Pe când eram la Katunakia, la Chilia lui Ipatie, într-o după-amiază, după ce mi-am făcut vecernia pe metanier, am băut un ceai și am continuat. Am făcut Pavecernița și Acatistul pe metanier, iar apoi am spus Rugăciunea. Cu cât spuneam Rugăciunea, cu atât mă părăsea oboseala și mă simțeam tot mai odihnit. Am simțit înlăuntrul meu o bucurie, care nu m-a lăsat să merg la culcare, ci spuneam în continuu Rugăciunea. Pe la ora 11 noaptea, chilia s-a umplut dintr-o dată de o lumină dulce, cerească. Era foarte puternică, dar nu te orbea. Am înțeles însă că și ochii mei ”au primit putere”, ca să pot să răbda această strălucire. Atât cât am fost în această stare, în acea dumnezeiască lumină, mă aflam într-o altă lume, duhovnicească. Simțeam o bucurie de negrăit, iar trupul îmi era ușor, își pierduse greutatea. Am simțit Harul lui Dumnezeu, dumnezeiasca luminare. Înțelesuri dumnezeiești treceau cu repezeală prin mintea mea ca niște perechi de întrebări și răspunsuri. Nu aveam probleme, nici subiecte de întrebat, cu toate astea întrebam și în același timp aveam și răspunsul. Răspunsurile erau cuvinte omenești, conțineau însă și teologie, căci erau răspunsuri dumnezeiești. Și erau atât de multe, încât, dacă le-ar fi însemnat cineva, ar mai fi putut scrie un Everghetinos.

Starea aceasta a ținut toată noaptea, până la nouă dimineața. Când a dispărut acea lumină, toate îmi păreau întunecate. Am ieșit afară și era ca noaptea. ”Ce oră este? Nu a răsărit încă soarele?”, l-am întrebat pe un monah care trecea pe acolo. Acela m-a privit și mi-a răspuns cu o întrebare: ”Ce-ai spus, părinte Paisie?”. ”Ce-am spus?”, m-am întrebat și am intrat înăuntru. Mă uit la ceas și atunci conștientizez ce s-a petrecut. Era ora nouă dimineață, soarele era sus, și mie mi se părea că este noapte! Soarele, adică, mi se părea că luminează de parcă ar fi fost eclipsă de soare. Eram ca unul aruncat brusc dintr-o lumină puternică în întuneric, atât de mare era diferența! După acea stare dumnezeiască m-am trezit în cealaltă stare, în starea firească, omenească, și am început să îmi urmez programul, ca în fiecare zi. Am făcut puțină rucodelie, am făcut Slujba Ceasurilor pe metanier, iar după ceasul al IX-lea am înmuiat puțin posmag ca să mănânc, dar mă simțeam ca un animal care când se scarpină, când paște, când pierde vremea și mi-am zi întru sine-mi: ”Ia, vezi cu ce te îndeletnicești! Atâția ani așa ți-ai petrecut vremea?”. Până la amiază am avut așa o bucurie, că n-am simțit nevoia să mă odihnesc. Atât de puternică era această stare. Întreagă ziua aceea vedeam ca în ceață, abia de puteam să-mi fac treaba. Și era vară, iar soarele lumina cu putere. A doua zi am început să văd lucrurile normal. Mi-am făcut același tipic, dar nu mai mă simțeam așa, ca un animal.

Acesta era Sfântul Paisie. Din această dumnezeiască proslăvire izvorau învățăturile sale teologice, învățătura lui prorocească și mângâietoare, după cuvântul lui Dumnezeu, ”Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu” (Isaia 40: 1), harisma înaintevăzătoare și străvăzătoare, lucrările lui cele făcătoare de minuni, chipul său izvorâtor de lumină, blândețea inimii sale, isihia noetică a duhului său, mintea lui limpede și fără închipuiri, dragostea lui chenotică care nu se golea niciodată, dispoziția lui martirică, slavoslovia lui neîncetată, petrecerea lui cea după Dumnezeu.

Sfinte Paisie, acum, când viețuiești în Împărăția lui Dumnezeu, neîncetat fiind în Lumina îmbelșugată și preadorită a dumnezeieștii Slave a Dumnezeului Treimic, în Biserica întâilor-născuți în ceruri, în această cetate și metropolă nezidită, în care, potrivit sfintei Apocalipse, nu există Templu, pentru că ”Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, şi Mielul este Templul ei. Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o (și o luminează) şi făclia ei este Mielul… Şi porţile cetăţii nu se vor mai închide ziua, căci noapte nu va mai fi acolo” (Apocalipsă 21: 22-25), privește cu ochiul tău cel plin de har către binecuvântatul popor al Domnului, care se află în viața aceasta cu schimbările continue dintre lumina creată a soarelui și întunericul nopții, cu fiarele care ies din ascunzișurile lor în timpul nopții noetice, cu uneltirile diavolului, care ”umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5: 8), cu suferința provocată de stricăciune, pătimire și moarte, cu problemele și greutățile acestora, și mijlocește la Dumnezeu, Cel ce te iubește pe tine și este mult iubit de tine, mijlocește, dar, pentru noi toți, cu îndrăzneala pe care ai dobândit-o la Dumnezeu, mijlocește adică pentru clerici, monahi și mireni, pentru restaurarea întregii lumi, pentru bună starea sfintelor lui Dumnezeu Biserici.

Binecuvântați iubitori de prăznuire din toată lumea și prieteni ai prietenului lui Dumnezeu, mi-am început gândurile prin cuvântul apostolic: ”Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce, întru Hristos, ne-a binecuvântat pe noi, în ceruri, cu toată binecuvântarea duhovnicească”, ”mai înainte rânduindu-ne, în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos, după buna socotinţă a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, cu care ne-a dăruit pe noi prin Fiul Său cel iubit” (Efeseni 1: 3, 5-6), și voiesc să închei cu un cuvânt de mulțumire.

Mulțumim Tatălui ceresc care ni L-a dăruit pe iubitul Său Fiu. Mulțumim iubitului Său Fiu, pentru că ni l-a dăruit pe Sfântul Paisie, iubitul Sfânt, al Lui și al nostru. Pentru aceasta, ne rugăm: Sfinte slăvite Paisie, mijlocește pentru noi, cei care se roagă ție îndelung și cu toată inima!

ÎPS Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie
Traducere de Tatiana Petrache

Sursa: parembasis.gr via pemptousia.ro
© 2013 Sfânta Mitropolie de Nafpaktos și Agios Vlasios

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Nou Comunicat al Sfintei Sinaxe Duble a Sfântului Munte despre Sinodul din Creta (17 / 30 iunie 2017)

Kareia, 17/30 iunie 2017
Nr. F.2/32/1400

Mesajul Sfântului Munte despre
Sfântul și Marele Sinod din Creta

Sfânta Sinaxă Dublă a Sfântului Munte, întrunită astăzi 17 / 30 iunie 2017 la Kareia, în a 206-a ei ședință, fiind prezenți cei 20 de reprezentanți obișnuiți și 20 de reprezentanți extraordinari ai Sfintei Kinotite, în continuarea textelor oficiale ale Sfântului Munte deja făcute cunoscute în ultima vreme – atât a poziției acestuia înainte de întrunirea Sfântului și Marelui Sinod, precum și a evaluării textelor finale ale Sinodului – cu simțământul răspunderii și cu respect față de Sfânta noastră Biserică și de pliroma ei face cunoscute următoarele:

În mod continuu se observă o tulburare mocnită, provocată de împotrivirile față de hotărârile Sfântului și Marelui Sinod (Creta, 2016). Se preferă îngrădirile și întreruperea pomenirii episcopilor eparhioți. Pentru că avem și noi parte de aceste tulburări și ne aflăm în interiorul Bisericii adresăm tuturor saltului lui Hristos Cel înviat: Pace vouă.

Nu există vreun motiv de tulburare, devreme ce Domnul Cel înviat este cu noi.
Sinodul din Creta a avut loc după o pregătire de mulți ani. Înaintea Sinodului textele pregătite au fost aduse la cunoștința credincioșilor, existând posibilitatea exprimării oricărei opinii.

Ani în șir Sfântul Munte și-a formulat cu claritate părerile sale despre dialogurile care au loc cu creștinii eterodocși. În timpul lucrărilor Sinodului din Creta arhiereii și-au exprimat părerile lor personale. Unii dintre ei și-au exprimat obiecțiile lor într-un mod cuviincios, fără să întrerupă legăturile lor cu Biserica. Tot ce s-a întâmplat acolo este scris.

Biserica întotdeauna rămâne ”stâlpul și temelia adevărului.” Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, Biserica este cuprinsă de valuri, însă nu se scufundă, este lovită de valuri, dar nu se rupe, primește lovituri, dar nu este rănită; ea este Însuși Dumnezeu-Omul. Toți sfinții, vii în Hristos, ne trimit în Biserică și ne liniștesc.

Duhul Sfânt ține unit tot timpul instituția Bisericii. El vindecă pe cele bolnave și le plinește pe cele lipsă. Rămânând în Biserică și simțindu-ne deficitari și neputincioși primim vindecarea și sănătatea.

Dacă ne clătinăm ca oameni, harul Duhului ne readuce pe drumul cel bun. De aceea orice teamă este de prisos, ca dovadă a lipsei de credință, devreme ce ne aflăm în Biserica lui Hristos.

De altfel, cei patru patriarhi ai Răsăritului, prin Enciclica lor istorică (1848) ne liniștesc că la noi nici patriarhii, nici sinoadele nu au reușit vreodată să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul credinței este însuși trupul Bisericii, adică poporul însuși, care vrea ca credința lui să fie veșnic neschimbată și identică cu cea a Părinților lui.

Așadar, nu sunt îndreptățite tulburările și dezamăgirile, care conduc la schisme.

Noi aparținem Bisericii, Trupul lui Hristos. Acest trup întotdeauna își asumă și asimilează elementele pe care el le primește, însă le respinge pe cele pe care le consideră străine. Avem nădejde în iubirea lui Hristos, nu în concepții personale și nefundamentate, care scot în afara Bisericii și creează infernul ereziilor.

Cu toate acestea, nu vrem să propunem o liniștire a indiferenței, ci să subliniem importanța trezviei și a credinței. Considerăm că ar fi o dovadă de recunoștință față de Dumnezeu și o lipsă de credință față de toți frații noștri – cei de aproape și cei de departe – dacă nu am sublinia cu tot curajul și claritatea bogăția harului de care ne bucurăm fiind vii în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică. Și aceasta nu este realizarea noastră, ci darul unicului nostru Domn și Dumnezeu și Mântuitor, Iisus Hristos, care în mod unic și absolut spune despre Sine Însuși:

Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Fără Mine nu puteți face nimic.
Eu sunt Păstorul cel bun, Care Își pune sufletul pentru oile Sale.
Toți cei care au venit înaintea Mea sunt hoți și tâlhari, însă oile nu i-au ascultat pe ei. Nu îi vor urma, pentru că nu cunosc glasul străinilor.

Au fost uimiți cei care Îl auzeau vorbind și mărturiseau: niciodată nu a vorbit un om în felul acesta (Ioan 7, 46).

El nu este doar un om, ci este Dumnezeu-Omul. El este Singurul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos. Întru nimeni altul nu este mântuirea. (Fapte 4, 12).

El nu a venit să judece, ci să mântuiască lumea. S-a răstignit pentru mântuirea răstignitorilor Lui. El a purtat păcatele noastre și pentru noi a fost chinuit. Toate le-a făcut pentru a-l mântui pe om. Pe toate le-a suferit ca să îi mântuiască pe toți.

A venit, L-am văzut, L-am auzit și mâinile noastre L-au atins. A suferit, a înviat și S-a înălțat la cer. L-a trimis pe Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii și toți au început să vorbească în limbi străine, cuvântând în graiuri străine învățăturile minunate ale Sfintei Treimi.

Biserica este alcătuită cu toată buna-cuviință cea minunată și dumnezeiască. Este anulată închisoarea timpului și intrăm în libertatea vremurilor din urmă. La fiecare Sfântă și Dumnezeiască Liturghie luminează harul Cincizecimii și Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos este Cel ce aduce și Cel ce se aduce și Cel ce primește și Cel ce se împarte spre mântuirea lumii întregi.

Biserica Ortodoxă este arătarea iubirii nespuse a lui Dumnezeu față de om. Acest lucru ne mântuiește și ne îndatorează inevitabil să dăm mărturia acestei iubiri. Dimpotrivă, cei care doresc să conducă popoarele (ca și lideri religioși sau lumești) îi subjugă și îi stăpânesc pe oameni. Ca falși păstori, ei nu își pun sufletul pentru oi, ci jertfesc oile în folosul lor. Îi condamnă și îi elimină pe ceilalți, drept cauze ale răului, spre a curăța lumea de rău.

Alții îi ard pe rug pe cei considerați eretici și necredincioși.
Alții îi ucid pe oamenii de proveniență și de rasă inferioară.
Alții îi omoară pe dușmanii poporului…

Toți domnesc, însă nu trăiesc veșnic. Îi chinuie pe oameni, însă boala lor însăși recidivează. Pentru întruparea lui Dumnezeu Cuvântul și pentru venirea Sfântului duh este creată Biserica. Și este inaugurată locuirea lui Dumnezeu cu oamenii (Apocalipsă 21, 3), turma cea mică cu misiunea ei dumnezeiască.

Nu există Dumnezeirea Treimică în alt fel și nu există altfel de unitatea bisericească. Așa cum Tu, Părinte, ești întru Mine și Eu întru Tine, tot astfel și ei să fie unul întru Noi (Ioan 17, 21).

Duhul Sfânt lucrează întotdeauna. Sfinții Părinți, uniți întru Duhul Sfânt au trasat în chip dumnezeiesc dogma dumnezeirii Domnului Iisus Hristos și a Duhului Sfânt, precum și calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Pururea Fecioarei Maria, Mama Domnului Iisus.

Tot edificiul viu al Bisericii este bazat pe temelia credinței. Orice denaturare a adevărului dogmei provoacă ruperi și denaturări în spațiul vieții.

Prin îndepărtarea Romei de Biserica una și sfântă urmează cunoscutele denaturări din lumea apuseană: Biserica este înțeleasă și este organizată acolo ca stat. Teologia este cultivată ca o filosofie scolastică și viața duhovnicească precum un exercițiu moral în cadrul unei lumi efemere prin harul creat. Este provocată separarea dintre teologie și viață, dintre preoție și căsătorie. Urmează tot șirul căderilor cunoscute…

Biserica Ortodoxă rămâne întotdeauna în cadrul deplinătății harului lucrător. Aici nu este considerată teologia ca o preocupare filosofică, nici nu te poți apropia rațional de taina vieții, ci te botezi (te cufunzi) cu totul în apele harului.

Când stărui în rugăciune, precum Sfântul Grigorie Palama: luminează-mi întunericul, primești luminarea dumnezeiască ca o renaștere duhovnicească și înțelegi comentariul aceluiași Sfânt Ierarh Grigorie: altceva este lumina pentru simțuri și altceva pentru mintea omului. Însă când are loc unirea duhovnicească cu harul, când oamenii devin părtași ai harului dumnezeiesc, atunci prin simțuri și prin minte ei văd taine mai presus de orice simț și de minte, așa cum Dumnezeu îi cunoaște pe toți cei care trăiesc acestea.

Trăind în Sfântul Munte, noi ne comportăm după cum ne învață teologia și cugetul evlavios al Sfinților inspirați de Dumnezeu și al Bisericii, nu după teologia academică a intelectualilor și după concepțiile fiecărei epoci. Comuniunea Sfinților îi îmbrățișează pe credincioși și călăuzește cugetul cel credincios al Bisericii.

Suntem miluiți ca fii ai ai Marii Biserici a lui Hristos, cea răstignită și prin aceasta slăvită (se referă la Patriarhia de Constantinopol – n.trad.) De la aceasta noi am primit toate bunurile. O vedem continuu că este însângerată prin mulțimea Martirilor și Cuvioșilor ei.

Suntem recunoscători și păstrători vigilenți ai tradițiilor. Ne bucurăm de harul libertății Duhului și de frățietatea în Hristos în cadrul Bisericii Ortodoxe.

Dacă Imperiul creștin nu mai există ca o realitate istorică, rămâne întotdeauna imperiul iubirii, care nu cade niciodată. Ne aflăm în acest Paradis. Mărturisim harul, propovăduim mila, nu tăinuim facerea de bine.

Așa cum Domnul este Unic, la fel și ucenicii Lui au misiunea unică de a vesti mesajul plin de bucurie că moartea a fost omorâtă. Toate celelalte sunt relative și lipsite de importanță pentru oameni.

Cei care înlăuntrul Bisericii cântă, pentru că o trăiesc: sărbătorim omorârea morții, nimicirea iadului, începutul unei vieți noi, a celei veșnice și săltând Îl slăvim pe Cel care a făcut aceasta nu reprezintă o părere religioasă, nici nu este posibil să propună evitarea prozelitismului, pentru că își jertfesc viața pentru a anunța lumii că moartea a fost călcată prin moarte (lui Hristos).

Cel mai valoros lucru pe care îl are Biserica Ortodoxă – și o hrănește – este adevărul credinței. Și ea nu are alt mod de a-și oferi iubirea ei în afară de invitația pascală: Veniți toți să vă bucurați de ospățul credinței. Iar dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică este și credința voastră. Ar trebui atunci să ieșim pe drumuri și la răspântii și să colaborăm cu ceilalți condamnați în țara umbrei morții, căutând ameliorarea mărimii dezastrului.

Însă departe de noi această blasfemie! Acum toate s-au umplut de lumină. Și toți așteaptă ajutor din puterea Învierii. Nu suntem singuri. Domnul Cel înviat este cu noi în chip nemincinos, așa cum a promis, până la sfârșitul veacului.

Această bucurie a prezenței alături de noi a Celui care a nimicit moartea este oferită de Biserică prin ultimul șir de sfinți, de martiri și de cuvioși ai ei. Și Sfântul Munte, prin viața lui liturgică și prin prezența lui va rămâne întotdeauna o mărturie a credinței ortodoxe și a nădejdii pentru întreaga lume.

Lui Hristos Dumnezeu, Cel Care a înviat din morți, slavă și stăpânire în vecii vecilor. Amin.

Semnează:

Toți reprezentanții celor 20 de Mănăstiri și Reprezentanții acestora din Sfântul Munte Athos, adunați în Sfântă Sinaxă Dublă Extraordinară

traducere din limba greacă de
pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu după originalul grecesc postat de romfea >> în format pdf <<.